***

 Angela Ciochina, nascuta in com. Urecheni, Neamt, una dintre cele mai iubite cântăreţe de muzică pop din România, a încetat din viaţă după o suferinţă uriaşă provocată de moartea celor mai apropiaţi oameni, pe 7 iulie 2015...

 Moartea ei, la vârsta de 60 de ani, a pus punct unei suferinţe pe care cântăreaţa a purtat-o în suflet din 2007. În acel an, Angela a pierdut-o pentru totdeauna pe Julieta, sora ei mai mică cu aproape 2 ani.  

 „Angela ţinea foarte mult la Julieta, şi ea o artistă, pictoriţă. Dar peste un an a mai venit o lovitură, prin moartea tatălui, părintele Valerian Ciochină. Avea 82 de ani, şi era un preot respectat în sat în cei 30 de ani cât a slujit aici”, spune Ion Tănăselea, primarul comunei Urecheni, din Neamţ, locul de baştină al artistei. Imediat după moartea celor doi membri apropiaţi ai familiei, Angela Ciochină s-a decis să lase Capitala şi să se retragă în casa părintească rămasă goală. 

  „Am cunoscut-o pe doamna Angela atunci, era o femeie de viaţă, activă, mergea la biserică, dar ce era în sufletul ei nu puteai şti cu adevărat. Domnul primar de atunci, Mihai Marcel Tănăselea, chiar îi propusese să se angajeze la şcoala din comună ca profesor de muzică, dar ea nu a vrut. Din ce ştiu, trăia din banii obţinuţi din vânzarea apartamentului  din Bucureşti în care locuise Julieta”, mai spune actualul primar de la Urecheni. 

 Vreme de doi ani, starea de sănătate a Angelei Ciochină s-a deteriorat tot mai mult. În vara anului 2009, un unchi şi o mătuşă care locuiau în Iaşi, dar mai ţineau legătura cu ea prin telefon, au constatat că artista se confruntă cu probleme grave.   Ajunşi la Urecheni, Gheorghe şi Georgeta Sava (sora preotului Ciochină ) au găsit-o pe Angela într-o stare deplorabilă, neîngrijită şi slăbită.   „Am chemat atunci salvarea, dar a refuzat să meargă la spital spunându-ne că nu are nimic, doar o febră musculară care o să-i treacă. Nici măcar nu ne-a dat drumul la uşă“, îşi amintea unchiul artistei.  Primarul comunei a precizat că după un timp s-a aflat că Angela avea o afecţiune la ficat, şi că neglijarea tratamentului, la care s-a adăugat şocul emoţional al pierderii surorii, apoi al tatălui, au contribuit la degradarea artistei.  

 Pe 8 septembrie 2010, rudele din Iaşi au fost anunţate telefonic de secretara primăriei Urecheni să vină urgent să o ia pe Angela şi să o ducă la spital. A doua zi, unchiul şi mătuşa artistei au avut parte de imagini de coşmar atunci cînd au ajuns la casa familiei Ciochină.   „Era într-o situaţie de plâns: întinsă pe un pat deja putrezit, avea numai răni şi chiar viermi pe spate pentru că nu se mişcase de mai multă vreme. Cineva îi adusese băutură“, îşi amintea, cu lacrimi în ochi, Gheorghe Sava.  

 S-a vorbit atunci de culpa fostei secretare a primăriei, care, cu ajutorul fiicei, s-ar fi angajat să îi administreze banii cu care artista venise la Urecheni cand s-a mutat din Capitală, şi, în fapt ar fi neglijat-o pe artistă. „Aşa se vorbea, nu ştim realitatea cum a fost, iar doamna Păstrăvanu a murit între timp”, spune primarul comunei. 

 Artista a fost dusă iniţial la spitalul din Târgu Neamţ, unde a primit îngrijiri. „Avea răni suprainfectate pe spate şi nu era alimentată. Se putea ajunge la septicemia”, declara atunci doctorul Doru Mateiaş, şeful secţiei Chirurgie de la spitalul orăşenesc. 

  După o săptămână, pe 16 septembrie, Angela a fost transferată la Spitalul Judeţean din Piatra Neamţ.  

 „Diagnosticul de internare a fost neuroencefalopatie toxică, o afecţiune care apare pe fond psihic. Pacienta era într-o stare aproape terminală”, spunea doctorul Sorin Ciobanu.  

 Angela Ciochină, în anii '80, când era celebră în România 

  După ce cazul a fost mediatizat, Angela Similea împreună cu soţul ei, Victor Surdu şi cu Victor Socaciu au sărit în ajutorul Angelei, iar după câteva zile a fost transferată la Spitalul de Chirurgie Plastică şi Recuperatorie din Bucureşti cu o „stare generală mediocră, dar echilibrată hemodinamic şi respiratoriu“, cum preciza managerul unităţii, medicul Carmen Orban. 

  Din noiembrie 2010, Angela Ciochină şi-a continuat tratamentul şi recuperarea la Spitalul Elias. Abia în septembrie 2011, la un an după ce a fost salvată din ghearele morţii din locuinţa de la Urecheni, artista a avut prima apariţie publică, în cadrul emisiunii Happy Hour, de la Pro Tv. 

  „Îmi doresc să urc din nou pe scenă, şi dacă va trebui să vin în scaunul cu rotile nu va fi nici un fel de problemă“, declara atunci Angela Ciochină. Artista mai spunea că nu a renunţat să-şi reia şi cariera de dascăl (a fost profesoară de canto), pe care o abandonase de mult timp.  Din septembrie 2010, Angela Ciochină nu a mai revenit în casa din Neamţ niciodată, deşi rudele de la Iaşi s-au îngrijit să pună la punct locuinţa din Urecheni pentru a o transforma într-o casă de vacanţă, aşa cum susţinea mătuşa că ar fi dorit Angela. 

  „Casa a fost vândută preotului paroh Grigore Andron, iar de formalităţile tranzacţiei s-ar fi ocupat un văr de-al Angelei, din Bucureşti. De altfel, am înţeles că aşa ar fi făcut rost de bani pentru a se întreţine în aceşti patru ani artista”, a menţionat primarul Ion Tănăselea. 

    În ultimii ani de viaţă petrecuţi prin spitale, sau în locuinţa din Colentina, unde era imobilizată la pat, Angela a fost vizitată deseori de Marcela Natsis, soţia compozitorului George Natsis. 

  „Am fi dorit să fie înhumată aici, în satul ei natal, alături de Julieta şi de părintele Ciochină, dar asta a fost dorinţa rudelor din Capitală”, mai spune primarul din Urecheni.

 Angela Ciochină şi Mihaela Runceanu, destin comun 

  Angela Ciochină s-a născut în comuna Urecheni (jud. Neamţ) pe 15 aprilie 1955, în acelaşi an ca şi Mihaela Runceanu, de care o leagă un trecut comun în muzica uşoară românească a anilor '70- '80. În 1974 a dat la Conservatorul „Ciprian Porumbescu”, la secţia canto şi a intrat din prima încercare, fără ştirea părinţilor. Mihaela Runceanu i-a fost colegă de grupă la clasa profesorului Victor Giuleanu, şi tot cu ea a împărţit şi camera de cămin.   În august 1975, cele două artiste s-au duelat muzical la cea de-a opta ediţie a „Festivalului Tinereţii" de la Amara. Angela a cucerit atunci trofeul, iar Mihaela Runceanu a primit menţiune. Un an mai târziu, trofeul a fost cucerit de Runceanu.   Angela Ciochină a cucerit publicul românesc cu melodii precum „Salcia”, „Călător fără popas”, „Eşti numai tu”, „Odată cu cîntecul”, „Salcâmul de pe strada mea”, „Un copil”, „Marea mea” sau „Tangoul Bucureştiului”. Printre compozitorii cu care a lucrat au fost Victor Socaciu, Cornel Fugaru sau Horia Moculescu. 

    Angela Ciochină a murit pe 7 iulie 2015, în locuinţa din Bucureşti în care se mutase din 2011, fiind găsită în jurul orei 11.40 de menajera artistei.

***

 „Sunt bucuros că, undeva, am mâzgălit şi eu o pagină din istoria teatrului românesc. Sper că cei ce vin acum şi au dreptul să ne ia locul prin vitalitatea tinereţii lor să înţeleagă această misiune nobilă de a stabili prin teatru un fel de arbitru al moralei şi al echităţii.”  –  

Liviu Ciulei, personalitate complexă a teatrului românesc, regizor, actor, scenograf, arhitect, formator de trupă şi director, fiul unui cunoscut avocat si arhitect, s-a nascut pe 7 iulie  1923.

Rămâne în istoria cinematografiei ca primul român premiat la Festivalul de la Cannes pentru regie de film de lungmetraj („Pădurea spânzuraţilor”, în 1965) –  recunoaştere a valorii sale artistice, dar şi moment de deschidere internaţională, care sfida izolaţionismul impus de Cortina de Fier.

După acest succes, Ciulei nu a mai făcut film, ci a colaborat doar ca actor şi scenarist. Înainte de ”Pădurea spânzuraţilor” regizase ”Erupţia şi ”Valurile Dunării”- peliculă recompensată cu Globul de Cristal la Festivalul de la Karlovy Vary, în 1960.

“Nu eu m-am îndepărtat de cinematograf, cinematografia a vrut să mă îndepărteze pe mine. Am vrut să fac „Visul unei nopţi de vară”. Propunerea mea a fost privită ironic. După cinci ani mi s-a spus: De ce nu faceţi „Visul”? Dar visul … între timp pierise.” (Revista Cinema, 1971)

Specialiştii îl consideră unul dintre creatorii care au contribuit în mod esenţial la dezvoltarea mişcării teatrale a secolului XX. Liviu Ciulei a impresionat întreaga lume prin opera sa. La premiera spectacolului ”Moartea lui Danton”, de la Berlin, în 1967, actorii au avut 63 de ieşiri la rampă.

 A studiat teatrul la Conservatorul Regal de Muzică şi Teatru din Bucureşti (1946), iar ulterior arhitectura (1949). În 1945 debutează la Teatrul Mic, în spectacolul ”Încătuşare”, iar după absolvire, este Puck, în ”Visul unei nopţi de vară”, la Odeon, actualul Teatru Nottara de pe Bulevardul Magheru, clădire pe care tatăl său a construit-o special pentru el, recunoscându-i astfel talentul.

Liviu Ciulei declara într-un interviu din anul 2006: „În cariera mea, n-aş fi putut face decorurile pe care le-am realizat fară studiul arhitecturii. Tata voia sa studiez ingineria, să ii preiau la un moment dat Societatea de construcţii – dar a făcut greşeala să mă ia de Craciun, în 1939 – într-un voiaj în Italia. Nu împlinisem nici 15 ani. Şocul frumuseţii Florenţei, Romei, a fost atât de mare încât i-am spus tatălui meu: „Nu ingineria, arhitectura !” 

Spectacolul de debut i-a prilejuit întâlnirea cu actriţa Clody Bertola. Începea una dintre cele mai frumoase poveşti de dragoste din lumea teatrului românesc. El avea 22 de ani, iar ea trecuse de 32. Patru ani mai târziu se căsătoreau şi, chiar dacă mariajul nu a durat o viaţă, colaborarea lor pe scenă a fost lungă şi fructuoasă: patru decenii.

Clody Bertola declara: „La un moment dat a avut o slăbiciune pentru o altă femeie care n-a contat pentru viaţa lui. Eu sunt de vină că n-am putut să-l iert. Atunci a apărut în viaţa mea o fiinţă puternică, care m-a cucerit şi m-a dominat: Lucian Pintilie. Am ajuns la divorţ.”

Ciulei a mai fost căsătorit cu scenografa Ioana Gărdescu şi cu jurnalista Helga Reiter. Fiul celei de-a treia soţii, regizorul Thomas Ciulei, a devenit fiul lui adoptiv.

Povestea lui Liviu Ciulei se identifică, până la a se confunda, cu cea a Teatrului Bulandra, în care s-a afirmat şi a lucrat, influenţându-l cu spiritul său în modul cel mai subtil şi profund.

A început în 1949 ca actor, adus de Lucia Sturdza Bulandra, devenind în 1957 regizor– montând „Omul care aduce ploaia” de Richard Nash – şi din 1963 director al teatrului până în 1972; direcţie la care este forţat să renunţe după interzicerea spectacolului Revizorul, montat de Lucian Pintilie.

Directoratul lui Liviu Ciulei a marcat începutul unei perioade faste pentru Teatrul Bulandra, când s-au montat spectacole de excepţie: Cum vă place –  un spectacol revoluţionar, creat în 1961 – urmat de alte creaţii geniale – Opera de trei parale, Leonce şi Lena, O scrisoare pierdută.

A descoperit şi format o şcoală de actori, iar toţi marii actori şi-au legat numele de el: Clody Bertola, Ileana Predescu, Gina Patrichi, Fory Etterle, Toma Caragiu, Octavian Cotescu, Victor Rebengiuc, Irina Petrescu, Mariana Mihuţ, Rodica Tapalagă, Ion Caramitru, Florian Pittiş, Ştefan Bănică, toţi aceştia reprezentând generaţia de aur a teatrului românesc.

Timp de o jumătate de secol, atât viaţa, cât şi cariera artistică a lui Liviu Ciulei au fost prolifice. A fost regizor de teatru şi un excepţional regizor de film, arhitect, scenograf, actor, profesor, fiind unul dintre cele mai fervente spirite artistice care au contribuit la renaşterea teatrului în anii ‘50, continuând să creeze şi să ofere publicului un teatru viu, profund marcat de iubirea pentru om şi lupta pentru apărarea drepturilor politico-sociale ale acestuia într-o perioadă din anii comunismului ostilă drepturilor omului.

Parcursul lui de onoare este lung şi se întinde dincolo de graniţele Teatrului Bulandra, de care a fost atât de profund legat întreaga viaţă.

În 1961 devine celebru cu montarea originală a piesei "Cum vă place" de Shakespeare. Montează apoi Opera de trei parale (Bertolt Brecht), O scrisoare pierdută (I.L.Caragiale), Azilul de Noapte (Maxim Gorki), Leonce şi Lena (Georg Büchner), Elisabeta I (Paul Foster).

Timp de peste 10 ani este directorul Teatrului Bulandra – între anii 1963 şi 1974, funcţie din care este înlăturat de cenzura comunistă în urma interzicerii spectacolului Revizorul, montat de Lucian Pintilie. Sub conducerea sa, Teatrul Bulandra devine cea mai importantă instituţie teatrală a vremii, reunind mari regizori de teatru ca David Esrig, Lucian Pintilie şi Radu Penciulescu.

Liviu Ciulei a debutat în SUA în 1974, La Arena Stage din Washington. În 1980 părăseşte România şi lucrează în multe ţări din Europa, precum şi în Statele Unite ale Americii, Canada şi Australia. Peste 50 de spectacole înscriu numele său în istoria teatrului de dincolo de ocean. Micului panteon de mari regizori contemporani trebuie să-i adăugăm numele lui Liviu Ciulei. Împreună cu Peter Brook şi Jerzy Grotowski, acest regizor român este un adevărat novator în domeniul teatrului”.  Devine directorul Teatrului Tyrone Guthrie din Minneapolis, Minnesota (Statele Unite), iar din 1986 e profesor de teatru la Columbia University şi New York University. Montează şi la Sydney, în Australia, şi pe cele mai importante scene din Germania.

După 1989, revine în ţară, regizând o serie de piese celebre. Devine director onorific al Teatrului Bulandra, teatrul căruia i s-a dedicat trup şi suflet. Montează Visul unei nopţi de vară şi Deşteptarea primăverii, oferind teatrului românesc o gură de oxigen, de care avea atâta nevoie.

În 2000 regizează Hamlet, iar în 2005 pune în scenă ultimele două spectacole – Şase personaje în căutarea unui autor şi Henric al IV-lea.

Liviu Ciulei a realizat scenografia a 125 de spectacole. Ca arhitect, în afara scenografiilor majorităţii pieselor regizate de el, Liviu Ciulei a contribuit la reconstrucţia auditoriului Teatrului Bulandra, precum şi a altor teatre, ca sălile Studio ale teatrelor din Târgu Mureş şi Piteşti.

Pentru realizările sale din afara ţării, Ciulei a primit medalia Sfântul Olaf pentru merite culturale, acordată de Majestatea sa Olaf al V-lea, regele Norvegiei pentru montarea, în Statele Unite, a piesei Peer Gynt de Ibsen (1983) sau Premiul criticii australiene pentru Azilul de noapte de Maxim Gorki, montat la Sydney, în 1977.

A fost recompensat cu Premiul pentru întreaga activitate la Gala UNITER din 1997 şi cu Premiul de Excelenţă în 2001. Primeşte aceeaşi recunoaştere din partea cinematografiei, la Festivalul Internaţional de Film Transilvania, în 2010.

Urna cu cenuşa maestrului Liviu Ciulei, care a murit pe 25 octombrie 2011 la Munchen, a fost depusă la Teatrul Bulandra, în foaierul sălii Izvor, care de atunci îi poartă numele.

***

 George Enescu: Nu! Nu mi-am părăsit țara! Am luat-o cu mine!

Revista pariziană “Le monde musical” a publicat o frumoasă biografie a lui George Enescu cu prilejul cursului de interpretare ținut de marele nostru violonist la Ecole normale de musique de Paris.

Mulți români nici nu bănuiesc ce înseamnă numele Enesco la Paris…. Este adevărat că noi ne mândrim și îI iubim pe marele nostru artist. Totuși el ne face, peste graniță, o cinste mult mai mare decât ne închipuim. Dacă bucureștenii îl iubesc, parizienii îl adoră. Enescu este cunoscut în România, dar în străinătate e celebru.

Este caracteristică reclama pe care o fac marii fabricanți de coarde pentru marfa lor. Enesco cântă numai pe coardele noastre, se laudă ei. Am văzut un anunț într-un ziar parizian conceput astfel: “Thibaud, Enesco, Yssaie întrebuințează numai coardele cutare”.

Iată, într-adevăr, o splendidă trinitate: cei trei mari violoniști ai lumii! Dar Enescu este mai cu seamă apreciat în înaltele foruri muzicale din capitala Franței; acolo este cunoscut nu numai ca violonist, ci și ca pianist, violoncelist, compozitor, șef de orchestră…

“Le monde musical” din Paris însoțește articolul tinerei jurnaliste Marguerite Vessereau (biograful lui George Enescu) de mai multe clișee și portrete: casa din Liveni, județul Dorohoi, unde s-a născut Enescu, părinții lui Enescu, ultima fotografie a maestrului…

E interesant de observat că marele muzician are o față de copil, un copil mare, aproape aceeași față pe care o avea la cinci ani. O întâmplare fericită face să ne cadă în mână o fotografie de pe acea vreme. Este o fotografie credem inedită. Poate că nici maestrul nu a știut despre existența ei și va avea o surpriză văzând-o reprodusă, pentru prima dată, în Realitatea Ilustrată. Fotografia pe care o publicăm este mai cu seamă interesantă prin faptul că reprezintă pe Eneseu așezat pe două perine, puse anume pe scaun, pentru ca astfel copilul să ajungă bine la masă, spre a-și nota ideile muzicale.

La cursul de interpretare ținut în anul acesta la Paris de către George Enescu a asistat un public muzical numeros: specialiști, concertiști sosiți din diferite țări europene și chiar din America, unde Enescu este popular în urma turneelor făcute. Anul trecut cursul de interpretare pentru vioară a fost predat de către celebrul Thibaud, iar pentru literatura pianului de către Alfred Cortot, cel mai mare pianist al vremurilor actuale.

Cortot a trecut atunci în revistă muzica lui Chopin în zece conferințe speciale. Anul acesta Alfred Cortot a făcut tot zece conferințe despre compozitorii moderni francezi. La rândul său, Enescu s’a ocupat de literatura viorii. Ambele cursuri au fost considerate ca adevărate evenimente muzicale.

Conferințele au avut loc în sala cea mare de concert de la Ecole normale și au fost însoțite de demonstrații artistice alese. Elevi dintre cei mai buni ai institutului muzical parizian, Ecole normale, sau absolvenți remarcabili au executat piesele corespunzătoare ale autorilor muzicali despre care au vorbit maestrii Cortot și Enescu. Este interesant de notat că, cu prilejul acestor importante cursuri din capitala Frantei, s’au distins ca remarcabili interpreți câțiva tineri muziciani români care actualmente își perfecționează studiile muzicale la Paris. D-ra Clementina Cristescu, violonistă-concertistă, a cântat împreună cu Radu Mihail la cursul lui Enescu. O alta excelentă violonistă româncă, doamna Alexandrescu, s-a relevat de asemeni la aceste cursuri. Doamna Alexandrescu este soția compozitorului Romeo Alexandrescu. Tânărul pianist Radu Mihail, absolvent cu două premii al Conservatorului din București, care, în cursul stagiunii de iarnă, s’a mai produs de câteva ori în public la Paris, a cântat atât la cursul de interpretare al lui Enescu, cât și la conferințele maestrului Cortot relative la muzica lui Chopin. Apoi a cântat la ultima ședință, de încheiere, a maestrului Cortot, relativ la muzica modernă franceză. Tinerii muziciani români au fost urmăriți cu mult interes, făcând impresie și fiind cât se poate de bine apreciați de către publicul select internațional venit în metropola lumii pentru scop artistic.

Marguerite Vessereau promite o carte despre Enescu, acum ocupându-se în special de copilăria maestrului, arată că șapte frați ai lui, mai mari, au murit toți de mici, dintre care cinci secerați dintr-o data de o difterie nemiloasă. Biograful francez descrie cu multă tandrețe viața de familie a copilului genial, grija și spaima mamei terorizată de nenorocirile avute. Pe tatăl lui Enescu îl descrie ca pe un om de o vastă cultură intelectuală, iubit de țăranii de pe moșia sa pentru energia lui dreaptă și bunătatea-i rămasă proverbială.

Bunicul lui Enescu a fost preot. Preotul Gheorghe Enescu avea o voce magnifică, răsunând în bolta bisericuței din sat, voce care a Iăsat amintiri neșterse în inima și mintea nepotului. Mama lui Enescu, acompaniindu-se la chitară, compunea cântece cu caracter românesc.

Autorul acestor rânduri poate adăuga că a cunoscut în orașul Mihăileni din nordul Moldovei pe un unchi al marelui muzician, tot preot, un bărbat distins, de o rară inteligență, de asemeni cu aplecări muzicale. De altfel, tatăl lui Enescu era și el violonist. Dar puțin timp după ce fiul a început să ia lecții de vioară, auzindu-l într-o zi, a exclamt “Mi-arunc vioara în pod!” De-acum înainte vei cânta tu, George! Și George a cântat ca nimeni altul. Vioara lui a răsunat peste hotarele țării noastre, ducând faima de român până dincolo de Ocean. Acum Enescu locuiește mai mult la Paris, dar în compozițiile sale muzicale se reflectă poezia câmpiilor noastre, solemnitatea impresionantă și neuitată a slujbelor religioase de la bisericuța din sat, fluierul păstorului, parfumul florilor, misticismul doinei românesti….

“Nu! Nu mi-am părăsit țara! Am luat-o cu mine!”, spune Enescu.

Pe 7 iulie s-au pus în vânzare două categorii de bilete pentru cea de-a XVIII-a ediție a Concursului Internațional George Enescu, eveniment ce se va desfășura în perioada 4 – 18 septembrie 2022 la București, în organizarea ARTEXIM, proiectul fiind finanțat de Guvernul României prin Ministerul Culturii. Vânzarea biletelor se face online pe site-ul www.festivalenescu.ro, prin intermediul platformei Eventim, sau direct de pe site-ul Eventim, iar programul poate fi consultat pe site-ul festivalulenescu.ro.

Sursa:

Realitatea ilustrată, 21 august 1931

***

 Constantin Noica s-a născut la 12 iulie 1909 în comuna Vitănești, județul Teleorman. Începe gimnaziul în București; în perioada 1924-1928 urmează Liceul „Spiru Haret”, unde îl are profesor de matematică pe poetul Uvedenrodelor, Ion Barbu (Dan Barbilian). Obține bacalaureatul în 1928. , Ca licean, debutează în revista liceului, Vlăstarul, în 1927 cu eseuri care au fost publicate în anul 1934 în volumul „Mathesis sau bucuriile simple”.

Se înscrie la Facultatea de Filosofie și Litere din București, pe care o va absolvi în 1931 cu teza de licență Problema lucrului în sine la Kant. Timp de trei ani îl are ca profesor pe filosoful Nae Ionescu.

În perioada 1932 - 1934 frecventează societatea culturală "Criterion". Sub influența lui Nae Ionescu, toți prietenii lui Noica de la "Criterion" - Mihail Polihroniade, Haig Acterian, Mircea Eliade - vor deveni, mai devreme sau mai tîrziu, legionari dar, fidel ideii că lupta culturală și nu cea politică este calea pentru reînvierea culturală a României, refuză să intre în mișcarea legionară.

În 1933, timp de un an de zile, urmează cursurile Facultății de Matematică iar în primăvara anului 1938 pleacă la Paris cu o bursă a statului francez, unde va sta pînă în primăvara anului 1939. În mai 1940 își susține la București doctoratul în filosofie, cu teza Schiță pentru istoria lui „Cum e cu putință ceva nou?”. În luna august a aceluiași an face primul gest gazetăresc de rezonanță legionară: scoate într-un singur număr revista „Adsum” (adică „Sunt aici, sunt de față”), pe care o scrie singur și o publică din bani proprii.

În octombrie 1940 pleacă la Berlin în calitate de referent de filosofie la Institutul Româno-German. Va rămâne la Berlin până în 1944. Va participa de mai multe ori la seminarul de filosofie a profesorului Martin Heidegger, unde a mai participat și un alt filosof român cu operă de sertar, Alexandru Dragomir. În paralel, împreună cu Constantin Floru și Mircea Vulcănescu editează patru din cursurile universtare ale lui Nae Ionescu și anuarul Isvoare de Filosofie.

În perioada 1949 - 1958 are domiciliu obligatoriu la Câmpulung-Muscel. Aici, Noica și-a căpătat ideea filosofică și totodată și-a trasat principalele coordonate ale filosofiei sale de mai tîrziu. În 1958 Noica este arestat, anchetat și condamnat la 25 de ani de muncă silnică cu confiscarea întregii averi. Alături de el vor fi arestați toți participanții la seminariile private organizate de Noica la Câmpulung, iar lotul lor va purta la proces numele de „grupul Noica”.

Execută la Jilava 6 din cei 25 de ani de închisoare, fiind eliberat în august 1964.

Din 1965 se stabilește în București, unde va lucra ca cercetător la Centrul de Logică al Academiei Române, având drept domiciliu un apartament cu două camere unde Noica va ține seminarii private pe marginea filosofiei hegeliene, platonice sau kantiene. Printre participanți se numără mai tinerii săi colegi de la Centrul de Logică (Sorin Vieru) sau de la Institutul de Istoria Artei (Gabriel Liiceanu și Andrei Pleșu).

In 1976, Constantin Noica îl întâlneste, la o lansare de carte care a avut loc la Cluj-Napoca, pe Iustinian Chira, bun prieten al lui Ioan Alexandru și al scriitorilor în general. Invitat de acesta, Noica ajunge în scurt timp la Mănăstirea Rohia unde zăbovește 3 zile. Cadrul natural și biblioteca vastă îl impresionează deopotrivă pe marele filosof care nu ezită să îi povestească lui Nicolae Steinhardt despre cele văzute la Rohia, știind gândul acestuia de a se retrage într-o mănăstire.

Ultimii ani din viață începând cu anul 1975, Constantin Noica și i-a petrecut la Păltiniș lângă Sibiu, locuința lui devenind loc de pelerinaj și de dialog de tip socratic pentru admiratorii și discipolii săi (vezi Jurnalul de la Păltiniș de Gabriel Liiceanu). Se stinge din viață la 4 decembrie 1987. A fost înmormîntat pe 6 decembrie 1987, la Schitul Păltiniș, după dorința sa, slujba fiind oficiată de un sobor de preoți în frunte cu ÎPS Mitropolit Antonie al Ardealului, Crișanei și Maramureșului. După 1989, Gabriel Liiceanu s-a ocupat de reeditarea integrală a cărților lui Noica.

***

 

Gara din Piatra-Neamţ, locul de unde România a intrat în Al Doilea Război Mondial

Una dintre cele mai frumoase gări CFR din România, dar şi cu o semnificaţie istorică deosebită este cea din Piatra-Neamţ, potrivit agerpres.ro.

Finalizată la începutul secolului al XX-lea, construcţia este opera unui cunoscut antreprenor italian al vremii, Carol Zani.

Peste timp, Gara CFR Piatra-Neamţ avea să devină punctul fierbinte al celui de-Al Doilea Război Mondial: de aici, generalul Ion Antonescu avea să transmită celebrul ordin ca Armata să treacă Prutul.

Un alt moment important care a avut în prim-plan Gara CRF Piatra-Neamţ a fost atunci când celebrul cineast Francis Ford Coppola avea să filmeze aici, în anii 2005 – 2006, mai multe scene din filmul “Tinereţe fără tinereţe”.

Despre necesitatea apariţiei noii gări din Piatra-Neamţ a povestit muzeograful Renata Gabriela Buzău, de la Complexul Muzeal Naţional Neamţ.

“La începutul secolului al XX-lea, Gara Veche din Piatra-Neamţ (din cartierul cu acelaşi nume), construită în 1885, era total inadecvată, din punct de vedere arhitectural, ca amplasare, dar şi ca dimensiuni, statutului de reşedinţă de judeţ pe care îl avea oraşul. Noua clădire a Gării din Piatra-Neamţ a fost opera antreprenorului italian Carol Zani, cel care a ridicat şi alte construcţii spectaculoase, precum Teatrul Tineretului sau actualul sediu al Muzeului de Artă Eneolitică Cucuteni. Lucrările au fost finalizate în anul 1913, edificiul, în prezent monument istoric, fiind înălţat pe un amplasament mult mai potrivit, având dimensiuni mari şi remarcându-se printr-un stil naţional, a cărui compoziţie de tip piramidal reprezenta o noutate în peisajul gărilor din România. Materialele de construcţie şi anumite motive decorative utilizate îi confereau un aspect pitoresc şi demonstrau o anumită individualitate, în materie de arhitectură feroviară, în ciuda tendinţei de uniformizare a opţiunilor în direcţia unui stil naţional centralizat. Clădirea se impune printr-un corp principal, central şi două corpuri secundare, laterale, de dimensiuni similare. Deasupra uşii de acces se impune un portal monumental, flancat de două turnuri scunde în raport cu întregul edificiu”, a declarat muzeograful Renata Gabriela Buzău.

Aceasta a amintit încărcătura istorică mondială a Gării CFR din Piatra-Neamţ.

“Acest impozant imobil urban prezintă şi o anumită încărcătură istorică, dacă ne raportăm la momentul ce a marcat intrarea României în cel de-Al Doilea Război Mondial. In seara zilei de 21 iunie, generalul Ion Antonescu, alături de generalul Ioaniţiu şi mai mulţi ofiţeri ai Marelui Stat Major, a sosit la Piatra-Neamţ cu trenul special de comandament – ‘Patria’. După miezul nopţii, generalul von Schobert, comandantul Armatei 11 germane, s-a prezentat viitorului mareşal, care a convocat Marele Cartier General şi, în mijlocul vagonului, cu o cupă de şampanie în mână, a ţinut o alocuţiune: ‘Vă anunţ că astăzi a sosit ceasul pentru a şterge pata dezonoarei de pe fruntea ţării şi de pe stindardele Armatei. Peste puţin timp, în faptul acestei zile, Armata ţării va primi ordinul să treacă Prutul spre a împlini trupul ţării aşa cum ne-a fost lăsat de la Basarabi…’. În ciuda controverselor ce s-au ţesut în jurul mareşalului Ion Antonescu, acest eveniment, ce a avut loc în trenul ‘Patria’, staţionat în Gara din Piatra-Neamţ, a schimbat radical evoluţia istoriei ţării noastre”, a arătat Renata Gabriela Buzău.

Zeci de ani mai târziu, mai exact în 2005, regizorul Francis Ford Coppola a ales să filmeze mai multe secvenţe din pelicula “Tinereţe fără tinereţe” în gara din Piatra-Neamţ, pe peron şi în faţa clădirii.

Filmul, care l-a avut în rolul principal pe Tim Roth, a avut premiera doi ani mai târziu şi a fost realizat după nuvela omonimă a lui Mircea Eliade.

La 100 de ani de la darea în folosinţă, în 2013, Gara CFR din Piatra-Neamţ – declarată monument istoric şi turistic – a beneficiat de o renovare completă cu fonduri europene în valoare de 25 milioane lei. În prezent, puţinele trenuri care poposesc în Piatra-Neamţ transportă călătorii spre Bicaz, Bacău sau Bucureşti.

***

 ,,Cum arată ziua unui român obişnuit ?  🤔

Se trezeşte de dimineaţă din cauza unor bubuituri : 

se crapă de ziuă!

O caută pe nevastă-sa prin pat şi n-o găseşte : o furase somnul!

Se duce la baie şi se uită în oglindă, dar oglinda se face ţăndări : aruncase doar o privire!

Se uită într-un ciob de oglindă şi se vede tot tăiat pe faţă : îl tăia pişarea!

Pleacă la serviciu şi pe drum vede două tipuri de oameni : unii care scădeau în înălţime (pe ăia îi rodeau pantofii) şi alţii care dispăreau pur şi simplu (pe ăia îi fura peisajul).

Ajunge la serviciu şi îşi vede toţi colegii lipiţi de tavan : purtau

discuţii la nivel înalt!

La un moment dat, se dezlipesc şi cad toţi deodată : căzuseră de comun acord!

Se enervează şi pleacă de la serviciu.

Pe drum, îl vede pe unul lipit de asfalt şi vreo doi care trăgeau de el să-l dezlipească : era sărac lipit pământului!

Mai încolo, îl vede pe altul căruia îi cădeau urechile, nasul, ochii : era putred de bogat!

Se hotărăşte să se sinucidă şi se aruncă de pe un pod în apă, apele se dau la o parte şi cade pe uscat : nu era în apele lui!

După aceea, se hotărăşte să se îmbete ; merge într-un bar, dar intră acolo cu capul tăiat în două : făcuse cum îl tăiase capul!

Mai apoi se auzi o bubuitură : căzuse seara !,,

***

 SĂ NU TE ÎNTRISTEZI

De vei vedea că nu mai pot

Pe umeri crucea să mi-o duc,

...din gură un cuvânt să scot,

Să știi că mult nu mai apuc.

- Copilul meu, tu să ții minte, 

Așa-mi spunea și mama mea,

Viața, va merge înainte...

Păstrează ce-i frumos din ea.

De vei vedea că nu țin minte

Dacă ceva rău ai făcut,

Tu să-ți aduci te rog aminte,

Nicicând eu nu m-am prefăcut.

Când o s-ajungi, o să-ți dai seama

Și o să spui cu mult regret:

,,Câtă dreptate avea mama,

Ce am greșit, nu mai repet!”

De vei vedea că sunt bătrână

Și nu pot ca să mai merg drept,

Să-ți faci timp...să mă ții de mână;

Cât voi mai fi, eu te aștept!

Iar de-o să vezi lumina stinsă,

Să nu te întristezi...(E greu!)

O stea, pe cer va fi aprinsă,

Te va călăuzi...mereu.

Angelica Grosu