***

 

Dragi prieteni, 

cu o zi întârziere,... după ce am sărbătorit "ziua iertării", să recitim

    Iertările 

      Adrian Păunescu

Tu să mă ierţi de tot ce mi se-ntâmplă,

Că ochii mei sunt când senini, când verzi,

Că port ninsori sau port noroi pe tâmplă,

Ai să mă ierţi, altfel ai să mă pierzi.

Văd lumea prin lunete măritoare

Și văd grădini cu arme mari de foc,

Sub mâna mea deja planeta moare

Și în urechi am continentul rock.

Ai să mă ierţi că sunt labilitate,

Că trec peste extreme fulgerând,

Ai să mă ierţi, preablânda mea, de toate,

Eu sunt nemuritorul tău de rând.

Ai să mă ierţi că nu pot fără tine

Și dacă n-ai să poţi şi n-ai să poţi,

Mie, pierzându-mi-te, imi va fi mai bine,

Eu, tristul cel mai liber dintre toţi.

Ai să mă ierţi în fiecare noapte

Și-am să te mint în fiecare zi,

Și cât putea-va sufletul să rabde,

Cu cât îţi voi greşi, cu-atât te voi iubi. 

Și dacă nervii tăi or să cedeze 

Și într-o zi n-ai să mă poți ierta

Năpraznic voi ieși la metereze

Și puștilor străine mă voi da.

Și cum se-ntâmplă moartea să le spele

Pe toate-nnobilându-le fictiv,

Ai să te-apleci deasupra morţii mele

Și tot ai să mă ierţi definitiv.

   

( din volumul " Iubiți-vă pe tunuri" - 1981)

***

 Edith Fellows, actrița „orfană” în viață și pe scenă, a decedat pe 26 iunie 2011...

Edith Marilyn Fellows s-a născut pe 20 mai 1923  la Boston, în Massachusetts, și a fost singurul copil al lui Willis și Harriet Fellows, dar mama ei a abandonat-o la câteva luni după naștere. Cînd avea doi ani, tatăl și bunica paternă, cea care a crescut-o cu multă afecțiune, s-au mutat în orașul Charlotte din Carolina de Nord.

La sfatul medicilor micuța a fost înscrisă de la trei ani la lecții de dans pentru a i se corecta anteversia femurală (cunoscută și ca “degete de porumbel”), afecțiunea ortopedică de care suferea. Un an mai târziu Edith a fost remarcată de un individ care spunea că este impresar, bărbatul i-a cerut bunicii 50 de dolari și a susținut că i-a aranjat o probă de filmare.

Edith și bunica ei au plecat cu trenul la Hollywood, dar femeia a aflat că a fost păcălită și pentru o vreme a fost nevoită să se angajeze ca menajeră la o familie din oraș al cărei băiețel lucra ca figurant la un studio de producție. Bunica și drăgălașa fetiță au însoțit într-o zi familia la care locuiau pe platourile de filmare, iar cea mică, fără să i se ceară acest lucru, a început să cânte și să danseze în fața regizorului. Câteva zile mai târziu, când puștiul s-a îmbolnăvit, reprezentanții studioului a transmis familiei un mesaj „Trimiteți fata” și curând Edith a fost distribuită în scurtmetrajul “Movie Night” realizat de comediantul Charley Chase, în care a interpretat-o pe fiica actorului, apoi a jucat în alte câteva filme, printre care “Daddy Long Legs”, „The Rider of Death Valley”, „Shivering Shakespeare”, „Mush and Milk” și „Jane Eyre”.

În 1934 Edith a apărut în pelicula “Mrs Wiggs de la Cabbage Patch”, în rolul Australiei Wiggs, unul dintre cei cinci copii al unei familii sărace ce fusese părăsită de tată.

Un an mai târziu copila a fost distribuită alături de celebra actriță Colette Colbert în producția “Gregory La Cava’s She Married Her Boss”, iar rolul i-a adus un contract pe șapte ani cu Columbia Pictures. Au urmat, în perioada următoare, o serie de filme cu buget mai mare printre care “One-Way Ticket”, „And So They Were Married” sau „Tugboat Princess”, în care a fost ditribuită în roluri de orfană sau copil al străzii. În toamna anului 1936 a jucat alături de Bing Crosby în filmul „Pennies from Heaven”, devenind o răsfățată a publicului și a criticilor de film.

De-a lungul acestor ani în care devenise deja vedetă, bunica a fost foarte implicată, urmând-o peste tot, negociindu-i contractele și timpul pe care micuța urma să-l aloce pregătirii pentru roluri, dar, din păcate, bătrâna, care era bine intenționată, a neglijat un aspect. Edith era o fetiță nefericită care nu avea voie să se joace cu prietenii ei, fusese izolată de oricine ar fi putut avea o influență negativă asupra ei, inclusiv de tată, așa că a crescut înconjurată doar de adulții de pe platourile de filmare.

La mijlocul anilor 1930, după aproape un deceniu de când o părăsise, în viața celor două a apărut brusc mama lui Edith, care aflase că fiica ei devenise vedetă și a susținut că este îndreptățită să se ocupe de educația și de cariera ei în cinematografie.

În lunile următoare, a avut loc o bătălie dură pentru custodia copilei, eveniment despre care ziarele din Statele Unite au scris pe larg în vara anului 1936. Femeia a făcut afirmații scandaloase, spunând că fata a fost răpită de bunică, o acuzație care a fost luată în serios după ce întreaga Americă aflase cu patru ani în urmă despre răpirea lui Charles Lindbergh jr., și că tatăl ei încercase la un moment dat să o vândă unei școli de dans.

Edith Fellows va povesti mai târziu cât de traumatizată a fost în acea perioadă în care era pusă să aleagă între o bunică dominatoare și o mamă pe care nu o cunoscuse până atunci și care părea „rece și dură”. Când a fost întrebată de un judecător cu cine vrea să stea în continuare, copila a ales-o pe bunică, mărturisind că „nu este obișnuită să iubească străinii”. Tribunalul i-a acordat custodia lui Edith bătrânei și a dispus ca banii pe care îi încasa din aparițiile în filme să fie depuși într-un cont de care să nu poată dispune decât la majorat.

Edith Fellows a continuat să fie apară în diverse producții de la Hollywood până la începutul anilor 1940, dar deja nu mai era copil, iar studiourile nu căutau în acea perioadă adolescente, iar statura ei, foarte micuță, nu a avantajat-o deloc în următoarii ani. Tânăra și-a găsit de lucru la diverse studiouri intependente mai mici și a mai jucat în cîteva filme, printre care „Heart of the Rio Grande” și „Stardust on the Sage”, dar în 1943 a părăsit pentru o vreme lumea cinematografiei.

În 1946, s-a căsătorit cu impresarul Freddie Fields, cu care a avut o fiică, Kathy, după un an a apărut într-un spectacol de teatru pe Broadway, apoi s-a îndreptat spre televiziune, fiind distribuită din nou în câteva filme. La mijlocul anilor ’50 căsnicia ei s-a destrămat, iar Edith Fellows a început să sufere de depresie și făcea frecvent crize de panică. În 1958, în timp ce cânta într-un spectacol caritabil la New York, a fost atât de speriată, aproape paralizată de frică, încât nu a putut urca pe scenă.

Un psihiatru i-a prescris Librium, un medicament indicat pe termen scurt pentru controlul anxietății, dar a devenit dependentă de pastile și avea obiceiul să consume în același timp și alcool.

Boala a afectat-o din ce în ce mai mult, Edith devenise dependentă de tranchilizante și alcool, a încercat să își refacă viața alături de un alt bărbat, dar a eșuat, apoi a mai avut o încercare de a se întoarce în cinematorgrafie, dar nu a reușit să primească niciun rol, așa că a fost nevoită să se angajeze ca telefonistă, deși suferea în continuare de alcoolism și depresie.

La sfârșitul anilor 1970, actrița l-a întâlnit pe Rudy Venz, dramaturg și regizor la un teatru din Los Angeles, care i-a aflat povestea de la iubita lui, și ea fost copil-vedetă la Hollywood. Bărbatul i-a propus să-i transforme experiențele de viață într-o piesă de teatru, invitând-o să joace în spectacol. În 1979, Edith a revenit pe scenă pentru prima dată după multe decenii, reușind să-și depășească tracul și anxietatea.

Producția a adus-o din nou în lumina reflectoarelor, astfel că a fost invitată să joace în mai multe serialele de televiziune precum „The Brady Brides”, „Simon & Simon”, „Cagney & Lacey” sau „The Pursuit of Happiness”, ultimul ei show.

Actrița a decis să se retragă pentru a doua și ultima dată din industria show-biz-ului în 1995, iar în ultimii ani ai vieții a locuit, împreună cu cele trei pisici ale ei, într-un apartament de la Hollywood.

Edith Fellows, fostul copil-minue din epoca de aur a Hollywood-ului, a murit din cauze naturale pe 26 iunie 2011, la Motion Picture Country Home, la vârsta de 88 de ani.

***

 Stefan Luchian moare in zorii zilei de 28 iunie 1916...

„Este între morți și cadavre o deosebire, cadavrele continuă să moară și morții încep să trăiască.  Neașteptând să-i cotropească anchiloza reumatismelor sentimentale și diabetul psihologic, de care suferă, sub pretext de rafinament și cumințenie obeză, inspirația și valoarea marelui partid economic și de bursă al turmei oficiale de pictori, părăsită de dânșii, înlăturând cadavrele din drumul lor, artiștii grupați sub steagul agil al Artei române s-au asociat însă cu un mort, cu cel mai tânăr, mai viu și mai revoluționar dintre morți, cu Ștefan Luchian, sfântul și mucenicul picturii românești”, scria cu elan Tudor Arghezi în prefața catalogului la expoziția grupului Arta română, din primăvara anului 1920. În acel an, se făceau patru ani de la moartea pictorului, cel supranumit cu afecțiune poetul plastic al florilor.

Născut la Stefanesti, Botosani, pe 1/13 februarie 1868, într-o familie avută, Ștefan a simțit de timpuriu chemarea penelului, mai mult ca pasiune, nu neapărat ca profesie.

Când avea cinci ani, familia s-a mutat în București, unde părinții lui au cumpărat o casă pe strada Popa Soare din pitoreasca mahala Mântuleasa.

Aici, se bucura de grădinile încărcate cu flori ale oamenilor și se întrista când le privea, la sfârșit de toamnă, cum păleau și mureau.

„Dacă aş fi pictor, aş păstra macii pe pânză. Şi nu numai macii, ci şi celelalte flori, care-şi pierd culorile, când sunt presate în ierbar”, spunea.

La vârsta copilăriei, a primit de la o mătușă ca dar de Paște „o stea cu acuarele d-acelea proaste”: „Mama îşi bea cafeaua afară, în pridvor. Eu, ca un diavol, m-am strecurat în odaia de musafiri. O uitase descuiată. M-am aşezat la un perete şi dă-i, şi dă-i! Îmi pusesem în gând s-o fac pe Safta, bucătăreasa noastră. Mă, şi era urâtă! Biata mama, ce mai întindea de noi…”

Cu toate că nu a fost un elev silitor, la desen nu avea concurență: „Făceam desenul la toată clasa, pe treizeci de gologani. Atât era tariful”.

După moartea tatălui, mama lui a crezut că i-a hotărât destinul: Ștefan va fi militar ca și tatăl său. Nu dorea să fie pictor, deoarece credea ea, nu e o meserie bănoasă. L-a avut ca exemplu pe tatăl soțului ei, tot pictor, care a ajuns sărac și nevoit să colinde sate ca să zugrăvească biserici pentru câțiva bănuți.

Așa că, l-a înscris pe băiat la Școala de Infanterie, însă, la examen, lui Ștefan, care nu se vedea chip militar, nu i-a fost greu să convingă comisia de examinare să-l pice. În acest fel, s-a înscris la Școala de Belle Arte, apoi a mers și a studiat la școli de artă din München și Paris.

În primii ani, când încerca să se facă și el cunoscut prin arta lui, scria Gabriela Rus, într-un studiu dedicat pictorului, Luchian a suferit imens pentru că nici colegii, nici ziariștii care vorbeau despre munca lui nu l-au înțeles și făceau afirmații de genul „un artist poate fi mai mult decât un pierde-vară, care lucrează la voia întâmplării”. Într-un articol din ziarul „Naționalul” din 1894, era numit „un leneș distins”.

Chiar dacă nu l-au fericit asemenea remarci, artistul a știut că va trebui să muncească mult mai mult și pentru a pune capăt unor asemenea prejudecăți.

Jurnalistul N. Petrașcu a fost primul care a observat și a scris în 1894 un articol despre prospețimea picturii lui Luchian: „Dacă e în lumea noastră o boală generală ce s-a întins și ne cuprinde, e boala tristă a platitudinii, a banalității corecte, reci și mute… Când se întâmplă de întâlnești un om cu o notă originală în viață, în gândire, în artă, te simți impresionat extraordinar. Simți răcoarea pe care ți-o dă dimineața zilei, ai impresia primăverii, ești în iluzia fericirii ce ți-o desfășoară închipuirea copilăriei”.

Poetul și criticul de artă Alexandru Bogdan-Pitești, care a susținut și promovat intens arta lui Luchian, a legat o prietenie cu pictorul și i-a oferit multe sfaturi constructive. El a scris numeroase articole în care și-a arătat entuziasmul față de pictura lui Luchian, spunând că, din generația lui, „extrem de banală”, a avut cea mai puternică personalitate.

„Suflet duios, inimă de poet, el este cam rebel tehnicii savante după un anume calapod… în operele sale este o mare intensitate de viață… La el, niciodată un tablou nu este o minuțioasă descripție a naturii… pentru el, arta nu este o simplă reproducție a vieții. El caută să puie în ceea ce face ceva din el, din sufletul lui, din ceea ce simte, fie o idee fie o senzație. Are o viziune încântătoare a naturii, dar întotdeauna adaugă la aceasta și nota sa personală, simțirea sa.”

Scriitorul elvețian Léo Bachelin, care în 1889 a venit în România și a ocupat funcția de bibliotecar al regelui Carol I, spunea că „Luchian încorporează lumina în culoare”.

Din 1901, primele semne de boală s-au făcut simțite. Bătălia pe care pictorul a dat-o pentru a îndura suferințe, lipsuri, tristeți, s-a simțit în lucrările lui din care răzbatea bucuria în fața naturii, cum nota Ștefan Dițescu în cartea Luchian.

Timp de aproape un sfert de veac a trăit modest, în cartierele sărace ale Bucureștiului, nevoit să se mute mereu și să înfrunte mizerie, frig și, ceea ce durea și mai rău, indiferența contemporanilor care spuneau că arta lui nu producea nimic și, în urma vreunei expoziții, nu câștiga mai mult ca un „lampagiu de la primărie”.

Bolnav, și-a păstrat totuși voioșia și optimismul și, ieșit din spital, era fericit că poate să picteze în continuare și nu era totul pierdut.

În martie 1904, a avut o lucrare la expoziția Tinerimii artistice, pe care a vizitat-o și Nicolae Grigorescu. Tot Grigorescu i-a cumpărat acel tablou și, impresionat, acesta a exclamat: „În sfârșit am un urmaș!”, dar nu un epigon.

În ultima lună din acel an a avut prima expoziție personală în București, cu 50 de lucrări. În urmă cu doi ani îi spunea bunului lui prieten, critic și colecționar de artă, Virgil Cioflec, într-o scrisoare: „Ca să vinzi pictură, fie în București sau aiurea, îți trebuiesc multe! Să fii introdus, să ai cunoștințe bune, să ai reputație și eu din toate astea nu am nici una” .

Mai nimeni nu a fost să-i vadă expoziția, ceea ce l-a făcut pe Virgil Cioflec să scrie: „Nepăsarea aceasta este o ofensă, un act de nedreptate față de un artist de valoare, bolnav și sărac, ce nu a umblat niciodată după milogeli”.

Tot el a povestit acel moment sfâșietor pentru artist: „Încărcăm tablourile să le ducem îndărăt. Pe-o dimineață tristă de iarnă, amândoi pășim după sanie, cu capul în pământ. Acasă, le răzimăm de zid, cu fața la perete. Babacu, prăpădit, foarte abătut, se suie-n pat, cu paltonul pe el. Întins pe spate, cu mâinile pe după ceafă, se uită fix în tavan. Geamurile sunt înghețate. În sobă, două crâmpeie de lemne sâsâie, încearcă să s-aprindă. Se face o tăcere lungă dureroasă.

– O să intru iar în spital…

Două lacrimi mari, ca două boabe, îi scapă printre pleoapele grele, peste obrajii nemișcați, palizi.”

Din 1909, nu s-a mai putut mișca, avea picioarele paralizate și o vedere tot mai slabă. A continuat însă să picteze. Singurul care i-a rămas mereu alături a fost Virgi Cioflec, cel care l-a sprijinit și material.

Spre sfârșitul vieții, când nu mai putea să meargă în mijlocul naturii și să picteze peisaje, florile i-au înviorat viața: „… pentru el, floarea vine ca un mesaj al acestui pământ, care rodește și cântă departe de fotoliul lui și înăuntrul câtorva buchete de mac și micșunele, îi geme sufletul întreg, dornic de ape, de ceruri, de drumuri…”, scria Tudor Arghezi. Ultimele lui flori le-a pictat cu penelul legat de încheietura mâinii și cu ajutorul unor nepoți.

În 1915, a avut ultima lui expoziție personală. Dintr-o dată, toată lumea a descoperit pictura lui Luchian și părea să-l admire. Deși tot mai bolnav, a avut puterea să primească acasă bucuros pe oricine. Negustorii și amatorii de artă veneau tot mai des la pictor și tablourile lui au intrat, cum scria Tudor Arghezi, care l-a vizitat deseori pe pictor, „în casele în care artistul nu putuse să șadă”.

Înainte de a muri, vechiul lui prieten, Virgil Cioflec, i-a făcut o bucurie imensă. Luchian iubea muzica lui Enescu și a mers deseori la concertele acestuia. Imobilizat, regreta că nu mai putea să se bucure de muzica lui Enescu. După un concert, Virgil Cioflec l-a rugat pe George Enescu să-i facă o vizită lui Luchian. Au mers atunci împreună la locuința pictorului și George Enescu a cântat doar pentru pictorul Ștefan Luchian timp de două ore.

Gestul lui George Enescu a fost, scria Petru Comănescu, în cartea Ștefan Luchian, darul celui mai mare liric al muzicii noastre făcut celui mai liric dintre pictorii noștri și care i-a înviorat pentru multe zile sufletul.

În zorii zilei de 28 iunie 1916, pictorul Ștefan Luchian a încetat din viață. Virgil Cioflec a scris primul studiu monografic al pictorului Ștefan Luchian. După moartea prietenului său, el și Tudor Arghezi au scris o serie de articole pentru a-i promova arta și au organizat numeroase expoziții cu lucrările artistului.

După mai mulți ani de la moarte, Ștefan Luchian a început să fie prețuit la adevărata lui valoare artistică. În mare parte, tablourile lui se află în patrimoniul muzeal. În 2013, un tablou al pictorului s-a vândut cu 300.000 de euro, un rec ord pe piața românească de artă.

***

 Petru  Șchiopul, domn al Moldovei, moare pe 1 iulie 1594, la Bolzano, Italia, unde se retrasese. A domnit de patru ori, un "record" neegalat ulterior în istoria Principatelor Române.

Cele patru domnii, documentate la zi, lună și an au durat conform datelor de mai jos.

Prima domnie - 11 iunie 1574 - 18 noiembrie 1577;

A doua domnie - 31 decembrie 1577 - 9 februarie 1578;

A treia domnie - 13 martie 1578 - 2 decembrie 1579

A patra domnie - 17 octombrie 1582 - 9 august/19 august 1591

S-a născut în 1537, ca fiu al lui Mircea al III-lea, voievod de Valahia și al Mariei Despina. A fost nepot al lui Mihnea cel Rău al Munteniei. Petru Șchiopul a fost căsătorit prima dată cu Maria Amiralis din Rodos și au avut împreună doi copii. Un fiu, Vlad, mort de tânăr și o fiică, Maria, căsătorită cu spătarul de origine greacă, Zottu Tzigara. Vasile Lupu se căsătorește la 17/29 ianuarie 1591, în Mănăstirea Galata cu Irina Botezata. Împreună au avut un fiu, Ștefan (1584-1602).

A fost primul din familia Basarabilor domnitoare în Muntenia care a urcat pe tronul moldovenesc al Mușatinilor. Domnia lui a fost tulburată de o mulțime de pretendenți: Ioan Potcoavă, apoi frații acestuia, Alexandru Potcoavă, Petru și Constantin. Ioan și Alexandru, frați după mamă cu Ioan Vodă cel Viteaz, i-au întrerupt chiar domnia. Petru reușește să-i alunge pe toți mai ales cu ajutorul turcilor. Însuși polonezul Laski se gândea la tronul Moldovei în acea perioadă.

Totuși, Petru nu a pierdut domnia decât după ce Iancu Sasul a oferit turcilor daruri mai mari decât el. Atunci a fost exilat la Alep, în 1579. După uciderea lui Iancu Sasul, la Liov, câștigă din nou domnia. Ajunge să aibă mare influență asupra lui un aventurier albanez, Bartolomeo Brutti, care urmărea convertirea Moldovei la catolicism, ținea corespondența cu Papa și câștigase pentru cauza sa o parte dintre boieri. Iezuiții au trimis atunci o misiune cu scopul nedeclarat de a converti poporul. Deși au mizat pe influența lui Brutti, după ani de prospectare, în 1588, raportul primei misiuni iezuite în Moldova era dezamăgitor pentru mai marii ordinului: "Și totuși nu pătrunzi în sufletul poporului, mai mult șiret decât simplu".

Tot Brutti se pare că i-a dat lui Petru ideea de a se gândi la tronul Poloniei și tot la îndemnul lui a cerut acesta în 1589 domnia pentru fiul său minor, Ștefan.

Mai târziu însă, fiind bolnav și expus mazilirii, Petru a abandonat tronul, a plecat în Polonia de unde a trecut în Austria și s-a stabilit la Tirol, unde a și murit în vara anului 1594. Este înmormântat în orașul Bolzano (Bozen) din Tirol, lângă biserica franciscanilor. În exilul său autoimpus, alături de portretul său și al fiului său, îl luase și pe cel al strămoșului său Vlad Țepeș (tabloul a ajuns ulterior la muzeul castelului Ambras din Tirol).

La porunca și îndemnul său, călugărul Azarie a continuat opera lui Macarie de redactare a cronicii țării, în slavonă. Dar Petru a fost și un promotor al limbii române, el fiind primul domnitor de la care ne-au rămas documente în limba româna. Mănăstirea Galata din Iași este ctitoria lui (1583).

Petru a luat măsuri de stimulare a agriculturii și comerțului, prin atragerea în țară a cât mai multor negustori străini. La 27 august 1588 le este acordat negustorilor englezi un privilegiu comercial prin care aceștia plăteau doar 3% taxă, față de 12% cât ceilalți negustori. Înțelegerea a fost semnată cu William Harborne, fostul ambasador englez la Constantinopol. Pentru a stăvili într-un fel haosul financiar, Petru a dispus și întocmirea unui catastih privind categoriile de contribuabili. Terminat la 20 februarie 1591, acest catastih este cel mai vechi izvor statistic, demografic și fiscal cunoscut până azi despre Moldova.

Prin nunta de la Tecuci, 10 iunie 1587, dintre nepotul său Vlad și Velica, nepoata lui Mircea Ciobanul al Munteniei, la care a participat și nepotul său Mihnea al II-lea Turcitul care era atunci pe tronul Munteniei, Petru a reușit să facă pace între "Mihneștii" și "Mirceștii" din dinastia Basarabilor a Munteniei.

Patriarhul Ecumenic Ieremia al II-lea al Constantinopolului notează în 1588 despre Petru Șchiopul:

„Era un om dulce la cuvânt, sever la purtări, îndemânatic la fapte, știa limba turcească, cea grecească și cea românească ... și nu numai aceste daruri le avea, dar era foarte încercat la orice meșteșug și la litere și-i plăcea de oamenii învățați, și-i întreba în tot chipul despre astronomie, despre zodii și alte lucruri subțiri. Îi plăcea mult de cântăreți și avea un preot cu meșteșug, îndemânatec”

***

 

Un moment superb de poezie.

       Noapte bună!

A frumuseţii tale forme    - Mihai Eminescu -

A frumuseţii tale forme ca un sculptor când le pipăi

Toată viaţa mea trecută, toată fiinţa mea o clipă-i,

Am uitat de toate, toate, şi nimic nu-mi vine-n minte;

Decât sufletu-mi s-amestec cu suflarea ta fierbinte;

Gura ta ca focul arde, arde roşia ta faţă,

Răsuflarea ta e-n stare chiar la morţi să dea viaţă,

Mâna ta, dulcea ta mână, ce o simţi atât de mult,

Inima-ţi, a cărei tremur, a cărei bătăi ascult;

Tu întreagă, când, răpită de al tău adânc amor,

Te-alipeşti de pieptu-mi, scumpă, ca copii de mama lor,

Cu-acea mândră, agăţată şi sălbatecă strânsoare

Când ca iedera tu tremuri ce stejaru-l înconjoară…

Tu nu vezi? Nu-ţi aflu nume, un cuvânt în lumea-ntreagă

Să-ţi pot spune înc-o dată, suflet! cât îmi eşti de dragă,

Cât de dragă-mi eşti… Nu întreba ce îmi mai bate

O! viaţa mea trecută parc-a fost o ciuntitură!

Şi ce dulce dezlegare azi mi-a dat frumoasa-ţi gură,

Când te mlădii, când te bucuri şi când râzi ca visul clar

Urmăresc orice mişcare cu un ochi adânc, avar,

Gândul meu să se-ncreţească pe-ncreţirea hainei tale,

Să rămâie-n a mea minte-adânc săpate, ca-n tipar

Şi să împle cu icoane cartea vieţii-mi de amar.

Mult am mai gândit odată şi nimic nu mai gândesc,

Nu gândesc decât la tine, decât că eu te iubesc

Şi nici asta chiar, nici asta nu pot zice că e gând,

Este însăşi a mea viaţă azvârlită pe pământ.

Căci iubirea mea şi viaţa-mi nu sunt lucruri osebite,

Ci ca sângele cu pieptul astfel ele-s înfrăţite:

Fără sânge nu-i viaţă, făr- de-amorul tău nu-s eu ­

Şi o clipă fără tine chiar de mine îmi e greu,

Nu mă vreau pe mine însumi, nu vreau lume ­ toate-s pleavă,

De nu eşti, lumina lunei s-a-nnegrit şi e bolnavă,

Eşti al vieţi-mi, al vederii, al auzului meu nerv,

Şi venin e a ta lipsă, să m-omor de ea mă serv;

De-mi urăsc suflarea-n mine, de doresc ca tot să piară,

De doresc să mor un secol atunci fug de tine-o oară.

Ah! ce e în tine, care-i taina mândri-ţi tinereţi,

Cum de ai în al tău suflet ca o sută de vieţi,

Cum de tu să fii aceea ce-al meu cap în mână-l porţi?

De-aş muri înviu sub ochii-ţi dintr-o sută de morţi,

Sărutarea gurii tale e ca fagurul de miere,

Cu cât gura mea se-nfruptă cu atât mai mult o cere,

Trăiesc leneş ca o plantă şi acum mintea mea parcă

De veninoasa beţie a gândirii se înţarcă.

Se pare că acesta e portretul adevărat al poetului, la 21 de ani. Era de o frumusețe tulburătoare, atrăgea imediat atenția doamnelor!

***

 Intr-un mic oras pe malul marii, in plin sezon, ploua torential de cateva zile; orasul arata de parca ar fi parasit.

Toti au datorii (bineinteles!).

Din fericire, vine un american bogat la un mic hotel cochet. Vrea o camera.

Pune o bancnota de 100$ pe masa receptionerului si se duce sa vada camerele.

Seful hotelului ia bancnota si se duce repede sa plateasca datoriile la macelar.

Acesta ia bancnota si se duce repede sa-si plateasca datoria la crescatorul de porci.

Acesta la rândul lui se grabeste sa-si plateasca datoriile la cel ce-i livreaza furaje pentru porci.

Cel cu furajele insfaca bancnota si alearga la prostituata pe care nu o mai platise demult. In timpurile astea de criza, pana si ea oferea servicii pe datorie!

Prostituata ia bancnota in mână si se grabeste spre hotel, unde fusese cu clientii ultimele zile si unde ramasese datoare, si pune bancnota pe masa receptionerului.

In acest moment coboara americanul, dupa ce a inspectat camerele, spune ca nici măcar o camera nu-i place, isi ia bancnota si paraseste orasul.

Nimeni nu a castigat ceva, insa intregul oras traieste acum fara datorii si priveste optimist in viitor!

***

 Alexandru Obregia, medicul vizionar care “a scos nebunii din mănăstiri”

Născut pe 20 iulie 1860 la Iași, Alexandru Obregia a urmat Facultatea de Medicină, iar în 1888, la vârsta de 28 de ani, și-a susținut teza de doctorat la București. În perioada 1888-1891 s-a specializat în psihiatrie și neurologie la Berlin și Paris, din 1893 a devenit medic primar psihiatru la Ospiciul „Mărcuța”, iar din 1905 directorul instituției. În 1908, a introdus, aplicat și publicat în practica medico-chirurgicală puncția suboccipitală. În 1909 a devenit, prin concurs, profesor de psihiatrie la Facultatea de Medicină din București, poziție pe care a ocupat-o până în 1934, iar în 1922 a fost ales Președinte al Societății Române de Psihiatrie.

În 1932, într-o perioadă în care problema eutanasiei era îndelung dezbătută de opinia publică din România, profesorul s-a exprimat ferm împotriva procedurii, explicând că medicii sunt datori să susțină viața pacienților, nu să le-o suprime: “Noi nu trebuie să luăm oamenilor ceea ce nu le putem da”.

Întemeietor al Spitalului Central de Boli Mintale din București care astăzi îi poartă numele, medicul a creat nu doar un loc de îngrijire la standardele secolului XX, ci și o școală de prestigiu în psihiatria românescă: “S-ar putea spune că în zilele noastre nebunii au adevărate orașe. Adunați la un loc, sub supravegherea oamenilor sănătoși și a medicilor, trăiesc omenește, în case frumoase. Li se dă îngrijire și multe dintre cazuri se vindecă. Spitalul Central, așezat pe fosta Vatră a Mănăstirii Văcăreștilor, este un asemenea oraș, adăpostind peste o mie de bolnavi, în numeroase pavilioane, adevărate vile, printre care sunt străzi și alei, arbori umbroși și peluze de flori. Au acolo până și sală de cinematograf și o casă de rugăciuni. Flori se văd atât prin camerele frumoase ale bolnavilor, precum și prin culoare, prin sufrageriile largi, luminoase, bine aerisite și frumos aranjate, parcă ar fi niște restaurante.

Fotografiile ilustrează și completează cele mai sus arătate. Cititorii să nu se mire că nu văd în aceste pagini demenți îmbrăcați cu haine fanteziste, de popă cu căldărușa în mână, regi și împărați, etc., cărora chiar personalul spitalului le dădea înainte diferite titulaturi tip Înalt prea sfințite, Măria Ta și așa mai departe. Bolnavii au fie haine cuviincioase civile, aduse de acasă, neputând fi întru nimic deosebiți de oamenii normali, fie uniforme speciale, comode. Nu se complace nimeni în delirurile lor, ci sunt chemați, în mod simplu, pe nume: domnul cutare sau doamna cutare. Chivărele de hârtie, împodobite cu pene și slide, precum și costumele stranii din petice colorate au dispărut cu desăvârșire. Plimbându-te azi prin aleile înflorite ale Spitalului Central, uiți de multe ori că te afli într-un lăcaș de suferință, fiind înclinat mai degrabă a crede că ești undeva în vilegiatură”, scria revista Realitatea ilustrată într-un reportaj publicat în 1937.

Profesorul doctor Alexandru Obregia a încetat din viață sâmbătă, 24 iulie 1937 la București. Corpul neînsuflețit a fost depus în capela cimitirului Bellu, cortegiul fiind urmat de membrii familiei și de elevii săi devotați. La domiciliul medicului s-au primit numeroase vizite și telefone de condoleanțe, profesorul dr. I. Bălăceanu fiind cel care a prezentat omagii în numele întregului consiliu profesoral al Facultății de medicină din București.

Printre numeroasele telegrame primite, presa vremii o citează pe cea a profesorului dr. Blifa, din partea personalului spitalului Socola și a personalului clinicii neuro-psihiatrice din Iași, care au adus un ultim omagiu “ctitorului spitalelor de boli mintale din vechiul regat și întemeietorul științei psihiatrice române”.

Printre amintirile evocate: “Țin minte că acum doi ani, când s-a inaugurat Academia română de medicină și când sala era aproape plină, deodată apare Obregia. Sprinten, grăbit, grațios în mișcări și cu zâmbetul pe buze, își face intrarea. Era cel mai în vârstă, dar părea cel mai tânăr.

Profesorul Nicolau (dermatologul) zise radiind de plăcere și privind spre Alexandru Obregia:

– Ce zici de acel cel mai tânăr membru al Academiei noastre?

Alexandru Obregia a avut însușiri de mare animator. Cine a văzut imensul Spital Central de boli mintale de lângă București, care e întreg opera stăruințelor sale, își poate da seama de ce au fost în stare să înfăptuiască o minte și o energie constructivă ca a lui. Medicul a fost și director general al Serviciului Sanitar, pe atunci echivalent cu ministrul sănătății de astăzi. Lui i se datoreză crearea Fondului de epidemii care, în mijlocul indolenței administrative, a adus sănătate în bezna și-n infernul satelor.

La plecarea lui de la minister a publicat un Raport general, o operă care poate fi socotită ca epocală în publicistica evoluției sanitare a țării. Alexandru Obregia făcea parte din vechea generație, atât de mult hulită astăzi. Am vrea să vedem măcar doi din generația de azi la nivelul culturii lui medicale, a energiei lui și a pasiunii pentru binele obștesc.”

La Universitate, la Facultate de Medicină, la Spitalul Central de Boli Mintale și la Asociația generală a medicilor s-au arborat drapele de doliu.

Luni, 26 iulie, la Tribunalul Ilfov s-a deschis testamentul profesorului, care fusese încredințat doctorului P. Tomescu, cel mai apropiat colaborator al său.

Profesorul Obregia și-a lăsat biblioteca clinicii de psihiatrie, cu indicația să fie instalată la Spitalul Central de Boli Mintale și Nervoase din București, pentru înfăptuirea căruia a depus o muncă uriașă, legatarul testamentar fiind dr. Tomescu.

În testament, marele profesor și-a exprimat dorința să i se facă o înmormântare simplă, cu un singur preot, fără flori.

Ceremonia funerară a avut loc marți, 27 iulie, la capela Cimitirului Bellu.

“Prima organizare medicală pentru îngrijirea bolnavilor mintali s-a realizat la 11 decembrie 1838 la Schitul Malamuci din județul Ilfov, situat la poala Codrilor Vlăsiei, sub auspiciile Eforiei spitalelor civile, în urma unei decizii a lui Alexandru Ghica, domnitorul țării în acea epocă. Înainte de această dată, din vremuri depărtate alienații erau internați în diferite mănăstiri, unde li se asigura o asistență religioasă, în conformitate cu ideile și prejudecățile acelor vremuri.

În legile vechi și mai ales în Pravila lui Matei Basarab de la 1652 se găsesc norme de ordin juridic în legătură cu actele anti-sociale ale alienaților și acolo apare ideea intervenției medicale pentru identificarea bolnavilor.

La 1838 se organizează deci, pentru prima oară, o îngrijire medicală a bolnavilor, numindu-se un doctor și infirmieri capabili să asigure o asistență, atât cât permiteau posibilitățile de atunci.

De la 1838 până la 1845, funcționează în aceste condițiuni azilul de la Malamuci, apoi se mută la mănăstirea Mărcuța, fiind condus din punct de vedere medical de doctorul Nicolae Gănescu, având în anul 1847 un număr de 40 de bolnavi.

În 1867, conducerea ospiciului o ia doctorul Al. Șuțu, om tânăr, cu frumoase studii în străinătate. După 30 de ani de la începuturile asistenței medicale a bolnavilor mintali în țara noastră, se creează la Facultatea de medicină din București un curs liber de psihiatrie, care îi este încredințat doctorului Șuțu. Abia după alți 30 ani de progres al științei și de propagandă, s-a creat catedra de psihiatrie și “clinica boalelor mintale” al cărei prim titular a fost profesorul Șuțu.

Profesorul Șuțu a creat în țara noastră psihiatria medicală. Spre norocul psihiatriei, aproape de încheierea secolului trecut apare o altă personalitate puternică de o mare valoare intelectuală și de o putere de muncă excepțională. Era doctorul Obregia, profesor de istologie la Facultatea de medicină din București în 1892, medic primar la Spitalul Mărcuța în 1893 și profesor de clinică a boalelor mintale din 1910. Timp de 41 de ani (1893-1934) profesorul Alexandru Obregia a condus nu numai serviciul său de spital, clinica de boli mintale a universității, dar toată psihiatria românească, într-un spirit de înaltă știință și de mari realizări. Ca director general al Serviciului Sanitar, a întemeiat Spitalul Central de boli mintale din București, care, început în 1906, a putut fi terminat abia în 1923, când a început să funcționeze. Profesorul Obregia a scos bolnavii din mănăstiri și i-a instalat în spitale moderne, ceea ce a constituit o reformă epocală în psihiatria românească. Astăzi, dl. profesor dr. P. Tomescu este titularul catedrei și colaboratorii domniei-sale continuă importanta operă socială a precedesorilor săi.

Psihiatria a devenit, grație marilor descoperiri înfăptuite în ultimele două decenii, o specialitate activă, grație căreia marea majoritate a bolnavilor se vindecă sau își ameliorează suferința atât de mult încât își pot relua activitatea socială.

În secția de bărbați, din 481 bolnavi intrați, au ieșit în 1938:

Vindecați complet- 50,15%

Ameliorați – 30,76%

Au rămas în spital la sfârșitul anului – 12,24%

Au fost transferați în azil – 5,19%

Au sucombat – 1,66%

Aceste date statistice dovedesc în mod evident randamentul medical și social al clinicii. Pentru ca psihiatria să aducă și mai însemnate servicii sănătății publice, va trebui să-și desfășoare activitatea sa pe triplu plan: curativ, preventiv și pe acela al igienei mintale”. (Ilustrațiunea română, 1939)

Surse:

Realitatea ilustrată (martie 1930, iulie și august 1937)

Adevărul, iulie 1937

Ilustrațiunea română, 1938