***

 

Iată ce spunea în 1956(!) Günther Anders, unul dintre filosofii a cărei operă i-a inspirat pe cei care azi conduc lumea:

“Vom reduce de manieră drastică educația, pentru că un individ incult are  un orizont de gândire limitat, cantonat în preocupări mediocre. 

Trebuie să facem în așa fel încât accesul la știință să devină din ce în ce mai dificil și elitist, între popor și știință să existe o prăpastie, iar informația destinată publicului larg să fie lipsită de orice conținut cu caracter subversiv.

Mai ales FĂRĂ FILOSOFIE!!! 

Și aici trebuie să folosim puterea de convingere și nu violența directă: vom difuza masiv, prin intermediul televiziunii, emisiuni de divertisment care să se adreseze doar laturii emoționale sau instinctive. 

Mințile vor fi ocupate cu ceea ce este inutil și ludic.

Este bine, printr-o vorbărie și muzică neîncetate, să împiedicăm mintea să gândească. 

Vom pune sexualitatea pe primul loc al intereselor umane. 

Nu există un tranchilizant social mai bun.

În general, vom face în așa fel încât să eliminăm PARTEA SERIOASĂ a existenței, să luăm în derizoriu tot ceea ce este valoros, să întreținem o apologie constantă a lejerității, astfel încât euforia publicității să devină standardul fericirii umane și modelul libertății.

Condiționarea va produce astfel ea singură o asemenea integrare, încât unica  frică – pe care va trebui să o întreținem - va fi cea de a fi exclus din sistem și deci de a nu mai putea accede la condițiile necesare fericirii.

Omul de masă, astfel produs, trebuie să fie tratat precum ceea ce este: o vită, și trebuie să fie supravegheat cum trebuie să fie păzită o turmă. 

Tot ceea ce conduce la adormirea lucidității sale este bun din punct de vedere social, iar ceea ce ar amenința să îl trezească trebuie să fie ridiculizat, înăbușit, combătut. 

Orice doctrină care ar pune sub semnul întrebării sistemul trebuie să fie desemnată drept subversivă și teroristă, iar cei care o susțin vor fi apoi tratați ca atare".

***

 Degustătorul de cărți

Rafturi interminabile din lemn, pline cu volume mai mici și mai mari, ca niște porumbei ai păcii sufletești ce te îmbie, care mai de care, să-l alegi pe el, iar în momentul acela pasărea albă se transformă într-un cal fermecat cu care vei colinda lumea și văzduhul ei în lung și lat...

Fiecare carte ascunde în spatele coperților ei o inimă, un tumult, o depresie, o iubire făptuită sau doar închipuită, o tinerețe de argint sau o bătrânețe de plumb.

Atât de multe cărți am început în viața asta... și as putea număra pe degetele de la mai multe mâini cele pe care chiar le-am terminat de la cap la coadă. 

Pe unele dintre ele, însă, le-am și recitit.

De fiecare dată când simțeam că mă voi dedica unei singure cărți, atunci apărea alta și după aceea alta și tot așa.

Uneori reveneam, alteori pur și simplu uitam de ele...

Cât de minunat ar fi să poți fi plătit pentru cititul de cărți! Ce meserie fermecată, ce brățară de aur masiv.... Să stai toată ziua pe un fotoliu așezat pe iarbă, cu un ceai de verbină și un soare cu razele făcute veioză și îndreptate spre paginile pe care le tot frunzărești...

Să îți câștigi existența ca un fin și apreciat degustător de cărți...

Din acel moment, n-aș mai avea cum să simt vreodată că muncesc, pe cuvânt de cercetaș!

De-a lungul ciudatei mele existențe, am avut de multe ori pornirea de a mă opri din scris, doar pentru a avea mai mult timp pentru citit.

Iar acum, serios... s-a scris atât de mult de la Dante încoace, încât ar fi imposibil unei singure minți să lectureze chiar și un sfert din marea bibliotecă universală... unde să-și mai găsească rostul și mâzgălelile mele?

Poate că o carte de a mea ajunge să omoare, la un moment dat, timpul unui om în care acesta ar putea citi te miri ce capodoperă, iar atunci, din scriitor aspirant, aș deveni direct un asasin literar, săvârșind un omor beletristic din culpă.

Oricum ar fi, orice pagină în plus citită pe zi, nu este decât o proteină a construcției noastre musculare interioare. 

Cărțile sunt salonul de înfrumusețare al sufletului, locul lui de recreere, unde uită că trebuie să slujească un corp trecător, la fel cum timpul se plimbă, amnezic și desculț, prin arterele pline de stenturi ale unui ceasornic de perete.

***

 

Stan Laurel, viața unui actor nemuritor

Stan Laurel, pe numele său real Arthur Stanley Jefferson, s-a născut pe 16 iunie 1890 în Lancashire și a fost fiul actorului Arthur J. Jefferson, care conducea un teatru din Bishop Auckland, și al actriței Margaret Metcalfe.

Părinții săi erau foarte ocupați, așa că în primii ani ai copilăriei băiatul a a fost crescut de bunica maternă, Sarah Metcalfe, a urmat școala din Bishop Auckland și apoi cea din Northumberland.

S-a mutat după aceea cu părinții la Glasgow, în Scoția, și și-a finalizat studiile la Rutherglen Academy. Cum tatăl său conducea la acea vreme Teatrul Metropole din Glasgow, băiatul a început să lucreze și el ca actor, primind mici roluri de la vârsta de 16 ani. Primul lui spectacol profesionist a avut loc pe scena Panopticonului din Glasgow, iar în 1910 s-a alăturat trupei de actori a lui Fred Karno primind numele de scenă „Stan Jefferson”, printre colegii săi din acea perioadă aflându-se și tânărul Charlie Chaplin. În 1912 a plecat împreună cu Ted Desmond într-un turneu în Olanda, cei doi apărând într-un duet sub numele “Barto Bros”. În această perioadă tânărul a primit oferta de a pleca într-un turneu în America cu trupa Karno, astfel că a ajuns în Statele Unite în același timp cu Charlie Chaplin și apoi cei doi au făcut, împreună cu trupa, un lung turneu în mai multe orașe din SUA. Compania Karno s-a despărțit în primăvara anului 1914, iar Stan și doi foști colegi, Edgar Hurley și soția acestuia, Ethel, și-au format propria trupă, „The Three Comiques”, în care au jucat până în octombrie 1915.

După destrămarea micului grup, actorul a jucat între 1916 și 1918 alături de Alice Cooke și Baldwin Cooke, cei doi devenindu-i prieteni pe viață.

În 1921 tânărul actor britanic a făcut pentru prima dată echipă cu viitorul lui partener permanent, Oliver Hardy, ambii fiind distribuiți în scurtmetrajul The Lucky Dog.

În această perioadă, Laurel a întâlnit-o pe Mae Dahlberg și, la sugestia ei, și-a schimbat din nou numele de scenă pentru că actrița credea că Stan Jefferson (care avea treisprezece litere) îi aduce ghinion, așa că a decis să fie prezentat drept Stan Laurel. În 1922 cei doi au apărut împreună în parodia “Mud and Sand”.

Până în 1924, Laurel a renunțat la teatru și a început să lucreze în cinematogragie cu normă întreagă, semnând un contract cu impresarul Joe Rock. Înțelegerea avea o prevedere neobișnuită: Mae Dahlberg nu trebuia să apară în niciunul dintre filmele lui Stan pentru că managerul considera că temperamentul actriței îi umbrește prestațiile.

Ca și viitorul său partener, Oliver Hardy, Laurel a fost creditat pentru regia sau co-regia a zece scurtmetraje realizate între 1925 și 1927, dar, spre deosebire de Hardy, Laurel nu a apărut în niciunul dintre ele.

Artistul a semnat apoi un contract cu studioul Hal Roach și a început să se ocupe doar de regie, realizând în 1926 o producție numită “Yes, Yes, Nanette”, în care a fost distribuit și viitorul său partener, Oliver Hardy. În același an un membru al trupei de actori ai Hal Roach Studios Comedy All Star a suferit un accident și a fost spitalizat și, pentru că nu a putut participa la filmările producției “Get ‘Em Young”, Laurel a fost nevoit să-l înlocuiască. Începând cu anul 1927, Laurel și Hardy au apărut împreună în mai multe scurtmetraje, inclusiv în “Supa de rață”, „Nevestele adormite” și „With Love and Hisses”. Cei doi s-au împrietenit, iar relația lor excepțională pe ecran a fost remarcată în scurt timp de Leo McCarey, unul dintre directorii studioului, care a observat reacția publicului la aparițiile lor și a început să îi distribuie doar în echipă.

Cei doi actori au jucat împreună într-o serie de scurtmetraje, printre care “Bătălia secolului”, “Ar trebui bărbații căsătoriți să meargă acasă?”, „Doi gudroni”, „Fii mare!”, „Big Business” și tot împreună au făcut tranziția către scurtmetrajele cu sunet. În 1929 au apărut în primul lor lungmetraj la Hollywood, anul următor au fost distribuiți în lungmetrajul muzical all-color “The Rogue Song”, apoi, în 1931, în „Pardon us”.

În anii 1930, Laurel a avut un conflict cu Hal Roach, acest lucru a dus la rezilierea contractului său și din acel moment cei doi actori au avut contracte separate, care expirau în momente diferite, dar în cele din urmă disputele s-au reglementat.

În 1941, Laurel și Hardy au semnat un contract cu studioul 20th Century-Fox pentru a realiza zece filme pe parcursul a cinci ani. Spre surprinderea sa, Laurel a constatat după semnarea contractului că a fost angajat doar ca actor, fără a putea avea nicio contribuție la scenariul sau regia producțiilor, dar, pentru că filmele lor s-au dovedit a avea mare succes, Laurel și Hardy au primit treptat dreptul de a modifica parțial scenariile filmelor în care jucau.

În 1947 marele cuplu de comedianți a plecat într-un turneu în Marea Britanie, fiind întâmpinat peste tot de mii de fani entuziaști. Turneul a inclus și un spectacol la Royal Variety Performance, în prezenț regelui George al VI-lea și a reginei Elisabeta, la Londra, iar marele succes al turneului i-a determinat să-și petreacă următorii șapte ani apărând în diverse spectacole itinerante.

În această perioadă Stan Laurel a aflat că are diabet, așa că l-a încurajat pe bunul său prieten, Oliver Hardy, să accepte și proiecte solo, iar acesta a jucat în două producții alături de John Wayne și Bing Crosby.

În 1950, Laurel și Hardy au fost invitați în Franța pentru a realiza un lungmetraj, dar filmul a fost un dezastru. Ambii actori erau vizibil bolnavi în timpul filmărilor, iar la întoarcerea în Statele Unite și-au petrecut câteva luni de zile încercând să se recuperare din punct de vedere medical. În 1952 și 1953, Laurel și Hardy au făcut noi turnee în Europa și America, dar în timpul ultimului dintre ele Laurel s-a îmbolnăvit și nu a mai putut evolua timp de câteva săptămâni.

În mai 1954, Hardy a suferit un atac de cord și și-a anulat toate spectacolele. Un an mai târziu cei doi plănuiau să facă un serial de televiziune, dar planurile au fost amânate după ce Hardy a suferit un accident vascular cerebral în aprilie 1955. Actorul și-a revenit, dar, în timp ce plănuia să se întoarcă la muncă, a mai avut un accident vascular cerebral, de această dată ireversibil.

Oliver Hardy a murit pe 7 august 1957, iar Stan Laurel a fost absolut devastat după dispariția prietenului său și nu și-a revenit niciodată pe deplin. Soția lui a declarat presei că a avut o cădere psihica atât de puternică încât nu a putut nici măcar să participe la înmormântare, spunând: „Babe ar înțelege”. Deși a continuat să se întâlnească cu fanii săi, din acel moment a refuzat să urce pe scenă sau să joace în vreun alt film, respingând absolut toate ofertele pentru aparițiile publice.

În 1961, Stan Laurel a primit premiul Oscar pentru cele aproape 190 de pelicule în care a jucat de-a lungul vieții sale. Și-a trăit ultimii ani într-un mic apartament din Santa Monica, California, petrecându-și timpul răspunzând personal miilor de scrisori ale fanilor săi sau sutelor de apeluri pe care le primea zilnic, pentru că numărul lui de telefon era inclus în cartea de telefoane a orașului.

În 1963 lui Stan Laurel i s-a oferit un rol în producția “It’s a Mad, Mad, Mad, Mad World”, dar a refuzat spunând că nu vrea să mai apară pe ecran la bătrânețe și, mai ales, nu va accepta niciodată să joace fără Oliver Hardy.

Viața privată a actorului a fost deosebit de aventuroasă. A trăit cu actrița Mae Dahlberg ca soț și soție din 1919 până în 1925 (când ea a plecat în Australia, țara sa natală) dar nu s-au căsătorit niciodată. În noiembrie 1937, Dahlberg s-a întors în Statele Unite și l-a dat în judecată pe Laurel pentru că se considera îndreptățită să primească sprijinul lui financiar.

A avut patru soții, cu una dintre ele fiind căsătorit de două ori. Prima sa parteneră a fost Lois Neilson, cu care s-a căsătorit pe 13 august 1926, cei doi având împreună o fiică, Lois, născută în decembrie 1927. Al doilea lor copil, Stanley, s-a născut prematur, dar a murit după nouă zile, iar Laurel și Neilson au divorțat în decembrie 1934.

Un an mai târziu actorul s-a căsătorit cu Virginia Ruth Rogers, dar în 1937 a intentat procesul de divorț, iar în ziua de Anul Nou 1938 s-a căsătorit cu Vera Ivanova Shuvalova, cunoscută sub numele de Illeana, moment în care soția precedentă l-a acuzat de bigamie, deși divorțul lor fusese finalizat cu câteva zile înainte de noul lui mariaj. Relația cu Illeana a fost un lung șir de scandaluri și controverse, iar actrița l-a acuzat chiar că a încercat să o îngroape de vie în curtea casei lor din San Fernando Valley. Cuplul s-a separat în 1939 și a divorțat în 1940, femeia primind 6.500 de dolari pentru a nu se împotrivi deciziei instanței. În 1941, Laurel s-a recăsătorit cu Virginia Ruth Rogers, dar cei doi au divorțat pentru a doua oară la începutul anului 1946. În sfârșit, pe 6 mai 1946, actorul s-a căsătorit cu Ida Kitaeva Raphael, femeia care i-a fost alături până la moartea sa.

Marele actor a murit pe 23 februarie 1965, la vârsta de 74 de ani, la patru zile după ce a suferit un atac de cord. La slujba de înmormântare organizată la Church of the Hills, actorul Buster Keaton a spus despre bunul său prieten: „Chaplin nu a fost cel mai amuzant. Nici eu nu am fost cel mai amuzant. Acest om a fost cel mai amuzant”, iar Dick Van Dyke a citit, la mormântul lui, poemul anonim “Rugăciunea unui clovn”.

***

Copiii “de cutie” și doctorul Carol Davila | Povestea Azilului Elena Doamna, clădit din donațiile Sultanei Marsil

Doctorul Carol Davila, născut la Parma, în 1828, a studiat medicina la Paris. În 1853 a venit la București și s-a stabilit aici ca medic militar. Tânărul doctor s-a îndrăgostit de frumoasa Maria Marsil, fiica marii boieroaice Sultana. Aceasta din urmă era fiica paharnicului Constantin Al. Colceag şi a Mariei Câmpineanu, ambii provenind din două familii boiereşti înstărite. Sultana se căsătorise cu medicul francez Alphonse Constant De Marcilly (Marsil), stabilit în Țară Românească în timpul lui Grigore Ghica, fost medic primar la spitalul Colţea. Cuplul a avut două fiice și cea mai mare dintre ele, Maria, îl va cunoaște la un bal pe tânărul Carol Davila. Tatăl Mariei murise de mai mulţi ani în momentul în care Davila o va cere în căsătorie, dar Sultana Marsil, mama fetei, îl va refuza categoric pe pretendent pentru că el era catolic, iar Maria crescuse în religia ortodoxă. După cinci ani de la primul refuz, Davila continua să o curteze, iar Maria respingea orice altă partidă care i se propunea. Între timp, sora ei mai mică, se căsătorise, așa că Sultana a fost în sfârșit de acord cu mariajul Mariei cu doctorul Davila.

Sultana Marsil avea în proprietate două mari moşii, Dâlga, în judeţul Ialomiţa şi Albeşti, în judeţul Argeş. Prima a fost numită după numele ei, întâi Marsilianca, apoi Marsilieni, nume pe care îl păstrează și astăzi. Femeia a ctitorit în anul 1836 biserica Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena din localitate, unde i se păstrează încă tabloul votiv. În 1864 a renunţat la drepturile băneşti care i se cuveneau pentru împroprietărea sătenilor de pe cele două foste moşii ale sale (în timpul reformei agrare din 1864), a oferit o rentă de 500 galbeni pentru Azilul Elena Doamna din Bucureşti, a sprijinit refacerea caselor fostei mănăstiri Colţea şi a ridicat în anul 1865 casele parohiale ale bisericii Enei, pentru pomenirea părinţilor săi.

Foarte credincioasă, a dăruit mănăstirii Pasărea bijuterii și odăjdii. Sultana Marsil a murit pe 22 august 1871 în Bucureşti şi a fost înmormântată la mănăstirea Pasărea, în apropierea bisericii mari.

Fiica ei, Maria Marsil, murise la doar 24 de ani, la nașterea primului ei copil cu doctorul Carol Davila, o fetiță botezată tot Maria. Rămas în grijă cu un copil mic, orfan de mamă, Carol Davila s-a hotărât să strângă în casa lui vreo 40 de copii, cu vârste cuprinse  între 5 și 7 ani, care erau în grija fostele lor doici prin mahalalele Bucureştilor.

Aceşti copii ai nimănui, numiți “de cutie”, erau întreţinuţi de Logofeţia bisericească din Ministerul Cultelor cu câte un galben pe lună, adică câte un leu pe zi, din veniturile “cutiei binefăcătoare “, care, încă din 1775, din vremea lui Alexandru Ipsilanti, purta numele de “cutia milelor”.

Aceste venituri din donaţii bogate făcute în bani, acareturi şi moşii ale boierilor miloși ai vremurilor se risipeau adeseori din cauza neglijenţei, a relei credinţe, a frecventelor schimbări de domni şi a ocupaţiilor armatelor străine.

Din 1872, “cutia milelor” a fost alimentată constant din donaţia formată din fondurile provenite de la moşiile şi hanurile Mitropolitului Filaret al II-lea care, înduioşat de soarta acestor copii, a cerut prin testament să se creeze un orfelinat.

Din averea mitropolitului a fost donat Azilului de copii găsiţi hanul numit “hanul lui Filaret”, care avea pe atunci un venit de 10.000 de galbeni anual, clădire care se afla pe terenul cuprins între Calea Victoriei, biserica Sărindar şi strada Brezoianu. Hanul a fost însă cumpărat de guvern pe timpul lui Ştirbei Vodă cu preţul de 20.000 lei, dar în cutia binefăcătoare a milei nu a ajuns niciun ban.

Atunci când doctorul Carol Davila i-a strâns în anul 1861 pe copiii orfani în casa lui, a fost influenţat de ideea acestui generos mitropolit de a construi un mare orfelinat. Datorită puterii sale de convingere și a seriozității, Davila a reuşit să atragă protecţia Doamnei Elena Cuza care va pune în 1862 piatra de temelie a Azilului Elena. Portretul Mitropolitului Filaret al II-lea se afla deasupra altarului bisericii așezământului, conform dorinţelor doamnei Elena Cuza.

Început în casele Sultanei Marsil, soacra doctorului Carol Davila, micul orfelinat s-a mutat pe dealul Cotrocenilor, într-o vilă modestă a celei de-a doua soţii a lui Davila, Anica Racoviţă, provenită din familia Goleştilor.

Deşi între timp nepoata ei, copilul Mariei Marsil și al lui Carol Davila murise, Sultana Marsil a donat Azilului de copii găsiţi de sub direcţia lui Carol Davila toată partea ei de zestre, care urma să servească la creşterea, educarea şi înzestrarea a 12 copile.

Din primul an al mutării azilului pe colina Cotrocenilor, Ana și Carol Davila se interesau îndeaproape de soarta orfanelor şi încercau să creeze, pe cât le era cu putinţă, un cămin cât mai apropiat de o atmosferă de familie.

În broşura “Istoria Azilului Elena Doamna”, scrisă în 1884 de Ioan Slavici, găsim următoarele rânduri despre Ana Davila:

“Nimeni nu-i dăduse această însărcinare, şi-o luase singură, şi nu din simţământ de datorie, nu spre a-şi câştigă pâinea de toate zilele, ci din neastâmpărul de a face binele, îşi sacrificase ea tihna orelor sale de repaus; iubirea către sărmanele copile a făcut-o să se ostenească, şi singură iubirea acestor copile era răsplata ostenelei sale!”

Dar Ana Davila moare în 1874, în plină activitate filantropică. Copilele Azilului, obişnuite să o considere ca o mamă, au plâns-o cu durerea unor copii adevăraţi, dar fetele s-au bucurat în continuare de afecţiunea specială a generalului Davila, care a preluat integral sarcina îngrijirii lor.

“Mi-aduc aminte, povestea o fosta elevă a Azilului, cum venea cu buzunarele largi ale pardesiului, pline cu tot felul de bunătăţi şi cum împărţea copiilor cu amândouă mâinile, mere, portocale, bomboane, jucării, pesmeţi şi tot ce putea cuprinde aceste buzunare care parcă într-adins erau făcute după măsura desagilor lui Moş Crăciun!”

Cât a trăit Carol Davila, Azilul Elena a progresat permanent, ajungând la un moment dat o şcoală model, unde veneau în schimb de experiență mulţi dascăli români nu numai din ţară, ci şi de peste Carpaţi.

Azilul Elena se compunea din secţia normală care funcționa după principiile educației froebeliene, Secţia normală de 6 clase, Secţia inferioară de menaj, trei clase pedagogice (pentru formarea învăţătoarelor rurale), Ateneul Elisabeta (pentru îndrumare artistică), o şcoală primară și o şcoală de ţesut numită Elisabeta Doamna.

Elevele care absolveau 6 clase normale treceau cu examen de maturitate la toate obiectele, iar la celelalte clase se organizau examene generale la fiecare sfârşit de an. La aceste examene asista de multe ori şi Regina Elisabeta sau ministrul de Instrucţie Publică.

Carol Davila a murit pe 24 august 1884. Foștii săi elevi de la școala de medicină pe care întemeiat-o spuneau: “Ne recomandă să fim cinstiți și să nu ne lăsăm mituiți.” Pe cartea sa de vizită nu era scris decât un singur cuvânt: DAVILA.

Ce 

***

Parintele Iustin Parvu a trecut la cele vesnice pe 16 iunie 2013...

Părintele Iustin s-a născut, conform Registrului Matricol al Mănăstirii Secu, la 10 februarie 1919, de ziua Sfântului Mare Mucenic Haralambie, în satul Poiana Largului (Petru Vodă), comuna Călugăreni (acum Poiana Teiului), judeţul Neamţ, în familia unor români ortodocşi foarte evlavioşi, şi a fost botezat cu numele Iosif.

În 1936, pe când avea 17 ani, intră frate în Mănăstirea Durău. După doi ani, în 1939, se înscrie la Seminarul Teologic de la Mănăstirea Cernica, lângă Bucureşti. În anul 1940 va avea loc tunderea sa în monahism (ritual de introducere în cadrul monahismului), iar la doar un an distanţă, hirotonia întru preot. A primit hirotonia la vârsta de 22 de ani.

A participat ca preot militar în al doilea război mondial, apoi a fost întemnițat pe motive politice între anii 1948-1964. Cei 12 ani închisoare i-a petrecut în închisorile de la Suceava, Văcărești, Jilava și Aiud. Înainte de a fi trimis la „reeducare” la Pitești, a fost trimis să muncească, deținut fiind, în mina de la Baia Sprie. Cea mai mare parte a pedepsei a executat-o în închisoarea din Aiud, perioadă care a fost și cea mai grea din cei 17 ani de detenție.

La finalul celor aproape 17 ani de închisoare, Părintele Iustin spunea că a trăit „cea mai importantă experienţă pe care o poţi avea în timpul vieţii: să te cunoşti pe tine însuţi pe calea suferinţei”. După evenimentele din decembrie 1989, părintele Iustin Pârvu se întoarce la Mănăstirea Secu, unde slujește ca preot şi duhovnic timp de aproape un an. După doi ani, alături de alţi doi monahi, Ignat şi Calinic, părintele ajunge în satul Petru Vodă, unde întemeiază o mănăstire, pe care o închină martirilor români din închisorile comuniste.

 

***

 Varsatorii sunt oameni dificili si imprevizibili. Toate persoanele care au avut vreodata relatii cu Varsatorii, stiu ca sunt oameni foarte dificili, imprevizibili, iubitori de libertate … 

Dar exista si lucruri pentru care merita sa fie iubiti! Iata cateva dintre ele:

1.Despre ei adesea se spune ca “Sunt cu capul in nori.” In mare parte acest lucru este adevarat. Sunt mereu cu gandurile si experientele lor, de aceea ii poti vedea mereu ingandurati si rareori atenti.

Si nu spuneti despre ei ca sunt oameni reci. Sunt fierbinti ca focul! Dar prefera sa-si ascunda flacara in interior, incredintand-o numai celor apropiati.

2. Nu au nevoie de romantism

Varsatorii sunt oameni practici. Nu-i vei vedea sa citeasca romane de dragoste sau sa se uite la comedii romantice.Cu daruri, de asemenea, nu-i poti cumpara. Totul e pentru ca au nevoie de dragoste reala. Ei isi doresc un partener alaturi, care-i va ajuta sa se dezvolte. Si le va sugera drumul. Iar manifestarea sentimentelor doar de sarbatori – nu este pentru ei.Pur si simplu nu au timp pentru ele! Varsatorii isi doresc ca lumea sa fie corecta, dar daca vine vorba de o lupta reala, ei probabil vor pleca.

3.Daca aveti probleme, este mai bine sa le discutati cu ei, folosind argumente rationale. Conflictele se rezolva mai bine fara explozii de agresiune, nu?

4. Permanent se schimba.

Varsatorii sunt adevarati zei in ceea ce priveste dezvoltarea personala. Si se asteapta ca partenerii sa-i trateze la fel de serios. Daca oamenii lor apropiati nu vor sa se schimbe, atunci ei vor fi foarte suparati si apoi ii vor parasi.

5. Ei isi apara ferm independenta

Cand incepi sa te intalnesti cu un Varsator, nu incerca sa-i limitezi libertatea. Si sa nu crezi ca trebuie sau ii poti controla viata. Nativul din aceasta zodie va cere independenta si de asemenea, sa tii cont de opinia lui.

6.In relatii Varsatorii prefera sa nu se grabeasca. Iar obligatii isi asuma fara prea multa dorință si numai atunci cand sunt convinsi ca si-au găsit dragostea cu adevarat.

****

 E ÎNTUNERIC ȘI-I TÂRZIU - vă salut cu drag !

Când s-așternuse liniștea în mine

Și vălul bătrâneții m-ascundea

Ai venit tu, crezând c-așa e bine –

Tu, apărut așa de undeva…

Chiar ai intrat prin ușa cu zăvoare

Fără să bați, fără să dai binețe,

Așa tăcut, ca într-o lume mare

Doar cu un zâmbet larg de tinerețe !

Cine ești tu, să-mi tulburi vechii ani

Cine ești tu, ce gânduri te frământă?

Nu vezi că viața asta-i de doi bani

Și nici o pasăre pribeagă nu mai cântă ?

Dac-ai văzut lumină încă-n geam

Și ți se pare că mai este viată,

E doar o amintire ce o am

Care cu greu uitării face față .

Mai mișcă vântul struna de chitară,

Care-a rămas fixată într-un cui,

Aduce amintiri de astă vară,

E amintirea tristă- a nu știu cui !

Nu zgândări cenușa răvășită

Ce stinsă stă pe vatra din cuptor.

Acolo a fost o minte rătăcită

Și nu mai e nici urmă de un dor !

Te du în drumul tău acum, cu bine

Și lasă ușa cu zăvorul pus,

E întuneric și-i târziu în mine,

Chiar și steluța zilei a apus !

Elena FOGHEL - 14 Iunie 2024