Poveste

"- Mamiii, vreau să-mi spui o poveste!
– Ce spui de „Scufiţa Roşie”?
– Nu-mi plaaace! Din cauza unei răsfăţate neascultătoare, vânătorul ar merita ani buni de închisoare..
– Vânătorul a făcut ce trebuia, le-a salvat pe fetiţă şi pe bunică din burta lupului…
– … încălcând Articolul 3 din Declaraţia Universală a Drepturilor Animalelor, care prevede că niciun animal nu trebuie supus actelor de cruzime.
– Dacă o iei aşa, şi lupul din „Capra cu trei iezi” a încălcat legea…
– Aşa e.. Aici a fost încălcat și Articolul 508 din Codul Civil. Capra nu trebuie compătimită, ci decăzută din drepturile părinteşti, pentru că a pus în pericol viaţa iezilor, prin neglijenţă.
– Aceste legi sunt pentru oameni…
– Dacă sunt legi pentru oameni, ar trebui aplicate în cazul mamei Scufiţei. Cum să-şi trimită fata singură, prin pădure?
– Îţi voi citi „Cenuşăreasa”..
– „Cenuşăreasa”? Ce făceau cei de la Asistenţa socială, în timp ce sărmana orfană se spetea muncind? Au făcut anchetă psihosocială? Au anunţat Protecţia copilului? Nuuu!
– Ce spui de „Punguţa cu doi bani”?
– Nu-mi plaaaace nici povestea aceasta! Cocoşul este un infractor! Cine i-a dat dreptul să-şi însuşească punguţa găsită? Nu ştia că trebuie dusă la poliţie? În plus, făcând pe victima, a sustras şi alte bunuri: bani, vite… L-a reclamat cineva pe moşneagul-complice la Agenţia Naţională de Administrare Fiscală? Bineînţeles că nu. Şi a trăit mulţi ani, fericiţi…
– Atunci, îţi citesc „Albă ca Zăpada”?
– Fata asta n-a auzit de Codul penal?… Cum să intre prin efracţie, în casa piticilor?
– Poate, „Fata babei şi fata moşneagului”?
– În povestea aceasta ar trebui să facă puţină ordine cei de la Protecţia Consumatorului. Sfânta Vineri ţinea în pod marfă periculoasă. Şi se mai dădea drept sfântă…
– Uite, am găsit un basm cu Făt Frumos!
– Tipul acesta ar trebui dat pe mâna DIICOT-ului! Deţinere ilegală de arme albe, crimă…
– Văd că nu te hotărăşti şi s-a făcut miezul nopţii! Îţi voi citi povestea, mâine!
– Cum mâine?! Îmi vei citi chiar acum, mamă! Știi cine sunt eu? Sunt cetățean european și am drepturi!"

De câte lucruri pe care le-ai făcut în viață te rușinezi? – guest post Cristina Gherghel

Știi momentul acela în care te îmbeți dintr-o gură de bere și începi să plângi, să dai cu pumnii în pereți sau să te dezbraci?
Dar de momentul terifiant în care te-ai gândit să răspunzi la întrebarea șefului și ai spus o prostie înfiorătoare în fața tuturor, îți amintești?
Exemplele pot continua, dar ai înțeles care-i subiectul.
Tu cari pe umeri o astfel de rușine?
Eu, da. Multe. Nu este o laudă, dimpotrivă, îmi vine să intru în pământ doar cât mă gândesc.
Numai săptămână trecută, de exemplu, m-am plâns în public că cineva m-a acuzat pe nedrept de anumite acțiuni meschine. De parcă nu mi s-ar mai fi întâmplat asta înainte. De parcă aș fi fost singura care intră în astfel de situații de bună voie și nesilită de nimeni.
Dar m-am supărat îngrozitor, m-am dat în ceasul morții aș putea spune, deoarece aveam o mulțime de probleme de rezolvat și era o zi specială pentru mine. În plus, eram deosebit de obosită și ocupată. Aș fi vrut să am pace, căci mult lupt pentru ea. A fost injust modul în care am fost tratată.
Dar la câte nedreptăți nu suntem supuși mulți zilnic?
Ar trebui să fim obișnuiți. Uite însă că e greu să te obișnuiești cu așa ceva, când te aștepți ca oamenii să se comporte cu tine așa cum faci tu cu ei.
Și aici greșesc eu cel mai mult, din punctul de vedere al multora. N-ar trebui să aștept nimic de la semenii mei, zic cei care suferă când mă văd deznădăjduită.
Și eu le dau dreptate: nu aștept să fiu luată în brațe, dar nici nu visez la un tratament abuziv. Nu sunt masochistă.
Dar cât de mult mă căiesc după ce mă jeluiesc în fața altora, nici nu-ți dai seama.
Înainte de lamentările menționate mai sus, pe care le regret din toată inima mea acum, am publicat o întreagă carte cu același subiect. „The Heaviness of Breathing” se numește. În română, literal, ar fi „Greutatea de a respira”. Ceea ce înseamnă de fapt: „Greutatea de a trăi/de a fi în viață”.
Îți dai seama?
Cea mai urâtă carte scrisă vreodată. Pe bune. Este îngrozitoare! Norocul meu că e în engleză și am mari speranțe că nu o să o citească nimeni, niciodată.
În fine, acestea sunt doar două dintre acțiunile mele trecute de care mă rușinez profund. De aș face o listă cu toate-toate am sta aici vreo lună. Minim.
Ce s-ar întâmpla oare, dacă aș putea da timpul înapoi? M-aș comporta diferit?
Cred că nu. În momentul în care m-am plâns în public, așa am simțit că trebuia să fac. Sunt blogger, o fac din instinct. Este un subiect ca oricare altul. Un subiect pe care-l cunosc prea bine.
Pentru cine nu știe, blogging-ul asta e la origine. Un fel de jurnal personal împărțit cu toată lumea. În ziua de azi, majoritatea blogger-ilor scriu despre câte în lună și în stele, numai despre ei nu. Și eu îi salut cu respect și admirație pe aceștia. Ar trebui să le urmez exemplul, pentru că tot ce spunem sau facem în prezența altora se poate întoarce împotriva noastră. Într-o zi, cineva îmi va scotoci prin postările publice și mă va face una cu pământul.
Nu mă îngrijorez încă. Mai este timp până devin destul de importantă ca cineva să-și piardă timpul cu așa ceva.
S-au făcut nenumărate studii și mulți psihoterapeuți încurajează pacienții să-și documenteze supărarea – ca terapie.
Indicat ar fi să nu-ți publici gândurile negre, cum fac eu, căci ele se modifică în timp. Supărarea diminuează, moralul se schimbă, situațiile evoluează iar dacă privim din mai multe perspective putem ajunge la concluzia că ne-am supărat degeaba.
Nu este și cazul meu menționat mai sus. Dar această posibilitate are multe probabilități în cele mai multe cazuri, mai ales dacă suntem persoane obiective și rezonabile, în general.
Dar oare ce ne îndeamnă să facem astfel de lucruri de care apoi ne rușinăm?
Cum am scris mai sus, oboseala joacă un rol extrem de important în modul în care suntem afectați de ce ni se întâmplă. Fiecare dintre noi are o limită de suportare. Care suportă mai puțin, care mai mult, care deloc, care la infinit. De regulă, cu cât ni se întâmplă mai multe lucruri urâte, cu atât răbufnim mai des, mai cu seamă dacă suntem impulsivi.
Eu lupt împotriva firii mele impulsive, lupt împotriva emoțiilor care mă copleșesc, așa cum lupt să nu-mi pierd speranța în oameni.
Dacă ești ca mine, te simți mereu obosit, căci să lupți este infinit mai greu decât să te dai bătut.
Povățuiesc pe toți să-și scrie orice supărare pe foi de hârtie sau pe un document virtual. Apoi îi îndrum să citească cu voce tare ce-au scris. O dată, de două ori, de trei ori… De mai multe ori.
Dacă toate simțurile tale urlă să te cerți cu cineva, să-i aduci fel de fel de acuze, ofense și insulte, scrie unde poți și vrei tot ce-ți trece prin minte. Chiar și cu cretă pe o tablă, numai să nu fie în public. Apoi aruncă o privire la ce ai scris, citește cu voce tare ca și cum te-ai certa cu cine te-a supărat. Spune-i ce vrei, urlă de mai multe ori. Făcând asta în solitudine, supărarea se împrăștie ca ceața și salvăm relații, evitând o grămadă de suferință.
Cuvintele taie la fel ca săbiile. Odată ce le aruncăm în vânt, nu le mai putem lua înapoi. Și mulți oameni sunt dotați din naștere cu acea abilitate ciudată de a nu uita răutatea, mai ales dacă e gratuită, chiar și după ce au iertat.
Corect ar fi să nu uităm nici binele pe care ni-l fac alții. Dar oamenii sunt ființe bizare și preferă suferința în locul bucuriei, fără măcar să-și dea seama. Unii văd rău peste tot. Alții refuză să îl vadă chiar dacă-i în fața lor în orice clipă. De aceea izbucnesc, parcă din senin, când picăturile umplu paharul. Și tot ei se simt stânjeniți.
Sunt puțini cei care simt rușine că au reacționat omenește la nedreptate, dar și mai puțini sunt cei care-și dau seama că au făcut rău cui nu merită.
În momentul în care voi învăța cum să mă feresc de acești oameni și cum să nu sufăr când sunt atacată, voi termina de scris „Ce ești azi, ai decis ieri”.
Ar fi fost salutar dacă aș fi învățat asta până acum.
Iar tu, dacă te îmbeți ușor și te transformi într-o muiere plângăcioasă și libertină sau într-un lup sălbatic, și a doua zi nu vrei să ieși din casă de rușine, ai face bine să eviți băutura. Nu e pentru tine.
Indicat ar fi ca toți să ne păzim de situații care ne fac să ne comportăm extravagant, dar despre cine ar mai vorbi vecina, colega sau prietena?
Și cum ar fi viața de zi cu zi fără așa ceva? Plată și răsuflată.
Așa că îmbată-te și dansează lambada, făcând striptease, dacă așa simți. La începutul lumii, toți erau în fundul gol. Așa ne naștem.
Nu zic că-i bine, dar e distractiv să vezi pe cineva alergând în chiloți pe sub felinare, mai ales când afară ninge sau plouă. Ba e chiar romantic.
Atâta timp cât nu facem rău ființelor, superioare ori inferioare, nu dăm foc la clădiri, nu distrugem natura și lucrurile din jur, eu zic că suntem liberi să facem ce vrem.
Nu ești de aceeași părere?

Îmi doresc ca tu să fi apreciat ce ai citit. Dacă-i așa, te aștept pe blog-uri și rețele sociale:

• https://www.instagram.com/authorcristinag
• https://cartidecristinag.blogspot.com
• https://www.goodreads.com/author/show/16277613.Cristina_G_

CRISTINA GHERGHEL

Vacanțele estivale de acum vs. vacanțele de altădată

Într-o zi frumoasă de toamnă ce părea mai curând o zi de vară târzie, ne adunasem mai mulți prieteni la o terasă, la o cafea și un suc. Era micul nostru moment în care ne răsfățam cu câteva momente de relaxare.
Deodată se auzi o voce din grup:
- Uneori aș vrea să dau timpul înapoi. Să retrăiesc vacanțele de altădată. Nu era cine știe ce întotdeauna, dar ne bucuram de fiecare clipă.
- Într-adevăr, erau mult mai simple decât acum. Eu una eram copil, înșiși părinții mei erau mai tineri decât sunt eu acum. Poate de aceea ne adaptam atât de ușor la condiții mult mai puțin confortabile decât standardele de acum. E adevărat că nu ne permiteam să ne petrecem vacanțele decât în țară, în cele mai multe dintre cazuri, de multe ori obțineam „pachetele de vacanță”, cum s-ar spune acum, adică doar cazarea și masa, eventual și transportul, prin sindicat, la prețuri mai mici, adaptate posibilităților noastre financiare de atunci. Dar într-adevăr ne bucuram de fiecare oportunitate de a vedea un colț de țară așa cum se putea.
- Acum posibilitățile sunt mai mari. Este adevărat că și costurile, poate, au crescut dar...
- ... dar se poate rezolva și problema costurilor. Există ceea ce se numește “Oferte Early Booking“. Avantajul este și pentru client și pentru agenția de turism. Agenția de turism, hotelierii și toți furnizorii de servicii se pot baza pe un număr de clienți dinainte stabilit și își pot organiza altfel activitatea pentru a putea oferi servicii de calitate. Iar clientul se poate bucura de reduceri de preț și de pachete de vacanță mult mai bine organizate și adaptate propriilor nevoi și dorințe.
- Hai să ne imaginăm că ne putem organiza de pe acum vacanța. Și să împingem puțin dorința de a călători dincolo de granițele țării.

Să spunem că ne dorim o vacanță în Grecia. Eu una am avut colegi greci în facultate și sincer vă spun că i-am îndrăgit. Am ales vacanța în Grecia din mai multe motive. În primul rând aș vrea să retrăiesc sentimentele pe care le aveam când eram în compania colegilor greci, oameni plini de viață, deschiși, primitori. Apoi aș vrea să văd la fața locului natura Greciei, acel loc în care muntele parcă se pierde direct în mare, acel loc scăldat în soare și lumină. Și nu în ultimul rând vreau să cunosc direct măcar o parte din cultura Greciei, pornind de la istorie, tradiții și mergând până la traiul de zi cu zi al oamenilor.
Cu toții am putea fi tentați să plătim totul cash. Ar putea părea simplu, dar peste o anumită sumă devine incomod. Ar însemna să ne burdușim portofelul, buzunarele și gențile cu bani cash. Putem scăpa de acest dezavantaj folosind cardul ca mijloc de plată: este mult mai comod, ocupă un spațiu mai mic și este mult mai rapid. Unele servicii le putem plăti chiar online. Este infinit mai comod, dacă ne gândim la plata anticipată a unor servicii. La fel se poate face și rezervarea pentru cazare, transport, masă, vizitarea unor obiective turistice.
Acum și modalitățile de transport s-au diversificat. Nu mai folosim doar trenul, putem călători mult mai rapid pe calea aerului, cu avionul, sau pe apă, la bordul unui vas mai mult sau mai puțin luxos. Sau putem folosi autocarul pe autostrăzi sau șosele de mare viteză. Cazarea este mult mai bună comparativ cu ceea ce foloseam acum 30 de ani și mai bine. Adio grupuri sanitare comune, acum există baie la fiecare cameră. Ca să nu mai vorbim de beneficiile tehnologiei: televizor, aer condiționat, internet wi-fi... Plus o curățenie impecabilă. Condiții de hrană? Infinit mai bune și variate. Meniurile, fie ele all inclusive sau non-all inclusive, sunt extrem de variate. În plus, sunt unități de alimentație cu anumit specific, fie meniuri tradiționale cu specificul zonei, fie meniuri inspirate din gastronomia altor popoare. Un avantaj în plus ar putea fi aprovizionarea de la surse extrem de apropiate, ceea ce face ca alimentele să fie mereu proaspete și costurile aprovizionării să fie mult mai reduse, prin reducerea substanțială a cheltuielilor de transport.
Cu toții ne-am obișnuit atât de mult cu condițiile vacanțelor de acum încât ni se pare ceva normal, firesc, de când lumea. Dar dacă totuși comparăm cu ceea ce era acum 30 de ani, progresul este fantastic.
Articol scris pentru SuperBlog 2019

Noul CR-V Hybrid, parte din familia mea

Îmi amintesc şi acum, făcând haz de mintea mea de copil de pe atunci, de prima mea „listă de cumpărături” cu lucrurile pe care mi le doream să mi le cumpăr „când voi fi crescut ceva mai mare”. Nu îmi  doream decât trei lucruri: bicicletă, pian și... mașină. Bineînțeles că acum nu am nici unul dintre ele, chiar după câteva decenii de viață, căci, cel puțin ultimele două, pianul și mașina oricum ar fi costat o mică avere fiecare, deci nu le puteam cumpăra decât făcând economii la sânge, renunțând la multe alte lucruri, unele dintre ele poate absolut necesare și muncind destul de mult pentru a câștiga suficient pentru a-mi permite să am sumele de bani necesare pentru asemenea achiziții.
Cu primul obiect de pe listă, adică bicicleta, ai mei au cedat mai ușor. Tata, cel puțin, s-a făcut luntre și punte și a cumpărat o bicicletă „Pegas” și a început să încerce să mă învețe să circul cu ea. Numai că odată cu prima căzătură de pe bicicletă a dispărut și cheful meu de a o folosi. Definitiv. Iar bicicleta cumpărată pentru mine a fericit alt copil.
La pian se pare că am renunțat mai rapid. Cu tact, mama mi-a arătat o pianină expusă într-un magazin universal din oraș. Costa și așa o mică avere, chiar dacă era cam jumătate, ca dimensiuni, dintr-un pian adevărat, cum scrie la carte. Chiar dacă puneam la bătaie nu doar pușculița mea ci economiile întregii familii și tot nu puteam să-mi cumpăr așa ceva prea curând. Așa că în timp dorința asta s-a pierdut în uitare. Și poate că a fost mai bine așa, căci nu mi-aș fi dorit o carieră muzicală, pentru care nici nu știu dacă aș fi avut talent, dar cu siguranță nu aș fi avut prea mult timp de muzică decât cel mult ca hobby. Din fericire, am înlocuit claviatura pianului cu tastatura unui computer și se pare că am fost cu mult mai câștigată din asta.
În ceea ce privește mașina, părinții ar fi înclinat să îmi dea dreptate într-o oarecare măsură. Cel puțin în unele perioade ale vieții. Cu toții numeam mașina „un rău necesar”: un obiect de folosință îndelungată care înghite destul de mulți bani, atât prin simpla lui achiziție cât și prin folosirea și întreținerea lui, dar care este absolut necesar pentru deplasarea rapidă și pe distanțe lungi, fără a fi legați de orarul unui mijloc de transport în comun. Părinții nu au reușit să își cumpere mașină și să apuce să se folosească de ea. Dar sincer vorbind, deși încă mă gândesc că îmi lipsesc resursele financiare achiziționării și întreținerii unei mașini, mă gândesc că mi-ar prinde bine să am una.
O vorbă englezească spune: „sunt prea sărac ca să mă îmbrac ieftin”. Parafrazând această zicală, aș spune că în viață nu trebuie să ne ghidăm, când este vorba despre achiziționarea unui bun, după prețul scăzut. ci după calitatea produsului, din toate punctele de vedere.
  Să exemplificăm acest lucru în cazul mașinilor folosindu-ne de tehnologia japoneză. Plecând din perspectiva celor peste 70 de ani de tradiție în domeniul construcției de mașini, tehnologia Honda Hybrid este una dintre cele mai performante. Dintre toate modelele Honda, modelul Honda CR-V Hybrid permite atât folosirea motorului pe benzină cât și a motorului electric, a cărui alimentare este și mai ieftină și practic nepoluantă, astfel că în timp costurile se amortizează.
Noul CR-V Hybrid este dinamic și eficient, iar propulsorul său avansat setează un nou standard de plăcere a condusului pe piața mașinilor hibride. Proiectat pentru viața în oraș și în afara lui, acest model  oferă un spațiu flexibil și practic, cu soluții de stocare inteligentă, spațiu generos pentru picioare și o capacitate mare de încărcare, de până la 1.700 litri. De asemenea, propune funcții precum hayon acționat hands-free, scaune rabatante printr-o singură mișcare și podeaua plană pentru a facilita încărcarea.
Pentru mine cel puțin, este ideal să mă pot deplasa repede și confortabil cu costuri mici în ceea ce privește alimentarea și întreținerea mașinii, mai ales dacă modelul în cauză are consum mic și o fiabilitate mare. Spațiul lejer îmi permite să călătoresc extrem de confortabil, chiar dacă în mașină sunt mai mulți pasageri.
Circulatul prin zone greu accesibile nu este o problemă, datorită puterii motorului și ușurinței cu care sunt acționate comenzile. Astfel pot ajunge rapid și fără probleme în aproape orice zonă aș avea nevoie și asta în deplină siguranță.
Cert este că noul CR-V Hybrid este alegerea ideală pentru mine și familia mea, cel puțin în acest moment, dar și în perspectivă.
Articol scris pentru SuperBlog 2019

Supravieţuire în sezonul rece

E toamnă, chiar dacă vremea ne-a păcălit până acum, făcându-ne să trăim ca într-o lungă, poate mult prea lungă „vară indiană”. Căldura aproape că a păcălit până și vegetația, care aproape-aproape a crezut că vine primăvara. Din fericire cursul vremii a revenit la realitatea dictată de toamnă.
Odată cu temperatura scăzută și umezeala ce pătrunde până la oase apar și problemele. Organismul trebuie să se adapteze la condițiile noi de mediu si să reziste la atacul virușilor. Și trebuie ajutat prin adaptarea stilului de viață la noile condiții.
Pentru a lupta cu virușii, organismul trebuie să-și întărească sistemul imunitar. Un regim bogat în proteine, vitamine și minerale rezolvă problema în cea mai mare măsură. O alimentație echilibrată este esențială și, adesea, suficientă.
Nici pielea nu este scutită de agresiunea mediului extern. Pielea, mai ales cea expusă mediului extern, are tendința la uscare, deshidratare, crăpare, ridare. De aceea are nevoie de hrănire și protecție.
Desigur că hrănirea și hidratarea corectă a întregului organism își are rolul său. Dar un rol și mai mare îl are folosirea produselor cosmetice aplicate direct pe piele.
Produsele din gama Gerovital Plant invocă puterea naturii pentru a proteja și înfrumuseța tenul chiar în condițiile mai puțin prietenoase ale anotimpului rece. Produs 100% românesc, conținând ingrediente de origine naturală, curăță, hidratează și oxigenează tenul prin intermediul complexului Poliplant Microbiom Protect.
Cu ajutorul unei creme intensiv hidratante se pot rezolva problemele legate de o piele cu tendință de uscare și care se usucă și mai mult în condițiile unui mediu extern rece, relativ uscat și în condiții de vânt intens care accentuează și mai mult senzația de frig și uscăciune la nivelul pielii aflate în contact direct cu exteriorul. Iar o cremă regenerare avansată va ajuta la regenerarea și repararea unui ten care deja a intrat într-un proces de degradare la acțiunea nocivă a factorilor externi.
Desigur, produsele din gama Gerovital Plant permit adaptarea tratamentului cosmetic la orice persoană. Tradiția și modernitatea se întrepătrund în crearea unei game largi de produse naturale, de foarte bună calitate, adaptabile la orice tip de ten, supus unei game largi de agresiuni externe și interne, permițând întreținerea pielii în cele mai bune condiții.
Articol scris pentru SuperBlog 2019

Scrisoare pentru viitorul meu coleg

Dragul meu coleg,

Ştiu! Abia ai terminat facultatea de medicină generală. Ca şi mine acum douăzeci de ani. Eram la fel de speriată ca și tine, la fel de dezorientată. Plecam în lumea largă de data asta nu ca studentă într-un oraș străin, ca în urmă cu șase ani de zile, ci ca proaspăt absolvent de facultate. Primisem cât se poate de mult din noțiunile de bază ale mereriei de medic, deocamdată generalist, dar urma să îmi croiesc drumul în viață așa cum îmi era voia și destinul. Voia mi-era să devin medic specialist; poate că era amprenta pusă asupra mea din sistemul de învățare din timpul facultății, căci făcusem activitatea practică doar în mediul spitalicesc. Era și bine, căci doar în mediul spitalicesc puteam fi supravegheată în timp ce învățasem meserie, dar era și rău, căci orizontul îmi era oarecum limitat doar la mediul spitalicesc, ca și loc de muncă, ceea ce însemna doar vârful aisbergului în ceea ce privea relația medicului cu pacientul. Eram pregătită pentru nivelurile doi și trei ale practicii medicale, omițând să cred că pot lucra la fel de bine pentru cariera mea medicală, ba chiar și mai bine, in sectorul medicinei primare.

Destinul a fost altul. Am ratat prima încercare de a deveni medic specialist, așa că aveam două oportunități. Prima să rămân în continuare șomer și să mă pregătesc mult mai bine pentru viitorul examen de rezidențiat. Iar a doua era să caut până atunci un post corespunzător pregătirii mele de la acel nivel, dar în domeniul medicinii primare. Am ales această a doua variantă, cea de a „vâna” unul dintre primele posturi scoase la concurs. Și alegerea mea era un post de medic școlar în orașul meu natal.

Dacă m-ar fi întrebat cineva în timpul studenției dacă mi-ar fi plăcut să lucrez ca medic școlar, aș fi răspuns cu mintea mea de atunci că probabil nu aș fi ales acest drum. Nu vroiam să îmi leg viața profesională de o unitate de învățământ preuniversitar, așa cum făcuseră părinții mei, pentru că nu știam dacă sunt pregătită să fac față muncii cu copiii și adolescenții tocmai în direcția educației lor. Și în plus, venind în contact cu studiul pediatriei, ceva m-a speriat, căci organismul copilului are particularități aparte față de cele ale organismului omului matur, cu patologii diferite și reacții diferite la tratament.

Viața mi-a dovedit că mă înșelasem speriindu-mă degeaba. Eram mai puternică decât m-aș fi crezut cândva. Iar meseria de medic școlar, chiar dacă era ceva nou, la început de drum pentru România, și poate tocmai de aceea, este o meserie de viitor, poate chiar mai importantă decât cea de medic specialist. Tocmai de aceea am rămas aici și după 18-19 ani de activitate, învâțând în tot acest timp tot ce trebuia să fac zi de zi.

Am învățat să cer de la cei care erau în drept să îmi ofere, tot ceea ce am nevoie pentru cabinetele în care urma să lucrez de-a lungul timpului și să și obțin cât de mult posibil. Am învățat să supraveghez starea de sănătate a fiecărui copil în parte și a colectivităților de copii pe ansamblu, pornind de la supravegherea condițiilor de igienă a tuturor componentelor unităților de învățământ și continuând cu alimentația, igiena vestimentației și a corpului, și până la a-i feri de tentațiile periculoase ale societății contemporane: tutun, alcool și droguri.

Am învățat să pot controla efectul bolilor transmisibile în colectivitățile de elevi: să îi îndrum pe cei deja bolnavi spre izolarea la domiciliu și să îi supraveghez pe cei încă sănătoși pentru a putea depista orice formă de debut a unei eventuale noi îmbolnăviri, precum și să păstrez mediul școlii în condiții igienice pentru a înlătura, pe cât posibil, orice pericol de infectare.

Am învățat și am încercat să îi învăț și să îi conving pe copii și pe familiile acestora că bolile infecto-contagioase pot fi prevenite prin vaccinare. Așa că am încercat să impun, nu cu forța, ci prin convingere, administrarea vaccinurilor încă de la vârste cât mai fragede. Poate nu atât direct, cât mai ales indirect, verificând situația vaccinurilor administrate fiecărui copil înscris de la grădiniță până la absolvirea liceului.

Am învățat să intru în bucătăriile unităților de învățământ cu program prelungit, în care copiilor li se servește o masă caldă cu mâncare gătită în incinta școlii, în cadrul blocului alimentar. Pe cât posibil am încercat să supraveghez prepararea hranei, să ajut la întocmirea unui meniu echilibrat, curat pregătit, hrănitor.

Am învățat să comunic cu cadrele didactice, începând cu urmărirea controalelor periodice ale stării lor de sănătate, pentru a nu periclita și starea de sănătate a celor din jurul lor, implicit a copiilor, și până la a-i considera ca și intermediari în comunicarea dintre mine și copii și, mai ales, cu familiile acestora. Totodată am învățat să le comunic tot ce vedeam în neregulă în școli în măsură să pericliteze sănătatea lor și a copiilor.

Am învățat să supraveghez evoluția stării de sănătate a copiilor, atât prin controale periodice, cât și prin examinări de bilanț la anumite vârste. Iar când am bănuit că ar putea exista probleme de sănătate, am învățat să îndrum copiii spre medicii de familie sau specialiști care să îi ajute să redevină sănătoși. Am învățat să supraveghez copiii în momentele importante ale vieții lor, cum ar fi un examen important sau un concurs sportiv, pentru a le acorda primul ajutor la nevoie. Am învățat că pot merge în tabere sau excursii împreună cu ei, supraveghindu-i și acolo din punct de vedere al sănătății. Am învățat că pot și trebuie să îi îndrum în alegerea pregătirii lor viitoare în raport cu posibilitățile lor din punctul de vedere a stării lor de sănătate.

Am învățat că trebuie să îi învăț cum să fie și să rămână frumoși și sănătoși. Am învățat cum să le vorbesc în așa fel încât să le transmit cât mai multe informații folositoare educației lor despre și pentru sănătate.

Am învățat că atunci când mă simt depășită de problemele de monitorizare a sănătății copiilor să nu mă hazardez în a căuta de una singură rezolvarea problemelor de diagnostic și terapeutice, mai ales când competențele mele sunt depășite, ci să apelez cu respect și cu decență la ajutorul unor colegi mult mai pricepuți decât mine în rezolvarea acelor probleme.

Am învățat să îmi cunosc limitele și să știu când anume le pot depăși fără să periclitez în nici un fel sănătatea, viața și integritatea corporală a fiecărui semen de-al meu.

Am învățat să mă respect pe mine însămi respectându-i pe ceilalți și tratându-i in mod egal, cu respect, stimă și compasiune pe toți cei aflați în suferință.

Și nu în ultimul rând am învățat că și eu trebuie să învăț cât mai mult pentru a fi la curent cu orice apare nou pe plan profesional.

Toate acestea și multe altele le poți învăța și tu dacă vrei să vii alături de mine ca medic școlar. Vom învăța împreună cum să fim medici mai buni și cum să-i învățăm pe copii cum să crească frumos și sănătos.

Te așteaptă cu drag a ta colegă mai mare,

Medic școlar dr. Cristina Scacun

Mama, te iubesc!

Încă mai păstrez pe o măsuță imaginea chipului tău blând zâmbind discret dintr-o fotografie. Deși ai plecat de 11 ani spre o stea îndepărtată, intrată deja în eternitatea timpului, simt totuși că încă nu s-a rupt legătura dintre noi. Simt că încă mă privești cu ochii tăi albaștri, rupți parcă din azurul cerului, încă urmărindu-mi pașii prin viață. Deși tu, mamă, ai plecat, fizic, dintre noi, în urmă rămân amintirile atât în suflet cât și printre fotografiile din album.
Tu mi-ai oferit cele mai mari cadouri. În primul rând însăși propria mea viață, chiar cu prețul unei nașteri grele care putea să te coste sănătatea ulterioară și poate chiar viața. Dar pentru tine nu au contat riscurile, căci eram in copil dorit de tine și de toți din familie. Și pe lângă viață mi-ai oferit și dragoste și sprijin în tot ce făceam. Eu am încercat să-ți ofer în schimb, darurile pe care le puteam oferi: afecțiunea și dragostea mea necondiționată și pură ca sufletul meu de copil.

Încă mă mai uit uneori la chipul tău din fotografiile mai vechi ce poartă patina timpului și îți simt aproape sufletul. Și chiar amintirea corpului tău fizic, până în cele mai mici detalii: textura pielii și părului, mirosul corpului, gesturi, voce și priviri. Aș fi vrut uneori să mai fii alături de mine, să îți pot cere un sfat pe care cu siguranță mi l-ai fi oferit împreună cu sprijinul și susținerea ta necondiționată. Aș fi vrut să mă dojenești, chiar să mă cerți pentru toate greșelile pe care le făceam față de tine, față de ceilalți din jurul meu și chiar față de mine însămi, pentru ca apoi să mă ierți din tot sufletul tău de mamă.

 De mică am simțit că am făcut parte dintr-o familie fericită. Poate pentru că am fost un copil dorit și tocmai de aceea am avut parte de îngrijirea și protecția firească pentru primul și singurul copil al unui cuplu tânăr de părinți care își începeau drumul împreună prin viață, întâi ca și cuplu, apoi ca și familie.
 Mi-ai fost mereu alături încă de când stăteam confortabil în corpul tău protector, apărată, protejată, hrănită. Mi-ai fost mereu alături când stăteam liniștită în brațele tale, știindu-mă protejată fizic. Mi-ai fost mereu alături când îmi citeai poveștile copilăriei până când, aproape pe nesimțite, am învățat taina literelor. Mi-ai fost mereu alături când eram aplecată asupra cărților, învățând, căci te simțeam aplecată asupra mea, supraveghindu-mă cum îmi fac liniștită temele și intervenind doar ca să îmi dai o îndrumare. Mi-ai fost mereu alături chiar și atunci când eram departe una de cealaltă, căci ne uneau gândurile și sufletul.


 Mi-ai fost mereu alături și atunci când eram copil, dar și atunci când eram deja om matur, stăpân pe forțele mele proprii. Am continuat să fim alături una de cealaltă, sprijinul fiind reciproc. Dar sprijinul tău pentru mine a fost cu mult mai mare. Căci în primul rând m-ai format ca OM integru, cu caracter puternic, gata să lupte mai departe, până în pânzele albe, pentru formarea sa în continuare, pentru a-i ajuta necondiționat pe toți cei din jurul meu, pentru a fi corectă, integră, pentru a-mi recunoaște greșelile și a mi le asuma, tocmai pentru a învăța din propriile greșeli ce nu am reușit să fac bine și ceea ce va trebui să îndrept și să nu repet mai departe greșelile deja făcute până atunci.



Am primit cele mai importante cadouri de la tine: însăși viața, îngrijirea și protecția, formarea mea ca OM, întregul tău sprijin și întreaga ta susținere. Am încercat să îți ofer și eu în dar, la rândul meu, afecțiunea și dragostea mea necondiționată.
Desigur, au fost și cadouri materiale pe care ți le ofeream din tot sufletul, chiar dacă de cele mai multe ori erau pur simbolice. Dar cele care îți făceau cea mai mare plăcere, cele pe care le-ai păstrat mereu într-un colțișor de casă și pe care acum, când nu mai ești fizic lângă mine, le regăsesc din când în când prin locurile unde le-ai lăsat încă din timpul vieții, au fost cele pe care ți le ofeream ca și cadou personalizat sub forma unor fotografii în care apărea chipul meu de copil lângă care apărea un mesaj scurt plin de dragoste pentru tine.
Dacă acum aș putea să îți ofer un cadou, aș alege același tip de cadouri care te-au impresionat cândva. Aș scrie o carte pentru mama, în care aș scrie tot ce am simțit întotdeauna pentru tine, ceea ce încă mai simt și voi simți mereu și ți-aș oferi-o ca și carte personalizată, pe coperta căreia să scriu, la loc de frunte, doar câteva cuvinte:

Mamă, te iubesc!

Articol scris pentru SuperBlog 2019