Syd Barrett – geniul care a aprins flacăra Pink Floyd și a ars în propria lumină
Londra, 1965. O generație întreagă descoperea culorile nebuniei și libertatea LSD-ului. În mijlocul acestei furtuni de sunete, lumini și vise se afla un tânăr de 19 ani: Roger Keith “Syd” Barrett — frumos, strălucitor, imprevizibil. Studia arta la Camberwell College, picta, cânta blues și experimenta cu droguri psihedelice mult înainte ca restul lumii să știe ce înseamnă ele.
Syd era magnetic. Avea în el ceva ce nu putea fi explicat — o energie care făcea oamenii să creadă că îl văd pe viitorul lui Bob Dylan englez. Împreună cu prietenul său din copilărie, Roger Waters, și colegii Richard Wright și Nick Mason, a format o trupă. Căutau un nume. Syd a combinat două nume de bluesmani — Pink Anderson și Floyd Council — și a născut Pink Floyd.
Între 1965 și 1967, Pink Floyd era Syd Barrett. El a scris piesele, a definit sunetul, a inventat acel univers sonor plin de ecouri, distorsiuni și visuri colorate. Arnold Layne, See Emily Play, Astronomy Domine — cântece ciudate, poetice, geniale.
Pe scena clubului londonez UFO, Pink Floyd era centrul lumii psihedelice. Lumini lichide, ecrane cu proiecții și sute de tineri care se topeau în ritmuri distorsionate. Iar Syd, în mijlocul lor, părea un profet al viitorului.
Dar lumina lui a ars prea repede.
LSD-ul, la început sursă de inspirație, a devenit o capcană. Syd lua tot mai mult, până la obsesie. Zile fără somn, fără hrană, fără graniță între realitate și vis. În concerte se oprea brusc, acorda chitara aiurea, rămânea nemișcat, pierdut într-o lume doar a lui.
Prietenii lui au încercat să-l salveze. Au adus un alt chitarist, David Gilmour, copilăria comună legându-i. Ideea era ca Syd să rămână doar imaginea trupei, dar nici asta nu a mai fost posibil. Într-o zi, mergând spre un concert, cineva a întrebat: „Îl luăm pe Syd?”
„Nu… mai bine nu,” a spus Waters.
Și astfel, fără o despărțire oficială, fără adio, Syd Barrett a fost lăsat în urmă.
A mai încercat să cânte singur. A lansat două albume — The Madcap Laughs și Barrett — produse parțial chiar de foștii săi colegi, care nu-și puteau ascunde vinovăția. Muzica e un amestec de genialitate și haos: melodii care se destramă, versuri care par spuse de un om rătăcit în propriul minte.
După aceea, s-a retras la Cambridge, în casa mamei. A renunțat la numele „Syd”, cerând să fie numit doar Roger Barrett. Nu mai vorbea despre Pink Floyd. Nu mai cânta. Grădina și pictura i-au rămas singurele refugii.
Anii au trecut, iar Pink Floyd devenea una dintre cele mai mari trupe din lume. The Dark Side of the Moon, Wish You Were Here, The Wall — capodopere ce au schimbat istoria muzicii. Dar sub fiecare acord se ascundea umbra lui Syd.
În 1975, în timp ce înregistrau Wish You Were Here — un album despre absență, pierdere, vinovăție —, Syd Barrett a intrat în studioul Abbey Road. Era de nerecunoscut: gras, complet ras în cap și fără sprâncene. Colegii l-au privit fără să înțeleagă cine e.
„Syd?” a întrebat Waters, palid.
Era acolo, chiar în ziua în care înregistraseră Shine On You Crazy Diamond — cântecul dedicat lui. Ironia soartei, dar și momentul cel mai dureros din istoria trupei. Syd a spus că le place muzica, că ar putea cânta și el ceva dacă au nevoie. Nu mai aveau. După câteva minute, a plecat tăcut. Roger Waters a izbucnit în lacrimi.
A fost ultima dată când l-au văzut.
Syd Barrett a murit pe 7 iulie 2006, de cancer pancreatic, la 60 de ani. Liniștit, departe de lumina reflectoarelor pe care cândva le aprinsese.
Pink Floyd a scris:
> „Suntem profund întristați de moartea lui Syd Barrett. A fost un geniu și o sursă de inspirație uriașă.”
Roger Waters, ani mai târziu:
> „L-am iubit. Și l-am pierdut. Poate că l-am trădat. Poate că n-am știut cum să-l salvăm.”
Morala:
Syd Barrett a fost dovada că uneori geniul și nebunia merg mână în mână. A aprins focul Pink Floyd, dar flacăra l-a mistuit. În fiecare notă din Wish You Were Here se aude dorul pentru el, omul care a deschis ușa spre un nou univers muzical și a rămas blocat în pragul lui.
„How I wish, how I wish you were here...”
O rugăciune. Un regret. O lacrimă pentru cel care a visat prea mult — și a plătit prețul visului.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu