$$$

 Transhumanța este una dintre cele mai impresionante și vechi tradiții vii din România: ciobanii își mutau turmele pe jos, sute de kilometri, din munți spre câmpie și înapoi, urmărind anotimpurile și pășunile. Curiozitatea este că aceste drumuri ale oilor au creat, în timp, adevărate „autostrăzi” pastorale și au legat regiuni întregi, influențând graiul, obiceiurile și chiar răspândirea unor comunități românești în Balcani. Acest ciclu natural era dictat de necesitatea biologică a animalelor de a avea hrană proaspătă tot timpul anului, evitând temperaturile extreme care le-ar putea pune viața în pericol.

Mecanismul de bază al acestei migrații pendulatorii implica urcarea oilor la munte primăvara, imediat ce se topea zăpada și apărea iarba alpină nutritivă. Carpații ofereau condițiile ideale pentru vară: răcoare, apă curată și pășuni vaste, neatinse de agricultură. Odată cu venirea toamnei și a primului îngheț, turmele trebuiau coborâte treptat spre zonele joase, cum ar fi Bărăganul, Dobrogea sau luncile marilor râuri, unde iernile erau mai blânde și zăpada nu persista mult timp.

Aceste deplasări nu se făceau haotic, ci urmau rute străvechi, bine stabilite, cunoscute sub numele de „drumurile oilor”. Aceste trasee ocoleau de obicei orașele mari și drumurile principale aglomerate, șerpuind pe crestele dealurilor și prin văile ferite. Cunoașterea acestor poteci, a locurilor de popas și a surselor de apă era transmisă oral de la o generație la alta, constituind o formă de educație geografică esențială pentru supraviețuirea turmei.

Impactul cultural al acestor mișcări a fost profund, acționând ca un factor de omogenizare pentru limba română. Faptul că păstorii din Transilvania, Moldova și Țara Românească se întâlneau constant și traversau dintr-o regiune în alta a împiedicat formarea unor dialecte puternic diferențiate. Lingviștii notează că unitatea limbii române pe un teritoriu atât de vast se datorează în mare parte acestei mobilități continue a unei părți semnificative din populație.

Organizarea socială a grupului de păstori era riguroasă și bine ierarhizată în timpul deplasării. Baciul era liderul absolut, cel care lua deciziile privind traseul și vânzarea produselor, fiind urmat de ciobanii specializați pe diferite sarcini, cum ar fi mulsul sau paza. Viața lor era una de austeritate, dormind adesea sub cerul liber în cojoacele lor grele de lână, indiferent de ploaie sau vânt, veghind permanent siguranța animalelor.

Câinii ciobănești, rase precum Mioritic sau Carpatin, au evoluat specific pentru a face față acestor condiții dure. Ei nu erau simpli companioni, ci parteneri de muncă vitali, selecționați pentru curajul de a ține la distanță prădătorii naturali, precum lupii și urșii. Prezența și eficiența acestor câini permiteau turmelor să traverseze zone sălbatice periculoase fără pierderi majore.

Pe lângă aspectul pastoral, transhumanța avea și o componentă economică majoră, fiind sursa principală de venit pentru satele de munte. Produsele obținute, în special brânza și lâna, erau comercializate în târgurile organizate la punctele de contact dintre munte și câmpie. Prosperitatea unor localități precum cele din Mărginimea Sibiului sau Țara Bârsei s-a clădit pe baza acestui comerț secular cu produse animale.

Un efect demografic interesant a fost sedentarizarea unor păstori în zonele de iernat. Mulți dintre cei care plecau din satele transilvănene alegeau să rămână definitiv în câmpiile Munteniei sau în Dobrogea, întemeind noi așezări. Există numeroase sate în sudul României populate de descendenții acestor oieri, care au păstrat portul, tradițiile și arhitectura caselor specifice zonelor montane de unde au plecat strămoșii lor.

Recunoașterea valorii universale a acestei tradiții a venit prin includerea transhumanței în Patrimoniul Cultural Imaterial al Umanității UNESCO. Această distincție subliniază faptul că relația simbiotică dintre om, animal și natură reprezintă un model de viață sustenabil și o moștenire culturală europeană. Documentele istorice atestă că această practică a rămas neschimbată în esență timp de secole, supraviețuind tuturor schimbărilor politice.

Astăzi, deși mijloacele moderne de transport au început să înlocuiască deplasarea pe jos pe distanțe foarte lungi, spiritul transhumanței persistă. Încă se pot vedea turme mari traversând drumurile țării sau pășunând pe marginile acestora, conduse de oameni care păstrează ritmul anotimpurilor. Este o dovadă vie de rezistență și adaptare, un ecou al unei lumi în care timpul se măsura nu în ore, ci în răsărituri și apusuri.