$$$

 Am observat că maturatorul de la Piața Universității din București avea întotdeauna o carte în buzunarul vestei portocalii de lucru, și într-o dimineață când am trecut devreme pe acolo, l-am văzut stând pe o bancă citind "Crimă și pedeapsă" în timp ce coșul lui de gunoi era plin pe jumătate, iar când i-am spus "Nu ar trebui să lucrați în loc să citiți?", mi-a răspuns calm "Lucrez de la cinci dimineața, acum e pauza mea de douăzeci de minute, și citesc pentru că cineva trebuie să arate copiilor din piață că cititul nu e doar pentru cei cu diplome și birouri".

Mă numesc Adrian și sunt profesor de liceu în București. În fiecare dimineață trec prin Piața Universității mergând spre școală. De câteva luni am observat un maturator - bărbat de vreo cincizeci de ani, uniformă portocalie, cărucior cu mătură și lopată - care părea diferit de ceilalți.

Avea o carte. Mereu. În buzunarul mare al vestei. Uneori o scotea și citea câteva minute stând pe bancă. Alte ori o ținea în mână în timp ce aștepta să se golească coșul în mașina de gunoi.

Într-o dimineață de aprilie, când am trecut pe la șase și jumătate, l-am văzut citind. Stătea pe o bancă lângă fântâna arteziană, coșul lui de gunoi lângă el pe jumătate plin, cartea deschisă în mâini. "Crimă și pedeapsă" - am văzut coperta.

M-am apropiat. "Bună dimineața. Nu ar trebui să lucrați în loc să citiți?"

A ridicat privirea. Ochi calmi, inteligenți. "Bună dimineața. Lucrez de la cinci. Acum e pauza mea oficială - douăzeci de minute. Citesc."

"Dostoievski e greu pentru pauză de douăzeci de minute."

A zâmbit. "Nu citesc Dostoievski pentru relaxare. Citesc pentru educare. Și pentru a arăta oamenilor din piață că cititul nu e privilegiu, e drept."

M-am așezat lângă el. "Ce vreți să spuneți?"

A închis cartea marcând pagina cu degetul. "Mă numesc Gheorghe. Lucrez ca maturator de paisprezece ani. Înainte am fost profesor de română. Licențiat, master, douăzeci de ani predare. Apoi criză, restructurare, concediere. Nu am găsit alt post de profesor. Am găsit post de maturator. Am acceptat pentru că trebuia să trăiesc."

Am fost șocat. "Profesor de română... și acum maturator?"

"Da. Viața e imprevizibilă. Dar profesia se schimbă, pasiunea rămâne. Când eram profesor, citeam și încurajam elevii să citească. Acum sunt maturator, citesc și încurajez pe cine pot."

"Încurajați pe cine?"

A făcut un gest spre piață. "Copiii care trec pe aici dimineața spre școală. Tinerii care așteaptă autobuzul. Bătrânii care stau pe bănci. Când mă văd citind - un maturator, cineva de jos în ierarhie socială - unii se opresc curioși. «Ce citiți?» întreabă. Le arăt. Discutăm. Recomand cărți. Uneori împrumut."

"Împrumutați cărți?"

"Am o cutie în șopronul meu de la margine pieței. Cam treizeci de cărți - clasici, romane moderne, poezie. Când cineva e interesat, îi împrumut. Returnează când termină. Sau nu returnează - și e ok. Important e că citesc."

În săptămânile următoare, am început să vorbesc regulat cu Gheorghe. Am aflat povestea completă.

Născut în 1974, crescut într-o familie de intelectuali. Tatăl profesor universitar, mama bibliotecară. Iubirea pentru cărți din copilărie. Facultate de Litere la București, apoi master în literatura română modernă. Profesor la un liceu din sectorul 3 timp de douăzeci de ani.

În 2010, criză economică. Restructurări masive în educație. Gheorghe concediat - ultimul venit, primul plecat. A aplicat la alte școli. Competiție uriașă - sute de candidați pentru fiecare post. Nu a prins nimic.

Timp de un an, a trăit din economii și din meditații ocazionale. Apoi economiile s-au terminat. Trebuia serviciu, orice serviciu. A văzut anunț pentru maturator la Salubritate. Salariu minim, dar sigur. A aplicat. A fost acceptat.

"Prima zi ca maturator", mi-a povestit, "am plâns. Nu de rușine pentru munca fizică - toată munca cinstită e demnă. Ci de pierdere. Pierdusem cariera, identitatea, scopul. Eram profesor fără elevi."

"Cum ați depășit?"

"Prin cărți. Și printr-o realizare - pot să fiu profesor în alt mod. Nu în clasă, nu cu salariu, dar pot împărtăși dragostea pentru lectură cu oricine vrea să asculte."

A început să citească vizibil. În pauze, pe bancă, cu cartea deschis. Oamenii observau. Unii zâmbeau. Alții comentau ironic. Dar unii întrebau.

Primul a fost un adolescent de cincisprezece ani, elev la un liceu din zonă. "Ce citiți, domnu'?" "«Maitreyi» de Eliade." "E bună?" "E extraordinară. Vrei să o citești când termin?" Băiatul a ezitat, apoi a acceptat. O săptămână mai târziu a returnat-o. "Mi-a plăcut. Aveți altceva?"

De atunci, Gheorghe ține biblioteca informală. Cutie în șopron cu cărți. Oricine poate împrumuta. Fără înregistrare, fără termen, fără condiții. Bazat pe încredere.

În paisprezece ani, aproximativ două sute de oameni au împrumutat cărți. Unii au returnat, alții nu. Din treizeci de cărți inițiale, au circulat probabil o sută - unele returnate, altele pierdute, altele donate, altele înlocuite de Gheorghe din propriul salariu.

"Cât cheltuiți pe cărți din salariu?", l-am întrebat.

"Aproximativ două sute lei pe lună. Salariul meu e 2.400 lei. După chirie și utilități - 1.000 lei - și mâncare - 800 lei - îmi rămân 600. Jumătate pun deoparte, jumătate pe cărți. Le cumpăr uzate din anticariat sau de pe OLX. Trei-patru cărți pe lună pentru bibliotecă."

"De paisprezece ani?"

"Da. Aproximativ șase sute de cărți cumpărate și puse în circulație. Investiție de aproximativ 30.000 lei. Pentru mine, e mai bine decât orice altă cheltuială."

Am devenit voluntar informal. Donez cărți pentru biblioteca lui. Recomand titluri. Uneori stau cu el în pauză și discutăm literatură.

Am cunoscut și "clienții" lui. Maria, șaizeci și opt de ani, pensionară. Împrumută o carte pe săptămână de trei ani. "Domnul Gheorghe mi-a redescoperit plăcerea cititului. La pensie, credeam că viața mea intelectuală s-a terminat. El mi-a arătat că poate doar începe."

Andrei, șaisprezece ani, elev de liceu. "La școală citim obligatoriu pentru BAC. E plictisitor. Dar domnul Gheorghe îmi recomandă cărți care chiar îmi plac. Mi-a dat «Jocul îngerului» de Carlos Ruiz Zafón. Prima carte pe care am citit-o voluntar complet."

Elena, treizeci și doi de ani, asistentă medicală. "Lucrez ture grele. Oboseală constantă. Dar când îl văd pe domnul Gheorghe citind în pauza lui de douăzeci de minute după ce a maturat de la cinci dimineața, mă gândesc - dacă el găsește timp să citească, pot și eu."

În octombrie anul trecut, incident care l-a făcut cunoscut. Un jurnalist tânăr, trecând prin piață, l-a văzut pe Gheorghe citind "Anna Karenina". Curios, a vorbit cu el. A aflat povestea. A scris articol - "Profesorul care a devenit maturator dar nu a încetat să predea".

Articol viral. Zeci de mii de distribuiri. Reacții masive.

Unii admirativi: "Exemplu de demnitate și dedicare!"

Alții critici: "De ce sistemul permite profesori să devină maturatori?"

Gheorghe a răspuns calm în interviuri ulterioare: "Nu regret munca de maturator. E muncă cinstită. Regret că sistemul educațional pierde profesori din cauza lipsei de posturi. Dar eu am găsit alt mod să predau. Nu toată educația se întâmplă în clase."

După articol, donații. Oameni trimiteau cărți. În două luni, peste trei sute de cărți donate. Gheorghe a organizat bibliotecă mai mare - nu doar în șopron ci pe o rafturi lângă banca lui preferată în piață. "Bibliotecă liberă - Luați o carte, lăsați o carte".

Acum biblioteca are aproximativ o sută cincizeci de cărți în permanență. Circulație constantă - zilnic cineva ia o carte, cineva aduce una. Gheorghe curează săptămânal - îndepărtează cărți deteriorate, organizează pe categorii, recomandă.

Am întrebat-o recent: "Nu vă pare rău că nu mai predați oficial? Nu vă lipsește sala de clasă?"

A reflectat. "Îmi lipsește structura - curriculum, progres măsurabil, evaluare. Dar nu îmi lipsește impactul. Când eram profesor, aveam treizeci de elevi pe clasă, patru clase, o sută douăzeci de elevi pe an. Predare obligatorie - unii interesați, alții plictisiți. Acum, ca maturator cu bibliotecă, am poate douăzeci de «elevi» voluntari pe an - oameni care aleg să împrumute, să citească, să discute. Calitate peste cantitate."

"Dar salariul? Diferența dintre profesor și maturator?"

"Semnificativă. Ca profesor câștigam 3.500 lei în 2010. Ca maturator câștig 2.400 lei acum. Diferență de 1.100 lei lunar. Peste paisprezece ani, am pierdut aproximativ 180.000 lei venit. Dar am câștigat altceva - libertate de a preda cum vreau, cui vreau, ce vreau. Fără curriculum obligatoriu, fără examene, fără birocație. Doar pasiune pură pentru lectură împărtășită cu oricine vrea."

Luna trecută, eveniment emoționant. Andrei, băiatul de liceu care împrumutase cărți timp de doi ani, a venit la Gheorghe cu veste. "Domnule Gheorghe, am luat BAC-ul. Nota zece la română. Mă duc la Litere. Vreau să fiu profesor ca dumneavoastră."

Gheorghe a plâns. "Nu ca mine. Mai bun decât mine. Învață, predă, rămâi în sistem. Fii profesorul pe care eu nu am putut continua să fiu."

Și acum, în fiecare dimineață când trec prin Piața Universității spre școala unde predau, îl văd pe Gheorghe. Uniformă portocalie, mătură în mână, carte în buzunar. Mătură de la cinci la opt. Apoi pauză - douăzeci de minute cu Dostoievski sau Tolstoi sau Eminescu. Apoi înapoi la măturat până la două după-amiaza.

Și lângă banca lui, biblioteca liberă. O sută cincizeci de cărți disponibile oricui. Clasici români, literatură universală, romane contemporane. Unele noi donate, altele vechi cumpărate de Gheorghe din anticariat. Toate libere. Toate oferite cu speranța că cineva va citi și va iubi lectura cum o iubește el.

Pentru că uneori educația nu se întâmplă unde ne așteptăm. Nu întotdeauna în școli cu profesori plătiți și diplome pe perete. Uneori se întâmplă pe o bancă în Piața Universității, unde un maturator de cincizeci de ani cu diplomă de profesor și pasiune nezdruncinată pentru literatură transformă pauzele lui de douăzeci de minute în lecții informale despre frumusețea cuvintelor, despre demnitatea muncii cinstite, despre faptul că identitatea nu vine din profesie ci din ce alegi să faci cu timpul și talentele tale.

Imagine și poveste generate cu ajutorul AI, inspirate din evenimente reale.