$$$

 Omul care a dus o națiune în desagă

Badea Cârțan, pe numele său adevărat Gheorghe Cârțan, rămâne una dintre cele mai impresionante și tulburătoare figuri ale istoriei românești, nu prin funcții sau ranguri, ci prin forța unei convingeri simple, trăite până la capăt, aceea că un popor poate fi ținut viu prin limbă, carte și memorie, chiar și atunci când istoria pare hotărâtă să-l reducă la tăcere.

Născut într-o familie de țărani români din Cârțișoara, în Transilvania aflată sub stăpânirea Imperiului Austro-Ungar, Badea Cârțan a crescut într-o lume a muncii grele, a oilor și a munților, unde copilăria se împletea firesc cu responsabilitatea, iar meseria de cioban, pe care avea să o practice toată viața, i-a oferit nu doar mijloacele de trai, ci și libertatea drumului, a mersului, a cărărilor neumblate, care aveau să devină mai târziu adevărate artere culturale clandestine.

Deși nu a avut parte de școală în sensul clasic, el a fost atras de poveștile despre trecutul românilor, despre origini, limbă și suferință, iar setea de a înțelege cine sunt românii și de ce trebuie să rămână români l-a împins spre cărți, pe care le-a privit nu ca pe simple obiecte, ci ca pe niște făclii ce puteau aprinde conștiințe într-o vreme în care maghiarizarea forțată încerca să șteargă identitatea românească din Transilvania.

În acest context dur, Badea Cârțan a ales o formă de luptă tăcută, dar extrem de periculoasă, aceea de a transporta și răspândi cărți românești peste graniță, adesea pe jos, ascunzând volumele în cojoace, în desagii oilor sau în saci de grâu, ocolind drumurile principale, mergând prin păduri și poteci izolate, riscând arestarea, bătăile sau închisoarea, doar pentru ca limba română să ajungă în școli, biserici și case de oameni simpli.

Se spune că, de-a lungul vieții, a distribuit peste două sute de mii de cărți, un număr care, dincolo de cifre, înseamnă mii de copii care au învățat să citească românește, mii de familii care au păstrat legătura cu rădăcinile lor și generații întregi care au crescut cu sentimentul că aparțin unui neam ce nu trebuie să dispară.

Unul dintre cele mai simbolice episoade ale vieții sale rămâne călătoria din 1896, când Badea Cârțan a pornit pe jos spre Roma, străbătând aproape o mie patru sute de kilometri, mânat de dorința profundă de a vedea Columna lui Traian, acel simbol al continuității dintre daci și romani, dintre trecut și prezent, dintre istorie și identitate, iar legenda spune că, ajuns acolo, s-a așezat la baza coloanei și a adormit, iar dimineața italienii l-au privit uimiți, spunând că pare un dac coborât direct din piatră, o imagine care avea să rămână pentru totdeauna în memoria culturală a românilor.

Ultimii ani ai vieții l-au găsit obosit, dar neînfrânt, iar moartea sa, survenită în 1911, la Sinaia, nu a însemnat sfârșitul drumului, pentru că a fost îngropat acasă, la Cârțișoara, sub o inscripție care spune totul despre visul său neîmplinit atunci, dar devenit realitate mai târziu: „Aici doarme Badea Cârțan, visând la întregirea neamului său”.

Astăzi, casa sa memorială păstrează obiectele simple ale unui om care a schimbat istoria nu prin putere, ci prin încăpățânarea de a crede, iar figura lui rămâne un simbol al curajului tăcut, al sacrificiului anonim și al ideii că uneori o singură persoană, cu desagii plini de cărți și cu credință în suflet, poate ține vie o națiune.

#BadeaCârțan #IdentitateNațională #IstorieRomânească #Cultură #Memorie

Dacă ai fi trăit în vremea lui Badea Cârțan, ce ai fi fost dispus să riști pentru a-ți păstra limba, cultura și identitatea?