###

 Copilul care a ales Cerul

Sara Matteucci s-a născut la Urbino, la 6 mai 1978, într-o familie profund creștină, fiind pentru mama sa, Anìce, un dar dublu, deoarece venirea ei pe lume a coincis cu aniversarea de douăzeci și cinci de ani a acesteia, o zi pe care Sara avea să o considere mereu specială, spunând că este cea mai frumoasă perioadă, fiind luna Maicii Domnului.

Copilăria și-a petrecut-o la Padiglione di Tavullia, lângă Pesaro, iar încă de la grădiniță se făcea iubită de toți prin firea ei blândă, ascultătoare și senină, fiind un copil care, la doar trei ani, își spunea rugăciunile în fiecare seară și mergea duminica la Sfânta Liturghie cu părinții ei, iar dacă vreodată se întâmpla să lipsească, își mustra familia cu o seriozitate dezarmantă, spunând că nu se pot aștepta la ajutorul lui Iisus dacă nu au fost la biserică.

În 1981, familia se bucură de nașterea fratelui ei mai mic, Omar, însă în mai 1983 viața lor se schimbă brusc, când Sara se îmbolnăvește grav și medicii pun diagnosticul de tumoare Wilms, o veste care cade ca un trăsnet, dar pe care părinții o încredințează rugăciunii și comunității Don Orione din Villa San Biagio, înaintea primei intervenții chirurgicale de la spitalul Sant’Orsola din Bologna.

Deși medicii sunt optimiști, Sara începe să vorbească tot mai des despre Cer, spunând că ar vrea să ajungă acolo acum, cât este încă frumoasă, iar pe 7 iulie 1983 trece prin prima operație, urmată de un lung spital, pe care îl acceptă cu un curaj care îi uimește pe toți, glumind chiar și atunci când știe că vor urma alte intervenții.

După luni grele de chimioterapie, în aprilie 1984, analizele sunt bune și se întoarce acasă, iar ca dar al speranței, pe 10 aprilie, la Roma, primește îmbrățișarea papei Ioan Paul al II-lea, un moment care îi rămâne adânc în suflet.

Bucuria durează puțin, pentru că în iunie 1984 Sara revine în spital, iar tratamentele se reiau pentru încă un an, timp în care începe școala cu un batic mic pe cap, pentru a-și ascunde lipsa părului, suportând cu o blândețe tulburătoare batjocura unor copii mai mari și cerând mamei să nu spună nimic părinților acestora, convinsă că bunătatea va învinge.

Pentru Sara, orice cruce, medalie sau imagine a Maicii Domnului era sacră, iar dorul ei de Cer creștea pe zi ce trecea, spunându-i mamei că o iubește mult, dar că o iubește puțin mai mult pe Maica Domnului, fără să vrea să o rănească.

În toamna lui 1985, deși era foarte slăbită, merge la Medjugorie împreună cu părinții, unde atinge sufletul unui șofer ateu, care, după ce o ține în brațe la una dintre apariții, pleacă schimbat pentru totdeauna, iar bucuria Sarei este deplină când își vede părinții primind Sfânta Împărtășanie.

Întoarsă acasă, boala se agravează ireversibil, iar dorința ei cea mai mare devine primirea Sfintei Împărtășanii, pe care o numea cu tandrețe „Panino di Gesù”, refuzând orice ceremonie și cerând doar să-L primească pe Isus în inimă, chiar și într-o cameră de spital, unde, înconjurată de preoți și de familie, face Prima Împărtășanie.

Din acel moment, primește Euharistia zilnic, suportând dureri cumplite, hemoragii și slăbiciune extremă, dar revenind mereu la seninătate după fiecare criză, uimindu-i pe medici și asistente prin zâmbetul și pacea ei.

În ultimele săptămâni, petrecute acasă, refuză să primească Sfânta Împărtășanie culcată, dorind să se ridice chiar și atunci când nu mai putea vorbi, iar în dimineața zilei de 27 ianuarie 1986, întrebată cum se simte, răspunde simplu și pentru ultima oară: „Bine”, cuvânt care devine testamentul întregii ei suferințe.

La ora 16.30, cu rozariul în mâini și după primirea ungerii bolnavilor, Sara pleacă spre Cer, în timp ce afară cade o ninsoare mare, iar după moartea ei, oameni din toate categoriile vin să-și ia rămas-bun, martori ai unei vieți mici ca durată, dar uriașe ca lumină.

Astăzi, numele Sarei continuă să trăiască prin faptele de caritate inspirate de ea, prin mărturii de vindecare și prin inimile celor care îi cunosc povestea, o dovadă că uneori cele mai puternice vieți nu sunt cele mai lungi, ci cele trăite cu o iubire fără măsură.

Uneori, Dumnezeu nu cere ani mulți, ci o inimă întreagă; iar sfințenia nu ține de vârstă, ci de felul în care suferința este transformată în iubire.

#SaraMatteucci #Credință #CopilărieSfântă #Speranță #Mărturie