$¢$

 În corpul uman există un detaliu aproape incredibil: oasele sunt țesut viu, care se remodelează permanent. Ele nu sunt „piatră”, ci se reconstruiesc constant în funcție de presiune și mișcare. De aceea, sportul și mersul influențează direct densitatea osoasă: corpul își „aranjează” scheletul în funcție de cum trăiești. Această capacitate de adaptare permite sistemului osos să își mențină integritatea structurală de-a lungul vieții, răspunzând dinamic la solicitările mecanice la care este supus zilnic.

Acest proces continuu de regenerare este realizat de două tipuri de celule specializate care lucrează în tandem: osteoclastele și osteoblastele. Osteoclastele au rolul de a descompune și absorbi țesutul osos vechi sau micro-fisurat, într-un proces numit resorbție. Imediat după ce acestea își termină treaba, osteoblastele vin să depună material osos nou în locurile curățate. Datorită acestui ciclu neîntrerupt, întregul schelet al unui adult este înlocuit complet la nivel celular aproximativ o dată la fiecare zece ani.

Principiul care guvernează această adaptare este cunoscut în lumea medicală sub numele de Legea lui Wolff, formulată în secolul al XIX-lea. Aceasta stipulează că osul sănătos își va modifica arhitectura internă pentru a rezista sarcinilor sub care este plasat. Dacă o anumită parte a scheletului este supusă frecvent unei presiuni ridicate, osul se va îngroșa și va deveni mai dens în acea zonă. În lipsa presiunii, organismul conservă resursele și nu mai întreține țesutul osos nefolosit, ceea ce duce la slăbirea acestuia.

Un exemplu clar al acestui fenomen se observă la astronauții care petrec misiuni lungi în spațiu. În condiții de microgravitație, scheletul nu mai trebuie să susțină greutatea corpului, iar semnalele mecanice de întărire dispar. Fără contramăsuri adecvate, astronauții pot pierde o cantitate semnificativă de masă osoasă într-un timp scurt. De aceea, regimul lor zilnic pe Stația Spațială Internațională include ore obligatorii de exerciții fizice cu rezistență pentru a simula gravitația și a stimula oasele.

Studiile efectuate pe sportivii de performanță, în special pe jucătorii de tenis, oferă o altă dovadă vizibilă a remodelării. Radiografiile arată adesea că oasele brațului dominant, cel care ține racheta și lovește mingea, sunt vizibil mai groase și mai dense decât cele ale brațului opus. Această asimetrie demonstrează că osul răspunde local la stresul mecanic, întărindu-se exact acolo unde este nevoie de suport suplimentar.

Structura internă a osului, numită os trabecular sau spongios, arată ca un burete dur sau ca o rețea de mini-grinzi. Aceste trabecule nu sunt dispuse haotic, ci se aliniază precis de-a lungul liniilor de forță și presiune care traversează osul. Când o persoană își schimbă stilul de viață sau începe un nou sport, orientarea acestor structuri interne se poate modifica treptat pentru a prelua mai eficient noile tipuri de șocuri, optimizând rezistența cu un consum minim de material.

Pe lângă funcția de susținere, oasele servesc drept cel mai mare depozit de minerale al organismului, stocând 99% din calciul din corp. Când nivelul de calciu din sânge scade sub limita necesară funcționării inimii și a nervilor, corpul extrage mineralul direct din oase. Astfel, sănătatea scheletului depinde nu doar de mișcare, ci și de o alimentație adecvată; în lipsa nutrienților, densitatea osoasă este sacrificată pentru a menține funcțiile vitale imediate.

Vârsta este un factor determinant în echilibrul dintre formarea și resorbția osoasă. În copilărie și adolescență, formarea de os nou depășește distrugerea celui vechi, ducând la creștere și consolidare până în jurul vârstei de 30 de ani, când se atinge masa osoasă maximă. După acest punct, procesul natural tinde să favorizeze ușor resorbția, motiv pentru care activitatea fizică devine critică la vârsta adultă pentru a încetini pierderea densității.

Capacitatea de regenerare a osului este poate cel mai bine ilustrată în procesul de vindecare a fracturilor. Atunci când un os se rupe, organismul declanșează un răspuns complex de reparație, formând un calus care leagă fragmentele. Spre deosebire de alte țesuturi care se vindecă prin cicatrici fibroase, osul are capacitatea unică de a se regenera complet, revenind în timp la structura sa originală, adesea fără a lăsa urme vizibile pe termen lung.

În concluzie, sedentarismul prelungit este perceput de corp ca un semnal că scheletul nu mai are nevoie de rezistență sporită. Fără impactul generat de gravitație prin mers sau alergare, oasele devin fragile și vulnerabile. Astfel, mișcarea nu este doar un mod de a consuma energie, ci un mesaj chimic și mecanic esențial pe care îl transmitem propriului schelet pentru a rămâne puternic.