$$$

 MEMORIE CULTURALĂ - IACOB NEGRUZZI

In data de 31 decembrie 1842 la Teifestii Vechi, jud. Iași - d. 6 ianuarie 1932, București s-a născut scriitorul Iacob Negruzzi, secretarul “Junimii” şi redactorul “Convorbirilor literare”; membru al Academiei Române. 

Iacob Negruzzi a fost scriitor, dramaturg, critic literar, jurist, profesor, politician, preşedinte al Academiei Române.

A fost cel de-al doilea fiu al lui Costache Negruzzi şi al Mariei Gane. 

În anul 1853, este trimis de tatăl său în Germania la studii, unde face liceul, împreună cu fratele său Leon, iar din anul 1859, studiază dreptul, obţinând doctoratul (1863). 

Revenit în ţară, devine profesor de drept comercial la Universitatea din Iaşi, unde va preda până în anul 1884 când, după moartea lui Vasile Boerescu, se va muta la Facultatea de Drept a Universităţii din Bucureşti, unde profesează până în 1897, când a ieşit la pensie.

În anul 1863, împreună cu Petre P. Carp, Titu Maiorescu, Vasile Pogor şi Theodor Rosetti, pune bazele societăţii culturale “Junimea” şi ale revistei sale “Convorbiri literare”, pe care o conduce timp de 28 de ani (1867 - 1895). Revista îşi propunea discutarea unor probleme lingvistice, organizarea unor cenacluri prin care să răspândească idei, cunoştinţe de literatură, istorie, economie, politică şi să promoveze noi valori din cultura românească. Iacob Negruzzi a fost un excelent conducător de revistă, un organizator plin de talent, el atrăgând aici spiritele cele mai alese, al căror talent era descoperit cu o intuiţie sigură.

Ca scriitor, debutează în anul 1866, în “Foaia societăţii pentru literatura şi cultura română în Bucovina”. 

Scrie poezii lirice, balade, idila “Miron şi Florica” (1870), satire, epistole, schiţe, romanul Mihai Vereanu (1873), piese de teatru, memoriale de călătorii şi un volum de memorii intitulat sugestiv “Amintiri de la Junimea” (1921).

Ca membru al Partidului Conservator a fost de mai multe ori deputat ori senator de Iaşi, dar nu s-a remarcat în această calitate, este memorabilă doar intervenţia sa din anul 1888 pentru acordarea unei pensii viagere poetului Mihai Eminescu. 

Membru titular (1881) al Academiei Române, fiind de mai multe ori vicepreşedinte al acestei prestigioase instituţii, de două ori conducând-o în calitate de preşedinte (25 mai 1910 - 25 mai 1913; 6 iunie 1923 - 12 iunie 1926) şi secretar general (28 mai 1915 - 6 iunie 1925).

Acest “gospodar al vieţii culturale”, după cum îl numea Eugen Lovinescu, a contribuit la răspândirea ideologiei junimiste prin toate scrierile lui şi, mai ales, a fost unul dintre cei mai activi susţinători ai adepţilor proaspăt recrutaţi, făcând din ei scriitori de o importantă valoare.

Durere

de Iacob Negruzzi

Era atât de frumoasă

     Și-așa dulce îmi vorbea,

Cu ochirea sa duioasă

     Pân-în suflet mă privea.

Și cu mintea-n rătăcire

     Eu la dânsa mă uitam

Și-un vis lung de fericire

     Lângă dânsa eu visam.

Într-o sară-ntunecoasă

     Ah! i-am spus cât o iubesc.

Cum o viață-n veci frumoasă

     Eu în ochiul său citesc.

De-atunci gura-i surâzândă

     De-atunci nu mi-a mai vorbit

Și ochirea sa cea blândă

     Crud și rece m-a privit.

Și de-atunci durere-amară

     Ce mă arde ca un foc,

Duc cu mine-n orice țară,

     Duc cu mine-n orice loc.

Și cu mine orișiunde

     Am s-o duc pe-acest pământ

Pân' cu mine-o voiu ascunde

     În adâncul meu mormânt.