$$$

 Generalul Ștefan Gușe rămâne una dintre cele mai ambigue și controversate figuri ale Revoluției române din 1989. Nu pentru că ar fi fost un ideolog sau un lider politic, ci pentru că s-a aflat exact în punctul de ruptură dintre ordinele unui regim muribund și prăbușirea ireversibilă a acestuia. Gușe nu a fost nici erou clasic, nici simplu executant. A fost un om al sistemului prins într-un moment în care sistemul se destrăma sub ochii lui.

În decembrie 1989, Ștefan Gușe era șeful Marelui Stat Major al Armatei Române, una dintre cele mai înalte funcții militare din stat. Provenea dintr-o carieră tipică pentru armata comunistă: disciplină, loialitate față de partid, obediență față de ordinele politice. Nu era cunoscut ca disident și nu dăduse semne că s-ar opune regimului Ceaușescu înainte de izbucnirea revoltei.

Momentul-cheie al biografiei sale este Timișoara. În zilele de 17–20 decembrie 1989, Gușe ajunge în orașul deja cuprins de revoltă. Oficial, pentru a „restabili ordinea”. Neoficial, pentru a gestiona o situație care scăpase complet de sub control. Acolo, Gușe se confruntă cu o realitate pe care rapoartele nu o mai puteau ascunde: populația ieșise masiv în stradă, armata era pusă față în față cu civili neînarmați, iar ordinele primite erau din ce în ce mai greu de aplicat.

Există mărturii și înregistrări care arată că, la un moment dat, Gușe refuză folosirea armatei împotriva populației și intră în conflict direct cu structurile de partid și cu Securitatea. Celebră a rămas scena în care respinge categoric implicarea unor trupe speciale, afirmând că armata nu va mai trage în oameni. Nu dintr-un idealism democratic brusc, ci din convingerea că situația devenise imposibil de controlat militar și că un masacru ar fi distrus definitiv instituția armatei.

După fuga lui Ceaușescu, Gușe apare în prim-planul noii puteri. Este prezent în clădirea Comitetului Central, participă la discuțiile haotice din primele ore ale vidului de putere și pare, pentru scurt timp, unul dintre oamenii-cheie ai tranziției. Dar exact această poziție îl face incomod. Nu aparținea pe deplin nici vechiului regim, nici noii structuri politice care se coagula rapid în jurul lui Ion Iliescu.

În lunile următoare, Ștefan Gușe este îndepărtat discret. Nu este judecat, nu este condamnat public, dar este scos din centru. Influența lui dispare, iar rolul său din zilele Revoluției rămâne ambiguu, neclarificat oficial până astăzi. Pentru unii, a fost omul care a oprit armata să devină instrument de genocid. Pentru alții, un general care a acționat prea târziu și prea prudent.

Moartea sa prematură, în 1994, la doar 50 de ani, a închis definitiv posibilitatea unei clarificări personale. Nu a apucat să-și spună complet versiunea, nu a lăsat memorii decisive, nu a fost audiat într-un cadru istoric definitiv.

Generalul Ștefan Gușe rămâne simbolul unei categorii rare: omul sistemului care, într-un moment-limită, nu a mai executat până la capăt. Nu un revoluționar, nu un martir, ci un ofițer care a înțeles că există ordine care, dacă sunt îndeplinite, distrug tot ce pretind că apără.

Istoria nu l-a judecat clar. Dar tocmai această ambiguitate spune multe despre Revoluția română însăși: o schimbare în care granița dintre vină, frică și responsabilitate a fost adesea imposibil de trasat.