$$$

 Femeia care l-a iubit până la capătul istoriei

Roma – Milano, 1912–1945

Clara Petacci avea paisprezece ani când i-a scris prima scrisoare, douăzeci când a alergat după mașina lui pe drumul spre Ostia și treizeci și trei când a murit lângă el, atârnată cu capul în jos de o grindă metalică într-o piață furioasă, iar între aceste vârste s-a întins o iubire lungă de treisprezece ani pentru un om pe care lumea îl va numi monstru.

Născută la 28 februarie 1912, la Roma, într-o familie privilegiată, cu un tată medic al Papei, Clara a crescut într-o lume de confort, muzică și educație, învățând vioara și pianul, pictând peisaje și cântând în biserică, dar mai presus de toate crescând într-o Italie în care chipul lui Benito Mussolini era pretutindeni, pe zidurile școlilor, pe monede, pe afișe, iar fascismul nu era doar un regim, ci un aer respirat zilnic.

Ea l-a adorat înainte să-l cunoască, l-a numit idolul ei, a purtat uniforma, a ridicat brațul în salut și a cântat „Giovinezza”, iar când, în aprilie 1926, o femeie a tras asupra lui Mussolini și glonțul i-a zgâriat doar nasul, Clara, copilă de paisprezece ani, i-a scris o scrisoare plină de fervoare, întrebând de ce nu fusese lângă el și dacă nu ar fi putut ea însăși să o sugrume pe atacatoare.

A continuat să-i scrie ani la rând, scrisori, poezii, declarații, până în aprilie 1932, când l-a zărit întâmplător, conducând spre mare, iar când mașina lui a apărut în fața ei, a strigat să fie urmărit, iar când Mussolini a oprit și a privit-o, ea i-a spus cine este și de când îi scrie, iar el, sau poate orgoliul lui, a recunoscut-o.

Ea avea douăzeci de ani, el patruzeci și nouă, iar în câteva săptămâni au devenit amanți, în ciuda faptului că ea era logodită, iar el era căsătorit și tată a cinci copii, iar Clara nu a părut să ezite nicio clipă, nici familia ei, care a văzut în această relație o scară socială urcată cu repeziciune.

Deși s-a căsătorit formal cu logodnicul ei, separarea a venit curând, iar Clara a devenit, în fapt, a lui Mussolini, mutându-se într-un apartament privat din Palazzo Venezia, unde își petrecea zilele așteptând, bând ceai, cântând, scriind în jurnal și notând obsesiv fiecare cuvânt al lui, fiecare atingere, fiecare laudă pe care și-o aducea singur.

El se lăuda fără oprire, cu trupul său, cu femeile sale, cu geniul său, iar Clara nota totul, îl confirma, îl adora, îi hrănea vanitatea, într-o relație în care puterea și dependența se amestecau până la indistincție.

În timp ce Mussolini avusese sute de amante, Clara a rămas, ani la rând, singura constantă, iar familia ei a prosperat din această apropiere, însă ea părea sincer absorbită, geloasă, disperată când era ignorată, devastată când el se îndepărta.

În 1940 a rămas însărcinată, a pierdut sarcina și a fost la un pas de moarte, iar pentru a o salva, medicii au fost nevoiți să-i înlăture organele reproductive, iar Mussolini, pentru prima dată, a anulat întâlniri și a rămas lângă patul ei.

Apoi războiul a schimbat totul, Italia s-a prăbușit, Mussolini a fost înlăturat, arestat, eliberat de germani și reinstalat ca dictator-marionetă în nord, iar Clara, deși familia ei a fugit, a ales să meargă după el, stabilindu-se lângă Lacul Garda, continuând o relație tensionată, plină de scrisori, reproșuri și dependență.

În aprilie 1945, când totul era pierdut și Mussolini a încercat să fugă, Clara l-a urmat, iar când partizanii i-au prins și i-au oferit ei șansa să plece, să trăiască, să scape, ea a refuzat, spunând că dacă el moare, moare și ea.

Pe 28 aprilie 1945, în satul Mezzegra, Clara s-a aruncat în fața lui când armele s-au ridicat, iar gloanțele i-au străpuns pe amândoi, ea la treizeci și trei de ani, el la șaizeci și unu.

A doua zi, trupurile lor au fost duse la Milano și atârnate cu capul în jos în Piazzale Loreto, într-o scenă de furie colectivă, umilință și răzbunare, iar imaginea a rămas una dintre cele mai cunoscute ale războiului.

Zeci de ani mai târziu, jurnalele Clarei au fost publicate, dezvăluind nu doar un dictator avid de adorație, ci și o femeie educată, talentată, care a ales, din proprie voință, să rămână lângă el până la capăt.

Morală:

Uneori istoria nu este despre bine și rău pur, ci despre alegeri duse până la extrem, despre iubire transformată în obsesie și despre cât de departe poate merge un om atunci când confundă devotamentul cu identitatea.

#ClaraPetacci #Mussolini #Istorie #Fascism #IubireObsesivă #AlDoileaRăzboiMondial #Memorie #Alegeri #Tragedie