$$$

 Woody Keeble – eroul pe care America l-a recunoscut prea târziu

Woodrow „Woody” Keeble s-a născut la 16 mai 1917, în micul oraș Waubay din Dakota de Sud, ca membru mândru al tribului Sisseton Wahpeton Oyate Sioux, iar copilăria lui s-a desfășurat pe Rezervația Lake Traverse, unde viața nu era nici ușoară, nici blândă, mai ales după moartea mamei sale, când tatăl, lipsit de mijloace, a fost nevoit să-l trimită definitiv la Wahpeton Indian School, în Dakota de Nord, un loc dur, dar care avea să-i descopere darurile și să-i modeleze destinul.

Acolo, Woody s-a remarcat rapid prin statura sa impresionantă, depășind șase picioare în înălțime și cântărind aproape 105 kilograme, dar mai ales printr-un braț cum rar se vede, un braț care arunca mingea de baseball cu o forță și o precizie devastatoare, ducând echipa amatoare a școlii la zece victorii consecutive și atrăgând atenția scouterilor de la Chicago White Sox, care vedeau în el un viitor jucător profesionist, o ieșire din sărăcie și o viață complet diferită.

Destinul a ales însă alt drum, pentru că pe 10 februarie 1941 unitatea sa din Garda Națională a fost chemată în serviciu activ, America apropiindu-se de război, iar Woody a lăsat fără ezitare mănușa de baseball pentru o armă, intrând într-un conflict care avea să-l transforme definitiv.

În octombrie 1942, Regimentul 164 Infanterie din Dakota de Nord a debarcat pe Guadalcanal, una dintre cele mai sângeroase scene ale celui de-Al Doilea Război Mondial, fiind prima unitate a armatei americane trimisă să întărească pușcașii marini care luptau de luni de zile într-o junglă nemiloasă, unde luptele corp la corp, atacurile „Banzai” și nopțile pline de groază deveniseră o rutină a supraviețuirii.

În acel iad verde, Woody Keeble nu doar că a rezistat, ci a devenit legendar, cunoscut pentru forța sa, pentru calmul cu care mânuia Browning Automatic Rifle și, mai ales, pentru brațul său de aruncător, care acum nu mai trimitea mingi spre bază, ci grenade aruncate cu o precizie mortală în buncărele inamice, iar un camarad de arme, James Fenelon din tribul Standing Rock Sioux, avea să spună simplu și memorabil că cel mai sigur loc de pe câmpul de luptă era chiar lângă Woody.

Rănit de mai multe ori în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, decorat cu Stele de Bronz și respectat de toți cei care au luptat alături de el, Woody s-a întors acasă, s-a căsătorit cu Nettie Abigail Owen-Robertson și a început să predea la Wahpeton Indian School, încercând să ofere tinerilor ceea ce el însuși câștigase cu greu.

Dar războiul nu terminase cu el, iar în 1951, odată cu izbucnirea conflictului din Coreea, Regimentul 164 a fost reactivat, iar când comandantul a cerut subofițeri experimentați pentru prima linie, Woody, devenit deja Master Sergeant, s-a oferit voluntar fără ezitare, spunând că cineva trebuie să-i învețe pe acei copii cum să lupte.

În Coreea, legenda lui a crescut, pentru că în cadrul Companiei G, Batalionul 2, Regimentul 19 Infanterie, Divizia 24, Woody nu era doar un soldat, ci un mentor, un scut viu, un om despre care se spunea că putea ridica spatele unui jeep cu mâinile goale, că putea traversa câmpuri minate lăsând urme pentru ceilalți și că, deși fusese împușcat de mai multe ori, continua să lupte ca și cum durerea nu exista.

În toamna anului 1951, în timpul Operațiunii Nomad, unitatea sa a primit ordinul de a cuceri o serie de coline care protejau o rută vitală de aprovizionare a inamicului, iar într-o singură zi Woody a fost lovit de zeci de fragmente de grenadă, ajungând să aibă peste 83 de schije înfipte în corp, sângele îmbibându-i uniforma, însă a refuzat evacuarea și s-a întors pe front după doar o zi de tratament, încălcând ordinele medicilor.

Pe 20 octombrie 1951, lupta pentru Hill 765, o poziție cheie fortificată cu trei buncăre de mitraliere dispuse într-o formație mortală, părea pierdută, atacurile americane fiind respinse cu pierderi grele, grenadele căzând atât de des încât păreau, după spusele unui soldat, un stol de păsări negre pe cer.

Cu toți ofițerii răniți sau uciși și oamenii blocați pe pantă, Woody, ca lider de pluton, a luat o decizie care avea să-i definească viața: să urce singur colina, eliminând mai întâi trupele din tranșee, apoi distrugând pe rând buncărele, folosindu-și brațul legendar pentru a arunca grenadele cu o precizie perfectă, în ciuda focului concentrat, a rănilor și a sângelui care nu se mai oprea, până când ultimul buncăr a fost redus la tăcere și abia atunci și-a chemat oamenii înainte, salvând nenumărate vieți și asigurând succesul ofensivei.

Camarazii săi au cerut Medalia de Onoare, dar dosarele s-au pierdut, de mai multe ori, iar când au încercat din nou li s-a spus că termenul legal expirase, astfel că Woody a primit doar Distinguished Service Cross, o mare onoare, dar insuficientă pentru cei care știau ce făcuse.

El nu s-a plâns niciodată, întorcându-se la viața civilă, doar pentru a fi lovit de tuberculoză, de o operație care i-a îndepărtat un plămân, de accidente vasculare repetate care l-au lăsat paralizat și fără vorbire, de moartea soției sale și de sărăcie atât de cruntă încât a fost nevoit să-și amaneteze propriile medalii pentru a supraviețui.

Lumina a revenit în viața lui odată cu căsătoria cu Blossom Iris Crawford-Hawkins, prima femeie Sioux cu doctorat în educație, dar sănătatea i s-a deteriorat constant, iar în ciuda celor opt accidente vasculare suferite, cei apropiați spuneau că mintea lui a rămas limpede, iar sufletul, neclintit.

La 28 ianuarie 1982, Woody Keeble a murit liniștit, iar fiul său vitreg a spus că l-a văzut întâmpinând moartea cu un zâmbet, ca pe ultima lecție despre cum se trăiește și cum se moare cu demnitate.

Decenii mai târziu, familia, tribul și mai mulți senatori au refuzat să lase povestea să fie uitată, iar printr-o lege specială, termenul a fost ridicat, iar pe 3 martie 2008, la 57 de ani după faptele de pe Hill 765 și la 26 de ani după moartea lui, Medalia de Onoare a fost înmânată familiei sale la Casa Albă, într-un moment de recunoaștere tardivă, dar profundă.

Woodrow „Woody” Keeble a fost primul Sioux cu sânge deplin decorat cu Medalia de Onoare, iar astăzi numele lui dăinuie pe drumuri, școli și memoriale, însă adevăratul monument este povestea unui om care ar fi putut deveni star al baseballului, dar a ales să-și apere camarazii, să-și înfrunte durerea și să-și păstreze demnitatea chiar și atunci când țara lui l-a uitat.

Morală:

Uneori, adevărata măreție nu stă în recunoașterea imediată, ci în curajul de a face ceea ce este drept fără a aștepta aplauze, pentru că istoria poate întârzia, dar nu uită cu adevărat.

#WoodyKeeble #EroiUitați #MedaliaDeOnoare #Curaj #Demnitate #IstorieVie #RăzboiȘiOnoare #PoveștiCareContează