$¢$

 Vasile Voiculescu ( 13 octombrie 1884 —26 aprilie 1963)

,,Sunt născut la țară, ceea ce socotesc că e cel mai mare noroc din viața mea. Părinții mei, oameni simpli, au fost pioși... Practicanți moderați, fără habotnicie, religia a fost însă pravila, enciclopedia vieții lor practice... Trăiam însă o viață autentic rurală, ritmată de anotimpuri, poruncită de natură, înseilată pe datine și străvechi obiceiuri... Dar ceea ce cred că a ajutat la întărirea unui temperament cu care m-am născut și care n-a fost prea contrariat de împrejurări, a fost traiul de la țară din prima copilărie: datinile care se împleteau pe cununa anului și pe care le așteptam și le practicam ca pe niște mari și de preț spectacole... Toate acestea mi-au fost un fond, o comoară de unde am cheltuit și din care am trăit după ce am plecat de acasă, de la 6 ani, în școli, printre străini... Multă vreme dorul de casă, vitregia vieții de internat și de gazdă mi le-am consolat citind cu plânset psaltirea, pe care o purtam la mine, însușindu-mi pentru mine toate revendicările lui David.'' Vasile Voiculescu

Doamne – Vasile Voiculescu

În vârful copacului Tău sunt o floare…

Pe cea mai înaltă ramură a lumii

Mă leagăn în talazul de azur şi soare.

Slavă Ție că n-am rămas în temnița humii,

Ci slobodă, spre cer, înfloritoare

Inima mea nu mai întârzie:

Zbucnește afară în limpezi petale

Să lege rod tainic, bob de poezie

Hrana zburătoarelor împărăției Tale.

Petala mi-e cu aripa rudă,

Miresme, cântec gata să s-audă.

Zâmbesc sub luceafăr visările-mi grele,

Beau apele lunii, se umflă în ele

Păunii nopții cu cozile-n stele.

… Scuturați-mă vânturi mladii ori haine,

Singură moartea e o dincolo de fire

Prăpastie cu adânc de fericire.

Furtuna extazului mă va urca, poate,

Peste vămile şi stavilele toate,

Într-o pală de parfum, Doamne, până la Tine,

Cerul arunce-mi înapoi jos ruina.

Floarea căzută din împărăție

A văzut Cerul şi a sărutat Lumina.