$¢$

 Astăzi, expresia „a flutura steagul alb” a devenit un termen colocvial consacrat, semnificând apelul la pace, predarea sau capitularea. Există mai multe teorii privind momentul și locul apariției acestui simbol, precum și motivele pentru care tocmai culoarea albă a ajuns să fie asociată cu renunțarea la luptă. De asemenea, interpretările asupra sensului său autentic variază, însă toate converg spre aceeași idee fundamentală: steagul alb reprezintă o chemare la negocieri pașnice.

Tradiția folosirii culorii albe în războaie își are originile în vremuri îndepărtate.

Originea steagului alb ca simbol al dorinței de pace este învăluită în mister și controversă. Majoritatea istoricilor susțin că prima mențiune documentară a acestuia datează din perioada dinastiei Han din China, în primele trei secole ale erei noastre. Inițial însă, albul era asociat cu doliul și jelirea războinicilor căzuți, iar abia mai târziu a căpătat semnificația de semn al capitulării.

Potrivit altor cercetători, romanii au fost cei dintâi care au folosit steagul alb, după cum menționează istoricul Livius. Acesta relatează că soldații care se predau își puneau banderole albe pe brațe, la care atașau ramuri de măslin – simbol consacrat al păcii în Imperiul Roman – pentru a nu lăsa nicio urmă de îndoială asupra intențiilor lor.

Istoricul Tacit amintește, la rândul său, de steaguri albe arborate de trupele lui Vitellius în timpul predării de la Cremona. Ideea din spatele acestui gest era limpede: cel ce poartă steagul alb oferă garanția că nu va deschide focul și, în consecință, nu poate fi atacat.

Istoricii consideră că alegerea culorii albe s-a datorat vizibilității sale superioare în haosul luptei. În plus, era mai ușor de procurat o bucată de pânză albă decât una colorată, ceea ce permitea soldaților să improvizeze rapid.

În Evul Mediu, steagul alb era folosit pentru a semnala încetarea focului asupra inamicului.

Ulterior, obiceiul s-a răspândit în întreaga Europă medievală. Steagurile albe au început să fie utilizate pentru identificarea soliilor neînarmate trimise la negocieri de armistițiu sau capitulare. Soldații care se predau sau cărora li se acorda liberă trecere purtau steaguri albe ori își legau brâie albe pentru a arăta că nu mai participă la luptă.

Adesea, drapelul alb era folosit și pentru a marca prezența unor grupuri necombatante, precum preoți sau tămăduitori.

Există și teoria că simbolistica steagului alb provine din istoria navigației. În Asia, era folosit pentru a semnala o navă ce transporta o persoană de rang înalt, care nu putea fi atacată nici în vreme de război. În Europa, același rol era îndeplinit de un steag negru. Ambele simboluri erau recunoscute pe ambele continente.

Mai târziu însă, a fost păstrat doar steagul alb, devenit semn internațional de pace, în timp ce cel negru a rămas simbolul doliului. Asemenea unei corăbii aflate sub protecție, omul sau grupul care poartă un steag alb nu trebuie să fie atacat.

Negocierile purtate în timpul războaielor, practicate odinioară în mod regulat pentru rezolvarea unor chestiuni pragmatice – înhumarea celor căzuți, celebrarea sărbătorilor religioase, evacuarea răniților, trecerea preoților și a călugărilor – se desfășurau, de asemenea, sub protecția steagului alb.

Folosirea steagului alb în războaiele secolului al XX-lea și consacrarea sa prin Convenția de la Geneva

În epocile mai târzii, steagul alb a rămas un simbol unanim recunoscut al dorinței de încetare a focului sau de inițiere a unor tratative de capitulare. Solii monarhilor și ai nobilimii, numiți „heralzi”, purtau bastoane albe pentru a se diferenția de combatanți. În războaiele purtate în Europa la începutul secolului XX, era obiceiul ca steagul alb să fie arborat pentru a permite recuperarea răniților de pe câmpul de luptă, semnalând o încetare temporară a ostilităților.

Pe măsură ce conflictele deveneau tot mai crâncene, negocierile s-au rărit, fiind invocate adesea doar atunci când una dintre părți dorea să se predea. Astfel, steagul alb s-a transformat treptat într-un semn neechivoc al capitulării, indicând intenția părții care îl ridică de a înceta lupta și de a cere protecție sau discuții.

În timpul Primului și celui de-Al Doilea Război Mondial, utilizarea steagului alb a devenit mai rară, iar uneori acesta era folosit pentru simularea predării, urmată de atacuri surpriză. Așa procedau, de pildă, soldații japonezi în cel de-Al Doilea Război Mondial, care ridicau steagul alb pentru a deturna atenția inamicului și a lovi brusc trupele americane.

Conform Convenției de la Geneva, asemenea acțiuni sunt considerate ilegale și pot avea consecințe devastatoare în timp de război. Comportamentul trupelor japoneze i-a făcut pe americani să înceteze să mai ia prizonieri, iar cei ce încercau să se predea sub steag alb erau adesea executați pe loc.

Deși astăzi steagul alb este perceput predominant ca simbol al capitulării, lucrurile nu stau chiar astfel. Practica folosirii lui a fost consacrată oficial prin Convențiile de la Haga și Geneva din secolele XIX și XX, care stabilesc regulile internaționale ale războiului. Din acel moment, ridicarea steagului alb este considerată o propunere de începere a negocierilor. Adversarul este obligat să înceteze focul și să intre în dialog, al cărui rezultat poate fi un armistițiu sau o capitulare.

⚠️ Unele dintre faptele prezentate se bazează pe interpretări diferite ale surselor istorice.