$$$

 Băiatul care vinde flori la semafor pe Șoseaua Kiseleff mi-a dat ieri un trandafir gratis. „Pentru ultima dată", a spus. Azi am înțeles ce voia să spună.

Îl vedeam de doi ani la același semafor. Maxim paisprezece ani, ochi verzi, zâmbet larg. Vindea trandafiri șoferilor opriți la stop.

— Un trandafir pentru doamna frumoasă? întreba mereu.

— Nu azi, îi răspundeam de fiecare dată.

Dar ieri a fost diferit.

— Azi e gratis, mi-a spus, întinzându-mi un trandafir alb. Pentru ultima dată.

— Pleci undeva?

— Mâine o să știți, a spus și a fugit spre altă mașină.

Azi dimineață, pe prima pagină a ziarului: „Copil de 14 ani salvează trei persoane dintr-un incendiu. E în comă la Floreasca."

Era el. Mihai Popa. Băiatul de la semafor.

Am fugit la spital. În sala de așteptare erau zeci de oameni. Îi recunoșteam – erau șoferii de la semafor. Cei cărora le vindea flori.

— Ce s-a întâmplat? am întrebat o femeie.

— Blocul în care locuia a luat foc azi-noapte. Mihai a scos trei copii din apartamentul de la etajul doi. Apoi s-a întors după mama lor. Tavanul s-a prăbușit peste el.

— Și mama?

— A supraviețuit. E aici, cu copiii.

O femeie stătea pe un scaun, ținând în brațe o fetiță. Lângă ea, doi băieți. Toți plângeau.

M-am apropiat.

— Îmi pare rău, am șoptit.

— El știa, a spus femeia. Știa că o să se întâmple ceva. Ieri mi-a spus să am grijă de mine. Mi-a dat toți banii pe care-i câștigase. „În caz că am nevoie", a spus.

— Era fiul dumneavoastră?

— Nu. Doar locuia în aceeași clădire. Dar pentru copiii mei era mai mult decât un frate. Îi ajuta la teme, le aducea mâncare când eu eram la muncă.

Un doctor a ieșit din salon.

— Familia lui Mihai Popa?

Toată sala s-a ridicat.

— Suntem toți familia lui, a spus un bărbat.

Doctorul părea surprins.

— E stabil, dar în comă. Următoarele 48 de ore sunt critice. Poate să audă, deci dacă vreți să-i vorbiți...

Am intrat pe rând. Fiecare avea o poveste.

— Sunt Andrei. Mi-ai vândut flori pentru soție timp de un an. Erau singurele care o făceau să zâmbească în timpul chimioterapiei.

— Sunt Maria. Mi-ai dat trandafiri gratis de ziua mea când ți-am spus că nu mai am familie.

— Sunt George. M-ai convins să nu mă sinucid într-o noapte când voiam să-mi arunc mașina în Dâmbovița. Mi-ai spus că florile sunt prea frumoase ca să moară și eu nevinovate.

Când a venit rândul meu, m-am așezat lângă pat. Era conectat la aparate, bandajat peste tot.

— Sunt Laura. Cea care nu cumpăra niciodată flori. Dar tu îmi zâmbeai mereu. Acum înțeleg de ce mi-ai dat trandafirul gratis ieri. Știai cumva, nu? Știai că azi o să fii tu cel care are nevoie de flori.

I-am pus trandafirul alb lângă pernă.

Seara, salonul era plin de flori. Sute de trandafiri de la toți oamenii pe care-i atinsese cu zâmbetul lui.

A treia zi, Mihai s-a trezit. Prima întrebare:

— Copiii sunt bine?

— Toți sunt bine, i-a spus doctorul. Grație ție.

— Și florile mele?

Am râs cu toții.

— Aici sunt, i-am spus. Toate florile tale s-au întors la tine.

S-a uitat în jur la salon plin.

— Astea nu-s florile mele. Florile mele sunt oamenii. Voi sunteți florile mele.

După două săptămâni, Mihai a fost externat. Un om de afaceri din cei care cumpărau flori i-a oferit o slujbă și cazare. O familie l-a înfiat informal. Toți șoferii de la semafor au făcut un fond pentru educația lui.

Dar Mihai a refuzat tot.

— Vreau să vând flori în continuare.

— De ce? După tot ce-ai îndurat?

— Pentru că la semafor, pentru un minut, oamenii se opresc. Și în minutul ăla, eu le pot da o floare, un zâmbet, o speranță. Nu există job mai important.

Administrația i-a dat autorizație oficială. Acum e singurul vânzător de flori legal de la semaforul de pe Kiseleff.

Ieri am oprit special să cumpăr un trandafir.

— Pentru doamna frumoasă care nu cumpăra niciodată, a spus el zâmbind.

— Pentru băiatul care salvează oameni cu flori, am răspuns eu.

— Nu eu îi salvez. Florile îi salvează. Eu doar le împart.

Pe certificatul de externare, la rubrica profesie, Mihai scrisese: „Grădinar de suflete."

Avea perfectă dreptate.