$$$

 „Nu e mort.”

Asta a fost prima propoziție pe care am auzit-o, cu voce tremurată, de la femeia în halatul verde. Pentru o secundă am crezut că n-am auzit bine. Mirosea a spirt și a var proaspăt, de parcă spitalul încerca să spele ceva mai greu decât sângele din podea: frica.

— Cum „nu e mort”? am șoptit, simțind tensiunea ascuțită în gât. L-am văzut. Am văzut tot.

— A fost un stop scurt, domnule. L-au resuscitat. E stabil acum.

M-am sprijinit de perete. Mâinile îmi tremurau, abia mai țineam geanta. Cămașa era lipită de mine, udă de transpirație și ploaie. Ploua de două ore, neîntrerupt, ca și cum cerul însuși nu putea suporta seara asta.

— Pot să-l văd?

— Da, dar doar câteva minute.

Am intrat în salonul 5. Mirosul de dezinfectant tăios. Lumina rece se lovea de tencuiala crem. El stătea pe pat, cu ochii întredeschiși. Oxigenul îi aburea masca.

— Tată? am spus încet.

— Ce cauți aici? vocea lui a fost aspră, aproape oțelită.

Am zâmbit tâmp. Cinci ani fără niciun cuvânt, iar prima frază a fost asta.

— Te-am văzut la televizor, i-am spus. Ai căzut în direct, la interviu. Am crezut că...

— Ar fi fost mai simplu așa, nu?

Am înghițit în sec. Lângă noi, aparatul făcea un sunet constant, ca o bătaie de ceas.

— N-ai venit nici la înmormântarea mamei, a zis el, privind în tavan.

— N-am putut, am răspuns.

— N-ai vrut.

Am sărit imediat.

— Nu face asta acum. Te rog.

A întors capul. Umerii i se mișcau ușor sub pătură, ca și cum fiecare respirație era un efort de memorie.

— Ai o țigară? a zis brusc.

— Ești nebun? Ești pe oxigen!

— A, deci ai rămas la fel de certăreț. Poate că semănăm mai mult decât credeam.

Era ceva ironic în felul în care zâmbea, cu un colț al gurii, de parcă îi plăcea să mă enerveze și acum, după toți anii ăștia.

— N-avem ce semăna, i-am răspuns. Tu ai plecat. Eu am rămas.

— Crezi că n-am știut?

Tăcere. Mirosul de spital mi se amesteca în stomac cu gustul metalic al nervilor.

— Știi, am zis, după pauză, mama a murit supărată pe tine.

— Știu.

Modul simplu în care a spus „știu” m-a tăiat mai adânc decât orice altceva.

Apoi, după câteva respirații grele:

— Dar n-a fost vina mea.

Am ridicat privirea.

— Cum adică?

— Nu eu am fost cel care a plecat, a spus. Tu m-ai făcut să plec.

Am izbucnit:

— Eu? Aveam 17 ani! Ce puteam să fac?!

— Să mă asculți o dată, a zis el, ridicându-se ușor, cu efort. — Ți-am lăsat scrisoarea. Ții minte cutia albă, din dulapul de pe hol?

M-am încordat. Da, cutia aia. Cea pe care am aruncat-o, în ziua în care am mutat-o pe mama la spital.

— Era pentru tine, a continuat el. Înăuntru era tot: actele, motivul pentru care am plecat, explicația adevărată. N-am fugit de voi, Alex. M-au chemat atunci să depun mărturie. Era periculos. Au zis să nu spun nimic, să dispar o vreme.

Totul mi s-a învârtit. În gât mi s-a strâns aerul.

— Minți.

— Nu mint. Tatăl tău criminal? Sună bine, nu? Dar adevărul e altul. Ți-aduci aminte de Marcu, vecinul? A dispărut. Eu am știut cine, dar...

L-am oprit cu un gest.

— Tată, opri-te. Ani întregi am trăit cu ură. Crezi că poți șterge totul așa, cu o poveste nouă?

El s-a prăbușit iar pe pernă. Ochii lui, umezi, aveau o durere mai veche decât mine.

— Nu vreau să șterg nimic. Doar să știi.

Am vrut să plec, dar ceva m-a oprit la ușă. O asistentă a intrat, cu o tabletă mică.

— Domnule Cristea, trebuie să confirmați consimțământul pentru donarea rinichiului.

M-am întors brusc.

— Ce donare?

El a zâmbit slab.

— Pentru tine.

Inima mi-a pocnit în piept ca o ușă trântită.

— Ce?

Asistenta s-a uitat între noi. A zâmbit protocolar.

— Domnule... e fiul dumneavoastră, nu? Totul e pregătit.

— Ce înseamnă asta? am întrebat, aproape țipând.

— Ești pe listă de șase luni, a spus el. Rinichiul tău cedează, ți-au descoperit boala prea târziu. Am aflat de la fosta ta profesoară, doamna Lupu. N-am putut să stau deoparte.

Picioarele mi s-au tăiat. M-am prăbușit pe scaun.

— De ce... n-ai spus nimic?

— Pentru că nu m-ai fi lăsat. Așa ești tu. Cap tare. Ca mine.

Lacrima mi-a căzut fără să mai pot opri nimic. Ploua tot afară, iar picăturile se scurgeau pe geam ca liniile unui scris vechi.

— Ești un nebun, am zis, abia șoptit.

— Poate. Dar e singura prostie cu sens pe care am făcut-o.

Apoi, ușa s-a închis încet în spatele asistentei.

În hol, am stat mult. M-am uitat la mâinile mele — aceleași pe care le uram pentru că semănau cu ale lui: groase, cu venele ieșite. M-am gândit la toți anii pierduți. La cutia albă. La tăcerile care cresc între oameni și-i înghit.

Când am intrat din nou, dormea. Respira ușor.

— Tată...

Am simțit mirosul acela metalic al aparatelor și un miros vag de cafea de la post-ul asistentei. Mi-am apropiat palma de mâna lui. Caldă. Vie.

— Nu pleca iar, am spus.

— Nu plec. Promit, a răspuns, fără să deschid ochii.

Și pentru prima oară, l-am crezut.