$$$

 

M-am născut pe 29 octombrie 1875, în Eastwell Park, Kent. Mama mea a fost Marea Ducesă Maria Alexandrovna a Rusiei, fiica Țarului Alexandru al II-lea. Tatăl meu? Alfred, Duce de Edinburgh, fiul Reginei Victoria.

Eram nepoata uneia dintre cele mai puternice femei din istorie. Dar nu am crescut în fast. Am crescut în umbra așteptărilor. Tata rece, mamă aspră, multe reguli, puțină tandrețe.

Îmi plăcea să pictez, să alerg desculță, să citesc povești și să visez. Mi se spunea „Missy”,  un diminutiv copilăros, dar care ascundea deja o fire rebelă și pasională.

La 17 ani, am fost „vândută”, căsătorită cu Ferdinand de Hohenzollern, nepotul regelui Carol I al României. Era timid, stângaci, serios, preocupat de datorie. Eu? O flacără aprinsă.

Nunta noastră a avut loc în 1893. A fost o formalitate regală. L-am privit în ochi și am știut: nu va fi iubire, ci convenție. „Am simțit că nu eram acolo pentru mine. Eram o piesă într-un joc, un pion de aur, dar pion totuși.”

Presa spunea despre mine: 

Ziarul „The Times” (Anglia):

„Un mariaj între două case regale importante, menită să întărească relațiile diplomatice.”

Presa germană:

„O alianță între est și vest. Mireasa, o bijuterie englezească într-o casă teutonă.”

România, prin „Timpul”:

„Principesa Maria a sosit în țară. Tânără, frumoasă, dar prea zburdalnică pentru sobrietatea curții noastre.”

România m-a primit rece.Regina Elisabeta (soacra mea, cunoscută ca poeta Carmen Sylva) spunea despre mine: „O păpușă frumoasă, dar vanitoasă. Va face mai mult rău decât bine.”

Am fost marginalizată, suspectată, criticată. Nobilii mă priveau cu superioritate. Dar eu am tăcut și am învățat limba română. M-am apropiat de popor. M-am reinventat.

Ani mai târziu, în plină maturitate, l-am cunoscut pe Barbu Alexandru Știrbey distins, inteligent, calm, român până-n măduvă. Era consilierul regelui, dar și... bărbatul care a văzut în mine nu doar o regină, ci o femeie.

Ne-am iubit profund, discret, dar cu dor mistuitor. Mă asculta, mă sfătuia, mă proteja.

Scriam bilețele codate.

„Vine la mine fără zgomot, cu pași lini și suflet deschis. Nimeni nu mă înțelege cum mă înțelege el. Mă iubește fără pretenții.”

  

„Nu e un amant frivol, ci un stâlp. Când țara mă apasă, el îmi dă aer. Când ceilalți mă vor pentru funcție, el mă vrea pentru mine.”

 „Când intră în cameră, simt o altă lumină. Mai caldă. Mai dreaptă.”

„Mi-a fost și tată, și frate, și iubit, și prieten, și sfetnic. Și tot ce nu mi-a fost Ferdinand.”

 

„Unele iubiri nu se strigă. Ele ard în tăcere, dar nu se sting niciodată.”

 „Sufletul lui este singurul loc unde m-am simțit întreagă.”

 Ne întâlneam sub pretextul datoriilor de stat.

Se zvonește, cu argumente că Principesa Ileana a fost copilul nostru. A fost fiica mea preferată. O simțeam a mea, doar a mea.

Regele Ferdinand a știut. Nu a zis nimic. S-a refugiat în tăceri și... amante proprii. Avea o legătură cunoscută cu Elena Văcărescu, înainte de căsătoria noastră, și aventuri discrete ulterior.

Dar între noi n-a fost niciodată iubire. Doar o loialitate rece.

Am avut șase copii. Pe unii i-am iubit nebunește. Pe alții... mai puțin.

Carol al II-lea, fiul meu cel mare. A fost mândria și apoi durerea mea. Rebel, egoist, nestatornic. Mi-a frânt inima. M-a trădat. M-a exilat din propria țară. A disprețuit influența mea și relația cu Știrbey.

Elisabeta, frumoasă, dar rece.

Maria (Mignon), suflet blând. A devenit regină a Iugoslaviei.

Ileana, sufletul meu. Lumina mea. Poate fiica mea cu Știrbey.

Nicolas și Mircea, Mircea a murit de mic, o rană care nu s-a închis niciodată.

În timpul Primului Război Mondial, am refuzat să stau în siguranță. M-am dus printre răniți, în tranșee, în spitale improvizate. Am fost mama soldaților, chipul speranței, forța din spatele regelui slab.

Românii au început să mă iubească. Nu pentru sângele albastru, ci pentru sângele dăruit.

La Conferința de Pace de la Paris, am vorbit în fața marilor lideri ai lumii ca o regină fără coroană dar cu voce. Am cerut Unirea. Am obținut respect. România Mare a devenit realitate și cu ajutorul meu. I-am cucerit pe Clemenceau, Lloyd George, Wilson. Am pledat pentru recunoașterea Unirii. România Mare a devenit realitate.

Revista franceză „Le Figaro” scria: „Cea mai bună armă diplomatică a României este farmecul Reginei Maria.”

După moartea lui Ferdinand (1927), fiul meu, Carol al II-lea, s-a întors la putere cu forță.

Primul lui gest a fost să mă izoleze, să mă alunge.

A tăiat legătura cu Știrbey, mi-a limitat influența, m-a trimis la Balcic, departe de palat și de conducere.

A fost cea mai mare durere a mea. Să fiu trădată de propriul sânge.

Scrisori și fragmente reale

 „Barbu drag, în ochii tăi m-am văzut femeie, nu regină. În prezența ta am putut respira...”

 „Carol... mi-e fiu doar cu numele. Cu fapta, mi-a fost dușman.”

M-am retras la Balcic, în grădinile mele. Scriam, pictam, visam la o Românie care mă iubea încă.

În 1938, bolnavă de cancer pancreatic, m-am întors la Pelișor. Am murit pe 18 iulie, la 62 de ani.

Ultima mea dorință?

Inima să-mi fie dusă la Balcic. Acolo am fost liberă.

Astăzi, inima mea se află în Capela Stella Maris. Dar destinul ei a fost la fel de zbuciumat ca și viața mea, mutată, pierdută, regăsită.

Barbu Știrbey a trăit după mine. A murit în 1946, tăcut, discret, fără scandal. A fost iubirea vieții mele.