Te simți singur și ai impresia că nu te înțelege nimeni? – guest post Cristina Gherghel

Știi momentul acela în care-i spui cuiva de ce ești amărât și acel cineva dă din cap în semn că nu înțelege?
De câte ori nu ți s-a întâmplat asta?
De multe ori, sunt sigură. Rețelele de socializare sunt pline de astfel de doleanțe.
Există oameni care se plâng din orice motiv și sunt permanent nemulțumiți, bolnavi și cătrăniți. Dacă e soare nu e bine, dacă plouă e și mai rău – dacă-s într-o țară străină vor acasă, dacă-s acasă vor să plece unde văd cu ochii și tot așa. Nici nu-și dau seama că se plâng, deoarece o fac atât de des încât li se pare o simplă conversație. Dar tu stai și asculți la nesfârșit aceleași cuvinte, aceleași probleme, aceleași temeri… Iar dacă îndrăznești să le spui că schimbarea vremii nu stă în puterile oamenilor, dar restul da, se uită la tine ca la nebun. „Cum să râd când afară-i înnourat și plouă, iar eu n-am în casă ouă?!”
Cunosc o mulțime de astfel de oameni. Mult prea mulți. Vampiri energetici, așa sunt numiți acești semeni mereu mâhniți. Și, dacă ești o ființă sensibilă, acești vampiri te trag în jos, te influențează, te afectează și te deprimă – adică-ți consumă toată energia.
Pe de altă parte, există oameni care țin totul în ei și zâmbesc în fiecare moment, deși cară pe umeri greutăți incredibile. Nu se plâng, deși sunt grav bolnavi și fiecare zi este o luptă pe care ar putea să o piardă. Iar dacă o dată îndrăznesc și ei să-și deschidă inima sângerândă și mintea zdruncinată, mai mult ca sigur, unii nu vor înțelege și se vor simți neconfortabil în fața durerii adevărate.
Și când acei oameni, care nu se plâng decât în momentul în care totul se dărâmă în jurul lor ca un castel de nisip, realizează că nimeni nu dă doi bani pe ceea ce simt, se izolează, ridicând un perete între ei și restul lumii. Se închid în ei și-și văd de treaba lor.
Că ești singur, în doi sau în grup, viața merge înainte.
Aș putea să scriu la infinit despre singurătate, despre ziduri și castele de nisip, despre vreme și despre oameni care se plâng la nesfârșit – de parcă ar recita o poezie, despre cei care sunt constrânși să asculte – că, altfel, iese scandal, despre cei care suferă în tăcere și zâmbesc angelic când totul înăuntrul lor urlă de durere, dar nu vreau să te plictisesc. În cartea „Ce ești azi, ai decis ieri” dezvolt pe larg aceste subiecte – dacă ești interesat.
Oamenii se împart în multe categorii și sub categorii. Cei care se plâng permanent, cei care o fac din când în când (cum este normal), cei care țin totul în ei, cei care ascultă, cei care se prefac că ascultă (sau ascultă, dar nu aud), cei care suferă pentru calvarul altora și cei care nu dau o ceapă degerată pe necazurile altcuiva.
Chiar aseară m-am uitat la un film în care am auzit o frază de genul: „Majoritatea suferă pentru cei dragi, dar, în general, oamenii sunt complet insensibili la problemele celor din jur.”
Dar cine admite asta?
Ne supărăm de moarte când vedem că ceilalți nu ne înțeleg, dar permite-mi să întreb:
— Tu îi înțelegi pe ceilalți?
Nu trebuie să răspunzi în fața altora, uită-te în oglindă și fii cinstit cu tine însuți/însăți. Numai oglinda îți va ști secretul. Și oglinzile nu vorbesc.
Dacă ai răspuns că-i înțelegi, permite-mi să-ți pun o altă întrebare:
— De unde știi că ai înțeles exact ceea ce altcineva ți-a destăinuit?
Adevărul adevărat este că oamenii nu ne pot înțelege, pentru că fiecare dintre noi este unic în felul său. Fiecare dintre noi simte, gândește și acționează diferit. Fiecare dintre noi are visuri, planuri, dorințe, idei, credințe, priorități etc. complet diferite de aproapele nostru… .
— Când cineva îți spune că-i crapă inima dacă vede un șoarece, tu, care nu te temi de acești mici patrupezi, ce faci? Ce simți? Nu râzi?
Multe persoane suferă de fobii – frici incontrolabile – cum ar fi frica de spații închise, de injecții, de oameni etc.
Noi râdem de ei și le explicăm că nu au de ce să fie terifiați, că nimeni n-a murit sufocat într-un lift. Dar dacă am avea noi fricile lor, cum ne-am simți când temerile noastre sunt călcate în picioare?
Și asta-i valabil în orice context.
Cum să înțeleagă cineva de ce vreau să fiu scriitoare și ce simt când cititorii îmi lasă recenzii negative?
Nici măcar un scriitor care are exact aceleași experiențe ca mine nu poate înțelege.
Știi de ce. Pentru că nu simțim și nu gândim la fel!
Eu vreau să-mi vând cărțile ca să mă pot îngriji de mama mea și să-mi plătesc facturile. Poate celălalt scriitor vrea să câștige bani ca să meargă în vacanță sau să-și ia o bijuterie din aur. Pentru el nu este chestiune de viață și de moarte, pentru mine este!
Iată de ce este imposibil ca altcineva, în afară de noi, să ne înțeleagă. Numai noi știm de ce facem ceea ce facem. Numai noi știm ce simțim cu adevărat. Și, câteodată – poate de multe ori – nici noi nu avem habar de ce suntem atât de nenorociți când avem un acoperiș deasupra capului, un pat în care să dormim și pâine pe masă… . Dar când necazurile se adună ori nu se mai termină, parcă, niciodată ne împrăștiem pe pământ ca praful în văzduh. Și suntem singuri. Complet singuri.
De aceea nu avem dreptul să judecăm sau să criticăm pe nimeni pentru trăirile, alegerile și acțiunile lor. Nu știm ce-i în inima altora. Nu știm ce bătălii dau în fiecare zi, nu știm pentru cine și ce muncesc. Când judecăm, o facem din prisma noastră, pe baza sentimentelor, a priorităților noastre și a lucrurilor în care credem noi. Și asta nu-i corect. Fiecare dintre noi cară în cârcă griji și nevoi individuale. Ce-i greu pentru noi e ușor pentru alții și invers.
Dar mai ales, nu ar trebui să ne simțim deprimați sau poate ofensați de moarte că alții nu ne înțeleg. Nu au cum să ne înțeleagă, chiar dacă (unii) fac eforturi uriașe.
Putem să plângem cu cei care suferă, puteam să-i ajutăm, să-i încurajăm, dar n-avem cum să-i înțelegem cu adevărat. Important este să nu luăm în derâdere temerile și nevoile lor.
Și la fel de important este să ne ferim de vampirii energetici, adică de cei care-n loc să caute soluții la probleme, să accepte vremea și să-și asume responsabilitatea acțiunilor, se plâng de câte-n lună și-n stele și-și varsă năduful pe noi. De parcă viața noastră ar fi lipsită de nevoi sau nu am avea destule lucruri și persoane de care trebuie să ne îngrijim. Căci vampirii energetici se dezvoltă când sunt ascultați. Iar alții (sensibili și empatetici) se sufocă, striviți de necazurile lor (despre care nu știe nimeni, poate) și de multe altele care nu le aparțin.
Fii om cu oamenii.
Dacă ai apreciat, te aștept pe rețelele de socializare, YouTube și pe bloguri:

• https://www.facebook.com/autorcristinag
• https://www.youtube.com/c/AuthorCristinaG
• https://scriitorcristinag.blogspot.com

CRISTINA GHERGHEL

Prin Europa cu mașina

Mult timp mă bătuse la cap vărul meu stabilit în Germania să îi fac o vizită. Nu o dată a venit în România să își vadă rudele rămase în țară; nu întotdeauna ne întâlneam, dar atunci când ne vedeam ne întâlneam ori la mine acasă, ori la apartamentul lui. Nu era nici o problemă, locuim în România în județe vecine, eu în Neamț, el în Suceava.
Până la urmă am hotărât să pornesc la drum spre el, în Germania. Nu am ales călătoria cu avionul, căci este adesea cam complicat să ajungi la un aeroport din care să plece curse spre Germania, spre un oraș cât mai aproape de destinația aleasă. Ca atare am ales să pornesc cu mașina personală, chiar dacă trebuie să străbat întreaga țară până la granița de vest, de unde să pornesc prin Ungaria și Austria până hăt departe în Germania.
Și acum hai să facem bagajele și să pregătim mașina pentru drum. Nu am optat niciodată pentru mașini străine atâta vreme cât performanțele acestora, raportate la prețul de achiziție și la posibilitatea de mentenanță, inclusiv accesibilitatea pieselor de schimb, nu îmi satisfac cerințele. Așadar voi parcurge distanța cu „bătrâna” mea tovarășă și prietenă, eterna aristocrată Dacia.
Distanța de parcurs este lungă și cine știe ce se poate întâmpla pe traseu. Așa că m-am străduit să protejez cât mai bine „inima” mașinii, adică motorul, cu un scut de motor metalic. Caroseria se mai protejează ea, se mai ciocănește, se mai îndreaptă, te ține, dar dacă motorul cedează la drum lung, aproape ai murit și tu odată cu mașina ta.
Așadar am verificat mașina la sânge. Nu eu însămi, ci la un atelier auto specializat și bine dotat. Am reparat toate micile deficiențe, am curățat-o, i-am schimbat toate acele piese și accesorii care probabil nu m-ar fi ținut la drum lung și am blindat motorul cu ditamai scutul metalic de protecție.
Între timp am început să îmi fac bagajul. Pune una, pune alta... Nu este ca șă cum aș pleca pentru o noapte sau două. Așa că am pus lucrurile unul peste altul până s-a adunat un teanc imens, mai ales că pusesem și ceva cadouri pentru cei de acolo. „E clar”, mi-am spus. „Nu încap toate astea în mașină, chiar dacă nu mă urc nici eu în ea. Trebuie să adaug o cutie de portbagaj auto suplimentară pentru bagaje”. Zis și făcut. Am atașat un cârlig de remorcare pentru Dacia la mașină și am fixat la el cutia suplimentară de portbagaj. Acum puteam să așez la locul cuvenit fiecare lucru de care aveam nevoie la drum.
Încă cu ceva timp înainte de a pleca la drum am încercat să tatonez terenul la nivel de țară, de România, dar mai ales situația de „afară”. Am încercat să îmi fac o idee despre aprovizionarea ritmica cu combustibil pentru caii putere de sub capota bătrânei mele Dacii... Și nu doar combustibil, căci „herghelia” avea nevoie nu numai de aprovizionarea cu sursa de energie (combustibil, acumulator), ci și de întreținere, eventual schimbarea uleiului, cauciucurilor, pieselor ce ar fi putut să cedeze pe parcurs. Ca atare ar fi trebuit să aleg traseul cu cele mai multe benzinării și în plus să mă informez despre atelierele de reparații și întreținere auto unde aș fi putut să îmi „tratez” mașina în cele mai bune condiții si fără prea mari bătăi de cap, în condițiile în care vroiam să ajungem, și eu și mașina, cât se poate de întregi acasă și în deplină stare de funcționare.
Acum totul pare pregătit de drum. Bagajele sunt făcute, șoferul și mașina lui sunt apți de drum. Ca atare punem cheia în contact, tot ce avem nevoie la îndemână și... LA DRUM!!!!
Articol scris pentru SuperBlog 2019

Interviu cu Ioana Badea, juriul Farmacia La Preț Mic

Salut! Sunt Ioana Badea și sunt Digital Marketing Manager la Farmacia la Preț Mic încă de la lansarea conceptului, în 2017. Sunt super-pasionată de tot ce înseamnă digital și de cum ne poate ajuta în creșterea calității vieții cotidiene. Împreună cu echipa de online mă ocup de strategia și promovarea FLPM-ului, coordonarea activităților de marketing și identificarea noilor oportunități de dezvoltare ale proiectului FLPM.ro.

Când și cum a apărut Farmacia La Preț Mic? Și… cât de mic?
Farmacia la Preț Mic a apărut în urmă cu doi ani, inițial doar în varianta de farmacie online. Scopul nostru a fost orientat exclusiv către beneficiul pacienților, și anume să redefinim conceptul de ‘preț mic’ în zona magazinelor online de profil farmaceutic și să oferim prețuri extrem de avantajoase la toate produsele disponibile în FLPM. Ne-am bucurat să vedem că motivul înființării acestui concept a fost foarte apreciat și, ulterior, am deschis prima noastră farmacie fizică în zona Dristor.
Din acel moment, Farmacia la Preț Mic a devenit un concept de succes, care are în prezent un site eficient, rapid și în continuă dezvoltare, 9 farmacii fizice și zeci de mii de pacienți mulțumiți de serviciile și produsele noastre. Ne place să credem că avem cele mai mici prețuri din România și avem foarte mulți pacienți fericiți care ne confirmă acest lucru.
Cum vă diferențiați pe piața farmaceutică din România?
Principala caracteristică a noastră rămân, așa cum spune și numele brandului, prețurile foarte mici FLPM oferă prețuri avantajoase tuturor pacienților din România, la toate produsele noastre: suplimentele, dermatocosmetice, produse pentru mama și copilul, produse bio sau tehnico-medicale. În plus, găsiți aceleași prețuri mici și în farmaciile noastre fizice.
De asemenea, la FLPM punem accent foarte mare pe experiența consumatorului și investim în mod constant în dezvoltarea site-ului www.flpm.ro pentru prezentarea informațiilor de calitate într-un mod atractiv și pentru un proces de comandă facil și rapid.
Suntem o farmacie online autorizată de Ministerul Sănătății, avem asistență telefonică pentru comenzi telefonice sau pentru informații suplimentare, procesare rapidă a comenzilor (dacă faci comandă de luni până vineri până la ora 15, coletul pleacă din depozit în aceeași zi și poate ajunge la tine a doua zi), prețuri foarte mici și pentru transport prin curierat rapid, plata ramburs la primirea coletului sau plata online, promoții și oferte speciale, reduceri și surprize pentru toți pacienții.

• 

• 

• 

• 

Care sunt cele mai apreciate produse ale voastre?
Avem multe subcategorii de produse apreciate de pacienții FLPM, printre care se numără dermatocosmeticele de la cele mai mari branduri, precum Vichy, Avene, La Roche Posay, Bioderma sau Cerave, suplimentele pentru sănătatea articulațiilor cum ar fi Celadrin, Roboflex, Movial, produsele pentru mămici și bebeluși de la Avent, Johnson’s Baby, Topfer, Pampers, produse bio pentru starea de bine a întregului organism de la Organic India sau Republica Bio etc. Va invităm să descoperiți întregul portofoliu pe flpm.ro. Veți fi surprinși de varietatea portofoliului.
E sezonul virozelor. Ce ne recomandați ca să ne menținem sănătatea și vitalitatea?
Ca în orice alt sezon, e foarte important să încercăm să urmăm regulile de bază ale unei alimentații sănătoase, cu multe legume și fructe, de preferat de sezon, și să acordăm mereu o atenție deosebită hidratării adecvate. Știm că uneori e dificil, însă ar trebui să avem grijă, de asemenea, în mijloacele de transport în comun sau locurile aglomerate și să evităm contactul cu persoane răcite. În plus, la începutul sezonului rece, pot fi un ajutor suplimentele pentru creșterea imunității cu extracte naturale din plante, cum este nouă gama extinsă de la Alive cu formule special create pentru fiecare membru al familiei.
Cum ați decis să participați la SuperBlog 2019, în calitate de sponsor? Ce obiective de comunicare aveți?
Hotărârea am luat-o, în primul rând, pentru că ni se pare o competiție foarte dinamică și creativă (felicitări pentru concept!) și pentru că ne dorim foarte mult să ne asociem brandul cu un conținut de calitate și, mai ales, real. Iubim creativitatea, apreciem poveștile adevărate, cu bune și cu rele, din viața de zi cu zi a fiecăruia. Desigur ne dorim ca FLPM să fie cunoscut de cât mai multe persoane și să demonstrăm atuurile de care suntem atât de mândri că le avem în domeniul farmaceutic online. Toate astea împreună cu ocazia să descoperim zeci de bloggeri talentați? Decizia a fost ușor de luat!
Ce sfaturi aveți pentru concurenți, mai ales pentru cei la prima participare?
Cel mai mare sfat al nostru este să fie autentici! Motivul pentru care am plecat la drum cu Farmacia la Preț Mic este faptul că am înțeles real nevoile oamenilor și încercăm permanent să venim în întâmpinările lor. Suntem deschiși și sinceri, avem răbdare și acordăm atenție tuturor pacienților. Așa că asta ne dorim și de la Super Bloggerii din competiție! Să fie sinceri și creativi!

Filed Under: Interviuri, SuperBlog 2019 Tagged With: Digital Marketing Manager, Farmacia La Pret Mic, FLPM, interviu, Ioana Badea, juriu, marketing, superblog, SuperBlog 2019

Din adolescență până la a doua tinerețe - evoluția stilului vestimentar

Până la absolvirea liceului am purtat, elevă fiind, doar uniformă. Nu aveam acea adversitate pe care o au copiii și părinții de azi pentru uniforma școlară. Într-adevăr, era obligatorie. Într-adevăr, regulile de atunci erau cu mult mai stricte. Într-adevăr, eram obișnuiți de mici cu regulile; noi ne pregăteam pentru drumul pe care trebuia să-l urmăm în viață și nu drumul pe care trebuia să-l parcurgem mai departe în viață era special „netezit” pentru noi tocmai ca să ni se pară mai ușor.
Uniforma avea avantajele ei. În primul rând era semnul nostru distinctiv ca elevi. Și așa ar putea fi în continuare pentru elevii de azi; ce satisfacție mai mare ai putea avea dacă ai putea fi recunoscut oriunde în public ca fiind elev al unei unități de învățământ cu renume și cu ștaif dacă ai purta uniforma elegantă și distinctivă a acelui liceu! În plus, confecționarea pe scară destul de largă a unor uniforme, ca și obiecte de vestimentație, poate scădea destul de mult costul de fabricație, implicit prețul de cumpărare a lor, ceea ce ar putea însemna o economie semnificativă în bugetul oricărei familii cu copii de vârstă școlară. Iar dacă ideea de uniformă ar fi înlocuită cu cea de vestimentație specifică sau cu orice alt termen similar, copiii și adolescenții nu ar simți acel sentiment de respingere față de un stil vestimentar aparte. În fond și la urma urmei, ar putea fi considerate „uniforme” și halatul medicilor, și salopeta muncitorilor, și roba magistraților.
Să revenim la ale noastre... Elevă fiind, purtam aproape tot timpul uniformă în timpul anului școlar. Adesea nu aveam vreme să mă schimb în alte haine atunci când trebuia să plec altundeva imediat ce veneam acasă de la școală. Iar atunci când nu purtam uniformă, aveam destul de puține variante de schimb într-ale vestimentației. Dar, copil fiind, nu mă deranja atâta timp cât hainele erau lejere.
După absolvirea liceului, mama mi-a spus: „De-acum gata cu uniforma. Nu mai trebuie să porți așa ceva!”... Perfect... Dar, sincer vorbind, în momentul acela nu aveam alte opțiuni la îndemână decât hainele lejere de vară și ceva... hai să-i spunem așa... de primăvară-toamnă... Insuficient pentru temperaturile potențial scăzute ale iernii. Așadar trebuia să îmi construiesc garderoba. Cel puțin ca obiecte de baza, apoi urmând să adaptez totul din mers.
Atât ca studentă la medicină cât și, ulterior, ca medic, aveam nevoie de o combinație de stiluri vestimentare. Elegante, dar și lejere. Clasic și casual, ca să nu spun chiar sportiv. Mai degrabă casual, căci stilul sportiv nu cred că „mă prinde”. Un stil virând spre clasic și destul de elegant pentru atunci când situația o cere, adică într-un context mai „oficial”. Dar și un stil mai lejer pentru situațiile de zi cu zi, având în vedere că m-am deplasat și mă deplasez mereu pe distanțe destul de lungi.
O problemă spinoasă a fost și rămâne mereu încălțămintea. Am nevoie de încălțăminte de damă cu număr mic. Când spun „număr mic” vreau să se înțeleagă ceva între copil și adult. Ceea ce este destul de greu de găsit atunci când ai și alte criterii de alegere: comod, fără tocuri înalte, ceva suficient de stabil în orice caz. Dar și de calitate, rezistent la purtare intensă... Și la un preț convenabil. Așa că stilul de încălțăminte s-ar descrie cam așa: vara sunt de preferat sandale sau saboți, pe vreme rece ghete, bocanci sau cizme mai joase, iar la temperaturi intermediare orice s-ar putea asemăna cu adidașii de damă, cu alte cuvinte orice gamă de pantofi sport care să îmi permită să merg rapid și fără efort pe orice vreme și pe orice teren, fără să par neîngrijită.
Ca îmbrăcăminte prefer orice piese de vestimentație lejere, dar care să nu mă împiedice în mișcări, în culori cât de cât neutre, care să se asorteze orice cu orice, putând fi oricât interschimbabile. În plus, dacă sunt neșifonabile sau greu șifonabile, în așa fel încât să nu aibă nevoie neapărată de călcat, ar fi perfect. Astfel, în graba de a ieși din casă oricând este nevoie, pot să îmbrac rapid orice îmbrăcăminte „uitată” ca din întâmplare pe un spătar de scaun sau fotoliu.
Nu e neapărată nevoie ca vestimentația și accesoriile să pară neapărat luxoase și la modă „ultimul răcnet”. Nu sunt omul care să dispună de resurse financiare mari și să aibă suficient timp să caute achiziții spectaculoase și unice. În atare situație, odată ce ai făcut primul pas, trebuie să continui în aceeași direcție. Dar cum sunt omul care merge pe principiul că totul sau aproape totul trebuie să fie simplu, frumos și extrem de funcțional, găsesc aproape orice care să mi se potrivească.
Un stil vestimentar anume? Care stil? Dacă simțim că nu ne convine un anume stil, se poate crea unul... prin combinarea celor existente.
Articol scris pentru SuperBlog 2019

C de la Cristina - Vitamina Ta, Inițiala Ta, Povestea Ta

Eram copil. La vârsta când primele amintiri sunt încă încețoșate. Dar și la vârsta la care răceam extrem de ușor. Nu știu dacă la acea vârstă îmi plăcea înghețata; singurul lucru cert era că, doar cu câțiva ani mai târziu, uram ideea de înghețată care avea la suprafață cristale mici, ascuțite și reci de gheață. și la fel de cert era faptul că una-două mă trezeam cu gâtul iritat și roșu, cu răgușeală, usturime și (aproape!) imposibilitatea de a înghiți. Rapid ajungeam la medic și primeam tratamentul necesar și absolut obligatoriu. Probabil tocmai din acea perioadă am o amintire vagă, dar care mi-a marcat oarecum evoluția de mai târziu. Și nu atât amintirea, ci faptul în sine. Amintirea vagă era că o doctoriță. probabil trecută de prima tinerețe, pentru că în amintirea mea apare aproape ca o bătrânică urâcioasă, după ce s-a uitat până în fundul propriului meu gâtlej umflat și roșu, îi spune mamei ceva de genul: „Doamnă, după cum văd eu aici, copilul nu are nici o șansă să scape de probleme decât dacă i se scot amigdalele!”
Dacă aș fi știut ce știu acum, probabil că aș fi refuzat ideea. De parcă atunci aș fi acceptat-o... Nici vorbă! Dar mama nu țin minte să fi zis ceva. Câtva timp mai târziu, discutând cu o verișoară de-a ei, medic, i-a spus despre ideea de operația de extragere a propriilor mele amigdale. Și a primit un sfat ce s-a dovedit de bun augur: „Doar nu îi scoți copilului amigdalele de pe acum. Ia încearcă să îi dai vitamina C200 și vei vedea că îi va crește imunitatea și va răci mai rar și mai ușor.!”
Pentru cei care nu au trăit vremurile acelea, vitamina C200 era un preparat de vitamină C ceva mai „arhaic”, fără culori sau arome deosebite, care nu atrăgea în nici un fel plăcut simțurile, în așa fel încât să fie înghițite cu câtuși de puțină plăcere. Dar efectul a fost aproape garantat. Amigdalele mele, sortite atunci extirpării, sunt la locul lor și acum, după atâtea decenii, apărându-mi cât de cât gâtul de infecții posibil intrând în organism pe cale respiratorie.
După ani de zile, în timpul studenției, în preajma sărbătorilor de iarnă, în vacanță fiind, într-o după-amiază mă ia cu rece, deși în casă nu era temperatura așa scăzută. Așa că, văzându-mă ghemuită sub pătură și tremurând din tot corpul, mama mă ia la rost. Simțind că nu prea era de glumă, îmi pune termometrul sub braț. Termometru care a arătat după câteva minute că aveam febră. Pesemne prinsesem niște viruși care își făceau de cap prin corpul meu. De data asta a cerut ajutor, prin telefon, nurorii verișoarei sale care mă scăpase pe vremuri de o operație ce putea fi evitată. Cu alte cuvinte verișoarei mele care ne era medic de familie. Care a dat o soluție simplă: trei injecții cu Polidin (un preparat românesc injectabil care stimula imunitatea generală a organismului, acționând ca un fel de vaccin general), câte una pe zi, plus pastile de aspirină, paracetamol, ca și antalgice și antitermice, precum și aceeași banală dar eficientă... vitamină C. Tratament care m-a pus pe picioare în doar câteva zile. A fost iar un moment când modesta doamnă a sănătății pe numele ei Vitamina C m-a ajutat să reintru în stare de sănătate.
Au trecut anii și m-am angajat ca medic școlar. Nu am avut probleme majore de sănătate, sau cel puțin nu le-am dat atenție, până când la începutul unui an, profitând de ocazie, mi-am făcut un set de analize de rutină. Când au venit rezultatele, surpriză!!! Neplăcută... Mă trezisem cu o anemie feriprivă de toată frumusețea, exact cum scrie la carte. De fapt, nu ar fi trebuit să fie o surpriză. Pierdeam de o vreme mai mult fier, poate și alte elemente, decât aș fi putut asimila în organism printr-o alimentație cât de cât normală. Anemia instalându-se lent dar sigur nu a dat simptome extrem de deranjante, doar ușoare amețeli în anumite condiții, dar ușoare și de scurtă durată, așa că le trecusem cu vederea. Pesemne că organismul se obișnuise oarecum cu situația de nu mi-am dat seama că aveam o problemă; singura explicație ar fi fost că pierderile de fier se făcuseră lent, într-o perioadă lungă de timp, așa că se făcuse adaptarea organismului. Partea proastă a fost că am ignorat problema încă vreo câțiva ani de atunci înainte, pe principiul românesc că „merge și-așa”. Dar n-a mers. Anemia netratată nici măcar prin modificarea stilului alimentar, cu atât mai mult prin suplimente cu fier, s-a agravat la fel cum apăruse și evoluase până atunci. Așa că la un moment dat organismul a resimțit puternica lipsă de fier; ajunsesem lividă, abia mă țineam pe picioare, iar cel mai mic efort mă aducea până în pragul leșinului. Tot ca pe vremuri, ca printr-o întâmplare, am repetat acea analiză prin care aflasem de anemie. Rezultatul m-a speriat, căci valoarea concentrației hemoglobinei din sânge, tocmai acel pigment cu fier care ar fi trebuit să îmi oxigeneze întregul organism, era la jumătate din limita inferioara a normalului, fie și pentru o femeie. Ca atare m-am pus pe schimbarea stilului alimentar, consumând mai multe alimente cu conținut mai mare de fier, dar am trecut și la ingerarea pilulelor cu conținut mai mare de fier. Și ca fierul să se absoarbă mai repede, l-am asociat... cu ce? Cu aceeași miraculoasă vitamină C. Efectul a fost garantat. Acum, după acei ani de chinuri și disconfort. simptomele aproape că au dispărut cu totul. Ceea ce a mai rămas ar putea dispărea (re)obișnuind organismul cu eforturi de toate felurile.
Oricât de ieftin ar fi un preparat pe bază de suplimente alimentare cu minerale și vitamine, pe timp îndelungat costurile se simt în buzunarul celui care are nevoie de ele. Dar fiecare dintre noi poate avea la un moment dat nevoie de ele. Așa că ideal ar fi să găsim o farmacie clasică sau o farmacie online în care să putem cumpăra vitamine la preț mic. O astfel de farmacie ar putea fi Farmacia La Preț Mic de unde putem cumpăra vitamine și suplimente la prețuri accesibile pentru toate buzunarele. Putem astfel urma orice cură cu vitamine și suplimente nutritive atâta timp cât avem nevoie, fără să simțim o pagubă mare prin buget.
Revenind la vitamina C...

Vitamina C reprezinta un antioxidant de exceptie ce contribuie activ la franarea proceselor degenerative din organism. Facand parte din grupa vitaminelor hidrosolubile (solubile in apa) vitamina C se elimina in cantitati mari din organism.
Organismul uman nu isi poate sintetiza propria vitamina C si tocmai de aceea trebuie sa si-o procure din alimente sau din alte surse. Sensibila la lumina, caldura si vapori de apa, vitamina C este necesara in formarea colagenului, o proteina ce da tarie oaselor, cartilagiilor, muchilor si vaselor de sange si contribuie la buna mentinere a capilarelor, oaselor si dintilor.

Acidul ascorbic administrat in mod sustinut ajuta la:

– functionarea normala a sistemului imunitar, inhiband cresterea tumorilor si asigurand rezistenta organismului impotriva infectiilor
– participa la sinteza hormonilor glandelor suprarenale
– previne uzura celulara, incetinind procesul de imbatranire, are rol de echilibrare a organismului fiind necesar in metabolismul calciului si al altor minerale
– are rol de echilibrare a sistemului imunitar, prevenind aparitia astmului si a alergiilor si stimuland productia de interferon, factor cu proprietati antiinfectioase remarcabile. Acidul ascorbic accelereaza vindecarea ranilor, regenerarea tesuturilor, participa la sinteza fibrelor de colagen, a cartilajelor si oaselor, precum si la sinteza hormonilor cortico-suprarenalieni. Scade colesterolul sangvin, protejeaza organismul fata de substantele cancerigene si creste si mentine randamentul fizic.
Vitamina C ajuta absorbtia fierului la nivelul intestinului, creste rezistenta la infectii si mentine numarul globulelor albe din sange, ofera protectia antioxidanta, prevenind transformarea nitratilor (din tigari, fum, grasimi, unele legume) in substante cancerigene.

Cauzata de o alimentatie insuficienta, de o malabsorbtie digestiva, de o crestere a necesitatilor sau eliminare excesiva, carenta de vitamina C apare cel mai des la subiectii varstnici, alcoolici, suferind de malabsorbtie cronica (doza zilnica recomnadata de vitamina C este de 60 de mg). Simptomele lipsei de vitamina C sunt: oboseala, astenie, slabiciune, stare de depresie, lipsa poftei de mancare, dureri osoase moderate, ameteli, piele uscata, edeme, gingivita, hemoragii.

Deficitul de vitamina C

– conduce la aparitia scorbutului care este o boala caracterizata prin anemie, caderea dintilor si sangerari sub piele. In carenta de vitamina C tenul devine uscat si palid, pierzandu-si stralucirea si prospetimea.
Excesul de vitamina C (1000-5000 mg pe zi) se manifesta prin deranjamente stomacale mai ales in cazul unei sensibilitati crescute la aciditate, aparitia de pietre la rinichi, afectarea sistemului imunitar si aparitia simptomelor de ameteala si greata. Surse de vitamina C sunt: fructe (portocale, papaya, mere, capsuni, grepfruit, pepene), broccoli, ardei gras, rosii, mango, cartofi, varza, spanac, lamaie, varza, afine.
Sinonim: acid ascorbic.

Sursa:  https://www.revistagalenus.ro/
Așa s-a explicat întărirea imunității organismului, care este ferit de infecții curente. Așa s-a explicat ușurarea absorbției fierului atunci când a fost asociat cu vitamina C, accelerând refacerea rezervelor de fier din organism și dispariția anemiei. Așa se explică creșterea rezistenței organismului atunci când suplimentăm administrarea de vitamină C în condițiile în care organismul trebuie să facă față la suprasolicitări. Si atunci când efectele benefice se simt se câștigă noi fani ai vitaminoterapiei.
Articol scris pentru SuperBlog 2019

„Amprenta” mea de „Bună dimineața!” în variantă modernă

E dimineață iar. O nouă dimineață din viața mea plină de rutină dar și de provocări. Mă încarc cu energia dintr-un mic-dejun suficient de consistent și mă apuc de lucru. Vorba vine... Este week-end și ar trebui să îmi încarc bateriile pentru zilele de lucru. Dar ceva mă atrage spre mediul virtual. Știu... Mi-e dor de tine și încerc să te contactez așa cum am făcut-o de atâtea ori doar online, Cel puțin până acum.
Ne-am promis unul celuilalt că într-o zi vom încerca să fim împreună, alături unul de celălalt, cel puțin până ce vom încerca să vedem dacă viața petrecută împreună ni se potrivește sau vom porni pe drumuri separate. Mă așez în fața laptopului deschis și îmi imaginez ca prin minune că suntem deja împreună. Ca de obicei nu am somn dis-de-dimineață. De obicei sunt matinală și simt că asta e bine; dacă am ceva de lucru, pot prinde câteva minute de liniște până ce împrejurimile căminului meu se trezesc la viață. Te simt că încă dormi un somn liniștit și profund. Știu că ai aceeași dorință de a intra online la trezire atunci când te trezești, dorință rămasă din vremurile când doar mediul online sau telefonul ne putea aduce unul lângă celălalt. Așa că aș vrea să îți las pe furiș și un mesaj pe laptop de „Bună dimineața!”

Dar nu! Nu vreau să simți că am deschis laptopul doar pentru o formulă de salut pentru tine. Îl folosesc rapid profitând de faptul că nu am nimic special de lucru la el. Apoi iau mecanic o foaie albă de hârtie pentru a-ți lăsa un mesaj de întâmpinare. Ar fi frumos un mesaj scris caligrafic de mână. Dar nu mai scriu prea des cu stiloul, singura unealtă de scris care s-ar preta, după umila mea părere, pentru un scris caligrafic. Mult mai des scriu cu pixul, care este și mai practic pentru scris în condițiile în care stiloul se dovedește mai greu de folosit sau chiar aproape inutil. Așa că mâna mea dreaptă s-a obișnuit aproape nedorit de mult uneori cu pixurile și cu ștampilele mele dintotdeauna de marcă Colop. Și atunci o idee genială mi-a venit dintr-o dată: singura modalitate de transmitere a unui mesaj fără a folosi în mod direct și implicit calculatorul, dar folosindu-l în mod original fără metodele clasice de tip imprimantă, ar fi ștampila electronică aplicată cu ajutorul unui e-mark oferit tot de firma Colop.

 Un e-mark nu este nici imprimantă dar nici ștampilă. Dar are ceva din fiecare în parte. Seamănă, ca design, cu o ștampilă de diverse modele. Dar se poate conecta la orice dispozitiv mobil de tip smartphone, tabletă sau laptop sau cu PC-ul prin Wifi sau prin USB. Pe PC sau pe dispozitivele mobile se pot crea propriile amprente personalizate care se transmit spre e-mark și prin simpla mișcare de glisare amprenta este fixată pe suportul dorit.
Un e-mark este ușor de transportat oriunde avem nevoie de el, la fel ca orice ștampilă. Este un instrument de birou multifuncțional pentru ștampilarea pe documentele tipărite, marcarea pe dosare sau elemente de birotică - și face activitatea de birou mai ușoară și interesantă. Funcții speciale cum ar fi data și ora automată, generatorul de coduri QR și codul de bare și un set de șabloane predefinite simplifică munca în birou. Și nu numai într-un birou ci în orice loc unde este nevoie de oricare din funcțiile sale. Este unealta perfectă pentru scopuri de marketing: toate tipurile de dosare, plicuri, pungi, fiind ușor de personalizat, putând fi utilizat la evenimente și în contactul cu orice corespondent. Ori de câte ori este nevoie de marcat pachete, etichete sau documente cu coduri de bare, numere de articole sau alte informații, e-mark poate ajuta. Cu bateria încorporată și generatorul de coduri de bare și QR incluse în aplicație, acesta poate fi utilizat oriunde este nevoie de el. Poate fi folosit pentru a marca temporar diverse suprafețe neabsorbante prin intermediul etichetelor. Și nu în ultimul rând poate fi folosit ca instrument motivațional, pentru a lăsa celor dragi, într-un loc vizibil pentru ei, citate amuzante, urări de ziua de naștere sau mesaje motivaționale.
Cu folosirea ștampilei sunt obișnuită de aproape două decenii. Cu PC-ul și dispozitivele mobile lucrez lejer de ani buni. Deși nu aș vrea niciodată să renunț la un mesaj scris aproape caligrafic, cu tocul, pe o foaie albă de hârtie, un mesaj ca o amprentă personală aplicat cu ajutorul unui e-mark este întotdeauna binevenit ca o soluție rapidă, frumos și ușor concepută oricând și oriunde.
Așa că, dragul meu prieten, îmi pun e-mark-ul rapid la treabă. Așa cum, pe vremuri, copii fiind, ne trimiteam bilețele unul celuilalt la școală și în afara ei, tot așa voi proceda și acum. Pe furiș și ștrengărește, scriu frumos un mesaj scurt cât un bilețel de dragoste pe laptop. Nu este mare scofală să trimit apoi mesajul pe e-mark; wi-fi-ul funcționează în toată casa. Nu este greu apoi să „șterg” o foaie de hârtie glisând e-mark-ul peste ea și bilețelul este gata. Ți-l voi lăsa ștrengărește pe tastatura laptopului, ca un mesaj de bun venit, ca să îl găsești acolo atunci cânt te vei apuca de lucru. Apoi, urmărindu-ți reacțiile la găsirea biletului, îmi voi da seama dacă surpriza va fi plăcută sau nu. Iar dacă vei fi plăcut surprins, micile scrisorele de amor te vor urmări discret pe drumul tău, doar atunci când vom simți amândoi nevoia de comunicare în scurtele clipe de fugară despărțire, așa cum o făceam cândva prin sms-uri sau mesaje pe messenger.
Trăim în era tehnologiei și, vrând-nevrând, tehnologia își pune amprenta sa pe viețile noastre. Și dacă tot este aceasta situația, cu ajutorul tehnologiei ne formăm și ne folosim amprenta proprie pe care o folosim în relația cu cei din jurul nostru.
Articol scris pentru SuperBlog 2019

Toamna pe uliță – guest post Cristina Gherghel

Toamna este acel anotimp pe care fie îl iubești, fie îl urăști – n-are cum să-ți fie indiferent.
Ca blogger și autor, despre toamnă scriu cel mai mult. Asta pentru că-n aceste luni în care vremea se răcește și cerul devine plumburiu, sufletul meu se întristează, corpul obosește mai ușor, iar ochii albaștri îmi dansează în lacrimi din orice motiv. Melancolia pune stăpânire pe mine, însă nu am timp să-i dau atenția pe care o merită, așa că lupt împotriva ei și asta mă istovește și mai mult.
Dar clima planetei noastre se schimbă de la an la an și niciun anotimp nu mai e cum era odată. Când eram mici – pe vremea lui Ceaușescu – iarna, temperaturile scădeau și până la -35° Celsius. Îngheța apa când o aruncai în sus, nămeții aveau și 2 metri. Ningea și viscolea săptămâni în șir. Cât vedeai cu ochii erau doar straturi de zăpadă albă, care țineau căldură pământului din noiembrie până-n martie – fără pauză. Străzile erau pline de copii care făceau oameni de zăpadă și se plimbau cu săniile.
Și ce frumos era atunci…
De când nu mai vedem așa ceva? De când nu ne mai bucurăm de zăpadă? Am devenit oameni mari – adulți cu multe griji și nenumărate responsabilități. Nu ne mai ajunge timpul și nici nu aveam starea de spirit necesară să ne oprim o clip și să privim în jur, ca să admirăm maiestuozitatea mamei natură. Acum, tot ce vedem este faptul că se blochează traficul.
Cine nu iubește toamna spune că e din cauza ploilor și a vântului rece (în primul rând), dar… de câte ori a plouat în toamna asta? Oare cerul nu plânge mai des în primăvară?
În aceste timpuri, toamna este doar o perioadă de tranziție de la cald la frig. Și totuși se-ntâmplă ceva cu noi, cu majoritatea dintre noi. Moralul oscilează și suntem epuizați mai tot timpul. Și cum să nu fim, când trebuie să ne pregătim pentru iarnă și ne muncim creierii la cum și cu ce să încălzim casele, ca să le fie bine celor pe care-i iubim și de care ne-ngrijim? Parcă și soarele se-ntristează și se-ngrijorează cu noi. Poate de aceea se ascunde după norii grei… nu-i place să-și arate jalea. Ori poate nu vrea să ne împovăreze cu suferința lui… .
La oraș e mai simplu să te acomodezi cu toamna, zic eu – din proprie experiență. Dar la țară… la țară, dacă ai pământ și roade de cules, ai multe de făcut. Și, deși nimic nu mai e cum era odată, eu tot mă-ntorc în timp la momentul acela dureros, care mi-a definit copilăria comunistă. Dacă ai citit „14 nuanțe de roșu” știi că mă refer la capitolul: „Nuanțe de ruginiu”.
Dacă nu ai avut ocazia, permite-mi să strecor un fragment în acest material.

„… Unchiul Ion ne îndeamnă să ne urcăm în căruță, dar refuzăm. Drumul era plin de gropi și șanțuri adânci ceea ce însemna că calul nu putea galopa. Noi mergeam mai repede decât el.
Mă uit la căruța culmă de sfeclă și-apoi mă uit la cal. Mi se strânge inima. «E-atât de mic comparat cu căruța. O să i se rupă oasele, asta dacă nu se face flenduri căruța», mă gândesc cu milă și cu groază.
Ieșim de pe drumul dintre tarlale plini de noroi din cap până-n picioare. Aș vrea să mă opresc acolo. Aș vrea să vină sfârșitul lumii numai să nu fiu obligată să mă urc în căruță.
Ion oprește calul și ne invită să ne urcăm cum putem peste sfeclă.
Refuz cu vehemență.
Ion se uită la tata neînțelegând ce se petrece.
Tata mă fulgeră cu privirea.
— Te implor, tată, nu mă obliga. Nu pot. Căruța-i destul de grea și fără noi. O să-l omorâm.
— Ce prostii sunt astea? intervine unchiul Ion. Ești doar un copil. Cântărești cât un fulg. În plus, n-ai cum să alergi că o luăm la galop imediat. Nu cred că ești mai rapidă decât calul. Acuși e noapte. Iosif, zice unchiul Ion uitându-se la tata, fă-o să se urce că n-am timp de mofturi.
Mă uit în jur: nu era încă noapte, dar nici zi nu era. Ideea de a rămâne singură pe câmpuri nu era încântătoare. Pe de altă parte, aveam treabă acasă și voiam să văd cum se simțea mama.
Mă urc ajutată de tata împotriva voinței mele și mă prind de marginile căruței.
Tata mă povățuiește să mă țin bine în timp ce sare-n căruță alături de unchiul Ion.
Strâng ochii și încleștez mâinile pe cele două bucăți de lemn care delimitau căruța. Erau de fapt niște scânduri puse pe lung să nu cadă sfeclele că se umpluse prea tare coșul căruței. În mintea mea, stăteam în echilibru fără să contribui la greutatea căruței.
Cu ochii închiși, murmur rugăciune după rugăciune până simt cum căruța încetinește. Am ajuns la silozuri unde trebuia să lăsăm sfeclele în teorie.
Cum se oprește căruța, sar jos fără nicio o invitație. Mă dureau toți mușchii din corp, iar mâinile îmi erau albe de la efortul ce-am depus să mă țin în echilibru. Numai că în echilibru nu eram.
Ion ghidează calul înspre cântar și pune căruța-n rând la cântărit. După circa 15 minute, tata discută cu cineva care-i spune că numai o parte din recoltă trebuia lăsată la stat, căci restul fusese adus în zilele precedente.
Nu știu cum se făceau calculele, dar fusese un an bun și pare că aveam dreptul să luăm acasă ce era peste normă.
Tata s-a bucurat, căci aveam porci de crescut, dar mie parcă-mi trecuseră un cuțit prin inimă.
Deși cam jumătate din căruță a fost golită, mie nu mi se părea că se ușurase cu mult. „Calul nu cântărește cât sfecla”, mă gândeam eu cu durere.
Unchiul Ion sare-n căruță, iar tata, fără o vorbă, mă ia-n brațe și mă urcă sus. N-am timp să protestez, căci Ion îi dă bice calului. Încep să plâng mocnit, strângând cu putere din dinți.
După câteva minute, calul încetinește. Deși am ochii închiși, știu sigur de ce. Traseul îmi era foarte cunoscut. Sar jos, deși calul nu se oprise.
Tata a încremenit. Unchiul Ion nu a văzut.
— Puteai să-ți rupi picioarele, Cristinuța. Ce-i cu tine? Să nu mai faci niciodată așa ceva.
— Lasă-mă-n pace! bolborosesc.
Căruța e oprită acum. Coboară amândoi și-l lasă pe cal să-și tragă sufletul.
Deși mi-e frică de cai, merg aproape de armăsarul maro și mă prepar. Mă uit cu durere la pielea animalului lucie de sudoare. Mușchii i se zbăteau din cauza efortului, iar inima-i bătea cu putere. La fel ca a mea.
— Gata, zice unchiul Ion, plecăm. Ridică mâna dreaptă în care avea biciul să-i dea de știre calului.
Mă pun între el și cal.
— Te rog, nu-l lovi. Îl doare, îi spun privindu-l cu ochii doldora de lacrimi.
Unchiul Ion rămâne trăsnit cu mâna-n aer. Tata, alb la față, mă ia de mână și mă trage deoparte.
Unchiul Ion înjură ca la ușa cortului.
— Iosif, ia-o din fața ochilor mei că nu știu ce fac. E smintită rău fata asta a ta. Nu e că ceilalți frați ai ei sunt mai de soi.
— Las-o, Ioane. E un copil, ce știe ea?
— Te compătimesc, zice unchiul Ion cu ciudă în timp ce biciul lovește calul cu putere.
Tresar cu putere de parcă m-ar fi lovit pe mine. Calul a făcut un salt înainte de durere. Am simțit că mor. Plângând în hohote, fug în spatele căruței și-mping cu toate forțele mele.
Am inima ruptă şi plâng cu disperare. De fiecare dată. Nu pot să mă abțin. Aş vrea să ţip la tata, să-l implor să mă ajute, să-l ajute pe cal. Dar tata împinge la căruță cu mine. Nu mă privește, știe ce simt.
— Copilă, de ce nu înțelegi că pentru asta s-a născut el? Asta-i menirea lui. Cum am putea noi să aducem acasă recolta dacă nu ar fi el să ne ajute?
— Da, tată, știu. Dar de ce să-l baţi? Ce dacă e un animal? Are sentimente ca şi noi, numai că nu şi le poate exprima. Urăsc toamna! Nu vreau să mai vină niciodată!
— Vorbești prostii. Cum să nu vină? Şi când culegem roadele câmpului? Când mâncăm struguri şi roșii? Toate au timpul lor. Fără toamnă nu am putea lucra pământul.
— Nu vreau să mai mănânc nimic atunci. Vreau să nu mai puneți calul să tragă la căruță! Vreau să nu-l mai bată. Nu pot să suport!
Şi tata oftează.
— Și noi nu muncim ca el, Cristinuța? Uită-te la tine, ești doar un copil. Ar trebui să te joci… spune tata cu voce tremurândă.
— Dar pe mine nu mă biciuiește nimeni. Și nici pe tine, tată.
— Nu. Dar nu a fost întotdeauna așa. Odată, și noi eram biciuiți. Iar câteodată nu este nevoie de un bici ca să lovești pe cineva.
Mă uit la el simțindu-mă vinovată. Ştiu că are dreptate. Este pic de apă și respiră anevoios. La fel şi calul, şi eu, şi chiar stăpânul nemilos.
Ajungem acasă murdari de noroi din cap până-n picioare. Așa e toamna pe drumurile de ţară.
…”

Așa era pe-atunci.
Când frunzele ruginii încep să cadă la pământ, eu retrăiesc, fără să vreau, toamnele țăranilor din „Epoca de aur”. De fiecare dată.
Poate-ntr-o zi voi simți altceva. Până atunci, culeg porumbul cum făceam odată, însă nu ne mai folosim de animale să-l aducem acasă. Acum totul este mecanizat. Și e mai bine, din anumite puncte de vedere. Însă fiecare lucru sau schimbare are multe puncte împotrivă, așa cum are multe în favoare – depinde de unghiul din care vrem să privim.

Ca de obicei, am scris cu mult drag pentru tine. Dacă ai apreciat, un „like” la pagina cărții ar fi profund apreciat. Iar dacă ai citit „14 nuanțe de roșu” și ți-a plăcut, o recenzie pe Goodreads sau Google mi-ar umple inima de bucurie.
În cazul în care ești deprimat și nu știi ce să faci, pe https://retetetrupsisuflet.blogspot.com am mai multe soluții eficiente.
O toamnă senină îți doresc. Din inimă.

CRISTINA GHERGHEL