Din adolescență până la a doua tinerețe - evoluția stilului vestimentar

Până la absolvirea liceului am purtat, elevă fiind, doar uniformă. Nu aveam acea adversitate pe care o au copiii și părinții de azi pentru uniforma școlară. Într-adevăr, era obligatorie. Într-adevăr, regulile de atunci erau cu mult mai stricte. Într-adevăr, eram obișnuiți de mici cu regulile; noi ne pregăteam pentru drumul pe care trebuia să-l urmăm în viață și nu drumul pe care trebuia să-l parcurgem mai departe în viață era special „netezit” pentru noi tocmai ca să ni se pară mai ușor.
Uniforma avea avantajele ei. În primul rând era semnul nostru distinctiv ca elevi. Și așa ar putea fi în continuare pentru elevii de azi; ce satisfacție mai mare ai putea avea dacă ai putea fi recunoscut oriunde în public ca fiind elev al unei unități de învățământ cu renume și cu ștaif dacă ai purta uniforma elegantă și distinctivă a acelui liceu! În plus, confecționarea pe scară destul de largă a unor uniforme, ca și obiecte de vestimentație, poate scădea destul de mult costul de fabricație, implicit prețul de cumpărare a lor, ceea ce ar putea însemna o economie semnificativă în bugetul oricărei familii cu copii de vârstă școlară. Iar dacă ideea de uniformă ar fi înlocuită cu cea de vestimentație specifică sau cu orice alt termen similar, copiii și adolescenții nu ar simți acel sentiment de respingere față de un stil vestimentar aparte. În fond și la urma urmei, ar putea fi considerate „uniforme” și halatul medicilor, și salopeta muncitorilor, și roba magistraților.
Să revenim la ale noastre... Elevă fiind, purtam aproape tot timpul uniformă în timpul anului școlar. Adesea nu aveam vreme să mă schimb în alte haine atunci când trebuia să plec altundeva imediat ce veneam acasă de la școală. Iar atunci când nu purtam uniformă, aveam destul de puține variante de schimb într-ale vestimentației. Dar, copil fiind, nu mă deranja atâta timp cât hainele erau lejere.
După absolvirea liceului, mama mi-a spus: „De-acum gata cu uniforma. Nu mai trebuie să porți așa ceva!”... Perfect... Dar, sincer vorbind, în momentul acela nu aveam alte opțiuni la îndemână decât hainele lejere de vară și ceva... hai să-i spunem așa... de primăvară-toamnă... Insuficient pentru temperaturile potențial scăzute ale iernii. Așadar trebuia să îmi construiesc garderoba. Cel puțin ca obiecte de baza, apoi urmând să adaptez totul din mers.
Atât ca studentă la medicină cât și, ulterior, ca medic, aveam nevoie de o combinație de stiluri vestimentare. Elegante, dar și lejere. Clasic și casual, ca să nu spun chiar sportiv. Mai degrabă casual, căci stilul sportiv nu cred că „mă prinde”. Un stil virând spre clasic și destul de elegant pentru atunci când situația o cere, adică într-un context mai „oficial”. Dar și un stil mai lejer pentru situațiile de zi cu zi, având în vedere că m-am deplasat și mă deplasez mereu pe distanțe destul de lungi.
O problemă spinoasă a fost și rămâne mereu încălțămintea. Am nevoie de încălțăminte de damă cu număr mic. Când spun „număr mic” vreau să se înțeleagă ceva între copil și adult. Ceea ce este destul de greu de găsit atunci când ai și alte criterii de alegere: comod, fără tocuri înalte, ceva suficient de stabil în orice caz. Dar și de calitate, rezistent la purtare intensă... Și la un preț convenabil. Așa că stilul de încălțăminte s-ar descrie cam așa: vara sunt de preferat sandale sau saboți, pe vreme rece ghete, bocanci sau cizme mai joase, iar la temperaturi intermediare orice s-ar putea asemăna cu adidașii de damă, cu alte cuvinte orice gamă de pantofi sport care să îmi permită să merg rapid și fără efort pe orice vreme și pe orice teren, fără să par neîngrijită.
Ca îmbrăcăminte prefer orice piese de vestimentație lejere, dar care să nu mă împiedice în mișcări, în culori cât de cât neutre, care să se asorteze orice cu orice, putând fi oricât interschimbabile. În plus, dacă sunt neșifonabile sau greu șifonabile, în așa fel încât să nu aibă nevoie neapărată de călcat, ar fi perfect. Astfel, în graba de a ieși din casă oricând este nevoie, pot să îmbrac rapid orice îmbrăcăminte „uitată” ca din întâmplare pe un spătar de scaun sau fotoliu.
Nu e neapărată nevoie ca vestimentația și accesoriile să pară neapărat luxoase și la modă „ultimul răcnet”. Nu sunt omul care să dispună de resurse financiare mari și să aibă suficient timp să caute achiziții spectaculoase și unice. În atare situație, odată ce ai făcut primul pas, trebuie să continui în aceeași direcție. Dar cum sunt omul care merge pe principiul că totul sau aproape totul trebuie să fie simplu, frumos și extrem de funcțional, găsesc aproape orice care să mi se potrivească.
Un stil vestimentar anume? Care stil? Dacă simțim că nu ne convine un anume stil, se poate crea unul... prin combinarea celor existente.
Articol scris pentru SuperBlog 2019