ASASINATELE LEGIONARE
În toamna lui 1940, în birourile Ministerului de Interne, proaspăt ocupat de Cămășile Verzi, se pregăteau listele răzbunării, cu o meticulozitate care făcea din violență un act administrativ. Așa se ajunge în noaptea de 26 noiembrie, când Fortul Jilava devine scena unui masacru. Legionarii intră în celule ca într-un ritual: arme scurte, ordine scurte, vieți curmate pe un ton de cântec. Bucureștiul se trezește în dimineața următoare cu sângele istoriei pe trepte, iar valul se rostogolește până la Sinaia, unde Nicolae Iorga este smuls din liniștea lui și ucis la marginea drumului. În 1940, România pierdea ce avea mai de preț: pământul și oamenii.
În toamna lui 1940, România nu se mai avea nici măcar pe sine: mai bine de jumătate din teritoriu a fost cedat, fără luptă, Uniunii Sovietice și Ungariei horthyste. Războiul – cu toate nenorocirile cu care venea la pachet –, dar și criza internă generată de dictatura carlistă au determinat o schimbare la 180 de grade. După ce Basarabia fusese pierdută în iunie 1940, la final de august, era pierdută mare parte din Ardeal – a fost picătura care a umplut paharul. Carol al II-lea a abdicat pentru a doua oară de la tronul României, și-a luat de mână iubita, pe Elena Lupescu, cea care avea să îi devină soție în 1947, și a fugit din țară. Astfel, cum bine spune o zicală românească, milităria a fost coborâtă din pod: generalul Ion Antonescu devine prim-ministru cu puteri depline, iar Horia Sima, liderul Mișcării Legionare, ajunge vicepreședinte al Consiliului de Miniștri. România rămânea încă monarhie, însă cu Mihai I, un rege de jure care, în momentul 1940, nu avea sprijin politic așa cum avea Antonescu.
Chiar dacă oficial, din 14 septembrie 1940, se instaurase Statul Național-Legionar, relația dintre Ion Antonescu și Horia Sima nu era lapte și miere, fiecare îmbrățișând o anumită latură a fascismului sau creând chiar una proprie. În capul listei schimbărilor pe care legionarii și le doreau de pe vremea lui Corneliu Zelea Codreanu se afla eliminarea tuturor acelora care se împotriveau lor sau care nu aderau la doctrina extremistă – simplu, dacă nu ești cu mine, ești împotriva mea. Această listă a fost întreținută constant și de setea de răzbunare pe care legionarii o manifestau – un cerc vicios pornit încă din 1933, când Consiliul de Miniștri, în frunte cu premierul I.G. Duca, a interzis activitatea Gărzii de Fier, acțiune urmată de asasinarea demnitarului și continuată cu arestarea și omorârea mai multor legionari, culminând cu asasinarea lui Zelea Codreanu în 1938.
Așadar, legionarii doreau să răzbune, în primul rând, moartea Căpitanului. Într-o scrisoare adresată lui Ion Antonescu, din 28 octombrie 1940, Horia Sima spunea: „În România legionară nu există loc pentru niciun alt partid, pentru nicio altă grupare. Cine îndrăznește trebuie să fie sancționat. Pentru că acest lucru este un atribut fundamental al statelor totalitare. La noi constatăm exact contrariul. Nu numai că partidele vechi, asasine ale tineretului, odioase în fața opiniei publice și răspunzătoare de dezastrul actual al țării, nu sînt puse la index, dar sunt încurajate (...) Constatările mele sînt următoarele: un mare asalt al lumii vechi, al plutocrației și al iudeo-masoneriei“.
Internele, pe mâna legionarilor
Un lucru care i-a definit pe legionari a fost acela de a fi oameni ai faptelor (violente). Nici nu se uscase bine cerneala semnăturilor pentru funcțiile oficiale, că imediat, pe 23 septembrie, a fost creată Comisia specială de anchetă criminală, care avea drept scop cercetarea și anchetarea crimelor împotriva lor din perioada dictaturii carliste. Listele erau prezentate de către Constantin Orășanu, secretarul general al Prefecturii de poliție, subsecretarului de stat din Ministerul de Interne, Alexandru Rioșanu, omul de încredere al lui Ion Antonescu, care hotăra cine să fie arestat.
La 11 octombrie 1940, comisia a emis un număr de 33 de mandate de arestare, cu generalii Gavrilă Marinescu, Ioan Bengliu și Gheorghe Argeșanu în capul listei. Vânătoarea se desfășura și pe plan extern, oficialii legionari cerând extrădarea mai multor politicieni, precum Ernest Urdăreanu (sau Urdărianu, din 1937 Mareșal al Palatului Regal, parte din Camarila regală) din Spania, sau inspectorul de poliţie Vasile Parisianu din Iugoslavia. Conform declarației lui Eugen Bănescu, consilier la Înalta Curte de Casație, inițial, detenția era destinată pentru Penitenciarul Văcărești, însă Ştefan Zăvoianu, prefectul legionar al Poliţiei Capitalei – una dintre figurile centrale ale asasinatelor de la finalul lui 1940 –, i-a redirecționat către Închisoarea Militară Jilava, acolo paza fiind dublată de legionari. Într-o lună, Jilava avea să fie plină de demnitari cu prestigiu, ofițeri, magistrați, jandarmi.
Comisia specială nu a fost singura instituție-unealtă care avea să servească campaniei de răzbunare a legionarilor. Imediat după venirea la putere, când au primit controlul asupra Ministerului de Interne, a fost înființată Poliția legionară, formată din oameni care nu avuseseră niciodată o legătură cu poliția, descriși de către procurorul militar care a întocmit rechizitoriul procesului din 1941 drept „elemente fără nicio pregătire de specialitate, fără cultură, fără suflet, desmoşteniţii soartei, culeşi din pulbere de drum. (...) Aceşti poliţişti improvizaţi au luat toate atribuţiunile din mâna vechilor poliţişti de carieră, le-au interzis acestora iniţiativa şi directivele. Nou veniții în Prefectura Poliţiei Capitalei şi-au asumat cu ştiinţa şi voinţa lui Ştefan Zăvoianu, puteri nemărginite, între care principala era arestarea fără formă legală a ori şi cui şi mai ales, a foştilor demnitari ai Statului, a foştilor funcţionari superiori şi a persoanelor care au fost victimele evenimentelor din luna Noemvrie anul trecut“. Portretul acestei noi instituții independente îl face clar și concis istoricul Florin Müller în cartea „Statul Național-Legionar“ (Editura Corint): „Poliția legionară copia sistemul polițiilor de partid din Germania nazistă – SA (Sturmabteilung – Batalioane de asalt) și SS (Schutzstaffel – Eșalonul de protecție) – și Italia fascistă (Miliția voluntară). Aceste poliții de partid efectuaseră cele mai violente acțiuni de radicalizare totalitară a statului, mai ales în anii de consolidare a regimurilor fasciste“.
Revolvere și topoare
Ura, violența, sadismul și setea de răzbunare au atins apogeul în noaptea de 26 spre 27 noiembrie 1940. La lăsarea întunericului, un grup de legionari (după mărturia unuia dintre soldații santinelă, ar fi fost în jur de 20), înarmați cu revolvere Mauser (specifice Gărzii de Fier), dar și cu topoare și cu târnăcoape (avem să deducem acest aspect din raportul medico-legal al victimelor), a plecat de la Prefectura Poliției Capitalei pentru a ajunge la Jilava la ora 21.00, în timp util pentru schimbul de gardă. Odată instalat, grupului i s-a comunicat că este însărcinat cu omorârea deținuților, după cum avea să mărturisească Gheorghe Crețu, unul dintre asasinii care, în 1941, avea să fie condamnat la moarte: „Aproximativ pe la orele 23,45, d-1 Comandant Grozea D-tru ne-a comunicat că trebue răzbunat Căpitanul, Nicadorii şi Decemvirii înainte de a fi înhumaţi definitiv, prin executarea celor 65 deţinuţi. Executarea trebuia să aibe loc în acea noapte, dat fiind faptul că d-1 Rioşianu ordonase ca începând din ziua de 27 Noemvrie paza deţinuţilor politici să se facă de către organele de pază militară, când noi nu am mai fi avut ocazia să-i executăm. Ceea ce a grăbit această executare a fost revolta noastră faţă de procedeele d-lui Bănescu, preşedintele comisiei speciale de anchetă, care pusese în libertate deţinuţi care aveau la activul lor asasinate asupra legionarilor. S'a stabilit ca execuţia să aibe loc după schimbarea posturilor militare şi trecerea rondului, adică după ora 24. Am fost repartizaţi pe celule, comunicându-ni-se fiecăruia în carte celula unde trebue să executăm, de d-1 comandant Grozea. S'a stabilit ca execuţia să înceapă la semnalul: un foc de revolver. În prealabil eu am scos lacătele dela toate celulele, punându-le jos lângă uşe pentru a facilita intrarea în celule. Eu am fost repartizat la celula Nr. 18. La ora 0,30 s'a auzit semnalul. Am deschis uşa celulei, am comandat drepţi, după care am tras, executând prin împuşcare pe toţi 14 deţinuţi cari se găseau înăuntru (...) Menţionez că în momentul când am intrat în celulă, deţinuţii erau treji şi priveau spre uşe de unde am înţeles că din cauza forfotelii, ei au presimţit ce-i aşteaptă. Execuţia a durat aproximativ 10 minute, după care ne-am strâns în faţa corpului de gardă legionar, apoi în corpore am mers şi ne-am închinat sfintelor oseminte ale Căpitanului, Nicadorilor şi Decemvirilor, cari tocmai atunci fuseseră deshumate“.
Cei 64 de deținuți politic din cele 19 celule ale fortului Jilava au fost omorâți cu bestialitate. Din raportul medico-legal al doctorului care s-a deplasat la închisoare pentru constatarea deceselor, aflăm cum au murit cei despre care legionarii considerau că le-au greșit cu vorba sau cu fapta. Dintre foștii înalți demnitari, avem: Mihail Moruzov (fost director la Serviciul Secret de Informații): opt răni prin împușcare pe gât, față, abdomen și umăr, Victor Iamandi (fost ministru al Justiției): 21 de răni, împușcare în cap, piept și coapse, Gheorghe Argeșanu (fost prim-ministru): 7 răni prin împușcare în cap, obraz, piept, Gavrilă Marinescu (fost prefect al Poliției Capitalei și fost ministru al Ordinii Publice): 10 răni prin împușcare. Constatarea medicului cuprinde și detalii care relevă caracterul sadic al legionarilor, majoritatea victimelor prezentau la nivelul capului răni grave, realizate cu obiecte masive, ascuțite, de exemplu: „Otto Reiner, prezentând 7 răni, împuşcare pe piept, abdomen şi membre, 2 răni tăiate profund ale capului şi feţei, despicând masivul osos aproape în întregime. Horvat Victor, prezentând 5 răni, împuşcare pe piept, abdomen şi coapsa dreaptă, 2 răni tăiate profund, una la cap, despicând craniul şi cealaltă pe umărul drept. Iordache Ion, prezentând 8 răni, împuşcare pe spate şi membrele inferioare, 2 răni tăiate ale capului profund, despicând masivul osos“.
Din rechizitoriu aflăm că „După ce au terminat, s'au dus cu toţii la Corpul de Gardă, au cântat cântece legionare, după aceea s'au încolonat mergând la mormântul lui Corneliu Codreanu şi în urmă s'au risipit, plecând la Prefectură cu o maşină mică numai Romulus Opriş, Grimalschi, Creţu Gheorghe şi Marcu Octavian“. Aceștia din urmă au continuat actele de violență în cadrul sediului Prefecturii Poliției Capitalei, în beciul căreia se aflau arestați cinci comisari de poliție. Trei dintre aceștia (comisarii Ralet, Suciu și Voinescu) au fost omorâți pe loc. Ceilalți doi comisari, Dumitrescu și Davidescu, au fost duși în zorii zilei de 27 noiembrie în pădurea Balota, unde au fost împușcați – primul însă scăpând cu viață, doar cu intestinele perforate.
Foști prim-miniștri, prizonieri la Prefectură
Cruciada legionară continua și în Capitală, în paralel cu restul asasinărilor. Conform mărturiilor de la dosar, însemnărilor ulterioare, dar și rechizitoriului din 1941, un alt grup de mari demnitari ai României au fost ținta răzbunării: „În dimineaţa zilei de 27 Noemvrie 1940, chestorul Ilie Stângă formează echipe de comisari legionari, în executarea ordinului primit dela Zăvoianu, cărora le dă dispoziţii să ridice pe oamenii politiei dela domiciliile lor şi să-i aducă la Prefectura Poliţiei. Echipele, în executarea acestui ordin, au ridicat cu forţa şi înarmaţi, mai mulţi demnitari, printre cari: Gh. Tătărăscu, Const. Argetoianu. M. Ghelmegeanu, General Ilasievici, General Dr. Marinescu şi Colonel Marinescu, cari, în aceeaşi zi, au fost liberaţi dela Prefectură de d-1 Subsecretar de Stat Rioşanu“.
Cea mai detaliată mărturie a acelor momente o găsim în „Însemnările zilnice“ ale lui Constantin Argetoianu, precum și în mărturia sa pentru proces (fost prim-ministru, șef al mai multor ministere și fost președinte al Senatului): „Era cam 8/2 dimineaţa, poate 9, scriam liniştit la biroul meu cu lampa aprinsă, căci era o zi întunecoasă. Deodată – uşile camerii mele de lucru erau deschise – văd năvălind în hall pe secretarul meu August Filip extrem de excitat, perorând şi gesticulând şi însoţit de doi inşi necunoscuţi... «am găsit pe d-lor la poartă şi vor cu tot preţul să vă vorbească». Filip vorbea repede şi cu emoţie ea şi cum ar fi fost în faţa unui mare pericol... Erau doi tineri îmbrăcaţi sumar, dar fără bluză verde, din care unul şchiopăta şi părea să fie mai mult asistentul celuilalt. Cel care nu şchiopăta s'a prezentat drept comisarul Maleasian“. După mai multe schimburi de replici, neaflând motivul pentru care cei doi voiau cu tot dinadinsul, fără mandat, să îl preia la poliție pe politician, Argetoianu a fost nevoit să se urce în mașina celor doi.
Între timp, soția lui Argetoianu a aflat prin telefon de la Rioșanu de masacrul de la Jilava – prea târziu. „La Poliţie, platforma cea nouă era plină de automobile, iar când am pătruns pe uşa care dă pe platformă, am intrat în plină revoluţie. Intrarea, scara, culoarele, mişunau de legionari; un freamăt de tropote, de voci înăbuşite din care eşiau din când în când ţipete de protestare, câte o interpelare, câte un protest... Cei care ne aduseseră ne-au croit drum prin mulţime, spre uşa unui birou, şi m'au despărţit de Filip şi Alimănescu, cu toate opunerile lor. Uşa biroului era încă închisă. A venit un domn şi m'a întrebat cum mă chiamă. «Argetoianu», am răspuns eu. «Ce profesie?» a continuat domnul. «Niciuna», iar la această replică, domnul amabil, care se făcuse că nu ştie cine sunt, a lăsat să cadă: «încă un tâlhar care intrighiază împotriva noastră». Uşa în faţa căreia mă aflam neputând fi deschisă, am fost dus în alt birou, încăpător, în care, la 2 mese stăteau faţă în faţă doi chestori (legionari), iar pe o canapea şi pe scaun, în şir, Gigurtu (n.r. – Ion Gigurtu, fost prim-ministru), Generalul Ilasievici, Ghelmegeanu, Dr. Marinescu (fostul ministru al Sănătăţii) şi fratele său Colonelul Victor Marinescu. Am fost poftit să stau şi eu. Uşa salonului era închisă cu cheia, şi de câte ori bătea cineva la uşă, unul din chestori se ducea, deschidea şi parlamenta cu cel de afară, apoi încuia uşa la loc. După câteva minute a fost adus şi d-1 Tătărăscu (n.r. – fost prim-ministru și ministru al Afacerilor Străine). A vrut să ne vorbească, dar unul din chestori l-a rugat să nu comunice cu noi, iar pe noi, să păstrăm o discretă tăcere... până vine d-1 Prefect“.
După mai mult timp de așteptare, au fost mutați în altă cameră, cu intenția de a se întâlni cu prefectul Zăvoianu – în loc, au dat peste Horia Sima: „Conducătorul Mişcării Legionare ni s'a înfăţişat într'o stare de extremă tensiune nervoasă. Palid, alb aproape ca hârtia, îi tremurau buzele, şi vorbele îi ieşiau pripite, ca gloanţele dintr'un revolver. Cum a văzut pe Gigurtu şi pe Hasievici le-a spus: «Dar Dv. ce căutaţi aci, duceţi-vă acasă»... Gigurtu şi Hasievici au plecat îndată. Lăsând apoi pe fraţii Marinescu la o parte, Sima ne-a luat pe Tătărăscu, pe Ghelmegeanu şi pe mine într'un colţ şi ne-a spus să părăsim imediat ţara, «pentru câtva timp»“. Întâlnirea cu Sima a fost întreruptă, iar politicienii au fost preluați de Rioșanu care i-a dus la Ministerul de Interne, unde au fost ținuți până pe 2 decembrie. În finalul declarației sale, Argetoianu adaugă că „În noaptea de Miercuri, 27 spre Joi 28 Noemvrie, la orele 4 dimineaţa, cele două camere în care ne aflam au fost atacate de mai mulţi legionari. Eram cu toţi desarmaţi, pe când legionarii cari ne atacau şi ne ameninţau prin uşi erau înarmaţi cu revolvere. D-1 Comisar Clonţa, care se afla cu noi, şi care a putut crăpa la un moment dat una din uşi, a recunoscut pe legionarii: Şocariciu şi Găină, precum şi pe Stoia, ataşat la Cabinetul Ministrului Petrovicescu şi care-şi introdusese camarazii în Minister. Din fericire pentru noi, uşile masive de stejar au rezistat asalturilor până a venit ajutorul solicitat telefonic dela Comandamentul Militar“.
NICOLAE IORGA, sfârșit de Istorie
Crimele legionarilor din 26-27 noiembrie 1940 nu au rămas în istorie (pe nedrept) nici pentru numărul de oameni omorâți, pentru brutalitatea folosită, ci pentru moartea celui care s-a îngrijit de istoria românilor și a fost martor al destinului scurt, de 22 de ani, al României Mari: Nicolae Iorga.
Pentru români, 1940 a fost în întregime un an negru, nici măcar natura nu a fost de partea noastră: o serie de cutremure au afectat sudul țării în noiembrie, înregistrându-se pierderi mari de vieți omenești, dar și pagube materiale enorme. Din această cauză, mulți oameni au fost nevoiți să se mute, casele lor fiind avariate sau chiar distruse în urma calamității. A fost și cazul lui Nicolae Iorga. Istoricul, bătrân și afectat nu doar de situația țării, ci și de poziția sa – odată cu venirea legionarilor la putere se declanșase împotriva sa o adevărată campanie de linșaj. Pe 1 octombrie nota în jurnal: „Pensionarea mea. O aflu din ziare“. Guvernul legionar aprobase un decret prin care se cerea pensionarea profesorilor universitari la 60 de ani, fără distincţie. Intelectualii fostului regim mor pe capete – se sinucid sau sunt omorâți de legionari. Presiunea asupra lor este imensă. Pe 20 octombrie, legionarii trimit un control la institut pentru a verifica inventarul cărților, fiind cunoscut faptul că Iorga lucra la „Istoriologia umană“, ultima sa operă, și trimitea zilnic liste de cărți pe care le dorea spre studiu, la Văleni.
După cutremur, este nevoit să se mute la Sinaia, lăsând în urmă un București dominat de anarhia tinerilor. „Aflu că studenţii de la Artele Frumoase cer să se înlăture cărţile Institutului de Istorie Universală pentru a-şi pune acolo dormitorul. «Noi sîntem Statul»“. Chiar și la Sinaia, „Noaptea trec mari automobile cîntînd «cîntece legionare»“. Nicolae Iorga scria în jurnalul său doar seara. Nota evenimente și sentimente, date și oameni, tot ceea ce reținuse de peste zi. „26 novembre. Ieri s-a decretat săptămîna de doliu pentru reîngroparea lui Corneliu Codreanu, a «nicadorilor» şi «decemvirilor». Antonescu revine declarînd că a căpătat «încrederea Germaniei»“. Acesta este ultimul înscris din jurnalul său.
În seara zilei de 27 noiembrie, în jurul orei 17.30, Nicolae Iorga era în biroul său, scria, și își aștepta ceaiul. Conform mărturiei soției sale, Ecaterina, șase-șapte legionari au pătruns în casă și i-au spus că bătrânul politician trebuie să vină cu ei la București. Cu toate că le-a spus că soțul ei este bolnav, aceștia au insistat, devenind nerăbdători. „D-na Ecaterina Iorga a rămas jos, în camera sa, – iar peste puţin timp, Nicolae Iorga s'a coborît îmbrăcat şi s'a îndreptat spre cuier pentru a-şi lua paltonul. După aceea, a intenţionat să intre în camera de baie, însă nu a fost lăsat de legionarii cari l-au încadrat tot timpul. La stăruinţa soţiei sale, şi-a pus căciula, şi-a îmbrăcat galoşii şi şi-a luat bastonul şi apoi, a părăsit locuinţa, bruscat de cei cari îl încadrau şi cari l-au condus până la o maşină ce aştepta, în vale, la o distanţă oarecare de vilă. D-lor, nici în aceste clipe de vădit pericol, profesorul nu a încetat de a-şi considera opera mai presus de vieaţă şi aşa se explică de ce în momentul despărţirii de soţie, – a rugat-o să aibă grijă de notele sale privitoare la «Istoria Universală» la care lucrase până în ultima clipă li
