$$$

 ALARIC I-UL

In ziua de 24 august a anului 410 d.Chr ,mareata Roma,cea al carei nume rascolea spaime din fruntariile Europei pana-n tinuturile asiatilor,Roma cea temuta,in care timp de opt secole nu calcase picior de cuceritor strain ,a fost umilita de un rege obscur,mai degraba sef de ceata decat suveran : Alaric I ,ajuns in 395 d.Chr,rege al vizigotilor.Nascut in insula Peuce (Delta Dunarii),in anul 370d.Chr,el apare in istorie ca mercenar ,sef al trupelor de mercenari germanici ai imparatului Theodosius I,ultimul care reconstituie unitatea Imperiului Roman.

Se stie despre Alaric ca Wulfila („Micul Lup”,traducatorul Bibliei in limba gotilor) l-a convins sa imbratiseze impreuna cu triburile vizigote,crestinismul,mai precis erezia cristologica a lui Arius -arianismul.Dupa moartea lui Theodosius (395 d.Chr) Alaric profita de slabiciunile celor doi fii ai acestuia ,Arcadius si Honorius ,ce-si impart imperiul ,pentru a jefui regiuni intregi din imperiul din partea sa orientala: Tracia,Thessalia, Macedonia, Iliria,parte din Pelopones.Nu se va potoli decat atunci cand generalul roman ,de origine vandala ,Stilicon, i se opune.Nu este multumit cu postul de guvernator al Iliriei ,oferit in 396 d.Chr de Arcadius (imparatul Imperiul Roman de Rasarit ),asa ca invadeaza ,dupa cativa ani,partea de nord a Italiei.Acelasi Stilicon,care conducea de facto imperiul occidental,il invinge in doua lupte la Palencia si Verona,in 403 d.Chr, Alaric fiind nevoit sa se intoarca in Iliria,nu inainte ,insa,de a obtine promisiunea unei despagubiri din partea lui Honorius.Asasinarea ,la 22 august 408 d.Chr., lui Stilicon,din ordinul imparatului Honorius ,slabeste imperiul .Alaric profita de situatie pentru a-si relua ,sub pretextul neplatii despagubirii promise,campania in Italia,asediind in 408 d.Chr chiar Roma.La aceasta epoca,fosta capitala temuta a Imperiului Roman era mult slabita ,ba chiar fusese parasita,resedinta regala fiind mutata la Ravenna.Faptul a inlesnit,in cea mai mare masura,cucerirea ei de catre vizigotii lui Alaric,dupa cel de-al doilea asediu (incheiat la 24 august a 410 d.Chr).Roma a fost supusa ,timp de trei zile,unei jefuiri sistematice si neinchipuit de distrugatoare ,numai templele fiind ocrotite.Impilarea si suferintele populatiei ,nu numai a Romei,ci a intregii Italii pana in sud,in cursul campaniei nereusite a lui Alaric de cucerire a Siciliei(flota i-a fost scufundata de furtuna),au fost atat de mari incat trupul lui Alaric ,mort in acelasi an la Cosenza,in sudul Italiei ,a trebuit sa fie ascuns ,spre a nu fi pangarit de romani .Se pare ca apele micului rau Busento,din sudul Italiei ,au fost deviate din albia lor ca sa permita inhumarea in secret a lui Alaric si apoi readuse in matca,ascunzand astfel pentru vecie pe „Gotul cel Crunt”.

$$3

 ALECU VĂCĂRESCU

Cu toți cunoaștem de la școală, celebrele versuri ale poetului Ienăchiță Văcărescu: „Într-o grădină,/ Lâng-o tulpină,/ Zării o floare, ca o lumină./ S-o tai, se strică!/ S-o las, mi-e frică/ Că vine altul şi mi-o rădică.” („Într-o grădină”). Scrise, probabil, undeva în perioada 1780-1797, aceste versuri nu încetează să impresioneze și în ziua de astăzi prin simplitate, farmec și să fie o palmă grea pe obrazul creatorilor de versuri maneliste. Aproape la fel de cunoscut este și catrenul „Testament literar”, a aceluiași autor: „Urmaşilor mei Văcăreşti!/ Las vouă moştenire:/ Creşterea limbei româneşti/ Ş-a patriei cinstire.” Cu greu ne despărțim de ilustrul poet, om de cultură și de stat Ienăchiță Văcărescu, a cărui viață tumultoasă merită să fie cuprinsă în cel puțin într-un thriller istoric, pentru a înainta în timp (dar nu foarte mult), până la urmașii săi, pentru că a avut mai mulți, chiar cu trei soții diferite.

Ascultători, unii dintre aceștia dar și nepoți, strănepoți și stră-strănepoate au luat foarte în serios catrenul menționat mai devreme și au preluat de la strămoșul lor pasiunea pentru poezie, cultură și poftă de viață. Cum spațiul nu ne permite să realizăm o monografie a familiei, ne vom opri doar asupra lui Alecu Văcărescu, fiul cel mai mare al lui Ienăchiță, cel pe care soarta avea să-l aducă la Tulcea pentru a se stinge din viață în condiții tragice și pline de mister. S-a născut în anul 1769, fiind fiul lui Ienăchiță și a Eleniței Rizu (bunicul din partea mamei fiind și el un pasionat de meșteșugul versurilor). A avut parte de o educație aleasă, alături de tatăl său, cunoscător a numai puțin de șapte limbi străine, aplecat asupra scrierii unor opere precum „Istorie a prea puternicilor împărați otomani” sau a primei gramatici românești tipărite (1787), unele voci s-ar putea să spună că este normal ca într-o asemenea „atmosferă” tânărul Alecu să se formeze ca poet.

Ar mai fi însă de adăugat că tatăl său nu a fost nici pe departe tipul intelectualului rupt de realitate, ba dimpotrivă, a fost extrem de ancorat în aceasta, îndeplinind, sub mai mulți domnitori fanarioți, funcții înalte, precum cea de mare vistiernic (un fel de ministru de finanțe) sau mare spătar (comandant al armatei, în lipsa domnitorului). După moartea mamei sale, adolescentul Alecu petrece și mai mult timp alături de tatăl său, pe care îl însoțește în principalele misiuni primite din partea domnitorilor fanarioți. Aceasta se petrecea probabil și pe fondul unei griji paterne deosebite pentru fiul cel mare, având în vedere că acasă rămânea a doua soție a lui Ienăchiță, apoi a treia, înconjurată fiecare de câte un set de copii personali, care probabil nu-i agreau prea tare pe cei precedenți. În tinerețe a avut parte de profesori particulari străini (greci, francezi, italieni) care i-au desăvârșit educația, dar a avut parte și de un exil plin de greutăți la Nicopol (unde trei din frații și surorile lui își pierd viața) și în Rhodos (doar alături de tatăl său). Pentru a nu vă închipui că tânărul Alecu, viitor moștenitor al uneia din cele mai importante averi din Țara Românească, nu făcea altceva decât să stea răstignit pe divane moi și să potrivească stihuri, mai adăugăm că pe la 1792 îl găsim ispravnic de Dâmbovița (un fel de prefect) iar pe la 1798 avea în spate ceva vechime ca clucer (dregător care se ocupa cu aprovizionarea Curții Domnești). Ba chiar ca o recunoaștere a priceperii sale în această dregătorie, în anul mai sus menționat se ocupa cu aprovizionarea armatei turcești de o sută de mii de oameni, sosită în Țara Românească pentru a-l înfrânge pe răzvrătitul Pasvant Oglu (un subiect care iarăși ar avea nevoie cel puțin de un volum pentru a fi povestit în detaliu). Cu toate aceste profesiuni, care mai de care mai pline de răspundere, atribuite puțin forțat de tatăl său, Alecu făcea parte din grupul tinerilor boieri zgubilitici… „fire pătimașă, petrecăreț și cheltuitor, cu trăiri repezi și aprinse”. Din această perioadă au rămas cele 12 poezii cunoscute ale poetului, scrise într-o „condicuță” doar pentru uzul personal și al prietenilor săi la desele și nesfârșitele petreceri, bine stropite cu vin, poate și afion (o băutură pe bază de alcool și opiu) și povești de dragoste, uneori scandaloase. Se căsătorește (sau este căsătorit) în 1791 cu Elena Dudescu, cu care va avea trei copii, de care se desparte în anul 1797, exact în anul în care moare și tatăl său Ienăchiță Văcărescu. S-ar părea că aceasta dublă ruptură în viața lui Alecu va fi extrem de nefastă, deoarece este din ce în ce mai strâmtorat financiar, fiind obligat să se judece cu a doua sa mamă vitregă Elena Văcărescu (fostă Caragea) pentru o parte din averea tatălui, care numai în bunuri și bijuterii se ridica la colosala sumă de 250 de mii de taleri (monedă germană din argint, estimată la 3,33 taleri = un galben din aur) . În vara anului 1798 se produce dezastrul, se îndrăgostește de verișoara sa Maria Văcărescu, fiica mătușii Veneția Văcărescu, în timpul unei vizite la moșia acestora de la Jilavele, județul Ialomița. Această informație nu este sigură, cert este faptul că la scurtă vreme de la vizita sa la moșie, Veneția Văcărescu moare subit, s-ar părea otrăvită. Un înalt dregător domnesc (vistiernic), Scarlat Câmpineanu îl acuză pe Alecu că ar fi făptașul, fără nici un fel de dovezi, martori sau anchetă. Misterul acestei acuzații este deplin, în spatele acesteia putând fii fosta sa soție, dușmani personali sau ai tatălui său. Domnitorul Constantin Hangerli ezită să ia vre-o măsură în acest caz mai mult decât delicat, dar lanțul de ghinioane al lui Alecu Văcărescu continuă și pe tronul Țării Românești se reîntoarce Alexandru Moruzi, a cărui soție se spunea că trăise o frumoasă poveste de dragoste cu Ienăchiță, tatăl lui Alecu, pe care fostul și actualul vodă jurase că se va răzbuna crunt.

Prins în această plasă de dușmănii și răzbunări, Alecu Văcărescu este arestat de oamenii lui Vodă Moruzzi, în luna iunie sau iulie, 1799, transportat (nu se știe cum) și închis în temuta închisoare din… TULCEA. Inutil să mai spunem că la acea vreme Tulcea era posesiune otomană, cu gradul de kaza (o comună mai mare), cu o închisoare, aflată chiar pe malul Dunării, ce îngrozea tot Imperiul Otoman. Din teribila închisoare, Alecu reușește să trimită câteva scrisori puținilor prieteni care-i mai avea în țară, conjurându-i să-l salveze din acel adevărat infern tulcean, mai ales că presimțea că cei care îl închiseseră se pregăteau să-l ucidă. Ultima scrisoare trimisă din închisoarea din Tulcea este un simbol de durere și sfârșit romantic, în timp ce paznicul închisorii tulcene îi smulge din mână călimara și pana: „…Nu-mi permite paznicul sa lungesc mai mult… iată mi se ia călimara, fie-ti mila de mine si salvați-mă. În numele lui Dumnezeu, ah „. Poetul Alecu Văcărescu moare în luna noiembrie 1799, în închisoarea din Tulcea, în condiții necunoscute și pline de mister. Nu putem încheia fără să reproducem un catren din puținele poezii care au mai fost salvate din opera sa: „Oglinda, când ţi-ar arăta/ Întreagă frumuseţea ta;/ Atunci şi tu ca mine/ Te-ai închina la tine”… La sfârșitul acestui articol, nu putem să nu ne exprimă regretul că nu am putut dezvolta subiectul mai mult, din lipsă de spațiu. Poveste este însă atât de extraordinară, încât ne-am hotărât să scriem o carte dedicată vieții și morții la Tulcea a acestui nefericit poet.

$$$

 AMARU-MURU

Amaru-Muru este o destinatie misterioasa foarte putin cunoscuta. De fapt atat de putini oameni stiu despre ea, incat nu exista infrastructura pana acolo si, pe unele harti, nici macar nu este trecuta.

Ce este Amaru-Muru?

O structura de piatra imensa cu o scobitura ce seamana cu o usa in ea, un fel de portal care impresioneaza prin aspectul sau enigmatic. Nu se stie in ce scop a fost construita. Ansamblul in sine este mai vechi decat monumentele incasilor, fiind construit de civilizatiile preincase din acea zona.

Localnicii Quechuans, urmasii incasilor, povestesc ca aceasta poarta are o vechime imemorabila. Erich von Däniken, creatorul celebrului concept de „extraterestrii antici” si fanii literaturii SF spun ca aceasta este o „poarta catre stele”, o usa catre alte dimensiuni.

Descrierea Amaru-MuruAmaru-Muru, poarta misterioasa catre o alta lume din Peru php

Dimensiunea portii este de aproximativ 7X7 metri. Nu este o cladire, nu este nimic in interior sau in spatele portii, fiind sculptata intr-o stanca foarte solida.

Exista o gaura în poarta Aramu Muru. Seamana cu un orificiu cheie. Localnicii spun ca poarta se deschide numai la anumite persoane si numai la unele momente. Se crede ca o doar unei persoane intelepte i se permite sa treaca prin poarta.

Legende si mituri legate de Amaru-Muru

Numele provine de la cel al unui preot, Amaru-Muru, care apartinea manastirii „Sapte Raze”

Legenda spune ca intr-o zi preotul fugea de la Tiahuanaco la Cuzco, incercand sa scape de conquistadorii spanioli. El transporta „Discul de Aur”, un important artefact incas, pe care incerca sa-l ascunda de urmaritorii sai. Conform legendei, el a disparut si nu a mai fost vazut vreodata…Legenda spune ca el a scapat trecand prin acest portal intr-o alta lume. Credinciosii spun ca doar oamenii speciali pot trece prin aceasta poarta.Amaru-Muru, poarta misterioasa catre o alta lume din Peru

Mitologia tesuta in jurul acestei porti ne duce cu gandul la filmele SF „Stargate” si „Back to the future”.

Miturile locale povestesc ca zeul Meru traieste in spatele portii, aceasta fiind o intrare in „Tempul iluminarii”. Poarta devine semitransparenta, cand apune soarele…

Localnicii cred ca daca cineva paseste în „cheia portii” si atinge rama cu ambele palme, va avea viziuni pe loc. Ei spun ca va putea vedea focul, auzi anumite melodii si chiar va patrunde cu ochii mintii prin tunelurile care ruleaza sub munte.

Unii oameni sustin ca au experimentat fenomene ciudate, iar altii relateaza ca au fost chiar dincolo de poarta, aceasta deschizandu-se pentru ei.

Multi dintre localnici se tem sa se apropie de Aramu Muru, deoarece unele evenimente din trecut i-au speriat.

Cum se ajunge acolo?

Regiunea este numita „Valea Spiritelor”.

Aramu Muru este situat la nord de Chucuito în sudul Peru, nu departe de lacul Titicaca.amaru muru vazut de sus

Foarte putini oameni vin vreodata aici.

Cei mai multi dintre cei care vin pâna in aceasta parte a statului Peru doresc sa vada Lacul Titicaca.

Zona nu are infrastructura turistica adecvata.Drumurile sunt proaste, nu exista hoteluri, foarte putine companii ofera excursii acolo. 

Cel mai bun mod de a ajunge este de a închiria o masina din capitala Cuzco.

Sursa:

www.rediscovermachupicchu.com

$$$

 ANNE BAXTER

Anne Baxter a fost o actriță americană de teatru și film care a jucat în numeroase filme clasice în anii 1940 și 1950. Cel mai faimos rol al ei a fost cel al Evei Harrington, tânăra actriță extrem de ambițioasă din filmul „All About Eve”, alături de Bette Davis, în 1950. A câștigat Premiul Oscar pentru cea mai bună actriță în rol secundar pentru interpretarea sa din „The Razor's Edge” în 1946 și este, de asemenea, amintită pentru rolul prințesei egiptene Nefretiri din piesa „The Ten Commandments” de Cecil B. Demille, în 1956.

Biografie

Anne Baxter s-a născut în Michigan City, Indiana, pe 7 mai 1923. Mama sa, Catherine (născută Wright), era fiica celebrului arhitect Frank Lloyd Wright, iar tatăl ei, Kenneth, era director de vânzări la distileria Seagrams. A crescut în New York și și-a început studiile la prestigioasa școală Brearley.

A dezvoltat un interes timpuriu pentru teatru și, până la vârsta de zece ani, s-a hotărât să urmeze o carieră în actorie după ce a văzut-o pe Helen Hayes jucând pe Broadway. A fost încurajată de părinții ei, care au înscris-o la Școala de Teatru Theodora Irvine, pe care a urmat-o timp de doi ani, începând cu 1934. În această perioadă, a primit lecții de actorie la Școala de Artă Dramatică din New York de la actrița rusă de pe Broadway, Maria Ouspenskaia, o devotată a actoriei „metodice”.

Debutul pe Broadway în 1936

În 1936, la vârsta de doar 13 ani, Anne și-a făcut debutul pe Broadway în „Seen But Not Heard”, dar a fost considerată prea tânără și a fost respinsă pentru roluri ulterioare. A fost forțată să se întoarcă acasă, la New York, și a lucrat ca actriță de vară timp de doi ani, acumulând o experiență valoroasă. În 1938, o Ann mai matură s-a întors pe Broadway, ca actriță în toată regula, și a apărut în „There’s Always a Breeze” și „Madame Capet”.

În 1939, la vârsta de șaisprezece ani, a susținut un test de ecranizare pentru producția „Rebecca” a 20th Century Fox, dar regizorul Alfred Hitchcock a considerat-o prea tânără pentru rol, alegând-o în schimb pe Joan Fontaine. Anne a impresionat suficient de mult încât studioul i-a oferit un contract de șapte ani.

Debutul cinematografic în 1940

Anne și-a început cariera cinematografică în 1940, fiind împrumutată la MGM, într-un western lipsit de inspirație, intitulat „Twenty-Mule Team”, cu Wallace Beery în rol principal. A primit roluri secundare în mai multe filme de serie B produse de 20th Century Fox, precum „Charley's Aunt” în 1941 și „The Pied Piper” în 1942, dar mai târziu, în 1942, fiind împrumutată la RKO, a apărut în primul dintre numeroasele filme clasice, „The Magnificent Ambersons” de Orson Welles.

A continuat să facă mai multe filme împrumutate decât pentru studioul ei de acasă, ca și cum Fox nu ar fi fost sigură unde se află talentele ei. Dar steaua ei era în ascensiune. În 1943, a apărut pentru Paramount în thrillerul lui Billy Wilder, „Five Graves to Cairo”, în locul lui Ingrid Bergman, pe atunci în culmea faimei sale. Mai târziu, în același an, a fost din nou împrumutată, la RKO, într-un rol principal ca ingenuă în „The North Star”, alături de Dana Andrews. Apoi s-a întors la Fox pentru mai multe roluri principale în „Crash Dive” în 1943 și în filmul de război „The Fighting Sullivans”, cu Thomas Mitchell, în anul următor.

Steaua Hollywoodului 1946

Anne își construise o reputație pentru calitatea actoricească și pentru performanțele profesionale de încredere. A început să aibă roluri importante în filme mai substanțiale, precum „Smoky” și comedia „Înger on My Shoulder” în 1946, iar mai târziu în acel an a excelat în „The Razor's Edge”, pentru care a primit Premiul Oscar pentru cea mai bună actriță în rol secundar. În 1948, a jucat alături de Gregory Peck și Richard Widmark în westernul „Yellow Sky”.

Totul despre Eva 1950

În 1950 a apărut rolul pentru care Anne este cel mai cunoscută, cel al ambițioasei și lipsite de scrupule Eve Harrington din „Totul despre Eva”. Regizat de Joseph L. Mankiewicz, filmul este încă considerat o capodoperă și unul dintre cele mai bune filme realizate vreodată. O mare parte din succesul filmului s-a datorat interpretării superlative a celor două actrițe principale, Bette Davis și Anne Baxter. Ambele au fost nominalizate la Oscar pentru cea mai bună actriță, dar, la împărțirea voturilor, ambele au pierdut în fața lui Judy Holliday pentru „Născută ieri”. 20th Century Fox a vrut ca Anne să fie nominalizată la categoria Cea mai bună actriță în rol secundar, dar ea a refuzat și a părăsit studioul la scurt timp după aceea.

După un succes atât de mare, Annei nu i-au lipsit ofertele de film, dar a devenit actriță independentă, iar în următorii ani filmele și rolurile ei au fost dezamăgitoare. Filme precum „Follow the Sun” în 1951, „Full House” și „My Wife's Best Friend” în 1952 nu au fost bine primite. Apariția ei din 1953 în „I Confess” de Alfred Hitchcock a fost o înlocuire de ultim moment pentru Anna Bjork, iar filmul nu este considerat un clasic al lui Hitchcock, deși actoria lui Anne a primit laude critice. Mai târziu, în 1953, interpretarea ei în filmul noir „The Blue Gardenia” a fost din nou călduros apreciată, dar filmele ei din următorii ani, precum „Carnival Story” în 1954 și „One Desire” și „The Spoilers” în 1955, au fost eșecuri dezamăgitoare la box office.

Cele Zece Porunci 1956

Cariera Annei a luat avânt din nou în 1956, când a fost distribuită în rolul egoistei și senzualei prințese egiptene Nefretiri în filmul colorat „Cele Zece Porunci” al lui Cecil B. DeMille, alături de Charlton Heston și Yul Brynner. Interpretarea sa a fost călduros lăudată, iar filmul a avut un mare succes, dar nu a dus la roluri mai bune pentru Ann. În restul deceniului, a apărut în mai multe filme foarte mediocre, precum „Chase a Crooked Shadow” în 1958, „Season of Passion” în anul următor și dezamăgitoarea saga western cu Anthony Mann, „Cimarron” în 1960.

Carieră ulterioară

Ann nu a mai atins niciodată culmile carierei sale anterioare. A făcut mai multe filme în deceniile următoare, dar niciunul nu a fost altceva decât mediocru, filme precum westernul lipsit de strălucire „Șapte femei răzbunătoare” în 1966, „The Late Liz” în 1971 și „Lapin 360” în 1972 fiind toate dezamăgitoare. Anne a continuat să lucreze, devenind o prezență constantă la televizor de la sfârșitul anilor 1950. După ce a apărut în numeroase seriale precum „Playhouse 90” în 1958 și „Wagon Train” în 1959, a jucat de mai multe ori în serialul dramatic „General Electric Theater”, s-a reunit cu Alfred Hitchcock în 1963 în „The Alfred Hitchcock Hour” și a apărut regulat în popularul serial „Batman” de la mijlocul anilor 1960.

Anne nu și-a uitat prima iubire, scena, și s-a întors pe Broadway în anii 1970 în „Applause”, versiunea muzicală a serialului „All About Eve”, succedând-o pe Lauren Bacall în rolul lui Margo Channing, interpretat de Bette Davis. În 1974, a jucat alături de Hume Cronyn și Jessica Tandy în „Noel Coward in Two Keys”, din nou pe Broadway. Cariera sa de succes în televiziune a continuat în anii 1970 și 1980, cu apariții bine primite în numeroase seriale precum „Marcus Welby, MD”, „East of Eden” și „The Love Boat”, și și-a încheiat cariera înlocuind-o pe Bette Davies, aflată în stare de boală, cu un rol regulat în serialul „Hotel” din 1983.

Personal

Anne a fost căsătorită de trei ori. Prima dată, în 1946, s-a căsătorit cu John Hodiak, pe care îl cunoscuse când au apărut împreună în „Sunday Dinner for a Soldier” în 1944. Cuplul a avut o fiică și a divorțat în 1953.

Anne s-a recăsătorit în 1960 cu Randolph Galt, un fermier australian bogat pe care l-a cunoscut în timp ce filma pentru „Vara celei de-a șaptesprezecea păpuși” lângă Sydney, în 1959. A luat curajoasa decizie de a părăsi America pentru a locui cu el la ferma sa de vite, la nord de Sydney. Au avut două fiice și s-au mutat împreună mai întâi în New Mexico, apoi în Hawaii, înainte de a se stabili înapoi în Los Angeles. Au divorțat în 1969, actrița invocând „cruzimea extremă” drept motiv al despărțirii.

A treia căsătorie a lui Anne a fost în 1977, cu agentul de bursă David Klee, dar căsătoria s-a încheiat după doar nouă luni, când Klee a murit subit. Ann nu s-a recăsătorit niciodată și a continuat să locuiască în proprietatea din Easton, Connecticut, pe care o cumpăraseră împreună cu Klee.

Anne și-a publicat autobiografia, „Intermission: A True Story” în 1976, iar în 1984 a avut ultima sa interpretare cinematografică în „The Masks of Death”, un film TV polițist cu Sherlock Holmes.

Anne Baxter a murit pe 12 decembrie 1985 în Guilford, New York. Suferise un accident vascular cerebral cu opt zile mai devreme pe Madison Avenue, New York, și nu și-a mai recăpătat niciodată cunoștința. Corpul ei a fost incinerat, iar cenușa a fost dusă la cimitirul familiei de pe moșia lui Frank Lloyd Wright din Wisconsin. Avea 62 de ani.

$$$

 ANTOINE-LAURENT LAVOISIER

Antoine-Laurent Lavoisier, născut pe 26 august 1743 la Paris, Franța, este considerat pe scară largă drept părintele chimiei moderne. Primii ani ai vieții sale au fost marcați de privilegii, fiind născut într-o familie înstărită, ceea ce i-a permis accesul la cea mai bună educație disponibilă la acea vreme. Lavoisier a fost educat la Collège Mazarin, una dintre cele mai prestigioase școli din Paris, unde a studiat o gamă largă de materii, inclusiv drept, matematică și științe naturale. În timp ce familia sa l-a încurajat să urmeze dreptul, interesul lui Lavoisier pentru știință, în special chimie, a crescut în timpul studiilor, iar el s-a dedicat curând activităților științifice. Această expunere timpurie la o varietate de discipline academice a pus bazele abordării interdisciplinare pe care avea să o adopte ulterior în munca sa științifică.

În anii 1760, Lavoisier a început să efectueze cercetări științifice, concentrându-se inițial pe geologie și chimie. Primele sale contribuții la știință au fost notabile, iar până în 1768 a devenit membru al Academiei de Științe, cel mai important organism științific din Franța. În această perioadă, a lucrat la o varietate de proiecte, inclusiv îmbunătățirea metodelor de alimentare cu apă și iluminat stradal în Paris. Cu toate acestea, experimentele sale meticuloase asupra combustiei și gazelor l-au diferențiat ca gânditor revoluționar în chimie. Măsurătorile precise ale lui Lavoisier și insistența sa asupra utilizării metodelor cantitative pentru studierea reacțiilor chimice au fost inovatoare și au condus la progrese semnificative în înțelegerea proceselor chimice.

Cele mai faimoase contribuții ale lui Lavoisier la știință au provenit din munca sa asupra naturii combustiei. La acea vreme, teoria predominantă a combustiei se baza pe teoria flogistonului, care presupunea că o substanță misterioasă, flogistonul, era eliberată în timpul combustiei. Lavoisier, însă, a respins această idee. Prin experimente atente, el a demonstrat că combustia nu era eliberarea de flogiston, ci mai degrabă o reacție chimică care implică oxigen. În 1772, a început să studieze rolul aerului în combustie și a descoperit că substanțele care ardeau consumau o anumită parte a aerului, pe care a identificat-o ulterior ca oxigen. Această descoperire a pus bazele dezvoltării nomenclaturii și înțelegerii chimice moderne.

În 1789, Lavoisier a publicat cartea sa revoluționară, „Traité Élémentaire de Chimie” (Tratat elementar de chimie), care este adesea considerată primul manual de chimie modernă. În această lucrare, el a prezentat sistematic principiile noii chimii, introducând un cadru clar și logic pentru clasificarea substanțelor chimice. Opera sa nu numai că a demontat teoria flogistonului, dar a stabilit și Legea conservării masei, care afirma că materia nu poate fi nici creată, nici distrusă în reacțiile chimice. Acest principiu a devenit o piatră de temelie a științei chimice și a consolidat statutul lui Lavoisier ca pionier în domeniu.

Pe lângă activitatea sa științifică, Lavoisier a fost implicat și în politică și în serviciul public. A fost numit vameș în cadrul Fermei Generale, o agenție privată de colectare a impozitelor, rol care i-a oferit stabilitatea financiară necesară pentru a-și continua cercetările. Cu toate acestea, această poziție avea să aibă consecințe grave în timpul Revoluției Franceze. În ciuda eforturilor sale de a reforma sistemul fiscal și de a contribui la bunăstarea statului, asocierea lui Lavoisier cu Ferme Générale l-a transformat într-o țintă în timpul Regimului Terorii. Implicarea sa în colectarea impozitelor, combinată cu statutul său aristocratic, a dus la arestarea sa în faza radicală a revoluției.

În 1794, în toiul Regimului Terorii, Lavoisier a fost judecat și condamnat la moarte prin ghilotină. Tribunalul revoluționar a arătat puțină apreciere pentru realizările sale științifice, iar execuția sa a marcat un sfârșit tragic pentru viața uneia dintre cele mai influente figuri din istoria științei. Se spune că, în momentul execuției sale, unul dintre colegii săi a remarcat că a fost nevoie doar de o clipă pentru a tăia capul unui om, dar poate de un secol pentru a produce altul ca el. Acest sentiment surprinde amploarea contribuțiilor lui Lavoisier la știință și sentimentul de pierdere care a urmat morții sale premature.

În ciuda execuției sale, moștenirea lui Lavoisier a continuat să dăinuie. Descoperirile sale în chimie, în special identificarea rolului oxigenului în combustie și respirație, au revoluționat domeniul. Accentul pus pe măsurători precise și utilizarea metodelor cantitative în cercetarea științifică a influențat generații de oameni de știință. Contribuțiile lui Lavoisier la chimie, împreună cu rolul său în stabilirea unei nomenclaturi chimice sistematice, l-au transformat într-una dintre figurile centrale ale revoluției științifice din secolul al XVIII-lea. Astăzi, este amintit nu doar ca părintele chimiei moderne, ci și ca un martir al științei, a cărui viață și operă au fost tragic întrerupte de tulburările politice din vremea sa.

2) Lucrări principale

Traité Élémentaire de Chimie (Tratat elementar de chimie, 1789):

„Tratatul elementar de chimie” al lui Lavoisier este considerat pe scară largă una dintre cele mai importante lucrări din istoria chimiei. Publicat în 1789, a fost primul manual cuprinzător de chimie modernă și a marcat un punct de cotitură în modul în care această materie era studiată și predată. Tratatul a demontat sistematic teoria flogistonului, care dominase gândirea chimică timp de peste un secol, și a introdus conceptul de elemente ca fiind cea mai simplă formă de materie. Abordarea revoluționară a lui Lavoisier a inclus o nouă nomenclatură chimică, care organiza elementele după proprietățile și reacțiile lor, contribuind la standardizarea limbajului chimiei. Această abordare sistematică a fost crucială în transformarea chimiei într-o știință modernă bazată pe observație empirică și experiment.

Tratatul elementar de chimie este semnificativ nu doar pentru conținutul său științific, ci și pentru abordarea sa pedagogică. Prezentarea clară și logică a lui Lavoisier a făcut conceptele chimice complexe accesibile unui public larg, de la studenți la colegii săi oameni de știință. Tratatul a introdus ideea conservării masei în reacțiile chimice, un principiu care rămâne fundamental pentru chimia modernă. În plus, a pus bazele tabelului periodic prin identificarea elementelor care nu puteau fi descompuse în continuare, redefinind astfel elementele constitutive de bază ale materiei. Această lucrare a consolidat reputația lui Lavoisier ca părinte al chimiei moderne și continuă să fie menționată în istoria științei.

Mémoire sur la combustion en général (Memoria despre ardere în general, 1777):

În lucrarea sa „Mémoire sur la combustion en général”, Lavoisier și-a prezentat cercetările inovatoare despre natura combustiei, contestând teoria dominantă a flogistonului. Această lucrare a pus bazele descoperirilor ulterioare ale lui Lavoisier privind oxigenul și rolul său în combustie și respirație. Prin experimente meticuloase, Lavoisier a demonstrat că, atunci când substanțele ard, acestea se combină cu o porțiune de aer, pe care a identificat-o drept oxigen. Lucrarea sa a infirmat teoria flogistonului, care susținea că o substanță misterioasă numită flogiston era eliberată în timpul combustiei. În schimb, Lavoisier a arătat că combustia era un proces de reacție chimică între o substanță și oxigen, schimbând fundamental modul în care oamenii de știință înțelegeau fenomenul.

Memoriile despre combustie sunt un text cheie care marchează îndepărtarea lui Lavoisier de teoriile tradiționale și adoptarea unei abordări mai empirice și experimentale. Identificând oxigenul ca element cheie implicat atât în combustie, cât și în respirație, Lavoisier a corelat reacțiile chimice cu procesele biologice, arătând că aceleași principii se aplică în diferite domenii de studiu. Această descoperire a avut implicații profunde pentru domeniile chimiei și biologiei, influențând cercetările viitoare privind oxidarea, producerea de energie și metabolismul. Munca lui Lavoisier asupra combustiei a contribuit la stabilirea importanței măsurătorilor precise și a analizei cantitative în experimentele științifice.

Méthode de Nomenclature Chimique (Metoda de nomenclatură chimică, 1787):

În 1787, Lavoisier, alături de colegi precum Louis-Bernard Guyton de Morveau, Claude-Louis Berthollet și Antoine François de Fourcroy, a publicat Methode de Nomenclature Chimique (Méthode de Nomenclature Chimique), care a revoluționat modul în care substanțele chimice erau denumite și clasificate. Înainte de această lucrare, nomenclatura chimică era inconsistentă și adesea confuză, cu denumiri diferite pentru aceleași substanțe utilizate în diferite regiuni și limbi. Noul sistem al lui Lavoisier a oferit o metodă logică și standardizată pentru denumirea compușilor chimici, bazată pe compoziția și proprietățile lor. Prin atribuirea de nume specifice elementelor și compușilor în funcție de structura lor atomică și de reacțiile la care au fost supuși, sistemul lui Lavoisier le-a permis chimiștilor să comunice mai clar și mai eficient.

Metoda Nomenclaturii Chimice a fost un efort de colaborare care a îmbunătățit semnificativ precizia limbajului chimic, contribuind la profesionalizarea domeniului. Acest sistem de nomenclatură este încă utilizat astăzi într-o formă modificată și rămâne una dintre cele mai durabile contribuții ale lui Lavoisier la chimie. Lucrarea reflectă, de asemenea, filosofia științifică mai amplă a lui Lavoisier, care a subliniat importanța clarității, consecvenței și preciziei în cercetarea științifică. Sistemul conceput de el și colegii săi a contribuit la stabilirea chimiei ca o disciplină științifică distinctă, cu un limbaj comun care a depășit granițele naționale, sporind considerabil colaborarea și progresul în domeniu.

Réflexions sur le Phlogistique (Reflecții despre Phlogiston, 1783):

În lucrarea sa „Réflexions sur le Phlogistique”, Lavoisier a confruntat direct teoria flogistonului, care dominase gândirea chimică încă de la începutul anilor 1700. Teoria propunea că o substanță numită flogiston era eliberată în timpul arderii și că metalele conțineau flogiston, care era eliberat atunci când rugineau. Experimentele lui Lavoisier, însă, au demonstrat că arderea și ruginirea erau procese care implicau combinarea chimică a substanțelor cu oxigenul, nu eliberarea unei substanțe invizibile. Reflecțiile sale asupra teoriei flogistonului nu au fost doar o critică a acestui model învechit, ci și o articulare a unei noi înțelegeri a reacțiilor chimice, în special a oxidării.

Această lucrare a fost esențială în misiunea mai amplă a lui Lavoisier de a transforma chimia într-o știință modernă bazată pe dovezi empirice și teorie rațională. Prin oferirea unei critici amănunțite a teoriei flogistonului și prin prezentarea unei alternative mai bune bazate pe rezultate experimentale, Lavoisier a contribuit la eliminarea secolelor de concepții greșite în chimie. „Reflecții asupra flogistonului” este remarcabilă pentru abordarea sa experimentală riguroasă și articularea clară a principiilor științifice, întărind credința lui Lavoisier în puterea rațiunii și a observației asupra speculației. Acest text este unul dintre documentele cheie care marchează sfârșitul erei flogistonului și începutul științei chimice moderne.

Essai sur l'Analyse de l'Air (Eseu despre analiza aerului, 1774):

În lucrarea sa, Essai sur l'Analyse de l'Air (Essai sur l'Analyse de l'Air), Lavoisier și-a continuat cercetările de pionierat asupra gazelor, concentrându-se în special pe aer și componentele sale. În această lucrare, el a descris cum aerul nu este un singur element, ci un amestec de gaze, inclusiv oxigen și azot. Experimentele lui Lavoisier au arătat că oxigenul era componenta activă în ardere și respirație, în timp ce azotul juca un rol mai inert. Această analiză a aerului a fost crucială nu numai pentru înțelegerea naturii atmosferei, ci și pentru procesele chimice mai ample care implică gaze. A oferit informații cheie despre modul în care gazele se comportă și interacționează în reacțiile chimice, în special cele legate de procesele vitale, cum ar fi respirația.

Eseul despre analiza aerului a reprezentat un pas semnificativ în dezvoltarea înțelegerii gazelor în chimia modernă și a pus bazele descoperirilor viitoare atât în chimie, cât și în biologie. Prin descompunerea compoziției aerului în părțile sale constitutive, Lavoisier a oferit o nouă perspectivă asupra unei substanțe care fusese considerată mult timp un singur element. Lucrarea sa a deschis calea pentru studii viitoare privind legile gazelor și comportamentul gazelor în diferite condiții. Analiza a avut, de asemenea, implicații practice imediate, influențând studiul respirației, dezvoltarea sistemelor respiratorii timpurii și înțelegerea științei mediului.

3) Teme principale

Conservarea masei:

Una dintre cele mai semnificative teme din opera lui Lavoisier este conceptul de conservare a masei, care a devenit un principiu fundamental al chimiei moderne. Experimentele lui Lavoisier au demonstrat că, în orice reacție chimică, masa totală a reactanților este egală cu masa totală a produșilor. Acest principiu a fost revoluționar la acea vreme, deoarece contrazicea convingerile anterioare conform cărora materia se putea pierde sau crea în timpul proceselor chimice. Abordarea sa meticuloasă a cântăririi substanțelor înainte și după reacții, cum ar fi în experimentele de combustie, a condus la această concluzie, care a schimbat fundamental înțelegerea modului în care se comportă materia în transformările chimice.

Contribuția lui Lavoisier la legea conservării masei a fost revoluționară nu doar pentru chimie, ci și pentru metoda științifică în sens larg, deoarece a introdus ideea sistemelor închise în experimentare. Prin controlul variabilelor și asigurarea unor măsurători precise, Lavoisier a reușit să demonstreze că materia nu este nici creată, nici distrusă, ci doar transformată. Acest lucru contrastează cu noțiunile alchimice anterioare, care erau mult mai puțin empirice. Abordarea sa i-a încurajat pe viitorii oameni de știință, precum John Dalton în teoria sa atomică și Albert Einstein în dezvoltările ulterioare legate de masă și energie, să adopte o abordare mai riguroasă, cantitativă, a cercetării științifice. Principiul lui Lavoisier rămâne relevant și astăzi, deoarece stă la baza înțelegerii moderne a ecuațiilor și reacțiilor chimice.

Comparând opera lui Lavoisier cu cea a altor gânditori, se poate observa cum concentrarea sa asupra analizei cantitative l-a diferențiat de predecesori precum Joseph Priestley, care a descoperit oxigenul, dar și-a interpretat descoperirile prin intermediul teoriei flogistonului. Deși descoperirea lui Priestley a fost crucială, Lavoisier a fost cel care a înțeles corect rolul oxigenului în combustie și respirație, aplicând principiul conservării masei. Insistența lui Lavoisier asupra datelor empirice în detrimentul speculațiilor teoretice a stabilit un nou standard pentru comunitatea științifică, mutând chimia de la o știință calitativă la una cantitativă, la fel ca impactul lui Newton asupra fizicii.

Rolul oxigenului în reacțiile chimice:

Identificarea de către Lavoisier a oxigenului ca element cheie în procesele de ardere, respirație și oxidare reprezintă una dintre cele mai importante contribuții ale sale la știință. Experimentele sale au demonstrat că oxigenul nu era doar esențial pentru ardere, ci juca și un rol vital în respirația animalelor și în ruginirea metalelor. Înainte de Lavoisier, teoria predominantă era că o substanță numită flogiston era eliberată în timpul arderii. Lavoisier, însă, a arătat că arderea are loc deoarece oxigenul din aer se combină cu o substanță, ducând la eliberarea de energie. Această descoperire a redefinit înțelegerea reacțiilor chimice, depășind teoria flogistonului către un model bazat pe interacțiuni elementare.

Trei aspecte cheie ale acestei teme includ experimentarea precisă a lui Lavoisier, contestarea convingerilor existente și implicațiile mai largi pentru procesele biologice și industriale. În primul rând, experimentele lui Lavoisier asupra combustiei au fost metodice și au implicat măsurarea atentă a masei înainte și după reacții, întărind angajamentul său față de știința cantitativă. În al doilea rând, respingerea teoriei flogistonului nu a fost doar o îmbunătățire incrementală, ci o revizuire completă a modului în care era înțeleasă combustia. Demonstrând că oxigenul era consumat, mai degrabă decât flogistonul era eliberat, Lavoisier a mutat accentul asupra legăturilor chimice, un concept care avea să fie dezvoltat în continuare în viitoarele teorii atomice.

Contribuțiile lui Lavoisier sunt adesea comparate cu cele ale lui Joseph Black și Carl Wilhelm Scheele, care făcuseră și ei descoperiri semnificative în ceea ce privește gazele. Deși Scheele a descoperit oxigenul independent, el nu a înțeles pe deplin rolul său în ardere. Contribuția majoră a lui Lavoisier a fost teoria sa cuprinzătoare care lega oxigenul de multiple procese chimice, influențând oamenii de știință de mai târziu, precum Humphry Davy și Michael Faraday, în studiile lor despre electrochimie și energie. În acest sens, înțelegerea lui Lavoisier despre oxigen nu numai că a avansat chimia, dar a pus și bazele biologiei și medicinei moderne, în special în studiul respirației celulare și al metabolismului.

Metoda științifică și precizia cantitativă:

Abordarea lui Lavoisier asupra chimiei era înrădăcinată în metoda științifică, în special accentul pus pe precizia cantitativă. Spre deosebire de mulți dintre contemporanii săi, care se bazau adesea pe observații calitative, Lavoisier credea că măsurătorile precise erau cruciale pentru înțelegerea reacțiilor chimice. Această temă este evidentă în toate lucrările sale majore, de la studiile sale despre combustie până la legea conservării masei. Experimentele lui Lavoisier implicau adesea cântărirea substanțelor înainte și după reacții, ceea ce ducea la concluzii mai precise despre comportamentul materiei. Această schimbare metodologică a fost una dintre cele mai mari contribuții ale sale în domeniul chimiei, asigurându-se că viitoarele cercetări științifice se vor baza pe date empirice.

Munca sa nu a constat doar în descoperirea de noi elemente sau reacții, ci și în demonstrarea acelor descoperiri prin experimente atente și repetabile. Aceasta a reprezentat o abatere de la metodele anterioare, cărora adesea le lipsea rigoarea necesară pentru o acceptare științifică largă. Abordarea sa meticuloasă a pus bazele dezvoltării ecuațiilor chimice și a principiilor stoichiometrice care le guvernează astăzi.

În comparație cu alți gânditori, precizia lui Lavoisier reflectă munca lui Galileo și Newton în fizică. Așa cum legile lui Newton se bazau pe principii matematice precise, legile chimice ale lui Lavoisier se bazau pe măsurători exacte. Această abordare contrasta cu metodele mai speculative ale chimiștilor anteriori, cum ar fi Georg Stahl, care propusese teoria flogistonului. Insistența lui Lavoisier asupra verificării prin experimentare a fost reluată de oameni de știință ulteriori, precum Robert Boyle și Antoine Becquerel, a căror muncă în domeniul gazelor și radioactivitatii, respectiv, a urmat exemplul lui Lavoisier în aplicarea riguroasă a metodei științifice.

Transformarea nomenclaturii chimice:

Lavoisier a jucat un rol central în transformarea nomenclaturii chimice, creând o metodă logică și sistematică de denumire a substanțelor chimice. Înainte de opera sa, limbajul chimiei era haotic, substanțele fiind adesea denumite arbitrar sau pe baza unor tradiții alchimice antice. Publicația lui Lavoisier din 1787, „Méthode de Nomenclature Chimique”, a introdus un cadru consistent și clar care clasifica substanț

$$$

 DE UNDE VINE EXPRESIA :............."MIȘTO"!!!

 - Șocares prala? adică... Ce faci frate ?

 - Mișto.......

Nu este un text despre limba rromilor, pentru simplul fapt ca acest cuvant, desi folosit masiv de rromi, nu este de origine rromă.

Undeva la inceputul seculului XIX, in Imperiul Austro-Ungar si mai cu seama la Viena, era la moda ca barbatii eleganti din inalta societate sa poarte joben si baston, si in timp, bastonul a devenit un prerogativ al persoanelor, care se considerau ''din lumea buna''.

Nemtii din Ardeal au preluat si ei ideea, si, ca sa para mai avuti decat erau, faceau poze purtand baston si palarie, iar pentru cei care nu isi permiteau aceste obiecte, fotograful avea recuzita pregatita. 

Moda respectiva s-a propagat si in Bucuresti, unde, primul fotograf facea poze pentru cei situati pe o treapta mai inalta a societatii, cu "mit stock", adica “cu baston” (nobil, domn , de admirat) si pentru cei mai saraci, fara baston "ohne stock".

In felul asta limba noastra s-a mai imbogatit cu un cuvant, "mișto", care la inceput avea sensul de elegat, bine imbracat.

In timp, conceptul de elegant a fost inlocuit cu cel de frumos, grozav, interesant, cuvantul capatand conotatii de jargou. 

Sursa : Știutot.ro.

$$$

 De ce torc pisicile? Răspunsul evident este „pentru că sunt fericite”. Dar pisicile torc și când sunt rănite, când nasc sau când mor. Cercetările bio-acustice au arătat că frecvența torsului unei pisici (între 20 și 140 Hz) este exact frecvența care stimulează regenerarea osoasă și vindecarea țesuturilor moi.

Practic, torsul este un mecanism de autovindecare, o formă de terapie prin vibrații care le menține oasele dense și mușchii tonifiați chiar dacă dorm 16 ore pe zi (ceea ce la oameni ar duce la atrofie musculară). Când o pisică ți se așază pe piept și toarce, nu îți oferă doar afecțiune, ci te expune medical la o frecvență care îți scade tensiunea arterială și îți ajută corpul să se repare.

Mecanismul anatomic prin care se produce acest sunet este unic și a fost mult timp un mister. Torsul nu este generat de coardele vocale în modul în care oamenii vorbesc, ci prin contracția ritmică și rapidă a mușchilor laringelui și ai diafragmei. Această mișcare musculară se petrece atât în timpul inspirației, cât și al expirației, creând un sunet continuu și vibrant. Un „oscilator neural” situat adânc în creierul felinei trimite semnale repetitive către acești mușchi, transformând respirația obișnuită într-un instrument muzical și terapeutic.

Pentru puii de pisică, torsul este primul limbaj și o necesitate vitală de supraviețuire. Deoarece se nasc orbi și surzi, vibrația maternă funcționează ca un far de semnalizare tactilă. Mama toarce pentru a-i ghida pe micuți către sursa de hrană și căldură, vibrațiile propagându-se prin podea sau prin așternut direct către corpurile lor sensibile. La rândul lor, puii încep să toarcă după doar două zile de viață pentru a comunica mamei că sunt hrăniți și că totul este în regulă.

Există o diferență subtilă, dar importantă, între torsul de mulțumire și cel de „cerere”. Cercetătorii de la Universitatea din Sussex au identificat un tip specific de tors, numit „tors de solicitare”, pe care pisicile îl folosesc dimineața sau când le este foame. Acest sunet conține o frecvență înaltă ascunsă, similară plânsetului unui bebeluș uman, care este dificil de ignorat pentru urechea noastră. Pisicile au învățat să exploateze instinctul nostru de îngrijire, modulând sunetul pentru a obține o reacție rapidă din partea proprietarului.

Torsul funcționează și ca un analgezic natural extrem de eficient. Atunci când o pisică suferă o traumă fizică sau trece printr-o situație stresantă, cum ar fi o vizită la veterinar, creierul ei eliberează endorfine în timp ce toarce. Vibrațiile locale ajută la calmarea durerii și reducerea inflamației, funcționând ca un sistem intern de management al crizei. Acesta este motivul pentru care medicii veterinari aud adesea pisici torcând pe masa de consultație, nu de plăcere, ci ca o încercare de auto-liniștire.

Din punct de vedere evolutiv, capacitatea de a toarce este o trăsătură care împarte familia felinelor în două categorii distincte. Felinele mari care pot ruge (leul, tigrul, jaguarul) au un os hioid flexibil, care le permite să scoată sunete puternice și înfricoșătoare, dar nu pot toarce continuu. În schimb, felinele mici (pisica domestică, râsul, puma) au acest os rigidizat, ceea ce le permite să toarcă neîntrerupt, dar le împiedică să rugească. Puma este cea mai mare felină capabilă de acest tip de vibrație terapeutică.

Studiile epidemiologice au confirmat beneficiile concrete pentru sănătatea umană a conviețuirii cu o pisică. Un studiu extins realizat de Universitatea din Minnesota a arătat că proprietarii de pisici au un risc cu 40% mai mic de a suferi un infarct miocardic fatal comparativ cu cei care nu dețin feline. Prezența calmantă a animalului și expunerea constantă la frecvențele joase ale torsului contribuie la reducerea cronică a stresului și la stabilizarea ritmului cardiac.

Tehnologia modernă de recuperare sportivă și spațială a început să imite natura, dezvoltând aparate de terapie prin vibrații care folosesc exact aceleași frecvențe ca torsul pisicii. Aceste dispozitive sunt folosite pentru a preveni pierderea densității osoase la astronauții care petrec mult timp în imponderabilitate sau pentru a accelera vindecarea fracturilor la sportivii de performanță. Știința validează astfel o înțelepciune biologică veche de milioane de ani.

În final, torsul rămâne unul dintre cele mai complexe comportamente animale, servind simultan ca limbaj, unealtă de vindecare și mecanism de supraviețuire. Este o dovadă că în natură nimic nu este irosit și că o simplă vibrație poate avea rolul de a menține viața. Când o pisică alege să toarcă lângă tine, ea împarte, de fapt, o resursă energetică prețioasă, integrându-te în bula sa de siguranță și regenerare.