£££

 20 decembrie - Sărbătoarea populară „Ignatul". În tradiţia populară românească, Ignatul este o divinitate solară (care a preluat, din calendarul ortodox, numele şi data de celebrare ale Sf.Ignatie Teoforul).

Concret, este marcată Sărbătoarea Ignatului, sau Ihnatul, Ignatul porcilor sau Inătoarea, care deschide, conform credinţelor populare, suita sărbătorilor de iarnă care se încheie cu Sărbătoarea Sfântului Ioan Botezătorul. Fără o legătură directă cu această tradiţie, în religia creştin-ortodoxă este prăznuit, în această zi, Sfântul Mucenic Ignatie Teoforul, urmaş al apostolilor, patriarh al Bisericii Antiohiei şi ucenic al Sfântului Evanghelist Ioan, care a suferit multe chinuri pentru că nu s-a lăsat întors de la credinţa în Hristos şi a fost aruncat leilor, care l-au devorat, oasele lui fiind duse în Antiohia şi venerate ca moaşte.

Astfel, tăierea porcului de Ignat, este modul în care o practică păgână este asociată cu o sărbătoare creştină. Ritualul tăierii porcului în ziua de Ignat îşi are originea în tradiţiile Romei antice, care practica acest sacrificiu la Saturnalii, între 17 şi 30 decembrie, consacrându-l lui Saturn, zeu al semănăturilor, la origine. Porcul era considerat întruchiparea acestei divinităţi, a cărei moarte şi reînviere se consumă la cumpăna dintre ani. Încă din acele vremuri, ritualul tăierii porcului trebuia să respecte anumite condiţii stricte: sacrificiul trebuia pornit după ivirea zorilor şi încheiat la apusul soarelui, întrucât numai lumina poate ţine la distanţă spiritele malefice care ar putea anula virtuţile sacrificiului. De asemenea, locul sacrificiului era supus unui ritual de purificare, fiind tămâiat şi stropit cu apă sfinţită, pentru îndepărtarea duhurilor rele.

Cuvântul Ignat provine din latinescul Ignis, care înseamnă foc, iar în vremuri îndepărtate, această zi era una dintre cele mai importante sărbători solare. Din bătrâni se spune că, dacă sacrificarea porcului nu se împlineşte în ziua Ignatului, animalului nu-i merge bine şi începe să slăbească. Conform tradiţiei, tăierea porcului este singura activitate permisă a se desfăşura în ziua de Ignat, fiind interzise oricare alte activităţi casnice – spălatul, cusutul, torsul lânii, măturatul. În vremurile actuale, respectând tradiţiile antice, bărbatul care se ocupă de ritualul tăierii porcului trebuie să fie un om curat sufleteşte, care înainte de sacrificiu trebuie să se spovedească la Biserică, Duhovnicul iertându-i astfel şi păcatul sacrificării porcului. De asemenea, conform vechilor ritualuri, e necesar ca şi gospodăria să fie sfinţită înainte de sacrificare. Există credinţa că femeile, mai miloase din fire, nu trebuie să participe la sacrificiu, deoarece se spune că animalul nu poate muri, rolul lor începând din momentul în care carnea ajunge spre preparare în bucătăria gospodinei. Conform altor credinţe, participarea oamenilor miloşi la ritual trebuie evitată şi fiindcă se spune că în caz contrar, carnea porcului nu va fi gustoasă. Unii specialişti în tradiţiile noastre mai menţionează şi aspecte magice, printre care şi sacrificarea unui porc de culoare neagră, a cărui carne, după sacrificiu, are efecte vindecătoare în cazul unei boli ciudate, numită „Spurcatul”. Dealtfel, în medicina populară se spune că, atunci când sângele porcului negru este amestecat cu făină, reprezintă un leac sigur pentru bolile grave, cu care se „afumă” copiii, ca să scape de guturai, de frică şi de alte boli ale copilăriei. 

Fie el alb sau negru, ritualul tăierii porcului începe cu o seară înainte, atunci când oamenii pregătesc câteva cuţite bine ascuţite, paie sau o butelie de gaz – pentru pârlit, vasele în care vor pune carnea, slănina şi şoriciul. Se spune că paiele pentru foc e necesar să fie primele din cele culese în urma secerişului de vară, special depozitate pentru Ignat. Se spune că în noaptea de Ignat porcii visează dacă vor fi sau nu tăiaţi sau visează un cuţit, ceea ce constituie un semn că vor fi sacrificaţi.

Tradiţia arată că în focul pregătit pentru preparare trebuie să fie aruncate ramuri de lemn câinesc şi de iasomie, pentru ca aroma şoriciului să fie una deosebită. Un alt obicei arată că, după ce este gata de pârlit, trebuie să se pună un pled peste porc pe care să se urce cei mici, să se veselească, pentru ca porcul să fie mâncat cu poftă. Mai mult, în unele zone din ţară, copiilor care participă la ritual, când sunt urcaţi pe pântecul porcului, li se face semnul crucii pe frunte cu sângele animalului sacrificat, existând credinţa că, respectând acest obicei, copiii vor fi rumeni în obraji şi feriţi de deochi tot anul. Acest ritual este legat de credinţa populară mai largă care arată că de Ignat oamenii trebuie vadă sângele porcului sacrificat pentru a fi feriţi de boli în Noul An.

Deşi Ignatul cade întotdeauna în plin post al Crăciunului, tradiţiile moştenite de români sunt extrem de puternice, încât nu pot fi oprite nici chiar de regulile foarte stricte impuse de Biserică. Acum câteva cuvinte despre cele „lumeşti”: după prepararea şi tranşarea „în mare” de către bărbaţi, femeile sunt cele care se ocupă, uzual, cu împărţirea cărnii pe categorii, pentru cârnaţi, caltaboşi, tobă, pentru friptura de la „pomana porcului”, iar picioarele se folosesc pentru piftie. După tranşarea şi sortarea cărnii, se pregăteşte „pomana porcului”, pentru toţi cei care au ajutat sau doar asistat la tăierea porcului. Într-un ceaun mare se prăjeşte carne din porcul proaspăt sacrificat, tăiată din toate părţile porcului: muşchi, ficat, slănină, coastă, alături de care se „asezonează”, de obicei, o mămăligă mare, şi eventual un castron plin cu murături asortate, alături de, bineînţeles, ţuica fiartă (sau nefiartă, mai ales în Ardeal...).

În materie de preparare a produselor din carne de porc, românii sunt unii dintre cei mai pricepuţi şi cei mai apreciaţi specialişti. Vorbim aici de utilizarea oricărei bucăţi a porcului, începând de la urechi, coadă şi picioare pentru piftie, la carnea macră pentru friptură, slănina pusă la afumat, până la intestinele folosite pentru a fi umplute cu carnea tocată – pentru delicioşii cârnaţi, condimentaţi în fel şi chip, tobă, lebăr şi caltaboş.În unele zone de la noi, „pomana porcului” se împarte comunităţii şi săracilor, sau o parte din bucatele gătite din carnea porcului se duce la biserică spre a fi sfinţite. În unele zone din Banat şi din Moldova, sărbătoarea se mai numeşte şi Inătoarea – un duh ostil, o divinitate răzbunătoare, întruchipată de o femeie bătrână, urâtă, lacomă şi cu apucături de căpcăun, care „mânca lumea”, sau o fiinţă vicleană, ce încerca să le ispitească pe femei să lucreze, după care le opărea sau le devora. Pentru a contracara acţiunile ei malefice şi a o împiedica să se apropie de casă, femeia „ispitită” trebuia să iasă, la miezul nopţii, în curte şi să imite cântecul cocoşului, repetându-l de trei ori. Se credea că, auzind cântecul cocoşului, Inătoarea se retrăgea speriată. După ce îndeplinea acest ritual de apărare, femeia trebuia să intre în casă şi să stingă focul, ca Inătoarea să nu fie atrasă de lumină şi să revină. Tocmai de aceea, se spune că este bine ca, pe tot parcursul zilei de Ignat, oamenii să poarte sau să aibă asupra lor inele, cercei, monede sau orice alt obiect metalic, care încărcat fiind cu energie, să ţină la distanţă duhurile ostile.

Tot în Banat există obiceiul ca Inătoarea să fie împiedicată să se apropie de casă, după sacrificarea porcului, prin înconjurararea de trei ori a gospodăriei cu o cârpă aprinsă.Toate aceste obiceiuri şi credinţe se circumscriu, de fapt, obiceiului străvechi al oferirii ofrandelor pentru alungarea spiritelor rele şi atragerea duhurilor bune care să ocrotească gospodăriile şi oamenii, în anul care urmează.

Surse:

http://antenasatelor.ro/lada-de-zestre/ldz/calendarul-traditiilor/calendarul-tradiţiilor-populare/14469-ignatul.html

https://ziarulunirea.ro/obiceiuri-traditii-si-superstitii-de-ignat-ziua-sacrificarii-porcului-de-craciun-234491/

http://www.dozadebine.ro/ignatul-obiceiuri-si-superstitii-2/

https://folclor-romanesc.ro/traditii-de-ignat-20-decembrie/

http://www.rador.ro/2016/12/20/documentar-ignatul-traditii-romanesti-cu-origini-antice-2/

£££

 EMANUIL GRIGOROVITZA

S-a născut, la Rădăuţi, în 15 februarie 1857, din rădăcini horodnicene, primind numele de botez Emanuil. Era fiul învăţătorului Vasile Zub, care, din motive rămase necunoscute şi care nici nu prea contează, şi-a schimbat numele din Zub în Grigorovici. A urmat studii universitare la Cernăuţi, unde l-a cunoscut pe Ciprian Porumbescu, iar în 1879, când deja stăpâneşte şapte limbi (germană, ucraineană, polonă, rusă, cehă, franceză şi engleză), pleacă într-o lungă călătorie, prin Transilvania, spre Italia, la întoarcere stabilindu-se în Regatul României, unde va şi primi cetăţenia de român, dar abia în 1893. S-a stabilit la Iaşi, după o scurtă perioadă păşcăneană, ca angajat al companiei polone care construise şi administra calea ferată Iaşi-Burdujeni, companie care patrona şi şcoala profesională din Paşcani.

La Iaşi, Grigorovitza l-a cunoscut pe Eminescu, cu care n-a putut lega o prietenie durabilă, datorită firilor deosebite, dar din opera căruia va traduce în limba germană, şi îşi continuă studiile universitare, munca şi studiul însemnând două dintre reperele importante ale vieţii sale.

„Ambiţios, Grigorovitza nu se mulţumeşte numai cu elogioasele certificate de absolvire a cursurilor universităţilor din Cernăuţi şi din Iaşi, şi-şi susţine, la Berna, în Elveţia, examenul de bacalaureat clasic, pe care-l absolvă la 30 iulie 1891… Universităţilor din Cernăuţi, Iaşi, Berna şi Bucureşti, Grigorovitza ţine să le-o adauge şi pe cea din Berlin. Obţinând funcţia de interpret la legaţia română, frecventează, aici, pe cheltuială proprie, în perioada aprilie 1898 – martie 1901, timp de şase semestre, mai ales cursurile de filologie germană veche şi modernă… Erich Schmidt va fi acela care îl va sprijini şi în pregătirea tezei de doctorat (al doilea doctorat), pe care-l va susţine la 20 martie 1901, „având treniul academic“, cu lucrarea „Die Quellen von Cl. Brentanos „Grundung der Stadt Prag“. Este primul român care obţine titlul de doctor în filologie germană“ (Dumitru Teodorescu, Em. Grigorovitza / Viaţa. Opera, Hyperion-Chişinău, 1995, pp. 20-22).

Aflat la Berlin, Grigorovitza, „compatriotul nostru atât de rodnic pe terenul ştiinţific-literar“, a publicat, pe lângă „o serie de scrieri germaniste“, şi un prim volum „de traduceri germane metrice din poeziile poetului român Mihai Eminescu“, acele „admirabile traduceri din Eminescu“ fiind „scoase (şi) în a doua ediţie la Berlin“, peste un deceniu, când, în paralel, „dl Grigorovitza ne aduce şi o serie de publicaţiuni noi şi interesante, în special prin faptul că se ocupă de o ramură necultivată încă aci, în ţară (în Regatul României – n.r.), şi anume de filologia germană“.

Activitatea publicistică, literară şi ştiinţifică susţinută de Grigorovitza în Germania l-a obligat pe L. Bachelin, bibliotecarul regal al României, să susţină, în „L’Independence romaine“ şi în „Noua Revistă Română“, că „n-a fost nicidecum zadarnică stăruinţa cu care persista statul român şi Augustul ei Suveran de a trimite tineri talentaţi în străinătate pentru a se perfecţiona în diferite ramuri de ştiinţă şi artă, căci iată-ne înzestraţi azi cu specialişti de toate ramurile învăţământului superior, încât încetul ne putem încerca prin zborul propriu a produce ceea ce eram deprinşi a lua, până ieri, alaltăieri, de la străini. În această categorie de rezultate îmbucurătoare trebuie să socotim şi aceste scrieri recente ale dlui Grigorovitza. Şi dânsul s-a exilat, timp de mai mulţi ani, în străinătate, pentru a se perfecţiona în studiul limbilor germanice, mergând – ce-i drept, fără bursă, ci mai mult pe cheltuiala sa proprie – la Berlin, unde a obţinut, precum se ştie, ca prim Român, titlul de doctor în filologia germanică“.

Ne-a încredinţat „Huţanii Carpaţilor” (1902), „Chipuri şi graiuri din Bucovina“ (1905), „De la hotare, istorii moldoveneşti” (1905), Poveşti răzleţe“ (1907), „Schitul Cerebucului, povestire din trecutul Moldovii“ (1908), „Dicţionarul geografic al Bucovinei” (1908), „Piatra muierii“ (1909), „Negru Vodă“ (1909), „Cum a fost odată“ (1911), „Amintiri şi schiţe“ (1912), scrieri filologice, dicţionare germane şi ruseşti şi două traduceri a operei lui Eminescu în germană.

Despre moartea lui Em. Grigorovitza scrie, preluând un material din „Universul” din 23 decembrie 1915, şi gazeta suceveană „Viaţa Nouă” (IV, nr. 170-171, p. 4):

„Cunoscutul literat şi profesor de limba ger­mană pe la diferite şcoli secundare şi superioare şi-a pus capăt zilelor, ieri, la bodega „Mircea”, din Bulevardul Academiei, în următoarele împrejurări:

Pe la oarele 5 d. a., când nu erau decât câţi­va consumatori în prăvălie, a întrat Grigorovitza, foarte preocupat, s-a îndreptat spre ma­sa din fund, unde era mai întunerec, şi a ce­rut chelnărului două hârtii şi două plicuri de scrisori. În prada unei agitaţiuni neobişnuite, Grigorovitza, după ce a scris scrisorile, profi­tând de un moment, când nu se afla nimeni în apropierea sa, decât un chelner, întors cu spatele, a scos din buzunar un revolver, şi-a vârât ţeava în gură şi a tras.

Chelnărul s-a întors înspăimântat, crezând că s-a tras în el. În acel moment, a văzut pe Grigorovitza căzând jos, de pe scaun, şi rostogolindu-se, apoi, cu faţa în sus. Capul, plin de sânge, îi era zdrobit. Glonţul pătrunsese prin gură şi ieşise, făcând o rană groaznică, prin creştetul capului. Moartea i-a fost aproape ful­gerătoare.

Cel dintâi a sosit la locul nenorocirii fiul de­functului. După ce s-a mai liniştit, întrebat da­că ştie ceva asupra cauzelor sinuciderii, a de­clarat că actul acesta a fost o surpriză dureroasă, dar că ştie că, în ultimul timp, tatăl său se afla în încurcături financiare.

Grigorovitza era bucovinean; originar din Strojineţ (din Rădăuţi, născut în 15.02.1857, mort la Bucureşti, în 06.12.1915 – n.n.).

După terminarea Şcolii normale din Cer­năuţi (în realitate, Universitatea – n.n.), s-a dedicat carierei de institutor; însă do­rul de carte şi de dezvoltare, împerecheat cu o energie de fier şi cu o minte ageră, l-au în­demnat, în scurtă vreme, să-şi părăsească ţara, spre a-şi continua studiile, pe la universităţile din afară.

Despre petrecerea şi activitatea sa în România, scrie „Viitorul”:

Când Em. Grigorovitza a părăsit Bu­covina, a venit întâi la Iaşi, unde s-a stabilit şi unde a fost profesor la „Şcoala fiilor de militari”, actualmente „Liceul militar”. De la Iaşi, Grigrovitza a trecut profesor la Bucureşti, unde a rămas tot timpul.

În afară de lucrările sale literare şi istorice, în mare parte consacrate vieţii şi mediului românesc din Bucovina, nu trebuie să uităm că Grigorovitza, care a predat limba rusă Rege­lui Ferdinand, este autorul celor două mari dicţionare româno-rus şi ruso-român, care, la 1901, au fost tipărite pe seama ministerului de instrucţie.

In afară de acestea, Grigorovitza a mai scris o serie de amintiri, impresii, schiţe, novele, pe care le-a întrunit în volumele: „Chipuri şi graiuri din Bucovina” şi „De la hotare”, câteva povestiri istorice, ca „Schitul Cerebucului” şi „Piatra Muierii”, mai toate consacrate Bucovinei.

Dragostea lui Grigorovitza pentru acest ţinut românesc, în care s-a născut, apare din aceste scrieri, ca şi din monografia Bucovinei, cuprinsă în volumul „Cum a fost odată”, în care descrie capitala Bucovinei, târgul Rădăuţului, şi văile Siretului şi ale Prutului. Cu frumoase însuşiri stilistice şi cu darul de observator isteţ, Grigorovitza a scris aceasta monografie în aşa fel, că ea are şi o valoare literară de netăgăduit.

Descriind Cernăuţul vechi, în care a copilărit, Grigorovitza povesteşte unele reminiscenţe de pe vremea marelui dascăl bucovinean Aron Pumnul, care, între elevi, a avut şi pe M. Eminescu.

Defunctul Grigorovitza a cunoscut personal şi pe genialul nostru poet, despre care pove­steşte, în „Cum a fost odată”, următoarele:

„Tot aşa mi-a fost dat să-l văd pe neuitatul Eminescu, ca şcolar, la Cernăuţi, şi îmi pare cu atât mai rău de asta, fiindcă el singur a fost acela care mi-a povestit în urmă – când ne împrietenisem, la Iaşi – multe şi mărunte din viaţa lui de gimnaziast, prin anii 1863/64. Câ­te întâmplări hazlii nu am aflat de la bietul Mihai!

Mai ales, anul 1864, când, cu venirea trupei Fany Tardini la Cernăuţi, care înnebunise pe băieţii noştri, a fost un val-vârtej întreg de năzdrăvănii. Că a luat şi Eminescu lumea în cap şi a plecat din Cernăuţi, nu se ştie când şi cum. Avusese el profesor pe neuitatul Neubauer, pe acela care mi-a aprins mie, ca şi lui, dragostea pătimaşă pentru scrierile lui Schiller, Eminescu ştia spune bucăţi întregi de ale acestui poet, pe de rost, şi, când a văzut, la Iaşi că tradusesem în nemţeşte „Stejarul din Borzeşti”, al lui N. Gane, era nebun de bucurie!

Au urmat, apoi, traducerile câtorva din poeziile proprii ale lui Mihai, care ne-au legat prieteni pe vecie şi – cu durere o spun – îl făceam, uneori, să se întreacă cu firea, încât înţelesesem, în urmă, că, în dosul acestor înduioşări, se ascundea şi suferinţa” (Viaţă Nouă, IV, nr. 170-171 din 26 decembrie n. 1915, p. 4).

£££

 EMIL HAȚIEGANU

Se naște pe 9 decembrie 1878, în comuna Tritiul de Sus, comitatul Turda. Elev emerit, ia calea științelor juridice și devine student la Facultatea de Drept din Cluj. Era tânăr, dar asta nu-l împiedică să se implice în febra vieții politice. În urma Dictatului de la Vinea, sare ca ars și ia atitudine. Nu poate sta cu frica în gât și cu mâinile în sân, motiv pentru care duce o luptă acerbă pentru drepturile românilor. Critică prin slove la ziarul Tribuna Ardealului, apoi propune organizarea rezistenței armate. Acum intră în acțiune trupele Gestapo, care îl arestează. Își ia mâna de pe politică, însă nu pentru mult timp. Odată cu preluarea puterii de către comuniști, peisajul politic suferă mari schimbări. Este arestat la Sibiu, judecat, condamnat la trei ani de temniță și încarcerat la Penitenciarul Sighet.

Emil, un june de toată isprava

Vine pe lume în familia preotului greco-catolic Ioan Hațiegan de pe Valea Someșului. Pe lângă Emil, Aurelia, mai adusese pe lume alți patru copii, printre care și renumitul medic internist Iuliu Hațiegan, cercetător în domeniul tuberculozei, profesor universitar și rector al Universității din Cluj. Părinții s-au îngrijit să nu-i lipsească nimic: i-au luat cărți, l-au dat la cele mai bune școli, iar când a venit momentul studenției, junele a luat calea științelor juridice. Se înscrie la Facultatea de Drept din Cluj pe care o va absolvi în 1901. Datorită rezultatelor bune la învățătură, va beneficia de mai multe burse de studiu acordate de Fundațiile “Alexandru Șterca Șuluțiu”, “Simion Ramonțai” și “Transilvania”. Prin 1908, obține doctoratul, iar de acum lucrurile încep să se lege.

După ce iese de pe băncile facultății, Emil este numit judecător la Huedin și la tribunalul din Cluj. Intră de timpuriu în politică și devine membru în Partidul Național Român din Transilvania, apoi se dedică trup și suflet politicii de emancipare națională a românilor ardeleni. Toamna lui 1918, îl găsește la Cluj, unde ia parte la organizarea evenimentelor care au precedat Marea Unire. Tactul, diplomația și viziunea de care dădea dovadă, l-au urcat până în fruntea Consiliului Național Român, urmând ca pe 1 decembrie să fie prezent la Marea Adunare de al Alba Iulia.

Un avocat cu sclipiri de pedagog

Odată înfăptuită Unirea, Emil Hațieganu este uns membru în Consiliul Dirigent și primește pe mână resortul de Codificare. Cu ocazia primelor alegeri, prinde un mandat de deputat în Primul Parlament al României Mari, intrând în componența guvernului condus de Alexandru Vaida-Voevod. În 1919, cu ocazia preluării Universității din Cluj de către administrația românească, Emil este numit profesor în cadrul Facultății de Drept. Se dedică trup și suflet catedrei, motiv pentru care în anul universitar 1921-1922, este pus decan, iar în 1929, rector al Universității din Cluj. Pe lângă activitatea didactică și de cercetare, se dovedește un iubitor al condeiului. În acest scop pune pe picioare revista Glasul libertății. Pe parcursul perioadei interbelice, Emil Hațiegan înregistrează o ascensiune politică de invidiat. Adună trei mandate de deputat, devine vicepreședinte al Camerei Deputaților, subsecretar de stat la Ministerul Justiției, la Ministerul Sănătății, la Ministru de Stat pentru Transilvania, etc.

Ia atitudine împotriva cedării Transilvaniei și este arestat

Pe 30 august 1940, în conformitate cu prevederile Dictatului de al Viena, România este silită să cedeze jumătate din teritoriul Transilvaniei în favoarea Ungariei horthyste. Privind la cele întâmplate, Emil nu poate sta cu frica în gât și cu mâinile în sân. Pentru început ia în mână condeiul și biciuiește prin scris la ziarul Tribuna Ardealului. Văzând că lucrurile nu merg într-o direcție bună, trece la alt nivel și propune organizarea rezistenței armate. Trupele Gestapo află imediat de intențiile sale și-l arestează pe loc în toamna lui 1944. După cele întâmplate, își ia mâna de pe politică, cel puțin pentru o vreme. În 1945, după conferința de la Moscova, este desemnat ministru fără portofoliu din partea Partidului Naţional Ţărănesc în guvernul Petru Groza. Tovarășii nu-l văd prea bine și pun la cale un atentat împotriva lui, însă din fericire încercarea se soldează cu un eșec. Tot în acel an, Academia Română omagiază faptele sale eroice și activitatea științifică prin acordare titlului de membru de onoare.

După anul 1948, când bolșevicii au luat frâiele țării în mână, are loc arestarea avocatului Hațieganu, pentru activitate în P.N.Ț. I se retrage titlul de academician, este judecat, condamnat la trei ani de temniță pentru sabotaj și încarcerat la Penitenciarul Sighet pentru 36 de luni. Ulterior, pedeapsa îi este majorată cu 60 de luni. Suferă frigul, bătăile, lipsa hranei, și asta doar pentru că a pus umărul la înfăptuirea unei Românii demne. Pe 15 iulie 1955, autoritățile comuniste îi eliberează. Vizibil slăbit, având o vârstă înaintată, mai apucă patru ani de “libertate”, după care se stinge la Cluj.

£££

 CUM ȘI-A CONSOLIDAT PUTIN PUTEREA ?

Vladimir Putin a devenit președintele Rusiei în anul 2000. Inițial, mandatul său părea mai reușit decât cel al predecesorului său, Boris Elțin, Rusia înregistrând o creștere economică semnificativă. Cu toate acestea, aceasta a fost însoțită de consolidarea puterii lui Putin asupra principalelor instituții politice și economice. Într-adevăr, primele două mandate ale președinției sale au pus bazele transformării Rusiei într-o dictatură. După ce s-a retras în 2008, această turnură autoritară a fost cimentată odată cu revenirea lui Putin la președinție în 2012.

Un pic de context

Rusia a întâmpinat probleme semnificative în anii 1990. Tranziția rapidă de la comunism la capitalism a aruncat țara într-o criză economică profundă, marcată de hiperinflație rampantă și penurii generalizate de aprovizionare. Cu toate acestea, aceasta a oferit o fereastră de oportunitate pentru unii oameni, care au cumpărat acțiuni la organizații și corporații majore, precum companii de gaze, ziare și bănci, la prețuri foarte depreciate. Acești viitori oligarhi au câștigat putere și avere în 1996, când guvernul a scos la licitație acțiuni ale unor companii deținute anterior de stat pentru a finanța campania de realegere a lui Elțin. În timp ce oligarhii creșteau la putere, rușii obișnuiți au avut de suferit, o situație care s-a agravat și mai mult în 1998, când a avut loc o altă criză financiară. Toate acestea au dus la scăderea popularității lui Boris Elțin. Combinate cu îngrijorările crescânde cu privire la sănătatea sa și un scandal de corupție, președinția sa s-a prăbușit. Astfel, la 31 decembrie 1999, Elțin a demisionat, numindu-l pe Vladimir Putin succesorul său.

Ascensiunea lui Putin la proeminență

Vladimir Putin a fost ofițer al Comitetului pentru Securitatea Statului (KGB). Și-a început cariera politică în anii 1990 la Sankt Petersburg, înainte de a se muta în cele din urmă la Moscova . La doar câteva săptămâni după ce a fost numit prim-ministru interimar în august 1999, militanții ceceni au invadat Daghestanul, o regiune din sudul Rusiei. Ca o consecință a animozității persistente din Primul Război Cecen de la mijlocul anilor 1990, acești militanți doreau să înființeze un stat islamic în regiune. Luna următoare, o serie de apartamente au fost bombardate. Guvernul, și Putin în special, au dat vina pe militanții ceceni pentru atac. Deși nu este clar dacă acesta a fost cazul, unii istorici afirmând că Serviciul Federal de Securitate (FSB) a fost responsabil, retorica și promisiunile lui Putin de a restabili legea și ordinea l-au făcut popular. Această popularitate a crescut și mai mult când Rusia a invadat Cecenia în octombrie 1999, marcând începutul celui de-al Doilea Război Cecen. Campania a fost brutală, zeci de mii de civili fiind uciși. Indiferent de situație, forțele rusești au capturat capitala cecenă, Groznîi, în februarie 2000. Importanța lui Putin pe parcursul campaniei l-a transformat într-un erou național la limita erouului. Acest lucru i-a permis să câștige alegerile prezidențiale din martie 2000, oferindu-i astfel succesorului ales de Elțin un mandat democratic.

Primii doi termeni

Odată ales, Putin a început imediat să-și consolideze puterea. Primul pas a fost reafirmarea autorității prezidențiale. În anii Elțin, guvernatorii regionali au câștigat o influență semnificativă. Prin urmare, Putin a înființat mai multe districte federale, toate fiind supravegheate de trimisi prezidențiali. Scopul acestor trimisi era de a asigura respectarea la nivel regional a legii federale. Putin i-a înlăturat, de asemenea, pe guvernatorii regionali din camera superioară a parlamentului rus, Duma. În cele din urmă, puterea guvernatorilor a fost complet sufocată în urma masacrului de la școala de la Beslan din 2004, în care militanții ceceni au ucis 334 de persoane, inclusiv 186 de copii. Putin a folosit acest eveniment ca dovadă că avea nevoie de mai mult control pentru a menține stabilitatea. Astfel, a eliminat alegerile guvernamentale și a început să numească direct guvernatorii regionali.

A doua sarcină principală a lui Putin a fost limitarea puterii oligarhilor. Prin urmare, în 2000, le-a făcut un acord nescris, afirmând că, dacă rămân în afara politicii, își pot menține averea. Totuși, acest lucru nu a fost acceptat de toată lumea. Vladimir Gusinsky și Boris Berezovsky dețineau amândoi posturi de televiziune care difuzau reportaje critice despre Putin și au fost, prin urmare, vizați de Kremlin; companiile lor au fost preluate, iar ei au fost forțați să se exileze. Probabil cel mai proeminent exemplu de vizare a oligarhilor a fost Mihail Hodorkovsky, șeful companiei petroliere Yukos. Cea mai bogată persoană din Rusia la acea vreme, era un critic acerb al lui Putin. În 2003, Hodorkovsky a fost arestat pentru acuzații de fraudă și evaziune fiscală. Compania sa a fost ulterior naționalizată, iar el a petrecut zece ani în închisoare. Odată ce oligarhii nesubordonați au fost supuși, Putin a instalat noi oligarhi în locul lor, mulți dintre ei fiind foști asociați KGB.

Mai mulți alți factori l-au ajutat pe Putin să-și consolideze puterea. În primul rând, a crescut pragul de vot pentru partidele care intrau în Dumă de la cinci procente la șapte procente. Acest lucru a contribuit la împiedicarea oricăror partide mici care criticau președintele să fie reprezentate. Putin și-a plasat aliații, mulți dintre ei foști membri ai KGB și FSB, în poziții birocratice cheie în guvern și în sfera corporativă. În cele din urmă, o creștere a prețurilor petrolului la începutul anilor 2000 a cauzat o îmbunătățire majoră a economiei ruse, făcându-l pe Putin legitim popular. Într-adevăr, mulți ruși au fost dispuși să treacă cu vederea acțiunile sale autoritare datorită stabilității și prosperității relative în comparație cu anii Elțin.

Putin „demisionează” și „revine”

În ciuda acestor măsuri de consolidare a puterii, constituția rusă l-a împiedicat pe Putin să fie președinte mai mult de două mandate consecutive. Astfel, acesta a demisionat în 2008, iar Dmitri Medvedev a fost ales să-l înlocuiască, cu o promisiune din campanie de a-l numi pe Putin prim-ministru. Într-adevăr, a doua zi după inaugurarea sa, pe 8 mai 2008, Medvedev și-a ținut cuvântul. Deși mai puțin puternic pe hârtie, în practică, Putin deținea încă controlul asupra unor aspecte majore ale guvernării ruse. În decembrie 2008, Medvedev a propus un amendament constituțional pentru prelungirea mandatului prezidențial de la patru la șase ani, pe care Duma l-a aprobat prompt. Se credea pe scară largă că acest lucru era o pregătire pentru presupusa revenire a lui Putin la președinție, mandatele prelungite oferindu-i timp să-și consolideze în continuare puterea.

Pe 24 septembrie 2011, Medvedev a propus ca Putin să candideze la președinție în 2012. În ciuda celor mai mari proteste din cariera sa politică de până atunci, mulți acuzându-l de subminarea constituției, Putin a câștigat alegerile pe 4 martie 2012, în mijlocul acuzațiilor de nereguli electorale. Ulterior, a început să-și finalizeze consolidarea puterii. Principalii adversari politici ai lui Putin, cel mai notabil dintre aceștia fiind Alexei Navalnîi, au fost vizați, descalificați din candidatura la alegerile viitoare, arestați, iar unii chiar uciși. Navalnîi însuși a fost arestat și a murit într-o colonie penală în 2024. Invazia Ucrainei din 2014, în urma căreia Rusia a anexat Crimeea și a început un război în regiunea Donbas, a dus la o creștere a popularității pentru Putin, iar imaginea despre el însuși ca erou național de război, care fusese cultivată în timpul celui de-al Doilea Război Cecen, a fost consolidată și mai mult. În cele din urmă, în 2020, un amendament constituțional a „resetat” limita mandatului lui Putin, permițându-i să candideze la președinție până în 2036.

Moştenire

Consolidarea puterii lui Putin a fost un proces de mai multe decenii. O mare parte din teren a fost pusă în timpul primelor sale două mandate prezidențiale, el obținând controlul asupra tuturor regiunilor țării și înăbușind puterea oligarhilor. Mai mult, revenirea sa la președinție în 2012 a fost caracterizată de o reprimare a opoziției, consolidarea imaginii sale naționale și modificări constituționale pentru a-i codifica puterea. Toate acestea au însemnat că, până în anii 2020, poziția lui Putin era mai mult sau mai puțin complet sigură.

£££

 VIVIEN LEIGH - ULTIMA NOAPTE

S-a născut pe 5 noiembrie 1913, undeva în Darjeeling, Bengalul de Vest, în India Britanică, şi avea să devină una dintre cele mai mari personalităţi ale lumii, cu un destin de romane…

E seara zilei de 7 iulie 1967. John Merivale, actorul cu care Vivien Leigh avea o relație de mai mulți ani, pleacă la teatru lăsând-o pe ea acasă să se odihnească. E anul 1967. Vivien Leigh are 53 de ani și suferă de mult timp de tuberculoză și de tulburare bipolară. În această seară de iulie rămâne singură. În luna mai ar fi trebuit să joace alături de Michael Redgrave în producția lui Edward Albee, numită „A Delicate Balance”, când tuberculoza, de care suferea de peste douăzeci de ani, i-a revenit agresiv. Însă după câteva săptămâni de odihnă părea să se însănătoșească din nou. Merivale, care i-a fost alături în acești ani și a avut o influență bună asupra ei, pleacă la teatru. Când se întoarce seara, târziu, o găsește dormind. Iese din cameră. Între timp, Vivien se trezește, se ridică din pat și încearcă să meargă la baie. Dar corpul ei n-o mai ajută și se prăbușește. Miezul nopții trecuse. Și primele minute ale zilei de 8 iulie aduc cu ele moartea lui Vivien. Când Merivale se întoarce în cameră o găsește întinsă pe podea… 

Cine e Vivien Leigh la momentul morții ei? Un star. O legendă. Un mit. Cea mai mare actriță britanică din toate timpurile. Scarlett O’Hara. Blanche DuBois, poate. Un personaj paradoxal, căruia posteritatea i-a amplificat aura atât de mult, încât, deși se știe totul despre el, nu se știe, de fapt, nimic. 

O schiță de portret ar putea începe, alegând dintre sute de gânduri, fraze, imagini, amintirea unui critic, Martin Rubin, dintr-un articol publicat în „Washington Post” în anul 2015: „Am fost încântat când în sfârșit am văzut-o de aproape în ceea ce s-a dovedit a fi ultima ei prezență pe scenă în spectacolul Ivanov de Cehov. Felul în care am văzut-o la National Theater din Washington jucând-o pe femeia care va muri de tuberculoză mi-a tăiat respirația – frumusețea și grația ei sunt imposibil de descris și îl eclipsau până și pe partenerul de scenă, și el un nume mare, precum și prieten de-o viață, John Gielgud. În anul următor, când am aflat despre moartea ei, revelația șocantă a cauzei morții ei a făcut să fie și mai puternică amintirea, încă vie, a prezenței ei pe scena de la National Theater.” 

Frumusețe și grație – atributele cel mai frecvent invocate în cazul artistei căreia nu-i plăcea să fie numită „vedetă”. „Eu nu sunt vedetă de cinema, eu sunt actriță. O vedetă, doar o vedetă, înseamnă o viață prefăcută, trăită pentru valori false și pentru publicitate. Însă actrițele au o viață lungă și apar mereu roluri minunate de jucat”, spunea Vivien Leigh. 

Visul de a deveni actriță 

Și-a dorit cu ardoare, de când era mică, să fie actriță, umărindu-și cu tenacitate scopul. În ultimii ani de viață, suferind de tulberculoza care a și răpus-o în cele din urmă – anii în care comportamentul ei agresiv, urmare a tulburării bipolare, nu mai era un secret pentru nimeni – Vivien Leigh era însă, înainte de toate, o vedetă. Fetița care apăruse pe scenă la trei ani, cu trupa de teatru a mamei, care se bucurase de o educație aleasă, în spirit catolic, de cărțile lui Lewis Carroll și Rudyard Kipling, urcase toate treptele spre succesul suprem, dar coborâse adesea și în întunericul infernului. La începutul carierei, după ce absolvise Academia Regală de Artă Dramatică de la Londra, se luptase cu prejudecăți dintre cele mai primitive: o actriță frumoasă nu prea se întâmplă să fie și o actriță bună, o voce nelucrată nu prea se întâmplă să răzbată pe scenă, un talent potențial rar se dovedește un talent real etc. După câteva roluri pe scenă și după sfârșitul unei căsnicii scurte și sufocante, primise un rol în filmul „The Mask of Virtue” (1935), criticii remarcând atunci pentru prima dată viteza cu care chipul ei trecea de la o expresie la alta, iar Laurence Olivier văzând-o, tot pentru prima dată, pe scenă. Din câte se pare, acesta a fost adevăratul început. 

Cu Laurence Olivier a jucat în scurt timp în „Fire over England” și într-un timp și mai scurt prieteniei dintre ei i-a luat locul o poveste de dragoste. La Old Vic, ea a jucat Ofelia într-o montare cu „Hamlet” regizată de Olivier, care i-a observat și el trecerile foarte bruște de la o stare la alta, o trăsătură confirmată a interpretării ei, dar și firea capricioasă și reacțiile iraționale, care în cele din urmă aveau să submineze o relație pasională și, de asemenea, o viață în sine. 

Este momentul în care în existența lui Vivien Leigh intră Scarlett O’Hara, strălucitorul personaj din romanul „Pe aripile vântului” al americancei Margaret Mitchell. Actrița își dorește rolul și, grație unor influențe, îl și obține. Vivien Leigh se mută la Los Angeles împreună cu Olivier, regizorul George Cukor e cucerit de „sălbăticia ei incredibilă” și îi dă rolul, care avea să însemne enorm în cariera sa. Comportamentul maniacal din timpul filmărilor, despre care avea să se vorbească mai târziu și pe care avea să-l noteze și Olivier în biografia lui, va deveni o caracteristică a prezenței lui Vivien Leigh pe platoul de filmare și pe scenă, iar numele îi va fi sinonim cu Scarlett O’Hara, rol care îi va aduce Premiul Oscar pentru cea mai bună actriță, distincție pe care actrița o va mai primi o dată peste ani, în 1952, pentru rolul Blanche DuBois din „Un tramvai numit dorință”, celebra ecranizare a lui Elia Kazan după piesa lui Tennessee Williams, pentru care Vivien Leigh va primi și Globul de Aur, și un premiu BAFTA, precum și acest Oscar, care, după propriile spuse, o va duce „în pragul nebuniei”. 

Între Scarlett O’Hara și Blanche DuBois, între spiritul activ și combativ și pasivitatea femeii prinse în propriile mreje, care stabilește o relație înșelătoare cu sine și cu cei din jur, s-ar putea trasa și portretul actriței. Între contrarii, Vivien Leigh, deja o celebritate la jumătatea secolului, și-a jucat bine rolul, un rol care a cuprins și suferința fizică: în 1944, la câțiva ani după căsătoria cu Laurence Olivier, a fost diagnosticată cu tuberculoză, după ce jucase în fața soldaților într-un turneu de promovare în Africa de Nord. Un an mai târziu, în timpul filmărilor la „Cezar și Cleopatra”, Vivien Leigh e pierdut o sarcină, iar tulburarea bipolară s-a accentutat. Anxietatea nu avea s-o mai părăsească niciodată, nici pe scenă, nici în afara ei. Între Antigona, pe care și-a dorit foarte mult s-o joace și pe care a jucat-o alături de Laurence Olivier, Lady Macbeth – cea mai bună care a existat vreodată pe scena din Anglia, spun cunoscătorii – și Cleopatra, ca să nu mai amintim de alte personaje shakespeariene, fiecare dintre identitățile întruchipate i-a adus lui Vivien Leigh câte ceva, actrița oferindu-le, la rândul ei, puternice tușe personale. „În ciuda firii nervoase, maniac-depresive, își păstra calmul și o atitudine distantă, care nu-i trăda starea de spirit”, scria în autobiografia sa Laurence Olivier, de care avea să divorțeze în 1960. 

Între crize, succese și premii, ultimii ani din viața actriței vor trece năvalnic. Între izbucniri nervoase în prezența regizorilor cu care lucra și fascinația pe care o exercita la teatru și pe platoul de filmare, între depresie și strălucirea cu care actrița britanică a cucerit lumea întreagă după „Pe aripile vântului”, viața artistică a mers mai departe. Finețea interpretării ei, o marcă distinctivă încă de la „Un tramvai numit dorință”, forța cu care-și construia personajele, i-au adus nenumărați admiratori, dar și destui critici. 

Când ea s-a stins în acea noapte de 7 spre 8 iulie, teatrele din Marea Britanie au fost în doliu. Laurence Olivier a trăit una dintre cele mai grele clipe ale vieții. Merivale l-a contactat pe Olivier, care se afla într-un spital din apropiere de locuința lor, unde făcea un tratament pentru cancer de prostată. În autobiografia sa, el descrie „teama amarnică” atunci când a plecat spre locuința lui Vivien. A găsit-o întinsă pe pat. Și spune că a stat acolo și s-a rugat „pentru iertarea tuturor răutăților care interveniseră între ei”. Dar era prea târziu. Actorul despre care Vivien spunea că „mai degrabă ar trăi o viață scurtă alături de Larry [Olivier], decât una lungă în lipsa lui” nu mai putea face nimic și nu putea da timpul înapoi. Vivien plecase pentru totdeauna… dintr-o lume care o iubise și care avea s-o iubească mai departe, transformând-o într-o artistă fără de care istoria filmului din secolul XX nu ar mai fi aceeași.

£££

 „VISUL”, PICTURA FRIDEI KAHLO

O pictură suprarealistă a celebrei artiste mexicane Frida Kahlo s-a vândut cu 54,7 milioane de dolari americani, doborând recordul de licitație pentru o operă de artă realizată de o femeie.

Pictura, din anii 1940, a atins un preț de peste o mie de ori mai mare decât valoarea inițială când a fost scoasă la licitație în 1980, după un război tensionat de licitații între doi colecționari, potrivit casei de licitații Sotheby's.

Lucrarea, intitulată „Visul (Patul)”, o înfățișează pe Kahlo dormind într-un pat cu baldachin sub un schelet învelit în dinamită.

Licitația a depășit recordul anterior pentru o operă de artă a unei pictorițe, de 44 de milioane de dolari americani, precum și cel mai mare preț plătit pentru un portret de Kahlo: 34,9 milioane de dolari americani în 2021.

Autoportretul este una dintre lucrările lui Kahlo cu cea mai mare încărcătură psihologică, potrivit Sotheby's.

A fost pictată într-o perioadă turbulentă a vieții ei: anul în care un fost iubit a fost ucis și, după divorțul de Diego Rivera, s-a împăcat și s-a recăsătorit cu el.

Kahlo, care a murit în 1954, este considerată una dintre cele mai mari pictorițe ale secolului trecut și a devenit cunoscută pentru autoportretele sale.

Opera sa reflecta adesea relația dureroasă cu propriul corp, afectat de poliomielită în copilărie și de rănile grave suferite într-un accident de autobuz.

„Puțini și-ar fi putut imagina că «Visul (Patul)» se va vinde în cele din urmă cu 55 de milioane de dolari americani când a fost licitată pentru prima dată la Sotheby's în 1980 pentru 51.000 de dolari americani”, a comentat Anna Di Stasi, directoarea departamentului de artă latino-americană de la casa de licitații.

„Acest rezultat fără precedent demonstrează cât de departe am ajuns, nu doar în aprecierea geniului Fridei Kahlo, ci și în recunoașterea artistei la cel mai înalt nivel al pieței”, a adăugat ea.

Cel mai mare preț obținut anterior la o licitație pentru o operă a unei artiste a fost deținut de „Jimon Weed/White Flower No. 1” de Georgia O'Keeffe, vândută la Sotheby's în 2014 pentru 44 de milioane de dolari americani.

„Visul (Patul)” este una dintre puținele picturi de Kahlo aflate pe piața publică de când autoritățile mexicane i-au declarat lucrările monumente artistice în anii 1980, împiedicând exportul lor fără autorizație.

Povestea lui Kahlo a fost adaptată într-un film în 2002, cu un film biografic cu Salma Hayek în rol principal, care povestește despre relația ei furtunoasă cu Diego Rivera și despre rănile pe care le-a suferit în viață.

£££

 Creierul nostru este programat genetic să se agațe de negativitate. 

Dacă primești 10 complimente și o singură critică, te vei gândi toată ziua la acea singură critică.

Nu este vina ta, este Negativity Bias (părtinirea negativă). Strămoșii noștri trebuiau să țină minte pericolele (leul, fructul otrăvitor) pentru a supraviețui, nu peisajele frumoase. Creierul tău se gândește obsesiv la evenimentele neplăcute încercând să te „protejeze” de viitoare greșeli, chiar dacă în lumea modernă acest lucru îți face mai mult rău decât bine.

Această asimetrie în modul în care procesăm informația este rezultatul a milioane de ani de evoluție în medii extrem de ostile. Pentru omul cavernelor, costul de a ignora o informație pozitivă (cum ar fi un copac cu fructe) era regretabil, dar nu fatal; putea găsi mâncare și mâine. În schimb, costul de a ignora o informație negativă (un foșnet suspect în iarbă) era adesea moartea. Cei care au fost prea relaxați sau optimiști nu au supraviețuit suficient pentru a-și transmite genele, așa că noi suntem urmașii celor hiper-vigilenți.

Neuropsihologul Rick Hanson descrie acest fenomen printr-o metaforă extrem de sugestivă: Evenimentele neplăcute se lipesc de memoria noastră instantaneu și fără efort, în timp ce momentele de bucurie, recunoștință sau succes tind să alunece pe lângă noi, necesitând un efort conștient și prelungit pentru a fi „stocate” în memoria pe termen lung.

Din punct de vedere neurologic, această reacție implică amigdala, o structură cerebrală responsabilă cu detectarea amenințărilor. Amigdala folosește aproximativ două treimi din neuronii săi pentru a scana mediul după vești proaste și pericole. Când detectează ceva negativ, declanșează instantaneu eliberarea hormonilor de stres, precum cortizolul, punând întregul corp în stare de alertă, un proces mult mai rapid și mai intens decât activarea circuitelor de recompensă.

În lumea modernă, acest mecanism de supraviețuire a devenit o sursă constantă de anxietate și stres inutil. „Leii” de astăzi nu mai sunt prădători fizici, ci sunt reprezentați de email-uri furioase de la șefi, facturi neplătite, blocaje în trafic sau comentarii pe rețelele de socializare. Creierul nostru primitiv nu face diferența între o amenințare socială și una fizică și reacționează la jena publică cu aceeași intensitate chimică ca atunci când se confruntă cu un pericol real pentru corp.

Impactul părtinirii negative este vizibil și în dinamicile relaționale. Cercetările arată că este nevoie de un raport de 5 la 1 – cinci interacțiuni pozitive pentru a contrabalansa una singură negativă – pentru a menține o relație sănătoasă. O singură ceartă sau o trădare cântărește în balanța emoțională mult mai greu decât zeci de gesturi mici de afecțiune, tocmai din cauza modului disproporționat în care creierul nostru ține „scorul”.

Acest bias explică, de asemenea, de ce știrile negative domină mass-media și de ce suntem atrași de titluri alarmiste. Jurnaliștii și creatorii de conținut știu instinctiv că „ceea ce uimește în mod negativ, conduce” deoarece atenția umană este captată automat de pericol. Suntem programați să acordăm prioritate informațiilor despre dezastre sau crize, considerându-le esențiale pentru siguranța noastră, chiar dacă ele se întâmplă la mii de kilometri distanță.

Un alt efect secundar al acestui mecanism este tendința de a ne subestima propriile capacități și de a supraestima dificultățile. Când ne gândim la trecut, ne amintim mai ușor eșecurile decât reușitele, ceea ce poate duce la o imagine de sine distorsionată și la sindromul impostorului. Creierul construiește o „bibliotecă” de erori pentru a le evita pe viitor, dar uită să construiască o bibliotecă similară a succeselor pentru a ne da încredere.

Cu toate acestea, neuroplasticitatea ne oferă o cale de ieșire din această capcană evolutivă. Deși prima reacție a creierului va fi întotdeauna orientată spre negativ, putem antrena mintea să observe și să valorifice pozitivul. Prin practici precum recunoștința zilnică sau savurarea conștientă a momentelor bune timp de cel puțin 20 de secunde, putem începe să „re-cablăm” circuitele neuronale pentru a deveni mai receptivi la fericire.

În concluzie, a înțelege Negativity Bias înseamnă a înțelege că nu ești defect, ci doar uman. Gândurile negative automate nu sunt o sentință, ci doar un sistem de alarmă învechit care are nevoie de actualizare. Prin conștientizare și efort voluntar, putem învăța să contracarăm această tendință, echilibrând balanța interioară și permițând binelui să aibă aceeași greutate ca și răul în viața noastră.