duminică, 22 noiembrie 2026

$$$

 Mâine 21 noiembrie ...Ovideniile...


Ajunul Ovideniei - noaptea magică a  viziunilor


Ovideniile, numită și Vovidenia, Obrejenia sau Sărbătoarea Luminii este denumirea populară pentru Intrarea în Biserică a Maicii Domnului, o mare sărbătoare creștină cu cruce roșie prăznuită.

Sărbătoarea amintește de ziua în care Sfinții Ioachim și Ana au dus-o pe Fecioara Maria, la vârsta de trei ani, la Templul din Ierusalim. Acolo a fost întâmpinată de marele preot Zaharia și a rămas în slujba lui Dumnezeu până la logodna cu dreptul Iosif.

Fiind prima mare sărbătoare din Postul Crăciunului, Biserica rânduiește dezlegare la pește, ulei și vin, oferind un moment de bucurie duhovnicească credincioșilor.

Termenul „Ovidenie” sau „Vovidenie” provine din cuvântul slavon "văvedenie", care se traduce prin „intrare”.


Tradiții și obiceiuri populare

În calendarul popular românesc (documentat de etnologi precum Ion Ghinoiu pe CreștinOrtodox.ro), ziua are o încărcătură simbolică puternică legată de lumină și începutul iernii:

Se dau de pomană bucate de post, pește, plăcinte și lumânări aprinse, în special pentru sufletele celor care au murit fără lumânare, înecați sau nebotezați, crezându-se că această lumină le călăuzește drumul pe lumea cealaltă.

Tradiția populară spune că în noaptea de Ovidenie se deschid cerurile, animalele capătă grai omenesc, iar oamenii priveghează lângă o candelă sau o lumânare aprinsă pentru a avea spor și sănătate.

Copiii pun în apă crenguțe de măr, care sunt ținute la căldură pentru a înflori până la Anul Nou, urmând să fie folosite la sorcovit.

Pentru a feri casa și vitele de spiritele rele sau strigoi (perioada fiind asociată în tradiția veche cu Filipii de Toamnă), gospodarii ung ușile, ferestrele și vatra cu usturoi și evită prelucrarea lânii sau a pieilor.

Bătrânii urmăresc cum este vremea de Ovidenie pentru a prezice cum va fi iarna: dacă este soare și senin, vara următoare va fi secetoasă, iar dacă ninge sau este înnorat, iarna va fi grea și bogată în zăpadă.

În folclorul românesc, superstițiile de Ovidenie variază considerabil de la o regiune la alta, împletind credințele creștine despre lumină cu vechi ritualuri precreștine de protecție împotriva lupilor, a spiritelor rele și a gerului iernii.


Muntenia și Oltenia

În sudul țării, accentul cade pe pomenirea morților, protecția gospodăriei și prevestirea vremii sau a norocului:

Se crede cu tărie că sufletele celor morți năprasnic (înecați, arși, loviți de trăsnet sau morți fără lumânare) primesc lumină pe lumea cealaltă doar în această zi. Oamenii dau de pomană colivă, plăcinte cu dovleac sau varză și neapărat o lumânare aprinsă, despre care se spune că nu se va stinge niciodată în viața de dincolo.

În unele sate din Oltenia și Teleorman, numele de Ovidenie este asociat popular cu verbul „a vedea”. Se spune că în această zi „se vede” ce fel de an urmează, iar bătrânii fac vrăji sau descântece „de vedere” pentru a-și afla ursitul sau pentru a lecui bolile de ochi (spălându-se pe față cu apă din prima zăpadă sau rouă strânsă cu grijă).

Femeile nu spală rufe și nu torc lână, crezându-se că astfel ar atrage lupii asupra turmelor (sărbătoarea fiind legată de finalul ciclului Filipilor de Toamnă).


Moldova și Bucovina

În nord-estul țării, tradițiile sunt puternic legate de magie, priveghiul nocturn și farmece de dragoste.

În Bucovina și nordul Moldovei, oamenii cred că în noaptea de Ovidenie se deschid cerurile, iar fetele nemăritate și bătrânii priveghează lângă o lumânare aprinsă sau o strachină cu apă sfințită. Fetele privesc în apa neîncepută la lumina lumânării pentru a-și zări chipul ursitului.

Pentru că perioada dintre Ovidenie și Sfântul Andrei este considerată una în care bântuie strigoii și moroii, gospodarii ung cu usturoi tocurile ușilor, ferestrele, hornul, dar și coarnele vitelor și pragul grajdurilor.

În satele moldovenești exista superstiția că farmecele făcute în noaptea de Vovidenie sunt cele mai puternice din tot anul, motiv pentru care gospodinele nu împrumutau nimic din casă (nici măcar un cărbune sau sare), de teamă să nu li se „ia mana” vacilor sau sporul casei.

În Bucovina se crede că cine posteşte săptămâna cea dintâi a Postului Crăciunului, de luni până joi, fără să mănânce nimic, va şti când o să moară cu trei zile înainte. 

Puterea viziunii, a vederii și a vedeniilor se amplifică în noaptea aceasta, în ajun de Ovidenie. Este o noapte ce stă sub semnul focului, proiecție a Soarelui pe pământ, o noapte în care comorile ascunse ard cu flacără albastră, cerurile se deschid, fetele își pot vedea ursitul, vrăjitoarele „văd cel mai bine”  iar femeile dau de pomană „lumina de veci”, adică lumânarea care nu se va stinge niciodată pe lumea cealaltă. 

 

Oamenii din comunitățile tradiționale conservatoare petrec noaptea cu lumina aprinsă, fac focuri și încearcă să deslușească semnele cerului. 

„…Dacă în seara acestei zile cerul este senin și cu stele, anul nu va fi  chiar așa de bun în recolte, dar mai vârtos va fi dacă-i cu neauă și zăpadă”. (Marcel Lapteș). 

Tot acum, recurg la numeroase practici magice de propițiere (aprind lumânări pentru cei morți fără lumină, lumânări despre care se crede că ard și pe lumea cealaltă) și apotrofice (pentru sănătatea ochilor și „sporirea vederii”).  

Acestea din urmă influențează și puterea de viziune a vrăjitoarelor, care în această noapte  „văd cel mai bine”, fac farmece, descântă, ghicesc viitorul, adâncind misterul  unui timp magic în care totul este posibil.

 „…Dacă pui într-un blid  apă la privegheat șî o țâi până în zori, a doua zi, apa se face de mare ajutor  pântru sănătatea trupului și a minții”. (M. Lapteș). „Vrăjitoarele”, „fermecătoarele” satului românesc din vechime nu au nicio legătură cu ceea ce desemnează astăzi acești termeni. Ele erau depozitarele înțelepciunii pământului, un fel de șamani care cunoșteau puterea vindecătoare a plantelor, aveau leac pentru tot felul de boli, dădeau sfaturi, tămăduiau, rezolvau situații limită.  

"La casa unui om din satul nost’ locuia o muiere, Leana, ce știa farmece… așe ca o vrăjitoare. Zâce omu’: tu, Leană, vaca noast’ îi di fătat în sara asta… că iera zâua de Intrare în Biserică a Maicii Domnului… hai ș-om mere în grajd  să vedem de-om ajuta-o la fătat. Merg ei în  grajd, să așează lângă vacă șî așteaptă  să fete… da animalu’ săracu’ se chinuia și răgea de  numai! Vițălu’ nu ieșea. Stau ei și  stau… nimica, apăi… ceva mai încolo… bărbatu’ o adormit, că iera oboist de muncă. Pe la miezul nopții, ce crezi… se făcu în grajd o lumină mare șî nu trecu vreme multă și vițălu’ o ieșit din vacă fain șî sănătos… de țî-era mai mare dragul  să te uiți la el. Muierea a văzut cu ochii ei  și-o zâs că o fost o minune de la Maica Domnului de-o fătat vaca bine și-o  povestit la tăt satul cum o fost: da ieu  cred c-o fost la mijloc șî ceva vrăji de-a lu’ Leana, că tăți știu că ce face…”. (M. Lapteș)


Transilvania și Banat

În zonele intracarpatice și în vest, obiceiurile se concentrează pe curățirea spațiului, prevestirea recoltelor și semnele iernii:

În unele zone din Apuseni și Banat, femeile nu aruncă cenușa din sobă în această zi, crezând că lupii ar putea scormoni în ea și ar căpăta putere asupra vitelor din ogradă.

Ciobanii și gospodarii nu pronunță cuvântul „lup” în ziua de Ovidenie, numindu-l „fiară” sau „cel din pădure”, și leagă foarfecele și pieptenii cu o ață roșie pentru a „lega” simbolic gura prădătorilor peste iarnă.

Dacă în Ardeal ninge de Ovidenie, se spune că iarna va fi lungă, dar recolta de grâu din vara următoare va fi extrem de bogată („zăpada de Ovidenie îngrașă ogorul”).


Maramureș

În Maramureș, se obișnuiește ca în ajunul sau în ziua de Ovidenie să se lase pe masă o bucată de pâine, un pahar cu apă și o lumânare aprinsă peste noapte, crezându-se că sufletele strămoșilor vin să se ospăteze și binecuvântează gospodăria pentru tot anul.


Rugăciune în noaptea Ovideniei

„Preasfântă Stăpână, Născătoare de Dumnezeu, ceea ce în această sfântă zi ai fost adusă în Biserica Domnului ca un dar curat și neîntinat, primește și smerita noastră rugăciune în această noapte.

Luminează-ne mintea, curățește-ne inima și păzește casa noastre de toată răutate, de boală și de primejdii. Ocrotește-i pe cei dragi ai noștri, dăruiește-ne pace, sănătate și înțelegere, iar celor adormiți din neamul nostru odihnă veșnică în lumina Fiului Tău.

Fie-ne acoperământ și sprijin în toate zilele vieții noastre, acum și pururea și în vecii vecilor. 

Amin.”

&&&

 Cine a fost Leonardo da Vinci?  


_ Geniul considerst prototipul omului renascentist _


Leonardo da Vinci (15 aprilie 1452 – 2 mai 1519) a fost unul dintre cei mai importanți polimați ai Renașterii italiene, remarcându-se ca pictor, sculptor, arhitect, inginer, inventator, anatomist și om de știință.

Leonardo da Vinci este una dintre cele mai fascinante figuri din istoria omenirii. Numele său a devenit sinonim cu geniul, inovația și dorința neîncetată de a elucida misterele lumii. La sfârșitul secolului al XV-lea și începutul secolului al XVI-lea, Leonardo nu a fost doar pictor, ci și sculptor, arhitect, inginer, anatomist, matematician și inventator. Versatilitatea și capacitatea sa de a combina arta și știința reprezintă idealurile Umanismului Renascentist.

Născut lângă localitatea Vinci (Toscana), s-a format la Florența în atelierul maestrului Andrea del Verrocchio, devenind maestru independent în 1478.

A lucrat în principalele centre culturale ale vremii, inclusiv la curtea ducelui Ludovico Sforza din Milano, în Florența, la Roma (sub patronajul lui Papa Leon al X-lea) și în serviciul lui Cezare Borgia ca inginer militar.

• Ultimii ani. În 1516 s-a stabilit în Franța la invitația regelui Francisc I, petrecându-și ultimii ani la castelul Clos Lucé din Amboise.

Doar câteva dintre cele mai valoroase opere de artă

     Mona Lisa (Gioconda) - pictată între 1503 și 1506, este una dintre cele mai cunoscute picturi din lume, celebră pentru tehnica sfumato și expresia enigmatică, expusă astăzi la Muzeul Luvru.

   Cina cea de Taină - pictură murală realizată între 1495 și 1498 în refectoriul mănăstirii Santa Maria delle Grazie din Milano.

    Omul Vitruvian. Desen celebru (cca. 1490) care ilustrează proporțiile ideale ale corpului uman inspirate din scrierile arhitectului roman Vitruviu.

   Alte capodopere - printre lucrările sale de referință se numără Fecioara pe stânci, Doamna cu hermina și Botezul lui Hristos.

Activitatea sa artistică a fost complexă: știință, anatomie și invenții.

A efectuat zeci de disecții pentru a înțelege structura musculo-scheletică, inima, sistemul vascular și dezvoltarea fătului, lăsând în urmă desene științifice de o precizie remarcabilă.

Caietele sale (precum Codex Atlanticus) conțin schițe pentru aparate de zbor (ornitopter, șurub aerian), vehicule blindate, poduri mobile, pompe hidraulice și sisteme de fortificații.

A studiat optica, hidrodinamica, geologia și botanica, bazându-și cercetările pe observația directă și experiment.


Într-o epocă a noilor tehnologii și idei, Leonardo a profitat de fiecare ocazie pentru a-și aprofunda cunoștințele despre natură și om. El a studiat anatomia, a desenat schițe detaliate ale corpului uman, a experimentat optica și mecanica și a proiectat mașini cu sute de ani înainte. Însemnările sale erau pline de ilustrații, ecuații și descrieri ale proceselor fizice, mărturie a curiozității și intuiției sale științifice extraordinare.

A fost un artist care a combinat precizia tehnică cu expresia emoțională. Picturile sale, precum Mona Lisa și Cina cea de Taină, sunt uimitoare prin măiestria compoziției, clar-obscur și capacitatea de a transmite emoțiile și caracterul personajelor. În același timp, ele au fost dovada observației sale ascuțite a lumii naturale și a capacității sale de a transfera aceste observații pe pânză.

A fost un artist care a combinat precizia tehnică cu expresia emoțională. Picturile sale, precum Mona Lisa și Cina cea de Taină, sunt uimitoare prin măiestria compoziției, clar-obscur și capacitatea de a transmite emoțiile și caracterul personajelor. În același timp, ele au fost dovada observației sale ascuțite a lumii naturale și a capacității sale de a transfera aceste observații pe pânză.


Dincolo de aura mitică a geniului universal, Leonardo a fost un om nonconformist, profund empatic cu natura, stângaci și adesea copleșit de propriul perfecționism, fapt care l-a făcut să lase neterminate multe dintre proiectele sale.

S-a născut în afara căsătoriei, fiind fiul notarului florentin Ser Piero și al unei țărănci pe nume Caterina. Acest statut i-a interzis accesul la universitate și la profesiile tradiționale ale familiei (drept, medicină), obligându-l să învețe singur latina și matematica, dar oferindu-i libertatea de a se baza pe experiența directă, nu pe dogme.

Se autointitula cu mândrie „omo sanza lettere” (om fără carte), considerând că observația naturii este un profesor superior cărților antice.

Relatările vremii menționează că cumpăra păsări în colivii din piețele Florenței doar pentru a le elibera și a urmat o dietă strict vegetariană, considerând cruzimea față de animale inacceptabilă.

Mintea sa sărea constant de la o idee la alta. Începea zeci de proiecte cu entuziasm, dar le abandona odată ce rezolva problema tehnică sau estetică din spatele lor, spre disperarea patronilor săi.

Contemporanii îl descriau ca fiind un bărbat impunător, de o frumusețe fizică remarcabilă, cu o forță neobișnuită (se spunea că putea îndoi o potcoavă cu mâinile goale) și un gust vestimentar excentric — purta adesea tunici scurte, roz sau purpurii, într-o vreme când bărbații maturi purtau robe lungi și sobru colorate.

Fiind stângaci, scria de la dreapta la stânga. Deși s-a speculat mult că o făcea pentru a-și ascunde secretele, explicația practică era mult mai simplă: scriind astfel cu mâna stângă, evita să întindă cerneala proaspătă cu palma.

Se spune că dormea foarte puțin în reprize lungi, preferând să ațipească câte 15–20 de minute la fiecare patru ore pentru a-și maximiza timpul de lucru (cunoscut azi ca somn uberman).

Nota absolut orice în caietele sale, de la liste de cumpărături și glume, până la întrebări aparent banale (cum ar fi „De ce este cerul albastru?” sau „Descrie limba ciocănitorii”).

În ce privește viața personală și relațiile a păstrat 

discreție totală. Leonardo nu s-a căsătorit niciodată și nu a avut copii, păstrându-și viața intimă complet ferită de ochii lumii.

Și-a creat o „familie” formată din ucenicii săi, cei mai apropiați fiind Salaì (Gian Giacomo Caprotti, un tânăr rebel și cheltuitor pe care Leonardo l-a iertat și susținut timp de decenii) și Francesco Melzi, un tânăr aristocrat care i-a devenit secretar devotat și moștenitorul manuscriselor sale.

Și ultimul drum....

Leonardo da Vinci a fost însoțit pe ultimul drum de oameni care, la prima vedere, nu aveau nicio legătură cu lumea artei sau cu cercurile aristocratice în care trăise. Printre cei care au participat la funeraliile sale s-ar fi numărat și numeroși oameni săraci, iar prezența lor a rămas una dintre poveștile mai puțin cunoscute din biografia celebrului artist.

Leonardo a murit la 2 mai 1519, la vârsta de 67 de ani, în Franța, la castelul Clos Lucé, lângă Amboise. Ultimii ani ai vieții îi petrecuse sub protecția regelui Francisc I, care îl aprecia nu doar ca pictor, ci și ca inventator, inginer și om de știință.

Deși era deja recunoscut în epocă drept unul dintre cei mai valoroși artiști ai Renașterii, povestea înmormântării sale scoate la iveală o latură mai puțin discutată a personalității sale.

Detaliul cel mai interesant este că acești oameni nu au ajuns întâmplător la funeralii. Leonardo prevăzuse prezența lor în testamentul redactat la 23 aprilie 1519, cu doar nouă zile înainte de moarte.

Artistul ceruse ca 60 de persoane sărace să participe la procesiune, fiecare purtând câte o lumânare. Pentru acest lucru, urma să primească o recompensă în bani, iar lumânările aveau să fie distribuite ulterior către patru biserici din Amboise. Leonardo prevăzuse, de asemenea, donații pentru săracii din două instituții de caritate ale orașului.

Gestul spune ceva despre felul în care marele artist și-a organizat propriile funeralii. Într-o epocă în care statutul social și rangul contau enorm, el a dorit ca oameni aflați la marginea societății să facă parte din ultimul său drum.

Leonardo a fost înmormântat inițial în biserica Saint-Florentin din Amboise, în Franța. Clădirea a fost distrusă la începutul secolului al XIX-lea, iar identificarea rămășițelor sale a devenit ulterior incertă. În 1874, oseminte descoperite în apropiere au fost atribuite, cu rezerve, artistului și mutate în capela Saint-Hubert din incinta castelului Amboise, unde se află astăzi mormântul său.

Povestea celor 60 de purtători de lumânări este consemnată în testamentul lui Leonardo și arată că ultimul său drum nu a fost lăsat la voia întâmplării. Chiar și după cinci secole, acest detaliu oferă o perspectivă mai puțin cunoscută asupra omului din spatele unor capodopere precum „Mona Lisa” și „Cina cea de Taină”.


Surse: 

-Știai asta? ...

-wikipedia.ro

$$$

 Frumoase povești despre anotimpuri....

 Toamna 

Miros de ploaie, de mere și de nuci,

O ceață blândă coboară pe la răscruci,

În ceașca aburindă stă ascuns un dor,

Iar toamna țese vise în culori!


Iarna

Fulgi de nea dansând în vânt,

Liniște pe-ntreg pământ,

Gerul pictează flori pe geam,

Iarna a sosit iar la noi în ram!


Primăvară

Înverzesc câmpii și codri deodată,

Păsări călătoare se întorc iar acasă,

Vântul adie ușor printre flori,

Aducând speranță și cer fără nori!


Vara

Câmpuri aurii cu maci înfloriți,

Seri blânde de vară, oameni fericiți,

Vântul adie cald printre tei,

Totul strălucește în raze de scântei!


Trăia de mult un împărat iubitor de mare, îşi petrecuse un timp în larg, apoi cunoscuse o fată frumoasă, se însurase şi revenise în regatul lui. Mai privea marea doar de la fereastră, însă nu se depărtase de ea, valurile ei îi bucurau auzul. Împărăteasa i-a dăruit patru fete, el le spunea „cele patru încercări ale mele de a avea un băiat”.

Pe cea mare a numit-o Toamna. 

Toamna era zveltă, iubitoare de frumos, avea un rafinament aparte, decora minunat castelul, de la ea au învăţat şi surorile cele mici această artă. Toate croiau, însă toamna se ocupa de acele amănunte pe care doar un om iscusit le vedea. Era migăloasă, îndemânatică. Era o explozie de culoare.


Pe a doua a numit-o Iarna. 

Era când jucăuşă ca un fulg, când năvalnică şi geroasă. Uneori se înzăpezea în propria-i ninsoare. Iarna iubea copiii, sigur! Erau ca fulgii şi ea le pricepea jocul. Întindea în curtea palatului hore ale fulgilor în care se prindeau toate surorile.


Pe cea de-a treia a numit-o Primăvara. 

Timidă ca mugurii care stau să înfrunzească, frumoasă ca florile cireşului, împăciuitoare şi aparent curajoasă, dar altfel fragilă. Primăvara ştia că atunci când se apropie furtuna o singură adiere a ei îndepărta norii.


Cea mică a venit mai târziu, când deja împăratul era sleit de puteri, nu era bătrân, dar se îmbolnăvise. A numit-o Vara. 

Vara  a adus în palat roiuri de fluturi, alaiuri de flori, clinchet de clopoţei, cer albastru fără nori. Era bucuria cea mai mare a împăratului. Parcă ştiuse Divinitatea că împăratul se apropie de marea călătorie şi o înzestrase pe Vară cu toată bucuria, o semănase în privirea ei.

Cel mai mare merit în creşterea anotimpurilor l-a avut împărăteasa. Ea le-a învăţat să brodeze, să-şi croiască rochii, să facă dulcețuri şi să-şi decoreze camerele.

Anotimpurile sau cele patru surori, se adună în fiecare an, îşi unesc mâinile şi se rotesc în dansul anotimpurilor în jurul împărătesei care le-a zămislit."


Legenda anotimpurilor

Autor:  Andrei CRISTEA 


Legenda spune că Dumnezeu, după ce a zidit lumea, cerul şi pământul, după ce a creat toate vietăţile, s-a gândit să le dea un rost şi celor patru fiice ale anului.

- Voi sunteţi cele patru fiice ale anului, grăi Dumnezeu, când surorile s-au aşezat smerite înaintea sa. Să îmi amintiţi ce nume v-am dat vouă, data trecută?

- Eu sunt sora cea mare şi m-ai botezat Iarna.

- Mie mi-ai dat numele Toamna, Doamne şi sunt a doua fiică a anului.

- Iar pe mine m-ai numit Vara şi sunt a treia soră.

- Eu sunt mezina, Doamne! Mă numesc Primăvara.

Dumnezeu le privi cu bunătate şi apoi le zise:

- Poruncesc să se împartă cele douăsprezece luni ale anului în părţi egale, urmând ca fiecare dintre voi să ia câte o parte.

Auzind acestea, fiica cea mare, Iarna, se întunecă la faţă şi vorbi cu îndrăzneală:

- Doamne, eu sunt fiica cea mare şi, având drepturile primului născut, trebuie să primesc partea cea mai mare din moştenire.

Atunci, Dumnezeu se încruntă şi hotărî să împartă celor patru surori lunile anului, după firea fiecăreia.

Aşa că Iarna, fiind atât de rea şi de îmbufnată, primi lunile cele mai reci, urâte şi posomorâte: decembrie, ianuarie şi februarie.

Toamnei îi dărui lunile cele mai bogate: septembrie, octombrie şi noiembrie. Însă, după cum ştiţi, Dumnezeu îi dădu tot atâta tristeţe, câtă bogăţie, deoarece nici Toamna nu se arătase total mulţumită la împărţeală.

Cele două surori mai mici, Vara şi Primăvara, fiind cele mai bune, mai blânde, mai cuminţi şi mai mulţumite de ce le-a dat Domnul, au avut norocul de cele mai frumoase luni. Vara a primit lunile iunie, iulie şi august, iar Primăvara – martie, aprilie şi mai.

Tot atunci a hotărât Dumnezeu ca Primăvara să vină după Iarnă, ca să se vadă bunătatea şi frumuseţea celei dintâi, faţă de răutatea şi urâţenia celei de-a doua. Aşa că, Primăvara este atât de aşteptată de către oameni, mai ales de către copii."


O altă legendă spune:

"Într-o vreme foarte îndepărtată, Soarele ceru fiicelor sale să își aleagă câte o parte din lume pentru a o stăpâni. 

- Noi nu putem să alegem până nu călătorim să cunoaștem locurile.

- Cum doriți voi! - zise Soarele. Trebuie,  însă, să oferiți câte ceva prin locurile pe unde ve-ți trece.

- Eu, zise Vara, am să dăruiesc caldură. Lumea minusculă a gâzelor va fi plină de viață. Ele mă vor iubi.  În lanuri se vor coace grânele, florile vor umple totul de culoare.

- Tu, Vară, ești caldă, dar eu, Toamna, cu puterea pe care o am, o să coc legume și fructe nenumărate. Oamenii mă vor dori. Ei au nevoie de mine. 

- Dacă voi dăruiți bogăție,  căldură,  culoare, eu, Iarna, voi aduce bucurie copiilor oferindu-le fulgi și flori de gheață. Un moș simpatic îi va vizita pe cei cuminți. El le va aduce daruri. Pământul se va odihni sub mantia mea.

Mai rămăsese una. Soarele se întoarse încet spre ea și  o întrebă:

- Tu, dragă tatei, ce vrei să dăruiești?

- Eu, Primăvara,  voi dărui viața. Pădurile și pajiștile se vor trezi din amorțeală. Păsările vor reveni la cuiburi. Ele vor face pui. Vântul va călători peste lume. El va duce veștile în cele mai îndepărtate locuri. Oamenii vor sărbători venirea mea cu multă veselie. Ei vor oferi câte o parte din mine fiecărei persoane iubite.

- Să fie așa precum voi ați ales! Eu am să vegheze de sus ca fiecare să-și respecte promisiunile. 

Cele patru anotimpuri se plimbă și acum prin lume. Ele împart mai multe daruri sub privirile atente ale soarelui. 

El le zâmbește mulțumit în fiecare dimineață."

(ro.scrib.com)


O altă legendă spune:

"A fost odată, demult, demult, un împărat ca toți împărații și o împărăteasă ca toate împărătesele. Numele împăratului era An iar cel al împărătesei, Ziua.

Cei doi aveau patru prințese, una mai frumoasă ca altă.

Prima dintre ele era PRIMĂVARA. La nașterea ei, pământul a început să fie mângâiat de razele soarelui,  ghioceii și-au scos capul de sub zăpadă,  iar copacii au înflorit de bucurie. 

Când a venit VARA pe lume, pământul s-a îmbrăcat în holde, Soarele și-a prins cercei de cireșe la urechi.

TOAMNA a venit după suratele ei, iar atunci livezile s-au înmiresmat de roade bogate, viile s-au umplut cu ciorchini mari de struguri,  vântul a început să bată domol. 

Ultima dintre surori, IARNA,  era frumoasă și albă ca un mărgăritar. La venirea ei peste lume s-a așternut o nea strălucitoare. 

Și au crescut toate împreună, vesele și fericite, neavând nici o grijă.

Și a venit și vremea măritișului:

Primăvara l-a luat de mire pe Mugur. La nunta lor au venit toți ghioceii, toporașii și brândușele, nunțind șapte zile și șapte nopți. 

Vara a prins drag de Soare și holda de grâu le-a fost casă.

Toamna l-a îndrăgit pe Belșug, când crengile pomilor se aplecau să mulțumească pămâtului pentru roade.

Iarna l-a luat de bărbat pe Crivăț, făcând mare bucurie la curtea împărătească."

PRIMĂVARA și MUGUR au avut trei flori: martie, aprilie,  mai.

VARA și SOARELE, au avut trei raze aurii, iunie, iulie, august.

TOAMNA și BELȘUG, au avut trei fructe coapte, septembrie,  octombrie,  noiembrie. 

IARNA și CRIVĂȚ, au avut trei flori de gheață,  decembrie,  ianuarie,  februarie. 

Și au trăit toți, și mai trăiesc și azi, aducând bucurie pe pământ și farmec fiecărui anotimp."

(Preluat, Naty Budu-Grati)


Hora celor patru anotimpuri


Așterne Toamna covor ruginiu,

Cu frunze-aurii și struguri târzii,

Când vântul adie ușor pe cărări,

Și păsări se duc către caldele zări.💛

Sosește apoi Iarna în straie de-argint,

Cu fulgi jucăuși și un viscol cumint’,

Îmbracă pământul în alb, strălucind,

Și-aprinde lumini de povești colindând!

Topește zăpada blânda Primăvară,💚

Aduce verdeață și flori pe afară,

Trezind la viață păduri și câmpii,

Cu triluri voioase de ciocârlii!

Iar Vara cea caldă, cu soare arzând,❤️

Încinge văzduhul și lanul de rând,

Ne-mbie la joacă, la mare și-n munți,

Închizând anul în pași mărunți!


Cu drag, pentru dumneavoastră!

  

Imagini INTERNET

$$$

 Spre înserat, o poveste cu final fericit!


"Când iese badea la cosit,

Iese și mândra la prășit.

Și la horă duminica,

E tot cu ochii după ea,

Și când e joc de alunel,

Mândruța e tot lângă el.

Păi țărăncuă cum e ea,

E drept că badei i-ar plăcea.

Dar când îi cată vorbă el,

Ea fuge și nu vrea defel,

Dar într-o zi n-a mai răbdat

Și i-a spus badea supărat:..


Țărăncuță, țărăncuță,

Cu bujori în obrăjori!

De ce-mi cauți tu pricină,

Vrei să uit că-mi ești vecină,

Când îmi ții calea-n grădină,

Noaptea când e luna-n nori!

Tocmai când e luna-n nori!.

Țărăncuță, țărăncuță,

Cu fuiorul prins în brâu!

Ți-a mers vestea de sfioasă,

Că te-ncui și ziua-n casă,

Dacă ziua ești așa fricoasă,

Ce cați noaptea la pârău?


De data asta măi fată,

Zi bogdaproste c-ai scăpat!

Dar de te prind eu altă dată,

Să știi că intru în păcat!.


Țărăncuță, țărăncuță,

Cu bujori în obrăjori!

O să mă aduci în stare,

Să te prind de cingătoare,

Ziua în amiaza mare,

Să-mi dai fraga buzelor!

Să-mi dai fraga buzelor!.


Ea fraga buzelor i-a dat,

Și-apoi l-a luat i de bărbat.

Și-apoi la nunta au jucat,

Cu toi prietenii din sat,

Și au mâncat i au băut,

Trei zile nunta a ținut!.


Trecut-au ani și ani de-atunci

Și-acolo în satul dintre lunci,

Gospodărie ca a lor

Și voie bună ca a lor,

Nu mai găsești cât ai căta,

Nu mai găsești la nimenea!.


Țărăncuță, țarăncuță,

Te-au nins florile de măr!

Nu mai ești tu tinerică,

Dar ești încă frumuică,

i-i stă bine ca mămică,

Cu trei fire albe-n păr!

Cu trei fire albe-n păr!.


Țărăncuță, țărăncuță,

Cine e ca tine-n sat?

Ai acum o fată mare,

Și de ea ești mândră tare,

Că-i din cap până-n picioare,

Cum erai tu altădat'!

Cum erai tu altădat'!.


- Dan Spătaru -


De ceva vreme mă gândesc la versurile "cântate" pe note muzicale de inegalabilul cu voce de aur și respect pentru tradiționalul port popular!

❤️💛💙

$$_

 ULEIUL DE ARGAN - AURUL LICHID AL MAROCULUI 


Uleiul de argan, supranumit adesea „aurul lichid” al Marocului, este un ulei vegetal extras din sâmburii fructelor arborelui de argan (Argania spinosa L.), specie endemică zonei semi-deșertice din sud-vestul Marocului. Este recunoscut la nivel mondial pentru proprietățile sale nutritive, cosmetice și culinare.

Arborele de argan crește aproape exclusiv în regiunea Sous din Maroc, o zonă protejată de UNESCO ca rezervație a biosferei.


Arborele de argan (Argania spinosa L.) este un arbore endemic din sud-vestul Marocului și în zonele limitrofe din sudul Algeriei.

Este remarcabil prin longevitatea sa de peste 200 de ani, rădăcinile extrem de adânci și rezistența excepțională la secetă și soluri aride.

Suportă temperaturi extreme, de la 3°C iarna până la 50°C vara, precum și precipitații foarte reduse (sub 200–300 mm pe an).

Este un arbore cu dezvoltare foarte lentă, începând să producă fructe abia după 5–7 ani și atingând producția maximă în jurul vârstei de 50–60 de ani.

Dezvoltă o rețea de rădăcini foarte adânci (uneori peste 30 de metri) care îi permit să capteze apa din pânza freatică și să fixeze solul împotriva eroziunii.

Ajunge de obicei la o înălțime de 8–10 metri, având o coroană largă, rotunjită și densă, care poate atinge o circumferință de până la 70 de metri.

Trunchiul este noduros, adesea răsucit și împărțit aproape de bază, acoperit cu o scoarță aspră și crăpată. Ramurile sale sunt puternic spinoase, ceea ce explică denumirea științifică "spinosa".

Are frunze mici, ovale și pieloase, de culoare verde-închis, adaptate pentru a minimiza pierderea apei prin transpirație. În perioadele de secetă extremă, arborele își poate pierde frunzele pentru a intra în repaus vegetativ, reînverzind imediat după primele ploi.

Florile arborelui de argan sunt mici, discret parfumate, de culoare alb-gălbuie sau galben-verzui pal, și cresc grupate în buchete dense pe ramuri.

Deși sunt mai puțin cunoscute decât fructele din care se extrage uleiul de argan, acestea au câteva caracteristici botanice și ecologice esențiale.

Florile sunt foarte mici (câțiva milimetri), au o corolă în formă de clopot formată din 5 petale unite la bază, de nuanță alb-crem până la galben-verzui pal, și 5 sepale.

Nu apar solitar, ci sunt organizate în inflorescențe compacte (glomerule axilare) la baza frunzelor, atât pe lăstarii tineri, cât și pe ramurile din anul precedent.

Flori sunt hermafrodite, fiecare floare conține atât organe masculine (5 stamine cu antere galbene), cât și feminine (un ovar superior).

Primăvara este principalul sezon de înflorire. În mod obișnuit, arborele înflorește în luna aprilie (uneori încă din februarie-martie, în funcție de altitudine și temperaturi).

În condiții climatice favorabile sau la anumite varietăți genetice, arborele poate avea o a doua perioadă de înflorire toamna (în octombrie), ceea ce face ca pe același copac să se găsească simultan flori noi și fructe coapte din anul anterior.

Polenizarea este încrucișată, arborele de argan fiinf în mare parte autoincompatibil (auto-polenizarea are o rată de succes foarte mică, sub 4%), având nevoie de polen de la alți arbori de argan din apropiere pentru a lega rod.

Principala metodă de polenizare este realizată de insecte (albine, muște și alte polenizatoare atrase de nectar și polen), urmată de polenizarea prin vânt.

După fecundare, petalele cad, iar ovarul fertilizat poate rămâne în stare latentă pe timpul verii aride, reluându-și creșterea odată cu primele ploi de toamnă. Fructul are nevoie de peste un an pentru a ajunge la maturitate deplină.

Fructul are dimensiunea unei prune mici sau a unei măsline mari (2–4 cm lungime), este oval și își schimbă culoarea din verde în galben-brun la maturitate.

Sub coaja cărnoasă și amară (folosită ca furaj pentru animale) se află o nucă extrem de dură, de până la 16 ori mai rezistentă decât o alună de pădure.

În interiorul nucii se găsesc între 1 și 3 sâmburi mici, bogați în ulei, din care se produce renumitul ulei de argan.


Curiozități despre uleiul de argan

   Este un proces laborios de producție. Pentru a obține un singur litru de ulei de argan este nevoie de aproximativ 30–40 de kilograme de fructe și de circa 15–20 de ore de muncă manuală, deoarece sâmburii sunt extrem de duri și se sparg tradițional între două pietre.

   În Maroc, caprele se cațără în arborii de argan pentru a mânca pulpa fructelor. Sâmburii nedigerați erau colectați în trecut de localnici pentru a extrage uleiul, însă astăzi, pentru uleiul cosmetic de calitate, fructele sunt culese direct din copaci pentru a evita mirosul neplăcut.

  Este o facere susținută de femei. Producția tradițională de ulei de argan este realizată aproape în totalitate de cooperative ale femeilor berbere, ceea ce a contribuit major la independența lor financiară și la protejarea pădurilor de argan.


Tipuri principale:

  * Uleiul cosmetic obținut prin presarea la rece a sâmburilor neprăjiți. Are o culoare galben-aurie deschisă și un miros discret, ușor de nucă.

  *  Uleiul culinar, obținut din sâmburi ușor prăjiți înainte de presare. Are o culoare mai închisă, chihlimbarie, și o aromă intensă de alune coapte.


Compoziție chimică a uleiului de argan 

Este extrem de bogat în acizi grași esențiali (în special acid oleic – Omega-9 și acid linoleic – Omega-6), vitamina E (tocoferoli, în concentrație de aproape două ori mai mare decât în uleiul de măsline), polifenoli, squalen și steroli vegetali.

Uleiul de argan este cunoscut pentru compozitia sa bogata in substante bioactive, care ii confera numeroase proprietati terapeutice si cosmetice. Componentele principale pot fi grupate in trei categorii esentiale:

 ACIZIGRAȘI ESENȚIALI 

Uleiul de argan este compus în proportie de aproximativ 80% din acizi grași nesaturați, ceea ce îl face valoros pentru sănătatea cardiovasculară și pentru menținerea sănătății pielii.

- Acid oleic (omega-9), reprezintă aproximativ 43–49% din conținutul total de acizi grași. Are efecte benefice asupra sistemului cardiovascular, contribuind la scăderea colesterolului rău (LDL) șî la creşterea celui bun (HDL).

 - Acid linoleic (omega-6), constituie în jur de 29–36% din compoziția uleiului. Este un acid gras esențial, implicat în procesele antiinflamatorii și în menținerea integrității barierei cutanate.

 - Alti acizi grași: Acid palmitic (10–15%) și acid stearic (4–7%), care contribuie la stabilitatea uleiului și la efectele sale emoliente.

VITAMINE si ANTIOXIDANȚI 

Uleiul de argan este o sursă naturală valoroasă de antioxidanți și compuși cu rol protector celular.

 - Vitamina E (tocoferoli) se găsește în concentrații ridicate, în special sub formă de alfa-tocoferol, recunoscută pentru efectele antioxidante puternice. Ajută la combaterea stresului oxidativ și la prevenirea îmbătrânirii premature a pielii.

 - Polifenoli, compusi fenolici cu efecte antiinflamatorii și antimicrobiene. Sunt implicați și în protecția împotriva radicalilor liberi și a radiațiilor UV.

- Steroli, inclusiv spinasterol și schottenol, care pot avea efecte antiinflamatorii și beneficii asupra metabolismului lipidic.

 - Saponine, substante cu proprietăți calmante și hidratante, utile în ingrijirea pielii sensibile sau iritate.

Pe lângă lipide și antioxidanți, uleiul de argan conține și alți compuși cu acțiuni biologice variate:

 - CCarotenoide, pigmenți naturali cu rol antioxidant, care protejează pielea împotriva radiațiilor ultraviolete și contribuie la sănătatea vizuală.

 - Flavonoide, cu efecte antiinflamatorii și antibacteriene, flavonoidele susțin sistemul imunitar și pot contribui la reducerea riscului de afecțiuni cronice.

Această compoziție complexă este responsabilă pentru eficiența uleiului de argan în aplicații dermatologice, cosmetice și nutriționale. 


Importanță ecologică și economică a arborelui de argan 

• Barieră împotriva deșertului. Rădăcinile sale stabilizează solul și împiedică înaintarea deșertului Sahara.

• Valoare comercială. Lemnul său este foarte dens și dur (numit și „lemn de fier”), fiind folosit tradițional pentru construcții și cărbune, însă astăzi tăierea lui este strict interzisă pentru a proteja pădurile de argan și producția de ulei alimentar și cosmetic.


Am auzit un reportaj la radio pe România Actualități despre argan.

Sper că vă interesează și pe dumneavoastră!

Mulțumim,  Natură Mamă!

&&&

 Legenda ultimei frunze de  toamna

- Povestea care spune de ce o frunză rămâne uneori singură în copac-


Se spune că, demult, într-o pădure așezată între două dealuri, trăia un fag bătrân, atât de înalt încât păsările spuneau că ramurile lui pot auzi șoaptele norilor.

În fiecare primăvară, fagul își îmbrăca ramurile în mii de frunze tinere. Vara le legăna în adierea vântului, iar când venea septembrie le privea cum începeau, una câte una, să se coloreze în galben, arămiu și ruginiu.

Numai o frunză mică, crescută pe cea mai înaltă ramură, nu voia să-și schimbe culoarea.

— Tată, de ce surorile mele nu mai sunt verzi? întrebă ea.

Bătrânul fag îi răspunse:

— Pentru că a venit Toamna, copilă. Ea nu ia nimic fără să lase ceva în urmă. Ia verdele pădurii și ne dă aur. Ia căldura verii și ne dă mirosul fructelor coapte. Ia cântecul păsărilor și ne lasă liniștea în care pământul se pregătește să doarmă.

Frunza se întristă.

— Și pe noi de ce ne face să cădem?

Fagul tăcu o vreme, apoi îi spuse:

— Pentru că uneori trebuie să te desprinzi pentru ca viața să poată începe din nou.

Dar frunza nu voia să plece.

🍂 Zilele trecură. Diminețile deveniră tot mai reci, iar ceața cobora peste pădure. Vântul lua frunzele și le purta peste cărări, prin poieni și până la marginea satului.

Curând, ramurile fagului rămaseră aproape goale.

Numai frunza cea mică se mai ținea cu putere.

Într-o seară, Toamna veni prin pădure. Purta o rochie lungă, cusută parcă din frunze arămii, măceșe și crizanteme, iar în urma ei mirosea a mere coapte și a pământ umed.

— De ce nu vrei să vii cu mine? o întrebă Toamna.

— Pentru că mi-e teamă. Dacă mă desprind, nu mă voi mai întoarce niciodată.

Atunci Toamna zâmbi.

— Privește sub tine.

Frunza privi spre pământ. Sub fag, miile de frunze căzute formaseră un covor gros care acoperea rădăcinile copacului și ferea pământul de frig.

— Vezi? îi spuse Toamna. Nicio frunză nu cade degeaba. Chiar și atunci când drumul ei prin aer se termină, ea continuă să ocrotească locul din care a venit.

Frunza înțelese.

Nu mai era tristă.

În dimineața următoare, când prima brumă albise iarba, își desfăcu încet codița de pe ramură.

Vântul o ridică spre cer.

Pentru câteva clipe, frunza văzu întreaga pădure, satul, turla bisericii și dealurile acoperite de ceață. Apoi coborî lin și se așeză chiar lângă rădăcina bătrânului fag.

Se spune că de atunci ultima frunză care rămâne într-un copac nu se încăpățânează să lupte cu toamna.

Ea doar mai privește o dată lumea de sus înainte de a pleca.

Iar bătrânii spuneau că toamna ne învață un lucru pe care omul îl înțelege abia cu timpul:

"Nu tot ceea ce se sfârșește se pierde. Unele lucruri trebuie să plece pentru ca altele să poată începe."

(Secretele Media)

&&&

 Un destin trist a unei minți strălucite 


                   ALICE VOINESCU 


Scriitoare, traducătoare şi critic de teatru, Alice Voinescu s-a născut la 10 februarie 1885, la Drobeta-Turnu Severin. Tatăl său, Sterie Steriadi, era o figură importantă a orașului, avocat de renume și cu un doctorat obținut la Paris. Ea se dovedește a fi un copil precoce, la vârsta de șase ani știind să citească în limbile română, franceză și germană. După ce își finalizează studiile la Facultatea de Litere și Filosofie, conducătorul său de licență, Titu Maiorescu, îi convinge părinții să o lase să plece în Germania și Franța pentru a se pregăti de doctorat. După mai mulți ani de studiu reușește, în 1913, să-și susțină doctoratul la Sorbona, devenind prima femeie din România cu doctorat în filosofie. Lucrarea va fi publicată la Paris și apreciată de lumea academică, tânăra primind mai multe propuneri de angajare, ca lector la Paris sau profesor la o universitate americană. Alice Voinescu le refuză pe toate, preferând să se întoarcă în țară, pentru a se mărita cu avocatul Stello Voinescu. Întrucât posturile de profesor universitar de filosofie erau rezervate exclusiv bărbaților, se concentrează asupra esteticii și istoriei teatrului, devenind profesor titular la Conservatorul de Artă Dramatică din București. Scrie studii despre patru dramaturgi contemporani (Franz Wedekind, Luigi Pirandello, George Bernard Shaw și Jean Claudel) și susține numeroase conferințe și emisiuni radiofonice despre teatrul antic, teatrul elisabetan, dramaturgia clasică franceză, devenind faimoasă ca bună vorbitoare. Deși frecventează cercul „Criterion”, alături de Mircea Eliade, Petru Comarnescu, Arșavir Acterian și alți intelectuali cu vederi de dreapta, va protesta public după asasinarea fostului ei profesor Nicolae Iorga de către legionari. După venirea comuniștilor la putere, este pensionată cu forța, apoi arestată, în 1951. Va face un an și șapte luni de închisoare, apoi va avea domiciliu forțat într-o comună din Moldova până în 1954, unde va trăi în condiții groaznice. Va supraviețui datorită ajutoarelor primite de la prieteni. Ca urmare a unor memorii scrise de mai mulți intelectuali importanți, Perpessicius, Tudor Vianu, Camil Petrescu, Victor Eftimiu, i se va permite să revină în București, unde va trăi datorită unei pensii modeste și a unor traduceri din literatura engleză și germană. Se stinge la 4 iunie 1961, la București. În anii ’80, criticul Dan Grigorescu reușește să publice o serie de volume de estetică și istorie a teatrului semnate de Alice Voinescu, iar după 1989 i se publică „Jurnalul”, operă voluminoasă, care va fi considerat o lucrare de excepțională valoare literară și documentară. Practic, acesta acoperă efervescenta perioadă interbelică, cu numeroasele personalități pe care le-a cunoscut și o parte din experiența de coșmar a existenței autoarei după instaurarea puterii comuniste.  A început să scrie „Jurnalul” în 1929, la sugestia scriitorului francez Roger Martin du Gard, laureat al Premiului Nobel pentru literatură. Printre cei care apar în „Jurnal” se numără George Enescu, prințesa Maruca Cantacuzino, Nicolae Iorga, Marietta Sadova, Gala Galaction, André Gide, André Malraux. Perpessicius scria în 1953 despre ea: „În ce măsură activitatea multiplă și diversă a Doamnei Alice Voinescu a slujit societății românești în aceste ultime decenii ale culturii noastre, abia dacă mai e nevoie să fie amintit. Seriile de discipoli ai cursurilor domniei sale și auditorii numeroaselor domniei sale conferințe stau mărturie imenselor servicii pe care această pedagogă și oratoare, deopotrivă de active, le aduc celor iubitori de învățătură, de gânduri frumoase și, mai ales, de o justă și subtilă inițiere în tainele dramaturgiei universale.”

Text de Radu Băieșu, redactor și muzeograf, MNLR


Jurnalul Aliciei Voinescu este una dintre cele mai importante scrieri memorialistice din literatura română, acoperind 32 de ani de însemnări (1929–1961) strânse în 34 de caiete. Publicat postum (prima ediție apărând în 1997 la Editura Albatros, cu o prefață de Alexandru Paleologu și reeditat ulterior la Polirom), volumul oferă atât o radiografie a elitei intelectuale interbelice, cât și o mărturie tulburătoare despre supraviețuirea morală în timpul regimului comunist.

Autoarea a început să scrie la vârsta de 44 de ani (în septembrie 1929) și a continuat până cu câteva zile înainte de moartea sa (30 mai 1961), la 76 de ani.

Teme principale ale jurnalulului:

    Viața intelectuală și socială interbelică,  surprinde portrete și întâlniri cu mari personalități ale epocii, precum Nicolae Iorga, Nae Ionescu, Mircea Eliade, Tudor Vianu, George Enescu sau participanții la celebrele Decade de la Pontigny din Franța (unde a interacționat cu André Gide și Roger Martin du Gard).

    Drama personală și căsnicia. O mare parte a însemnărilor este dedicată relației complexe și dureroase cu soțul ei, avocatul Stello Voinescu. După moartea acestuia în 1940, jurnalul capătă forma unui dialog interior continuu cu el.

   Persecuția comunistă și exilul interior. Însemnările din anii '50 documentează marginalizarea ei profesională (scoaterea de la catedra de estetică și istoria teatrului de la Conservator), detenția la Jilava și Ghencea, precum și perioada de domiciliu forțat în satul Costești (județul Iași).

   Reflecția filosofică și credința, formată la Sorbona și la școala neokantiană de la Marburg, Alice Voinescu își analizează trăirile cu luciditate, evoluând treptat spre o profundă trăire creștin-ortodoxă ca formă de rezistență spirituală.


Câteva citate reprezentative din Jurnalul Aliciei Voinescu, grupate pe marile teme care i-au marcat viața și gândirea:


„Nu mai vreau închisoare și coercițiuni, vreau oameni în libertate, crescuți spre a fi liberi cu adevărat.”


„Orice s-ar întâmpla, numai o moarte ai. Firește, poți să suferi înmiit văzând mizeria furiei bestiale în jurul tău, dar sufletul nu ți-l poate atinge nimeni dacă nu i-l dai.”


„Păcatul cel mare al neamului a fost materialismul, ieșirea din om, sub toate chipurile.”


"Ce folos să iubesc pe un om pe care nu-l cunosc așa cum e, care e forțat să se deghizeze continuu în fața mea pentru a-mi întreține dragostea.”


„Nu cred că mediul e vinovat, ci eu însămi.”


„Mă minunez cât e omul de ușuratic sau poate cât realitatea e legată de hic et nunc [aici și acum].”


„Cred în cultura intelectuală, fiindcă aceea e obiectivă și mă împinge spre recunoașterea limitelor ei, deci îmi dă drum liber nădejdii în lumea misterului.”


Alice Voinescu a iubit profund, iar viața ei afectivă, marcată de o pasiune mistuitoare, suferință și devotament absolut.

Povestea ei de dragoste este una dintre cele mai complexe și dramatice din cultura română, desfășurându-se pe mai multe planuri.


Pe plan personal:

Marea iubire și căsnicia cu Stello Voinescu

O iubire împotriva tuturor. 

L-a cunoscut pe avocatul Stello Voinescu la Paris, în timpul studiilor și s-a căsătorit cu el în 1915, sfidând opoziția familiei sale, care nu îl considera potrivit pentru ea.

A fost o relație tumultuoasă. Stello era un bărbat carismatic, inteligent, dar extrem de nestatornic, cu numeroase infidelități și o fire dificilă. Deși el i-a provocat suferințe uriașe, Alice l-a iubit cu o fidelitate și o înțelegere aproape materne, refuzând să-l judece sau să se despartă de el.

După ce Stello a murit în 1940, jurnalul ei s-a transformat într-o lungă scrisoare adresată lui. Timp de peste două decenii, până la propria moarte, Alice i-a vorbit zilnic în paginile caietelor, analizându-și retrospectiv iubirea și iertându-i greșelile.


Iubirea spirituală și prieteniile intelectuale

Dincolo de căsnicie, Alice Voinescu a trăit legături sufletești foarte intense cu mari spirite ale vremii, bazate pe admirație intelectuală și comuniune morală.

Cea mai cunoscută astfel de legătură a fost prietenia profundă cu scriitorul francez Roger Martin du Gard (laureat al Premiului Nobel), pe care l-a întâlnit la întâlnirile de la Pontigny. Corespondența și paginile de jurnal arată o afecțiune caldă, plină de tandrețe și respect reciproc, care a ajutat-o să supraviețuiască moral în anii grei ai comunismului.


Cum definea ea iubirea Alice Voinescu 

Pentru Alice Voinescu, iubirea nu a fost o simplă emoție trecătoare, ci un act de voință, cunoaștere și jertfă. Ea credea că a iubi înseamnă a-l accepta pe celălalt cu toate slăbiciunile lui și a-ți asuma suferința fără a deveni amar sau răzbunător.


Câteva citate despre iubire și dragoste 

„Mulțumesc lui Dumnezeu că pot iubi.” (Notația cu care își deschide jurnalul, stabilind tonul întregii sale vieți interioare.)

"Niciodată nu am făcut nimic fără dragoste, nimic cu folos.”

 „Dragostea e libertate prin aceea că e creație. Cine iubește un om îl naște din nou. Cine iubește pe Dumnezeu a și realizat, fie numai o clipă, divinul în sine, a scăpat de sclavia «legii», e liber. Căci dragostea e prinos, adică generator, ce scapă din socoteala strictă a raportului dintre cauză și efect.” (din Scrisori către fiul și fiica mea)

„Ce folos să iubesc pe un om pe care nu-l cunosc așa cum e, care e forțat să se deghizeze continuu în fața mea pentru a-mi întreține dragostea.”


Despre suferința din dragoste și căsnicia cu Stello

 „Viața cu Stello devine imposibilă. Mă întreb, Doamne, ce gânduri ai cu mine? Știu că eu l-am ales, că Tu mi-ai pus piedici, dar pentru o biată atracție fizică, atât de firească unei fete tinere, de ce să plătesc o viață întreagă, numai cu umilințe, dar cu o reală suferință fizică?”

După moartea lui Stello în 1940, tonul ei devine unul de tandrețe senină și iertare totală, adresându-i-se zilnic cu apelativul afectuos „pui mic” și scriind despre el: „Acum mi-l închipui plutind pe valurile cele...”, convinsă că moartea nu întrerupe legătura sufletească, ci o purifică.


Maternitatea spirituală și testamentul moral din "Scrisori către fiul și fiica mea" de Alice Voinescu

Publicat postum în anul 1994, la Editura Dacia (într-o ediție îngrijită de Maria-Ana Murnu), volumul "Scrisori către fiul și fiica mea" ocupă un loc cu totul aparte în literatura română. Deși Alice Voinescu nu a avut copii biologici, această carte reprezintă chintesența vocației sale pedagogice și materne, fiind concepută ca un testament spiritual adresat tinerilor, atât studenților săi de la Conservator, cât și generațiilor viitoare, pe care le-a adoptat sufletește.

Dincolo de convenția epistolară, conținutul cărții se articulează ca o meditație filosofică, etică și creștină asupra sensului existenței umane, a libertății, a iubirii și a formării caracterului.

   Pedagogia inimii și a libertății interioare

Spre deosebire de tratatele morale rigide, scrisorile Aliciei Voinescu nu impun dogme, ci propun un dialog cald, lucid și plin de empatie. Autoarea își asumă rolul de ghid spiritual care nu oferă rețete gata făcute, ci îl provoacă pe tânărul cititor să gândească singur și să își descopere propria autenticitate. Pentru Alice Voinescu, adevărata educație nu înseamnă acumularea de informații, ci trezirea conștiinței și cultivarea libertății interioare. Ea avertizează împotriva conformismului și a superficialității, îndemnându-și „copiii” spirituali să nu se lase modelați de presiunile exterioare ale societății sau ale epocii, ci să își păstreze verticalitatea morală chiar și în cele mai vitrege condiții.

  Iubirea ca forță creatoare și eliberatoare

Una dintre temele fundamentale ale volumului este redefinirea iubirii. Departe de a fi privită doar ca un sentiment pasager sau o simplă atracție, dragostea este înțeleasă de autoare ca un act de creație și o cale spre cunoașterea de sine și a celuilalt. În viziunea ei, a iubi cu adevărat înseamnă a-l ajuta pe celălalt să crească, a-l elibera de propriile limite și a-l accepta fără a încerca să-l posezi. De asemenea, iubirea față de oameni este strâns legată de iubirea față de Dumnezeu, fiind singura capabilă să rupă lanțurile egoismului și să dea sens suferinței umane.

   Confruntarea cu suferința, răul și istoria

Scrisă pe fundalul unor vremuri tulburi, marcate de crize morale și de instaurarea totalitarismului, cartea abordează frontal problema răului și a durerii. Alice Voinescu nu idealizează viața și nu îi ferește pe tineri de adevărul suferinței; dimpotrivă, ea îi învață cum să o transfigureze. Mesajul ei central este că demnitatea umană nu poate fi distrusă din exterior atâta timp cât omul își păstrează integritatea sufletească. Astfel, volumul devine un manual de rezistență morală, în care blândețea, iertarea și credința nu sunt semne de slăbiciune, ci cele mai înalte forme de curaj.

   Armonia dintre rațiune și credință

Formată la școala filosofică neokantiană de la Marburg și la Sorbona, Alice Voinescu reușește în aceste scrisori o sinteză rară între rigoarea gândirii filosofice și profunzimea trăirii creștin-ortodoxe. Ea le explică tinerilor că cultura, arta și rațiunea nu contrazic credința, ci pregătesc terenul pentru ea, ajutând mintea să își recunoască limitele și să se deschidă spre misterul vieții.


În ansamblu, "Scrisori către fiul și fiica mea" nu este doar o carte de sfaturi morale, ci o confesiune luminoasă a unui spirit care a transformat propria suferință și lipsa maternității biologice într-o iubire universală. Prin profunzimea ideilor și căldura tonului, volumul rămâne un reper esențial al literaturii sapientiale românești, oferind oricărui cititor un sprijin solid în căutarea adevărului și a sensului personal.


VEȘNICĂ PREȚUIRE!🤍💫🌠💧

$$$

 Andrei Mureşanu, poetul stins la doar 47 de ani   Andrei Mureşanu s-a născut pe 16 noiembrie 1816 în Bistriţa, într-o familie de țărani săr...