duminică, 22 noiembrie 2026

&&&

 Legenda ultimei frunze de  toamna

- Povestea care spune de ce o frunză rămâne uneori singură în copac-


Se spune că, demult, într-o pădure așezată între două dealuri, trăia un fag bătrân, atât de înalt încât păsările spuneau că ramurile lui pot auzi șoaptele norilor.

În fiecare primăvară, fagul își îmbrăca ramurile în mii de frunze tinere. Vara le legăna în adierea vântului, iar când venea septembrie le privea cum începeau, una câte una, să se coloreze în galben, arămiu și ruginiu.

Numai o frunză mică, crescută pe cea mai înaltă ramură, nu voia să-și schimbe culoarea.

— Tată, de ce surorile mele nu mai sunt verzi? întrebă ea.

Bătrânul fag îi răspunse:

— Pentru că a venit Toamna, copilă. Ea nu ia nimic fără să lase ceva în urmă. Ia verdele pădurii și ne dă aur. Ia căldura verii și ne dă mirosul fructelor coapte. Ia cântecul păsărilor și ne lasă liniștea în care pământul se pregătește să doarmă.

Frunza se întristă.

— Și pe noi de ce ne face să cădem?

Fagul tăcu o vreme, apoi îi spuse:

— Pentru că uneori trebuie să te desprinzi pentru ca viața să poată începe din nou.

Dar frunza nu voia să plece.

🍂 Zilele trecură. Diminețile deveniră tot mai reci, iar ceața cobora peste pădure. Vântul lua frunzele și le purta peste cărări, prin poieni și până la marginea satului.

Curând, ramurile fagului rămaseră aproape goale.

Numai frunza cea mică se mai ținea cu putere.

Într-o seară, Toamna veni prin pădure. Purta o rochie lungă, cusută parcă din frunze arămii, măceșe și crizanteme, iar în urma ei mirosea a mere coapte și a pământ umed.

— De ce nu vrei să vii cu mine? o întrebă Toamna.

— Pentru că mi-e teamă. Dacă mă desprind, nu mă voi mai întoarce niciodată.

Atunci Toamna zâmbi.

— Privește sub tine.

Frunza privi spre pământ. Sub fag, miile de frunze căzute formaseră un covor gros care acoperea rădăcinile copacului și ferea pământul de frig.

— Vezi? îi spuse Toamna. Nicio frunză nu cade degeaba. Chiar și atunci când drumul ei prin aer se termină, ea continuă să ocrotească locul din care a venit.

Frunza înțelese.

Nu mai era tristă.

În dimineața următoare, când prima brumă albise iarba, își desfăcu încet codița de pe ramură.

Vântul o ridică spre cer.

Pentru câteva clipe, frunza văzu întreaga pădure, satul, turla bisericii și dealurile acoperite de ceață. Apoi coborî lin și se așeză chiar lângă rădăcina bătrânului fag.

Se spune că de atunci ultima frunză care rămâne într-un copac nu se încăpățânează să lupte cu toamna.

Ea doar mai privește o dată lumea de sus înainte de a pleca.

Iar bătrânii spuneau că toamna ne învață un lucru pe care omul îl înțelege abia cu timpul:

"Nu tot ceea ce se sfârșește se pierde. Unele lucruri trebuie să plece pentru ca altele să poată începe."

(Secretele Media)

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

$$$

 Andrei Mureşanu, poetul stins la doar 47 de ani   Andrei Mureşanu s-a născut pe 16 noiembrie 1816 în Bistriţa, într-o familie de țărani săr...