joi, 20 august 2026

£££

 S-a întâmplat în 20 august1864: La această dată, s-a născut Ion I. C. Brătianu, om politic liberal, preşedinte al Partidului Naţional Liberal din 1909 până la încetarea sa din viaţă; a fost, în mai multe rânduri, ministru şi prim-ministru; de numele său se leagă războiul de eliberare şi întregire naţională (1916-1919), Unirea de la 1918, Constituţia din 1923 ş.a; membru de onoare al Academiei Române.

Ion I. C. Brătianu (n. Florica, judeţul Argeş - d. 24 noiembrie 1927, Bucureşti), a fost om politic, inginer, prim-ministru al României, preşedinte al Partidului Naţional Liberal și membru de onoare al Academiei Române. Dominând cu autoritate viaţa politică din România timp de două decenii, în aceeaşi măsură adulat şi contestat, Ion I. C. Brătianu a fost una dintre cele mai complexe şi controversate personalităţi politice din istoria României. Viaţa sa aproape s-a confundat cu aceea a Partidului Naţional Liberal, pe care l-a condus şi prin care s-a realizat ca om politic.Ion I. C. Brătianu a avut o traiectorie politică fulminantă, purtând povara grea a numelui pe care îl avea. Numele său a reprezentat un mare avantaj, dar el era conştient că trebuia să îl onoreze. Timp de două decenii a făcut şi a desfăcut guverne, iar întreaga clasă politică a ascultat de vocea sa. Regele Ferdinand I a fost puternic influenţat în deciziile sale de fruntaşul liberal, pe care îl considera „zodia bună a României”, iar pentru acest lucru şi-a atras de la opozanţi renumele de „rege neîncoronat”. Reformele adoptate pentru consolidarea statului naţional unitar român, faptul că a fost unul dintre principalii ctitori ai României Mari, ideal secular al poporului român, i-au determinat pe istorici să-l numească cel mai mare om politic şi bărbat de stat al României din toate timpurile, „o adevărată şcoală politică”.

Ionel Brătianu, aşa cum obişnuiau să-l numească apropiaţii, era fiul cel mare al fostului prim-ministru şi fondator al Partidului Naţional Liberal, Ion C. Brătianu şi al oltencei Pia Pleşoianu. Nu avea nici 13 ani când tatăl îi încredinţează o sarcină de mare răspundere. În timpul Războiului de Independenţă, Ionel îl însoţeşte pe tatăl său pe front, deşi era doar un copil. El şi fraţii săi erau singurii care se aflau în posesia dicţionarului cifrat al prim-ministrului. Când regele Carol I află acest lucru, rămâne încremenit de uimire. La exclamaţia suveranului: „nu sunt decât nişte copii!”, Ion C. Brătianu îi răspunde: „de nimeni nu sunt mai sigur ca de ei”. În 1882, tânărul Brătianu devine absolvent al Colegiului „Sfântul Sava” din Bucureşti, după care urmează un stagiu de şase luni în serviciul militar, primind la final gradul de sublocotenent. Din toamna anului 1883, se stabileşte la Paris pentru a-şi definitiva studiile superioare. Aici, frecventează Şcoala preparatorie „Saint-Barbe”, Şcoala Politehnică, apoi Şcoala de poduri şi şosele, obţinând diploma de inginer în 1889.

În acelaşi an, el revine în ţară şi începe să profeseze ca inginer specialist la construcţia căii ferate Iaşi - Paşcani. Invitat să locuiască în palatul de la Ruginoasa, tânărul liberal începe să aibă o idilă cu Maria Moruzi-Cuza. Aceasta se căsătorise în 1889 cu Alexandru Cuza, fiul domnitorului Alexandru Ioan Cuza. Soţul a murit la doar şase luni de la căsătorie, astfel că palatul a rămas moştenire soţiei. Pentru a-şi oficializa relaţia, cei doi se cunună în 1897, dar se despart la scurt timp după aceea. Cu Maria, Ionel Brătianu a avut singurul copil, Gheorghe Ion, pe care l-a recunoscut ca fiu legitim. După mai multe aventuri, Ionel Brătianu se va căsători pe 4 martie 1907 cu Eliza Ştirbei, pe care a determinat-o să divorţeze de Alexandru Marghiloman, unul dintre liderii conservatorilor.

Timpul liber şi-l petrecea la conacul din Florica, judeţul Argeş. În Bucureşti, locuia pe strada Biserica Amzei, tot aici avându-şi biroul de lucru. Brătianu era cunoscut ca o persoană foarte comodă, care prefera să gestioneze administrarea ţării de acasă de la el. Era pasionat de istorie şi deţinea una dintre cele mai bogate şi valoroase biblioteci din ţară. Citea foarte mult, considerând politica a fi o artă. Avea o concepţie superioară în ceea ce priveşte datoria omului de stat:„Cei mai mulţi îşi închipuie că politica e un fel de distracţie, cu foloase şi onoruri.Politica e ceva grav, grav de tot.Ai în mâna ta viaţa şi viitorul ţării tale”. După moartea tatălui său, la 4 mai 1891, conducerea Partidului Naţional Liberal a fost preluată de unchiul său, Dimitrie C. Brătianu. Acesta se stinge din viaţă doar un an mai târziu. În aceste condiţii, congresul partidului îl alege preşedinte pe Dimitrie Alexandru Sturdza. Ionel Brătianu se simte îndatorat să continue opera politică a părintelui său, astfel că în 1895 candidează pentru Parlament la Colegiul I, fiind ales deputat de Gorj. În campania electorală, el a recunoscut avantajul pe care i-l oferă numele ce-l poartă, dar ţinea să sublinieze imensa povară pe care o creează, căci va trebui să onoreze în cel mai sublim mod acest nume. Pe 31 martie 1897, Brătianu este numit ministru al Lucrărilor Publice, din această calitate acordând o atenţie specială construcţiei de căi ferate. Pentru aceasta era ajutat de o echipă întreagă de specialişti, printre care şi ilustrul Anghel Saligny.

Încă de la debutul său în viaţa politică, Ionel Brătianu a fost sprijinit de gruparea „Oculta”, formată din membrii ai partidului care doreau ca acesta să preia conducerea liberalilor. Acestă grupare era condusă de Eugeniu Carada, guvernatorul Băncii Naţionale, care exercita o mare influenţă în partid, acţionând din umbră, ocult, de unde şi denumirea grupării. Acesta vedea în tânărul liberal un viitor mare om politic al României. Brătianu dorea să reformeze partidul sub toate aspectele, iar în scurt timp a devenit liderul tinerilor liberali, care erau hotărâţi să contribuie la accelerarea procesului de modernizare a societăţii româneşti. În 1899, Ionel Brătianu reuşeşte să-i atragă în rândul PNL pe liderii socialişti din PSDMR, care astfel şi-au atras renumele de „generoşi”. Brătianu avea întâlniri frecvente cu liderul socialiştilor, Constantin Stere. Aceştia doreau înfăptuirea reformei agrare şi a celei electorale, iar liberalul le răspundea spunându-le că acesta este şi crezul său politic.Între Stere şi Brătianu au avut loc ample negocieri pentru trecerea socialiştilor în tabăra liberală. În cele din urmă, la sfârşitul anului 1899, acest lucru se întâmplă, Stere primind conducerea filialei PNL Iaşi.

Pe 14 februarie 1901, odată cu numirea unui nou cabinet liberal, Ionel Brătianu primeşte portofoliul Ministerului Lucrărilor Publice, iar în urma remanierii guvernamentale din 9 ianuarie 1902 primeşte şi interimatul Ministerului de Externe, al cărui titular va deveni pe 18 iulie. Din această poziţie s-a ocupat îndeaproape de situaţia românilor din Imperiul Otoman şi Austro-Ungar, acordând o atenţie specială românilor din Transilvania, pe care îi sprijinea moral şi politic. Ministrul de externe intervenea adesea la Viena şi Budapesta pentru a ameliora situaţia românilor.De asemenea, avea întrevederi frecvente cu liderii românilor din provincie. 

În 1905, Ionel şi fratele său, Vintilă Brătianu, au participat la inaugurarea palatului ASTRA din Sibiu, iar anul următor Octavian Goga şi Miron Cristea l-au vizitat la Florica. Mai târziu, a efectuat vizite în oraşele din Transilvania, întâlnindu-se cu unul dintre foştii căpitani ai lui Avram Iancu, acum ajuns la bătrâneţe. Fruntaşul liberal a avut ocazia să deprindă tradiţiile moţilor, experienţă pe care o va expune într-o viitoare lucrare a sa .Conducând grupul tinerilor liberali, Brătianu evita să riposteze bătrânilor din partid, care se opuneau reformelor. Vocea sa devenea una dintre cele mai importante din Partidul Naţional Liberal, iar opinia sa era ascultată şi luată în considerare. Liberalul sublinia în discursurile sale însemnătatea decisivă a a chestiunii ţărăneşti pentru România, dezvoltarea economică, problema capitalului străin, introducerea votului universal. El avea o concepţie modernă, pătrunsă de responsabilitate faţă de prezentul şi viitorul României. Partidul Naţional Liberal a profitat de izbucnirea răscoalei ţărăneşti din 1907 pentru a răsturna guvernul conservator condus de Gheorghe Grigore Cantacuzino, Ionel Brătianu ridicând tot mai insistent problema ţărănimii. În aceste împrejurări, pe 12 martie 1907, regele îl cheamă din nou la putere pe Dimitrie Alexandru Sturdza, preşedintele liberalilor. În noul guvern, Ionel Brătianu este numit ministru de Interne. Cabinetul a dat publicităţii un manifest, care aducea la cunoştinţă măsuri care vor fi luate numai pentru „a îndestula cereri drepte şi legitime”: desfiinţarea unor taxe ce priveau activitatea ţăranului, o nouă lege a învoielilor agricole şi altele. În calitate de ministru de Interne, Brătianu a numit în frunte oameni capabili să poarte un dialog cu ţăranii. Însă, evenimentele au degenerat. Pentru orice om politic era limpede că problema ţărănească trebuia să-şi găsească o rezolvare, căci societatea însăşi trebuia reconstruită din temelii.

După ce D. A. Sturdza a declarat că nu îşi mai poate exercita funcţia, pe 27 decembrie 1908 a avut loc o şedinţă a la care au luat parte şi preşedinţii Corpurilor legiuitoare, pentru a se hotărî soarta partidului şi a guvernării. Iniţial, Mihail Pherekyde este propus ca succesor, în calitate de cel mai vechi fruntaş liberal. Dar acesta îl propune la rândul său pe Ion I. C. Brătianu. În aceeaşi zi, a fost emis şi decretul regal de numire a lui Brătianu în funcţia de prim-ministru al României. Pe 11 ianuarie 1909, a avut loc Congresul partidului, care l-a desemnat în funcţia de preşedinte al Partidului Naţional Liberal, cu mult entuziasm, căci reprezenta „tot ceea ce avea mai bun partidul şi ţara”. Avea 45 de ani şi dispunea de cel mai puternic instrument pentru realizarea operei sale politice. Un moment tensionat din viaţa fruntaşului liberal se consumă pe 8 decembrie 1909. Prim-ministrul a fost victima unui atentat, fiind împuşcat de un anume Gheorghe Stoenescu, lucrător C.F.R., în timp ce se îndrepta spre casă de la şedinţa Senatului. Ulterior, atentatorul a declarat că dorea să dea un exemplu clasei politice, considerându-l pe primul ministru vinovat de scumpirea traiului zilnic. După două săptămâni a fost votată „Legea Orleanu”, care interzicea dreptul la asociere şi la grevă pentru salariaţii statului, dar garanta libertatea muncii. Încă de la începutul primului său mandat, prim-ministrul pleda pentru înfăptuirea reformelor agrară şi electorală, revizuirea Constituţiei. Brătianu a propus regelui extinderea dreptului de vot prin înfiinţarea colegiului unic, dar Carol I a refuzat. În faţa acestei situaţii, liderul liberalilor îşi depune mandatul pe 28 decembrie 1910.

În opoziţie, Ionel Brătianu s-a decis să pregătească marea ofensivă, dar menţinerea partidului pe băncile opoziţiei a stârnit protestul membrilor mai în vârstă, care acuzau lipsa de pricepere a şefului şi influenţa pe care o exercitau „tinerii generoşi” ai lui Constantin Stere. Pe 17 iulie 1913, după ce România a intrat în al doilea război balcanic, Brătianu şi-a dat demisia din fruntea partidului, a îmbrăcat uniforma de maior şi a plecat pe câmpul de luptă, fiind ataşat la Statul Major al Artileriei. Mihail Pherekyde se deplasează în Bulgaria pentru a-l convinge să revină asupra deciziei, dar Brătianu nu a dorit să discute politică până la încheierea acţiunilor militare. După sfârşitul conflictului (28 iulie 1913), climatul politic era propice aplicării reformelor. Într-o scrisoare adresată lui Carol I în august 1913, Brătianu cerea urgent trecerea la aplicarea reformelor, însă regele se arăta reticent, temându-se ca aceste reforme să nu stârnească lupte violente pe scena politică. După o guvernare conservatoare, Ion I. C. Brătianu este chemat pentru a doua oară să formeze Consiliul de Miniştri pe 4 ianuarie 1914. După câştigarea alegerilor parlamentare, preşedintele Partidului Naţional Liberal expune pe 21 februarie 1914 problema revizuirii Constituţiei. Între 18 şi 26 mai au loc alegeri pentru Adunarea Constituantă, iar după întrunirea acesteia au fost stabilite comisiile pentru analiză.

Declanşarea primului război mondial a impus scoaterea reformelor de pe ordinea de zi. Trebuie amintit contextul din care ţara noastră a trebuit să se poziţioneze în acest conflict. România avea la acel moment un tratat militar cu Tripla Alianţă, încheiat încă din 1883 de tatăl actualului prim-ministru. Tratatul fusese ţinut secret, căci un pact cu Austro-Ungaria era extrem de nepopular în rândul opiniei publice. Totuşi, acesta a adus un avantaj ţării noastre, prin scoaterea din izolarea diplomatică în care se afla la acel moment şi protecţia în faţa ameninţărilor Rusiei ţariste. Însă, în noul context internaţional, fruntaşul liberal considera tratatul inoperabil.

La mijlocul lunii iulie 1914, împăratul austriac Franz Joseph şi împăratul german Wilhelm al II-lea, îi cer imperios lui Carol I să ia poziţie faţă de conflictul ce se declanşase în Europa. La consultările din ţară, regele se pronunţa vehement pentru respectarea tratatului, în timp ce majoritatea politicienilor români declarau că nu se poate intra într-un război de partea austriecilor. În cele din urmă, la Sinaia, a fost convocat un Consiliu de Coroană în ziua de 21 iulie 1914. Suveranul a fost susţinut doar de Petre P. Carp, în timp ce majoritatea s-a pronunţat ca România să adopte o poziţie oficială de neutralitate în acest conflict. În comunicatul oficial se preciza că atitudinea de neutralitate a României se motiva prin faptul că nu a fost prevenită de aliatul său de izbucnirea războiului, aşa era prevăzut în tratat, iar Austro-Ungaria nu a fost atacată, ci ea a atacat prima dată.

Pe 27 septembrie 1914, regele Carol I se stinge din viaţă, ceea ce însemna pentru România libertatea de a merge la război împotriva Austro-Ungariei. Aşadar, în noul context, prim-ministrul a devenit figura centrală a vieţii politice, deciziile sale influenţând destinul istoric al României. Pentru acest lucru îşi va atrage renumele de „rege neîncoronat”. În perioada 1914 - 1916, cele două blocuri politico-militare, Antanta şi Puterile Centrale, au încercat să atragă România de partea lor, mizând atât pe poziţia ei geostrategică, cât şi pe importantele resurse de petrol şi cereale. În această privinţă, curentul filoantantist a fost cel care s-a impus, prin vocea autoritară a lui Ion I. C. Brătianu. Exista şi un curent filogerman, reprezentat de Petre P. Carp, Titu Maiorescu şi Alexandru Marghiloman, însă influenţa pe care fruntaşul liberal o avea asupra regelui Ferdinand I se va dovedi decisivă. În perioada neutralităţii, întreaga coordonare a politicii externe româneşti este preluată de primul ministru, care lucra cu mare precauţie, orientându-se spre încheierea unor acorduri diplomatice care să constituie garanţii pentru statul român. Un asemenea succes diplomatic îl constituie „Acordul Sazonov-Diamandi” dintre România şi Rusia încheiat pe 18 septembrie 1914 la Petrograd. Prin acest acord, Rusia se angaja să garanteze şi să apere integritatea teritorială a României şi să recunoască drepturile acesteia asupra teritoriilor din Austro-Ungaria locuite de români, în schimbul „neutralităţii binevoitoare” a ţării noastre.

Tot în acestă perioadă, guvernul Brătianu a semnat un acord cu Italia prin care s-a convenit ca cele două ţări să se informeze reciproc în legătură cu orice schimbări preconizate în politica lor şi să nu renunţe la neutralitate fără consultări prealabile. Opinia publică sprijinea prin manifestaţii noua orientare a ţării, astfel că primul ministru va trece la dotarea armatei. Pe 31 martie 1916, acesta va contracta de la Banca Angliei un împrumut de 40 de milioane de lire sterline, bani ce erau destinaţi cumpărării de armament şi muniţie. Ion I. C. Brătianu a dat dovadă de multă fermitate şi abilitate diplomatică, stăruind pentru încheierea unor convenţii politico-militare, care să stipuleze limpede condiţiile în care România va intra în război şi obiectivele urmărite de ea.

După îndelungi tratative, pe 4 august 1916, au fost semnate tratatele de colaborare cu membrii Antantei. În baza tratatului de alianţă şi al convenţiei militare, aliaţii ne promiteau trimiterea zilnică a trei sute de tone de armament şi muniţii, armata rusă urma să participe la apărarea Dobrogei în eventualitatea unui atac bulgar, iar trupele Antantei de la Salonic trebuiau să angajeze o mare ofensivă, care să reţină o parte a trupelor austro-ungare. De asemenea, se recunoştea legitimitatea unirii cu România a Transilvaniei şi Bucovinei, respectând totodată integritatea teritoriului românesc. 

În ziua de 14 august 1916 (a calendarului pe stil vechi), la Palatul Cotroceni din Bucureşti, are loc Consiliul de Coroană, care trebuia să decidă soarta României. Regele Ferdinand I s-a pronunţat pentru intrarea în război de partea Antantei, ţinând însă să precizeze că pentru a lua o asemenea hotărâre a trebuit să se învingă pe sine, făcând aluzie la faptul că intra în război împotriva ţării în care s-a născut. Totodată, a menţionat că este călăuzit numai de interesele superioare ale României. Cele mai grave proteste le-a avut bătrânul conservator Petre P. Carp, filogerman convins. România declară război Austro-Ungariei. A doua zi, ostaşii români au trecut Carpaţii pentru eliberarea Transilvaniei. Entuziasmul preluării controlului principalelor trecători din Carpaţi şi eliberarea unor oraşe precum Braşovul, de exemplu, a fost stopat de pierderea bătăliei de la Turtucaia, pe frontul de sud. Deşi a luptat cu eroism şi spirit de sacrificiu, armata română a fost nevoită să se retragă pas cu pas, copleşită de numărul şi tehnica modernă a inamicului. Veniseră rapid germanii în ajutorul austro-ungarilor...Totodată, Antanta nu şi-a îndeplinit promisiunea de a trimite trupe ruseşti, care să lupte alături de români şi nu a început ofensiva în zona Salonic, care ar fi ţinut ocupată Bulgaria. În aceste condiții, cu o lungime a frontului mai mare decât tot frontul de vest, armata română nu prea avea ce să facă...Nerespectarea promisiunilor de către Antantă l-a întristat foarte mult pe Ionel Brătianu. În aceste condiţii, aşa cum spunea şi sloganul partidului, „prin noi înşine”, lupta prin propriile forţe rămânea singura salvare pentru ostaşii români.  

Deplin convins de justeţea cauzei româneşti, Brătianu a acţionat pentru mobilizarea tuturor forţelor armate. Însă, situaţia nu a decurs prielnic pentru armata română, soldaţii fiind nevoiţi să se retragă pas cu pas. Armata Puterilor Centrale, condusă de generalul von Mackensen, a acţionat pe mai multe direcţii: în nord a spart frontul de pe Valea Jiului, înaintând pe Olt, iar în sud a ocupat Dobrogea şi a trecut Dunărea pe la Zimnicea. Astfel, trupele inamice se apropiau ameninţător de Capitală. În aceste condiţii, familia regală şi guvernul au fost nevoiţi să se retragă la Iaşi pe 12, respectiv 20 noiembrie 1916. Moldova a devenit un adevărat „pământ al făgăduinţei”. De asemenea, trupele române s-au retras pe aliniamentul Râmnicu Sărat - Viziru, între Carpaţi şi Dunăre. La 23 noiembrie, generalul von Mackensen a intrat în fruntea trupelor sale în Bucureşti. A urmat o perioadă grea pentru poporul român, care a trebuit să suporte jaful fără scrupule al ocupantului. Realitatea a arătat că guvernanţii nu au luat măsurile necesare pentru dotarea corespunzătoare a armatei, iar planurile de acţiune militară s-au dovedit nerealiste. „Belea” de care am mai suferit și în războiul de peste încă două decenii! Și nici acum nu ne simțim prea bine! 

În conştiinţa publică se va crea un curent împotriva liberalilor, vinovaţi de „pierderile inutile”, din campania anului 1916. Pe 11 decembrie 1916, se formează la Iaşi un guvern de uniune naţională condus tot de fruntaşul liberal. Anul următor se trece imediat la reorganizare, armata română fiind înzestrată cu echipament modern cumpărat de la aliaţi. La sporirea capacităţii de luptă, o contribuţie importantă a avut-o misiunea militară franceză condusă de generalul Henri Mathias Berthelot. În acelaşi timp, guvernul a dat dispoziţie ca întreg tezaurul românesc să fie transportat la Moscova. De asemenea, pentru a reface moralul soldaţilor, autorităţile au considerat de cuviinţă că era timpul ca statul român să treacă la îndeplinirea promisiunilor făcute, înainte de terminarea operaţiilor. În aceste condiţii, pe 19 iunie 1917, se promulgă proiectul de revizuire a Constituţiei, care consacra, printre altele, adoptarea reformei agrare prin exproprierea marii proprietăţi şi introducerea votului universal. Acest act a funcționat ca un „motor” cu explozie imediată! După alcătuirea foarte minuţioasă a unui plan de campanie, operaţiile militare s-au reluat în iulie 1917, când trupele austro-ungare şi germane vizau atacarea Moldovei de la sud la nord. Luptând cu eroism, ostaşii români au reuşit să respingă în bloc atacurile inamicilor. La Mărăşti (11 - 19 iulie), Mărăşeşti (24 iulie- 6 august) şi Oituz (26 iulie - 9 august), faptele de arme au reliefat spiritul de jertfă al românilor şi speranţa în refacerea unităţii naţionale. Însă, în octombrie 1917, bolşevicii au preluat puterea în Rusia şi au anunţat dorinţa de a încheia armistiţiul. În aceste condiţii, România rămânea izolată pe frontul din est, înconjurată de trupele inamice, astfel că avantajul oferit de victoriile din vara aceluiaşi an nu a mai putut fi fructificat. Trupele ruseşti au părăsit linia frontului într-o totală dezordine, producând jafuri şi distrugeri. Încă odată rămâneam singuri în fața inamicilor! Și am mai câștigat alți inamici: rușii bolșevici! Ca urmare, armata română a intervenit pentru a asigura ordinea, dezarmându-i şi neutralizându-i pe ruşi. În replică, autorităţile bolşevice au recurs la măsuri dure: arestarea reprezentantului ţării noastre de la Petrograd, Constantin Diamandy, ruperea legăturilor diplomatice (13 ianuarie 1918) şi confiscarea tezaurului, acuzând totodată ţara noastră de agresiune pe propriul teritoriu, prin intrarea trupelor române în Basarabia pentru restabilirea ordinii, deşi aceasta s-a produs la apelul basarabenilor. La începutul anului 1918, presiunile Austro-Ungariei asupra României s-au amplificat, cerându-se înlăturarea dinastiei şi încheierea grabnică a armistiţiului. Prim-ministrul nu s-a arătat dispus să încheie o pace ruşinoasă, astfel că depune mandatul guvernului pe 26 ianuarie 1918.

În locul său este format un cabinet condus de generalul Alexandru Averescu. Pe 24 aprilie 1918, Alexandru Marghiloman a semnat un armistiţiu înrobitor, dar care a permis supravieţuirea statului român. Semnarea acestuia a fost tergiversată continuu de regele Ferdinand, iar răsturnarea situaţiilor pe front în defavoarea Puterilor Centrale, a permis României să reintre în război de partea Antantei pe 24 octombrie 1918.Astfel, sfârşitul primului război mondial (11 noiembrie 1918) a găsit România în tabăra învingătoare. Anul 1918 a marcat şi desăvârşirea procesului de unitate naţională a românilor. Pe 27 martie şi 15 noiembrie, Basarabia şi Bucovina şi-au manifestat dorinţa de „unire necondiţionată” cu Patria-Mamă. Actul de Unire a Transilvaniei cu România de la 18 noiembrie/1 decembrie 1918 încheie un procesul de formare a statului naţional unitar, la care Ionel Brătianu avusese o contribuţie majoră. După Unire, oamenilor politici le revenea răspunderea de a găsi mijloacele adecvate pentru a asigura dezvoltarea României ca stat european. Pe 1/14 decembrie, regele şi guvernul au întâmpinat la Gara de Nord delegaţia Marelui Sfat Naţional Român din Transilvania, care aducea Rezoluţia Unirii de la Alba-Iulia pentru a fi predată şefului statului. La banchetul dat în această onoare, Ionel Brătianu a luat cuvântul: „De o mie de ani vă aşteptăm şi aţi venit ca să nu ne mai despărţim niciodată. Sunt clipe în viaţa unui neam de fericire atât de mare că răscumpără veacuri întregi de dureri. Bucuria noastră nu e bucuria unei singure generaţii, ea e sfânta cutremurare de fericire a întregului popor românesc, care de sute şi sute de ani a stat sub urgia soartei cele mai cumplite, fără a pierde credinţa lui nestrămutată în această zi ce ne uneşte şi care nu se putea să nu vie.”

Pe 29 noiembrie/12 decembrie 1918 s-a format un nou Consiliu de miniştri, în care erau reprezentate toate provinciile istorice, prezidat de Ion I. C. Brătianu, preşedintele Partidului Naţional Liberal. În prima lună de la instalare, pe 15/16 decembrie, cabinetul publică decretul-lege privind exproprierea marilor proprietăţi rurale din „Vechiul Regat”, fixând şi condiţiile exproprierii. Însă, războiul lăsase răni adânci pe trupul ţării noastre: distrugeri materiale, familii sfâşiate de durere şi dezbinate, scăderea nivelului de trai, scăderea producţiei, ceea ce a generat în perioada imediat următoare nemulţumiri în rândul populaţiei, manifestate prin greve şi lupte de stradă. Se impunea astfel adoptarea unor ample reforme, care să ralieze România la noile realităţi postbelice.

Principala preocupare pe plan extern a prim-ministrului român era recunoaşterea prin tratat a unirii celor trei provincii cu Patria-Mamă. În ziua de 18 ianuarie 1919 lucrările Conferinţei de Pace de la Paris, care trebuia să reglementeze problemele internaţionale după război. Desfăşurarea lucrărilor i-a creat o mare deziluzie lui Ionel Brătianu. Conducerea conferinţei a fost preluată de un Consiliu al celor patru Mari Puteri învingătoare: preşedintele S.U.A., Woodrow Wilson, premierul britanic, Lloyd George, prim-ministrul Franţei, Georges Clemenceau şi cel italian, Vittorio Orlando. Prin decizia acestora, România a fost trecută în rândul statelor cu interese limitate, putând să participe la dezbateri numai când era invitată, deşi potrivit convenţiei din 4 august 1916 se bucura de acelaşi drepturi egale.

Aceştia considerau că România este un stat mic cu putere militară scăzută, deci nu era o voce de luat în considerare. Marile Puteri erau cele care decideau în numele celorlalte state, hotărând ceea ce să fie sau nu stipulat în tratate, justificând că ele au dus greul războiului. Marile Puteri au pregătit Tratatul de Pace cu Germania fără a permite delegaţiei române să-şi exprime punctul de vedere, deşi ţara noastră a avut foarte mult de suferit din pricina luptelor cu germanii. Delegaţia română a fost nevoită să semneze Tratatul de Pace cu Germania la 28 iunie 1919, fără a-l putea studia sau formula observaţii...Măgărie pe față!

Deoarece Consiliul celor patru intenţiona să procedeze la fel şi în privinţa celorlalte tratate, în mai 1919, prim ministrul român a luat iniţiativa unei note verbale colective adresate lui Georges Clemenceau, prin care cerea ca proiectele tratatelor să le fie comunicate din timp, pentru a le putea analiza. Cu toate acestea, Consiliul a acceptat să prezinte la 29 mai doar un rezumat al proiectului de Tratat cu Austria, urmând ca a doua zi să trimită delegaţiei austriece textul complet al acesteia. În urma unui nou protest a şefului delegaţiei române, s-a obţinut amânarea pentru 2 iunie a trimiterii proiectului către delegaţia Austriei. Documentul conţinea unele clauze menite să faciliteze amestecul Marilor Puteri în treburile interne ale României. Astfel, sub pretextul grijii pentru respectarea minorităţilor naţionale, Marile Puteri îşi rezervau libertatea de a decide măsurile „pe care le vor crede necesare” pentru a ocroti drepturile şi interesele acestor minorităţi. De asemenea, România era obligată să semneze o convenţie prin care acorda timp de cinci ani liberul tranzit pentru toate mărfurile, mijloacele de transport şi supuşii „Puterilor Aliate şi Asociate”, fără nici un fel de vamă. 

Într-un discurs rostit la şedinţa plenară a statelor aliate asupra proiectului de tratat şi într-un memoriu adresat Consiliului, Ion I. C. Brătianu afirma că România este hotărâtă să asigure drepturile minorităţilor, dar ea nu poate să primească un regim special, la care nu erau constrânse toate statele suverane. Totodată, el a arătat că România era gata să ia măsurile necesare pentru a uşura tranzitul şi a dezvolta comerţul cu celelalte naţiuni, în conformitate cu legislaţia internă. Întrucât Consiliul nu a acceptat obiecţiile formulate, la 2 iulie 1919 Brătianu a părăsit Conferinţa. La 10 septembrie 1919, România a fost pusă în faţa faptului împlinit, căci Marile Puteri au semnat la Saint-Germain Tratatul de Pace cu Austria. În urma notelor ultimative ce i s-au adresat, de a semna fără obiecţii tratatul, Ionel Brătianu şi-a dat demisia din fruntea Consiliului de miniştri pe 12 septembrie 1919, deoarece nu a dorit să semneze acest tratat.

Cu sprijin brătienist, pe 13 martie 1920, se formează un nou guvern sub conducerea lui Alexandru Averescu, preşedintele Partidului Poporului, care a cooptat printre miniştri săi şi membri conservatori-democraţi, printre care Take Ionescu şi Nicolae Titulescu. Preşedintele Partidului Naţional Liberal a considerat oportună numirea la conducerea guvernului a generalului Averescu, deoarece acesta se bucura de imensă popularitate în rândul oamenilor. Liberalii au sprijinit guvernul Averescu în vederea restabilirii ordinii publice, refacerii economice a ţării şi legiferării reformei agrare.În vara anului 1921, fruntaşul liberal a declanşat acţiunea de înlăturare a guvernului, considerând că momentul preluării destinului ţării de către liberali se apropie. Brătianu declara: „trebuie să ne pregătim de asalt”. El a reuşit să atragă în acest demers întreaga opoziţie, care a început să boicoteze măsurile luate de cabinet. Acest lucru demonstrează influenţa pe care liberalul o avea asupra clasei politice. De asemenea, Brătianu a purtat îndelungi tratative cu Iuliu Maniu, preşedintele Partidului Naţional Român, pentru o posibilă fuziune sau coaliţie de guvernare.Aceste negocieri au eşuat, din cauza faptului că cei doi lideri nu s-au înţeles la împărţirea numărului de locuri în Parlament. Pe 17 decembrie, Ferdinand I îl desemnează preşedinte al Consiliului de miniştri pe Take Ionescu, preşedintele Partidului Democrat. Însă, tot în aceeaşi lună, Ionel Brătianu obţine acordul de colaborare pentru un viitor guvern cu Partidul Ţărănesc din Basarabia şi Partidul Democrat al Unirii din Bucovina, astfel că după numai o lună de la instalare, guvernul takist primeşte un vot de blam din partea Parlamentului şi a trebuit să demisioneze.

După ce regele Ferdinand I consultă formal pe şefii tuturor formaţiunilor politice, pe 19 ianuarie 1922, Ion I. C. Brătianu este desemnat să formeze noul Guvern al României. Evenimentele din timpul războiului şi din perioada imediat următoare i-au întărit regelui credinţa că Brătianu era un om „providenţial”, pe care trebuie să se bizuie. Fiind un temperament mai slab, Ferdinand s-a lăsat dominat de Brătianu, nesfiindu-se să declare că, deşi mulţi apreciază pe Brătieni ca pe a doua dinastie din România, el nu vede nimic rău în asta. Iar cu alt prilej a mărturisit: „Prefer să cad cu Brătianu, dacă asta ar fi să se întâmple, dar este singurul în care am încredere”.Partidul Naţional Liberal decide să îşi urmeze programul de guvernare, care menţiona închinarea tuturor puterilor pentru consolidarea unităţii naţionale. Astfel, la doar patru zile de la instalarea cabinetului, este emis decretul-regal de dizolvare a Corpurilor legiuitoare, în vederea declanşării alegerilor pentru Adunarea Naţională Constituantă.

Pe 15 octombrie 1922, la Catedrala Reîntregirii Neamului din Alba-Iulia, a avut loc ceremonia de încoronare a regelui Ferdinand şi a reginei Maria ca suverani ai României Mari. Încoronarea a semnificat momentul în care Ferdinand I devenea regele tuturor românilor „de la Nistru până la Tisa”. Evenimentul a fost într-o mică măsură umbrit de luptele de pe scena politică, căci Partidul Naţional Român şi Partidul Ţărănesc au refuzat să participe la festivităţi, motivând că acestea au fost coborâte „la rolul unor simple manifestaţii de partid”. Nicolae Iorga a acceptat să participe „din devotament pentru Coroană”, după cum el însuşi a declarat, ţinând însă să precizeze ironic că nu va mai avea aceeaşi atitudine „când domnul Brătianu se va încorona”. Acceptând să se încoroneze sub guvernul Brătianu, regele dovedea că era hotărât să menţină PNL la putere, fără a ţine seama de opinia partidelor de opoziţie.

Partidul Naţional Liberal se consolidează prin absorbţia Partidului Ţărănesc din Basarabia (gruparea Inculeţ) şi Partidului Democrat al Unirii din Bucovina (gruparea Nistor) pe 21 ianuarie 1923, formându-se astfel o suficient de puternică majoritate pentru a fi înaintat spre dezbaterea Parlamentului proiectul noii Constituţii. „Balcanismul” politicii româneşti a fost ilustrat cel mai bine în timpul dezbaterilor ce au avut loc. Liderii opoziţiei aduceau argumente neserioase pentru a împiedica adoptarea legii fundamentale. Totodată, pentru a crea mai mult „pitoresc”, la unele întruniri se prezentau şobolani morţi reprezentând pe Ionel şi Vintilă Brătianu, avertizându-i pe cei doi guvernanţi de soarta pe care îi va aştepta dacă vor provoca poporul. În pofida tuturor protestelor violente ale opoziţiei, regele a promulgat noua Constituţie a României, prin care se asigura temeiul juridic pentru dezvoltarea României Mari. Noua Constituţie a fost votată la 26 martie 1923 în Adunarea Deputaţilor [44], iar la 27 martie în Senat, fiind promulgată de rege şi publicată în „Monitorul Oficial” la 29 martie 1923 ca operă liberală.

Datorită aplicării doctrinei liberale „prin noi înşine”, economia românească a cunoscut un ritm rapid de refacere până în 1923, după care a înregistrat o creştere cu adevărat spectaculoasă, ale cărei efecte s-au resimţit şi în prima parte a guvernării ţărăniste, până la declanşarea „marii recesiuni” globale din 1929. Cele mai multe măsuri din guvernarea Brătianu au vizat alinierea ţării noastre la noile realităţi postbelice: legea pentru organizarea armatei (24 iunie 1924), legea pentru organizarea şi exproprierea căilor ferate, legea privind repaosul duminical şi sărbătorile legale, legea pentru învăţământul primar din 26 iunie 1924 (caracter „unitar, obligatoriu şi gratuit”, durata fiind de 7 ani), legea organizării judecătoreşti (25 iunie 1925), prin care judecătorii deveneau inamovibili, legea pentru înfiinţarea Patriarhiei României (25 februarie 1925), legea privind organizarea Bisericii Ortodoxe Române (4 mai 1925). Pentru unificarea administrativă a tuturor provinciilor a fost adoptată legea din 14 iunie 1925, care avea la bază „păstrarea caracterului unitar al ţării” şi aplicarea descentralizării administrative. De asemenea, pentru înlesnirea controlului, supravegherea aplicării legilor şi buna administrare, judeţele se împărţeau în circumscripţii numite plăşi, care cuprindeau mai multe comune.În calitate de şef al guvernului, Ionel Brătianu s-a implicat în promovarea politicii externe a României. Diplomaţia românească avea la bază preocuparea pentru asigurarea independenţei, suveranităţii naţionale, apărarea păcii şi a status quo-ului teritorial.

Spre sfârşitul guvernării, Ion I. C. Brătianu s-a confruntat cu declanşarea crizei dinastice generate de o nouă renunţare a principelui Carol al II-lea la prerogativele sale de moştenitor al Coroanei. În ziua de 4 ianuarie 1926, Adunarea Naţională Constituantă a adoptat legile prin care se accepta renunţarea lui Carol, se modifica Statutul Casei Regale, principele Mihai era proclamat moştenitorul tronului şi se constituia o Regenţă care să exercite prerogativele suveranului, în cazul că acesta ar ajunge pe tron înainte de vârsta majoratului.Regenţa se compunea din trei persoane: principele Nicolae, patriarhul Miron Cristea şi Gheorghe Buzdugan, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Acest act era considerat ca fiind unul impus de prim-ministrul liberal.Cu toate exagerările vădite ale opoziţiei, era evident că adoptarea acestui act era în avantajul fruntaşului liberal. Sfârşitul regelui era tot mai aproape, căci boala lui se agrava, lui Brătianu i se prevedea o lungă dominaţie la putere. Nimeni nu putea să prevadă la acel moment turnura spectaculoasă pe care o vor lua evenimentele din România în numai câţiva ani. După încheierea celor patru ani legitimi de guvernare, Ionel Brătianu îşi depune mandatul de prim-ministru pe 27 martie 1926.

Soluţia pentru numirea unui nou guvern fusese stabilită cu doi ani anterior de preşedintele liberalilor. În acest sens, pe 30 martie 1926, se formează un nou cabinet prezidat de Alexandru Averescu, cu sprijin brătienist. Comentând acest fapt, Nicolae Iorga nota: „Astfel Ion Brătianu se retrase, după ce mersese unde vroise şi întărise astfel declaraţia sa mândră că Partidul Liberal, adică el, stăpânul absolut al acestui partid, vine la putere şi pleacă de la putere când îi place”. Dacă în 1920, chemarea lui Averescu la putere apăruse ca un act normal, acum ea constituia o surpriză de proporţii pentru opinia publică. Într-un manifest lansat de naţionali şi ţărănişti se aprecia că guvernul Averescu „n-a fost adus la cârma ţării prin indicaţiile voinţei naţionale, ci este un guvern impus, un guvern personal. Guvernul generalului este un guvern de locotenenţă, un locţiitor al fostului guvern Brătianu". Sătule de abuzurile comise de fruntaşul liberal, conducerile celor două partide au acţionat pentru formarea unei adevărate şi puternice forţe de opoziţie, astfel că pe 10 octombrie 1926 s-a întemeiat Partidul Naţional Ţărănesc.

La insistenţele reginei Maria, ferm hotărâtă să ia parte la conducerea treburilor statului, s-a ajuns la propunerea lui Barbu Ştirbey, principalul personaj al camarilei regale. Pe 4 iunie 1927, Averescu a fost vizitat de Constantin Hiott, ministrul Casei Regale, care i-a prezentat decretul regal de demitere a guvernului şi de însărcinare a lui Ştirbey cu misiunea de a forma noul cabinet.Din Consiliul de miniştri condus de Ştirbey făceau parte PNL, PNŢ, PŢ-Lupu şi grupările conduse de Constantin Argetoianu şi Stelian Popescu. Şi de această dată influenţa lui Brătianu a fost decisivă. Printr-o manevră politică, Brătianu şi-a retras miniştrii liberali din guvern, ceea ce a provocat o criză în interiorul cabinetului. În aceste condiţii, Barbu Ştirbey îşi depune mandatul pe 20 iunie. Două zile mai târziu, noul Consiliu de miniştri, condus de Ion I. C. Brătianu, depune jurământul în faţa regelui la Scroviştea. Şeful statului era atât de slăbit încât nici nu a avut puterea să se ridice de pe fotoliu.

În alegerile parlamentare de la începutul lunii iulie, Partidul Naţional Liberal obţine o majoritate covârşitoare, iar Partidul Poporului nu întruneşte nici măcar 2% din totalul voturilor, astfel că nu mai accede în Parlament. Gazetele epocii relatau că Brătianu a dorit să le dea o lecţie averescanilor. Deşi iniţial se stabilise că Parlamentul se va întruni în ziua de 27 iulie, Ion I. C. Brătianu a propus ca acesta să fie convocat cu 10 zile mai devreme, având în vedere starea de sănătate a suveranului. În seara zilei de 19 iulie, odată cu validarea mandatelor noilor aleşi, Adunarea Deputaţilor şi Senatul au fost legal constituite. În dimineaţa zilei de 20 iulie 1927, a fost emis un comunicat oficial, care anunţa moartea regelui la orele 02:15. Regele Ferdinand s-a stins din viaţă la vârsta de 62 de ani. Privind data morţii suveranului au existat numeroase speculaţii, însă nici până ziua de astăzi nu s-a putut stabili ceva cu certitudine. Mai mulţi contemporani, printre care principele Nicolae, istoricul Nicolae Iorga şi Armand Călinescu, au afirmat că de fapt regele murise în ziua de 18 sau 19 iulie, dar vestea nu a fost publicată decât după constituirea legală a Parlamentului liberal, căci, în caz contrar, trebuia convocat vechiul Parlament dominat de către Partidul Poporului.

Următoarea perioadă a fost marcată de ciocnirile politice dintre Brătianu şi carlişti. Un eşec în această confruntare a survenit în cazul Manoilescu. Acesta îl vizitase pe Carol la Paris, iar la revenirea în ţară a fost arestat. Brătianu pusese agenţi de informaţii în străinătate să urmărească toate mişcările din jurul principelui. El argumenta aceste măsuri, considerându-l inamic al statului pe acela care doreşte să ia Coroana de pe capul suveranului legitim. Procesul lui Manoilescu a avut loc pe 10 noiembrie, dar spre surprinderea tuturor, judecătorii au decis achitarea acestuia. Pe 22 noiembrie s-a aflat că prim-ministrul suferă de amigdalită. A doua zi a făcut febră mare, având şi stări de sufocare. Doctorul Constantin Angelescu i-a făcut o operaţie de traheotomie, iar spre seară, doctorul Traian Nasta a executat câteva incizii externe. Acesta a descoperit în profunzime câţiva ganglioni prinşi, pe care i-a extirpat. A urmat încă o blocare a rinichilor, iar infecţia a trecut în sânge. 

Joi, 24 noiembrie 1927, la ora 06:45, Ion I. C. Brătianu, preşedintele Partidului Naţional Liberal şi prim-ministrul Românei, a încetat din viaţă, la vârsta de 63 de ani. Opinia publică era şocată, nimeni îşi putuse închipui acest deces subit al celui mai puternic om din stat. Cortegiul său funerar a fost purtat pe umeri atât de apropiaţi, cât şi de foştii opozanţi. A fost înmormântat la Florica, alături de tatăl său.

Ion I. C. Brătianu a dominat viaţa politică din România cu autoritate. Dintre cei care au încercat să-şi explice cauzele acestei dominaţii, toţi au căzut de acord că avea o vocaţie nativă de conducător.Fruntaşul liberal a ştiut foarte bine să-şi aleagă colaboratorii, valorificând la maximum capacităţile lor.Deşi avea doi fraţi, Ionel Brătianu l-a pregătit pentru succesiunea la conducerea Partidului Naţional Liberal pe Ion G. Duca, intuind capacităţile sale politice. Un factor important al dominaţiei sale politice a fost influenţa pe care o exercita asupra regelui Ferdinand, mai ales prin Barbu Ştirbei şi regina Maria. Brătianu era un foarte bun tactician politic. Ionel Brătianu a fost întotdeauna conştient de valoarea sa politică şi era convins că scrie o pagină în istoria naţională, concepţia şi acţiunile sale politice având un caracter democratic. El aprecia că nu există pentru oamenii politici îndatorire mai mare decât apărarea intereselor permanente şi a demnităţii poporului român.

Surse:

Ioan Scurtu, Ion I. C. Brătianu, Editura Museion, Bucureşti, 1992 

Anastasie Iordache, Ion I. C. Brătianu-un corifeu al democraţiei şi al liberalismului românesc, Editura Albatros, Bucureşti, 2007 

Stelian Neagoe, Oameni politici români, Editura Machiavelli, Bucureşti, 2007

Nicolae C. Nicolescu, Şefii de stat şi de guvern ai României (1859 - 2003), Editura Meronia, Bucureşti, 2003

Ioan Scurtu,Viaţa politică a României în anii 1918-1940. Evoluţia regimului politic de la democraţie la dictatură, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1996

https://www.historia.ro/sectiune/portret/articol/ion-i-c-bratianu-conducatorul-din-umbra-al-romaniei-interbelice

http://www.rador.ro/2018/12/01/personalitati-care-au-creat-romania-mare-ion-i-c-bratianu/

https://www.descopera.ro/istorie/14896853-ionel-bratianu-regele-neincoronat-care-a-condus-romania-din-umbra-si-s-a-iubit-cu-nora-lui-cuza-si-cu-regina-maria

https://www.icr.ro/pagini/ion-ic-bratianu-si-constructia-romaniei-moderne

£££

 S-a întâmplat în 20 august1872: În această zi, a murit Dimitrie Bolintineanu. Dimitrie Bolintineanu (n. 2 aprilie 1819 (sau 1824 sau1826), la Bolintinul din Vale – d. Bucureşti) a fost poet, prozator, publicist, diplomat şi om politic.

Al doilea fiu al machedonului Ienache Cosmand, arendaş, mic proprietar, subprefect, şi al Anicăi Bolintineanu „… veniţi din Balcani … un fel de moşieri de clasa a treia, sau mai curând din clasa arendaşilor” (Nicolae Iorga). Din anul 1829 se stabileşte în Bucureşti, unde devine elev al şcolii Colţea, în 1831 rămâne orfan de ambii părinţi, fiind obligat să se susţină singur de timpuriu, prin slujbe funcţionăreşti. De prin 1831 studiază la „Sfântul Sava”, iar de la sfârşitul anului 1835 - începutul anului 1836 pleacă cu o bursă la studii în Paris, unde audiază prelegerile ţinute de Jules Michelet, Edgar Quinet, Adam Mickiewicz ş.a. la Collége de France.

Este copist, ulterior secretar la Ministerul Trebilor Dinafară.Debutează ca poet în „Curierul de ambele sexe” cu elegia O fată tânără pe patul morţii (1842), iar în anul 1847 îi este publicat primul volum de versuri, Colecţie din poesiile domnului D. Bolintineanu; în 1855 este publicat volumul Poesii vechi şi nouă ce cuprinde elegii, balade, epistole, cântece şi poeme. Alte volume de versuri publicate sunt Legende şi basme naţionale în versuri (1858) şi Poesii de D. Bolintineanu atât cunoscute cât şi inedite (1865). 

Scrie legende istorice, unele preluate de la cronicari, altele imaginate, epopei (Traianida, Conrad), romane (Manoil, Elena), jurnale de călătorie, fabule, satire, dramaturgie ş.a. Participă la revoluţia de la 1848, conduce publicaţia „Poporul suveran”, unde face propagandă revoluţionară.După înfrângerea revoluţiei fuge în Transilvania, merge apoi la Constantinopol şi, în sfârşit, la Paris, unde îşi continuă studiile. Face călătorii prin Palestina, Egipt, Siria, Macedonia, Bulgaria, Turcia, pe care le descrie în diverse publicaţii. Revine în ţară, în 1859, pentru a participa la viaţa politică. Pe 12 octombrie 1863 este numit ministrul Cultelor şi al Instrucţiunii publice, în guvernul condus de Mihail Kogălniceanu. La 19 iulie 1864 demisionează din guvern şi este numit de Alexandru Ioan Cuza, membru al Consiliului de Stat. După 1866 iese din politică, iar din 1871 se îmbolnăveşte grav, trăind din mila prietenilor.

Publică, până la sfârşitul vieţii, peste 50 de volume de poezii, proză, legende istorice, biografii romanţate, jurnale de călătorie, romane, dar moare în mizerie, răpus de o boală necruţătoare. Contemporanii au avut o părere diferită faţă de opera sa, A. Densuşianu considerându-l unul din cei mai mari poeţi lirici români, în timp ce Nicolae Iorga îi neagă orice valoare.Indiferent de aceste opinii, nu i se poate nega harul de a versifica mult mai bine ca majoritatea contemporanilor săi.

Surse:

Stoica, Stan (coord.) - Dicţionar biografic de istorie a României, Editura Meronia, Bucureşti, 2008

https://jurnalul.antena3.ro/vechiul-site/old-site/suplimente/editie-de-colectie/pasoptistul-pelerin-2404.html

https://www.tititudorancea.com/z/biografie_dimitrie_bolintineanu.htm

https://www.unitischimbam.ro/dimitrie-bolintineanu/

https://jurnalul.antena3.ro/special-jurnalul/ctitori-ai-rom-acirc-niei-150-de-ani-de-la-unirea-principatelor-romane-142159.html

£££

 S-a întâmplat în 20 august1892: La această dată, s-a născut matematicianul Octav Onicescu. Octav Onicescu (n. Botoșani — d. 19 august 1983) a fost matematician român, întemeietor al școlii românești de teoria probabilităților, i-a dat acesteia o nouă axiomatizare, cu ajutorul noțiunii de „funcție eveniment" sau „funcție sumă". A introdus conceptul de „lanț cu legături complete", cea mai importantă contribuție românească în teoria probabilităților. A fost autor al unei noi varietăți de mecanică: „Mecanica invariantivă Onicescu".A fost membru al Academiei Române, membru al Uniunii interbalcanice a matematicienilor.Este, împreună cu Gheorghe Mihoc, creatorul școlii matematice românești de teoria probabilităților și statistică matematică.

Octav Onicescu a absolvit Liceul Laurian din Botoșani. A făcut studiile de matematică cu Gheorghe Țițeica, Dimitrie Pompeiu și Traian Lalescu și de filosofie cu Constantin Rădulescu-Motru și P. P. Negulescu.A participat în aeronautică la războiul de întregire. Onicescu își susține doctoratul în anul 1920, în Italia, la Universitatea din Roma cu profesorii Tullio Levi-Civita, Guido Castelnuovo și Vito Volterra, în probleme de geometrie diferențială legate de teoria relativității. Este membru al Seminarului lui P. Hadamard (Paris 1920 - 1921), docent în 1922, apoi conferențiar și în 1928 profesor la Facultatea de științe din București. Predă mecanica, grupuri continue de transformări, calcul diferențial absolut, pentru ca apoi să modernizeze învățământul de algebră. 

Octav Onicescu este creatorul noțiunii de lanț probabilistic cu legături complexe, iar în domeniul mecanicii a dezvoltat o mecanică nouă a sistemelor materiale. Din anul 1962 este profesor consultant. Din 1937 este membru corespondent al Academiei Române, membru al Academiei Lagrange (Italia) și al altor academii străine. Este secretar general, apoi președinte al Societătii române de științe, fondator și rector al institutului Center of Mechanical Sciences (C.I.S.M.), Udine, Italia, înființat în 1967.

Surse:

Personalități românești ale științelor naturii și tehnicii - Dicționar, București: Editura Științifică și Enciclopedică, 1982

https://agerpres.ro/documentare/2022/08/10/o-personalitate-pe-zi-matematicianul-octav-onicescu--966076

https://mathshistory.st-andrews.ac.uk/Biographies/Onicescu/

https://www.math.uaic.ro/~stoleriu/O2.pdf

http://www.itc-cluj.ro/capatana/valori/Portrete/onicescu.htm

£££

 S-a întâmplat în 20 august 1968: La această dată, pe poarta uzinei de la Colibaşi (Piteşti) a ieşit primul autoturism românesc de serie, Dacia 1100. Dacia 1100 a fost primul model de autoturism produs de producătorul român de automobile Dacia S.A. Modelul a fost comercializat între anii 1968 și 1971 și a fost un model intermediar până la intrarea în producție a modelului 1300. Dacia 1100 era bazată pe Renault 8, o berlină cu tracțiune și motor pe spate. 

Se spune că primul automobil ieșit pe poarta fabricii ar fi fost făcut cadou președintelui Republicii Socialiste România, Nicolae Ceaușescu. În realitate, Nicolae Ceaușescu a primit modelul cu nr. 75. Primul exemplar de Dacia 1100, condus de Ceaușescu la lansare, există și azi, făcând parte din colecția de vehicule cu interes istoric deținute de ACR, Automobil Clubul Român.

Conform contractului, Renault furniza toate părțile componente ale modelului, urmând ca cei de la Dacia să le asambleze. Viteză maximă: 138 km/h, motor de 46 CP.  Un model cu un motor mai puternic, Dacia 1100S, a fost produs în mai puțin de 100 de unități și a participat la Campionatul Național de Raliuri în anii 1970. De menționat că Dacia 1100, a fost fabricată în regim SKD, în sensul că toate piesele mari erau livrate din Franța și Spania (Valladolid) și montate în România (motoarele și cutiile de viteze veneau gata montate, trebuia doar introdus ulei în ele), în România fiind fabricate doar piese mai mici cum ar fi instalații electrice, tapițerii, scaune și geamuri, pentru a se putea menține un cost scăzut de fabricație și un ritm constant pentru a putea satisface cererea pentru acest model, care a fost mare încă de la lansare.

Modelul 1100 însă nu a fost integral asimilat în România, totuși piesele de schimb au fost disponibile destul timp. Inițial, culorile disponibile în România pentru acest model au fost: Verde turcoaz, Roșu grena, crem (cunoscut și sub numele de alb 40) și gri deschis. Varianta cu putere mărită la 60 CP erau disponibile și în culoare bleumarin. Dacia 1100 a fost disponibilă doar cu motorul de 1108 cmc de tip Siera renault, cu putere de 46 CP, ceea ce propulsa automobilul la 138 km/h, însă la teste a fost atinsă și viteza de 143 km/h. Acest model era disponibil pentru populație. De asemenea a fost disponibil și cu motor cu putere mărită, la 60 CP, ceea ce propulsa automobilul la puțin peste 150 km/h. Putea fi identificat prin cele patru faruri rotunde. Acest model nu a fost disponibil pentru populație ci doar pentru competiții și pentru miliție.

Frânele modelului 1100 erau dotate cu discuri, atât pentru roțile din față cât și pentru cele din spate, o noutate la acea vreme mai ales în Europa de Est, unde multe autoturisme încă aveau frâne cu tamburi pe toate roțile. Modelul a avut un foarte mare succes la public, acesta fiind apreciat de poporul român, probabil din cauză că era fabricat în România, dar și datorită faptului că avea proveniența din vest. 

Vânzările au continuat să fie foarte bune chiar și după ce a fost lansat modelul 1300, modelul 1100 fiind fabricat încă doi ani după lansarea modelului 1300. De asemenea acesta era mai performant și mai economic decât multe automobile contemporane din aceeași clasă produse în Europa de Est (cum ar fi Moskvici 408/412, Wartburg 311, Skoda 1000 MB sau Warszawa 223/224) și mai ieftin. De asemenea, modelul a fost apreciat pentru fiabilitate și rezistență, chiar și trei decenii mai târziu, aceste automobile funcționau în parametri și încă aveau multe piese originale. Astfel Dacia 1100 rămâne un reușit model al uzinelor Dacia...

Surse:

https://www.acr.ro/primul-autoturism-dacia-produs-in-romania-a-implinit-46-de-ani.html

https://adevarul.ro/locale/pitesti/prima-dacia-1100-aiesit-poarta-uzinei-47-ani-ceausescu-volan-adevarul-ascuns-dictatorul-nu-conducea-fapt-masina-numarul-unu-1_55d495abf5eaafab2cb9bac9/index.html

https://jurnalul.antena3.ro/special-jurnalul/masina-nationala-rodul-francofoniei-70321.html

https://jurnaluldearges.ro/11-mai-1968-a-inceput-constructia-primului-autoturism-romanesc-dacia-1100/

£££

 S-a întâmplat în 20 august 1968: În această zi, avea loc invadarea Cehoslovaciei de către trupele Tratatului de la Varşovia, mai puţin România (20 - 21 august). 

În noaptea de 20 spre 21 august 1968, se producea un fapt care a zguduit întreaga Europă şi lumea - Cehoslovacia invadată de trupele Pactului de la Varşovia, în frunte cu Uniunea Sovietică. 

Invadarea Cehoslovaciei („Operația Dunărea”) a fost ocuparea Republicii Socialiste Cehoslovace de către forțe armate din cinci state membre în Pactul de la Varșovia - Uniunea Sovietică, R.P. Bulgaria, R.P. Ungară, RDG și R. P. Polonă – în noaptea de 20–21 august 1968.A proximativ 250.000 de soldați au ocupat atunci Cehoslovacia. Două state membre ale Pactului de la Varșovia, adică Albania și România, au refuzat să participe. Forțele est-germane nu au participat nici ele la invazie, cu excepția câtorva specialiști, după ce Moscova le-a ordonat cu doar câteva ore înainea invaziei să nu treacă granița cu Cehoslovacia.137 de civili cehoslovaci au fost uciși și 500 au fost grav răniți în timpul ocupației. Invazia Cehoslovaciei a pus capăt reformelor inițiate de Alexander Dubček în „Primăvara de la Praga”. Politica externă a Uniunii Sovietice în această perioadă a fost denumită „Doctrina Brejnev”.

A doua zi, aproape de orele prânzului, un alt episod al istoriei, la fel de amplu, are loc în Bucureşti. Conducătorul statului, Nicolae Ceauşescu, rosteşte un discurs considerat, pe de-o parte, vârful carierei sale politice, iar pe de altă parte un act de curaj prin care România deschidea o fisură în angrenajul blocului comunist din Europa de Est. Motiv pentru care liderul de la Bucureşti va fi apreciat, în anii următori, de Occident.

A rămas până azi o controversă a istoriei, legată de acelaşi an 1968, anume că ţara noastră s-a aflat în pericol de-a fi invadată. Am fi avut oare soarta Cehoslovaciei? Ceea ce se ştie cu precizie este că Pactul de Varşovia a concentrat în jurul României, în toamna lui '68, zeci de divizii de toate categoriile de trupe. Puteam fi atacaţi din aer, de pe uscat şi dinspre Marea Neagră.Trupe ostile erau şi la vest, şi la sud, dar mai ales în nord şi est. Arhivele arată că invadarea României ar fi fost programată pentru ziua de 22 noiembrie 1968. Deşi părea să fie pregătită de război împotriva României, Uniunea Sovietică n-a apăsat totuşi pe trăgaci. Dacă documentele militare ale României şi NATO s-au deschis deja, cu privire la acel moment, în schimb, cele ruseşti cu datele anului 1968 rămân în continuare „sub lacăt”. Poate că tocmai la Moscova există răspunsul la întrebarea - de ce nu ne-a atacat URSS în 1968? Teama ruşilor faţă de reacţia Occidentului nu pare un răspuns plauzibil, aşa cum se vede în dosarele mai de curând scoase la lumină.

De multe ori s-a spus la noi, mai degrabă ca o legendă răspândită în rândul publicului, că România a refuzat să participe la invadarea Cehoslovaciei, în 1968. Lucrurile au stat, se pare, în cu totul alt mod. Realitatea ar fi că România a fost exclusă din start de la toate pregătirile pentru invadarea Cehoslovaciei. Motivul acestei situaţii este legat de faptul că Bucureştiul şi Moscova nu mai erau pe aceeaşi lungime de undă. Relaţiile între cele două capitale se răciseră încă de pe vremea lui Gheorghiu-Dej. Cel mai bun exemplu este al aşa-numitului „Plan Valev”, apărut în 1964, prin care s-ar fi dat fiecărei ţări comuniste o anumită atribuţie, în plan economic. România se opune categoric destinului care i se pregătise, acela de a se ocupa doar de agricultură. Planul nu va mai fi pus în aplicare. Bucureştiul are, şi din punct de vedere militar, o altă viziune, faţă de voinţa Moscovei, în ceea ce priveşte reorganizarea Pactului de la Varşovia. Noi solicitam, de pildă, principiul rotaţiei în cadrul alianţei, astfel încât statele membre să aibă dreptul, pe rând, la comanda Pactului ceea ce, fireşte, repugna sovieticilor!

De asemenea, România se implică tot mai puţin, şi pe plan politic, în relaţiile cu aliaţii din est, după 1965. Delegaţia noastră se retrage, în februarie 1968, de la reuniunea pregătitoare a Conferinţei Comuniste Internaţionale, după ce, în 1967, România boicotase Conferinţa Partidelor Comuniste şi Muncitoreşti de la Karlovy Vary. Bucureştiul nu semnează, în martie 1968, un tratat de cooperare între ţările socialiste, la Sofia. Mai apoi, românii nu sunt invitaţi la reuniunile statelor socialiste care au loc în primăvara şi vara lui 1968, la Dresda, Varşovia şi Bratislava. Moscova este iritată de încercarea lui Ceauşescu de-a se apropia foarte mult de Cehoslovacia şi Iugoslavia, astfel încât Leonid Brejnev, liderul sovietic de la acea vreme, vorbeşte despre „cârdăşia dunăreană". Este cunoscut faptul că liderul de la Bucureşti face o vizită în Cehoslovacia, între 15-17 august 1968, la câteva zile după ce la Praga se aflase Iosip Broz Tito, conducătorul Iugoslaviei. Se mai ştie şi că Cehoslovacia n-a vrut să se apropie de România, cel puţin până în iulie 1968, Bucureştiul fiind considerat un rebel în cadrul alianţei roşii. Relaţiile se schimbă după aceea, astfel că România şi Cehoslovacia reînnoiesc, cu ocazia vizitei lui Ceauşescu la Praga, Tratatul de prietenie, colaborare şi asistenţă mutuală.

La întrunirea de urgenţă a Adunării Generale ONU, din 25 august 1968, la New York, preşedintele în exerciţiu al Adunării Generale, Corneliu Mănescu, referindu-se la poziţia României a declarat: „Suntem hotărâţi să facem totul ca să acţionăm să se evite orice încordare, deşi într-un şir de probleme avem păreri deosebite, inclusiv în problema cehoslovacă, am căutat să punem un accent deosebit pe relaţia de prietenie cu Uniunea Sovietică”. La 23 august 1968, secretarul de Stat al SUA, Dean Rusk, i-a cerut ambasadorului URSS în Statele Unite, Anatoli Dobrînin, explicaţii despre zvonurile alarmante despre o posibilă intervenţie a Uniunii Sovietice împotriva României.

 Dobrînin a considerat aceste zvonuri fără temei. La 28 august, Rusk revine: „În numele umanităţii, vă cerem să nu invadaţi România, întrucât consecinţele pot fi impredictibile”. Secretarul de Stat american a cerut răspuns şi explicaţii fără întârziere, iar ambasadorul rus – după ce primise aprobare de la Moscova – a declarat că URSS nu are intenţia să atace România.Preşedintele american, L. Johnson, într-o cuvântare la San Antonio (Texas) a făcut o referire la Europa de Est, avertizând cu repercusiuni cumplite dacă Moscova ar elibera „câinii războiului”, cu referiri directe la temerile legate de posibilitatea invaziei României de către trupele sovietice. Preşedintele american a avertizat public URSS în prima săptămână a lunii septembrie, iar invazia României nu a mai avut loc.

În şedinţa Consiliului Naţional de Securitate, din 4 septembrie, Rusk a comunicat că, deşi sovieticii bătuseră în retragere imediat după discursul preşedintelui Johnson, „nu putem fi siguri că sovieticii nu vor ataca Berlinul sau România în zilele următoare”. Generalul Wheeler era de aceeaşi părere, explicând că: „19 divizii sovietice vor putea intra în România în decurs de două-trei zile.Această forţă poate înăbuşi rapid orice opoziţie românească.Vor exista puţine informaţii ale serviciilor de spionaj.Vom putea însă să detectăm mişcările avioanelor sovietice”.Corneliu Mănescu îl informează, la 1 octombrie 1968, la New York, pe Dean Rusk că poporul român a luat cunoştinţă de declaraţia preşedintelui Johnson din 30 august, deşi mass-media română nu a difuzat această ştire. Opinia secretarului de Stat: „o acţiune a Moscovei împotriva României ar avea de luat în seamă atitudinea însăşi a poporului român; ar periclita relaţiile dintre URSS şi Occident; ar declanşa un răspuns furios din partea opiniei publice mondiale”.

În România reacţia opiniei publice faţă de evenimentele din Cehoslovacia a fost una spontană, emoţională, cu totul în sprijinul declaraţiilor conducerii partidului şi statului. Nu a fost panică însă, lumea a cumpărat alimente – zahăr, făină, ulei, paste făinoase, conserve, comerţul de stat făcând faţă cererii mult sporite, fiecare cumpărând cât a vrut. Exista percepţia că o revenire a militarilor sovietici în România ar însemna şi o reeditare a începuturilor regimului democrat popular, cu epurări, luptă de clasă, represiune generalizată. Moscova era însă interesată să pună capăt experimentului cehoslovac, dacă se întindea şi în alte ţări socialiste, punea sub semnul întrebării însăşi regimurile de tip sovietic impuse în Estul şi Centrul Europei după 1945. România, ca urmare a gestului său de a condamna trimiterea de trupe militare ale statelor membre ale Tratatului de la Varşovia, în august 1968, în Cehoslovacia, a trecut foarte aproape de o intervenţie militară sovietică.

După ce pericolul a trecut, conducerea de la Bucureşti a încercat să înţeleagă politica externă a URSS. Deşi Ceauşescu, prin atitudinea avută faţă de invazia Cehoslovaciei, şi-a câştigat locul de lider al ţărilor din blocul comunist, el nu putea să se sustragă angajamentelor asumate în cadrul CAER şi Tratatului de la Varşovia. De asemenea, trebuia să reevalueze poziţia României în cadrul blocului comunist astfel încât să nu fie depăşite limitele toleranţei sovietice. Evenimentele din august 1968 păreau să compromită începutul timid al cursului pozitiv al relaţiilor Est-Vest. Toate acestea ameninţau şi direcţiile de perspectivă ale politicii externe ale României, obligând-o la prudenţă şi reconciliere cu partea sovietică, la concesii minimale în relaţiile bilaterale, ceea ce ar fi dus la diminuarea neîncrederii dintre cele două părţi.

Delegaţia română prezentă la sesiunea anuală a ONU, în noiembrie 1968, a fost informată din partea oficiului sovietic de la New York, că în urma discuţiilor directe cu liderii români, a întâlnirii dintre miniştri Apărării din ţările Tratatului de la Varşovia (29-30 noiembrie, Moscova), că relaţiile dintre România şi URSS se normalizaseră în mare măsură. Primul secretar al misiunii sovietice la ONU, V.I.Ustinov, a subliniat: „tovarăşii români s-au convins să nu există nici un pericol pentru România şi că în întreaga campanie desfăşurată în această privinţă n-a fost vorba decât de o neînţelegere…Conducerea sovietică a greşit atunci când, ca reacţie la o serie de atitudini potrivnice ale României, n-a invitat pe reprezentanţii români la unele întâlniri multilaterale la care s-au discutat probleme ale CAER şi ale Tratatului de la Varşovia…Greşeala conducerii române a fost aceea de a prelua zvonul cu privire la pericolul iminent al unei invazii sovietice”.

George Macovescu, prim-adjunctul ministrului Afacerilor Externe, afla la 25 septembrie 1968, la dineul oferit în onoarea ambasadorului sovietic la Bucureşti, A.V. Basov, că unitatea ţărilor blocului comunist continua să rămână unul dintre obiectivele politicii externe a URSS. Potrivit lui Basov, intervenţia din Cehoslovacia a avut un dublu scop preventiv: s-a evitat repetarea situaţiei din Ungaria şi s-a asigurat securitatea blocului comunist împotriva unei eventuale agresiuni vest-germane. Neînţelegerile dintre România şi URSS, din august 1968, fuseseră un moment delicat, însă ceea de irita era răspândirea zvonului că România trecuse foarte aproape pe lângă o ocupaţie asemănătoare celei din Cehoslovacia. Conducerea de la Kremlin era mulţumită că România nu dăduse crezare zvonurilor provocatoare care circulaseră şi care urmăreau deteriorarea relaţiilor româno-sovietice. Diplomaţii sovietici de la Bucureşti transmiteau că se dorea dezvoltarea unui dialog între cele două părţi, precum şi înlăturarea subiectelor de dispută.

În viziunea diplomaţilor români, după invazia din Cehoslovacia, în politica externă a URSS nu se semnalau modificări majore de strategie, continuând acţiunile de coordonare a statelor satelite prin intermediul CAER şi Tratatului de la Varşovia.Continua, de asemenea, politica de izolare a P. C. Chinez în lumea comunistă şi nu se renunţase la cursul „înţelegerii globale” cu SUA. Politica europeană a URSS se baza pe două principii: păstrarea blocurilor militare şi menţinerea trupelor străine pe teritoriul altor state. În acest context, nici problema germană nu părea să-şi găsească rezolvarea; cererile sovietice de recunoaştere a graniţelor existente în Europa, stoparea accesului la arma nucleară, recunoaşterea RDG, reglementarea situaţiei Berlinului occidental ş.a. nu întruneau acceptul guvernului de la Bonn. Blocarea negocierilor împiedica şi normalizarea relaţiilor sovieto-germane şi procesul securităţii europene.

România aprecia că în ceea ce priveşte politica Uniunii Sovietice faţă de Orientul Apropiat, se promovase inconsecvent, cu interese de moment ceea ce dusese la un dublu eşec, militar şi politico-diplomatic. Prin implicarea în conflictele din Orientul Apropiat, Moscova urmărise doar prezenţa flotei sovietice în Marea Mediterană şi deschiderea negocierilor cu partea americană. La Bucureşti apropierea sovieto-americană era interpretată ca o împărţire a sferelor de influenţă într-o altă parte a lumii. Diplomaţii români au înţeles că politica externă românească se va subordona scopurilor sovietice şi nu se va putea sustrage înţelegerilor globale care ar fi intervenit între SUA şi URSS.

Surse:

https://www.historia.ro/sectiune/general/articol/invazia-republicii-socialiste-cehoslovace-reactia-romaneasca

https://adevarul.ro/news/societate/august-1968-romania-refuza-participe-invazia-cehoslovaciei-1_50adab4f7c42d5a66398f3dd/index.html

https://www.rfi.ro/politica-88973-accent-pe-istorie-invazia-din-cehoslovacia-21-august-1968

https://romanialibera.ro/special/documentare/documente-nato--1968---anul-in-care-romania-putea-fi-invadata-de-urss-311238

https://liberinteleorman.ro/pozitia-romaniei-fata-de-invazia-cehoslovaciei-de-catre-armatele-tratatului-de-la-varsovia-august-1968-2/

£££

 S-a întâmplat în 20 august…

- 1469: A avut loc bătălia de la Lipnic, pe Nistru. Oastea lui Ştefan cel Mare îi învinge pe tătari. Pe 20 august 1469, la Lipnic (Lipinți), localitate în prezent situată în Raionul Ocnița, Republica Moldova a avut loc o bătălie, în care oastea moldovenească, condusă de Stefan cel Mare, a învins tătarii Hoardei de Aur. După obţinerea victoriei, Ştefan „a cunoscut că ajutoriu nu de aiurea i-au fost, ci numai de la Dumnezeu şi Preacurata Maica Sa"(Grigore Ureche). Pe locul bătăliei lui Ștefan cel Mare cu tătarii de la Lipnic a fost înălțată, încă în perioada interbelică, la cimitirul satului cu acelasi nume, o troiţă în memoria celor căzuți în luptă. 

  - 1639: A încetat din viaţă Martin von Boberfeld Opitz (n.1597), scriitor şi teoretician literar german. Novator al metricii germane (Carte despre poetica germană).A scris ode, sonete, poezii pastorale. Poemul Zlatna sau despre liniştea sufletească este inspirat din viaţa românilor transilvăneni.

- 1741:Vitus Bering, explorator danez, aflat în serviciul Rusiei, a descoperit Alaska, devenit cel de-al 49-lea stat american în anul 1959.Primul contact al europenilor cu Alaska a avut loc în 1741, când Vitus Bering a condus o expeditie a marinei ruse la bordul navei Sf. Petru. După ce echipajul s-a întors în Rusia cu blănuri de vidră, blănuri care au fost considerate a fi cele mai bune blănuri din lume, mici asociatii de blănari au pornit spre tărmurile Siberiei si spre insulele Aleutine. Prima asezare permanentă a europenilor a fost fondată în 1784, iar Compania ruso-americană a pus în aplicare un program de colonizare în primii ani ai secolului al XIX-lea. New Archangel de pe Insula Kodiak a fost prima capitală a Alaskăi, dar ea s-a mutat curând pentru un secol la Sitka. Ruşii nu au colonizat complet Alaska, colonia nefiind foarte profitabilă.William H. Seward, secretarul de stat al SUA, a negociat achizitia acestei colonii de către tara lui de la Imperiul Rus în 1867 pentru 7,2 milioane de dolari. 

- 1749: Începe domnia fanariotă a lui Constantin Racoviţă în Moldova. Constantin Racoviță, a fost domnitor în Moldova: 31 august 1749 - 3 iulie 1753 si c. 29 februarie 1756 - 14 martie 1757 şi în Muntenia: iulie 1753 - c. 28 februarie 1756 şi 9 martie 1763 - 28 ianuarie/8 februarie 1764. Constantin Racovită a fost fiul lui Mihai Racoviţă, iar tronul l-a câştigat cu ajutorul grecilor, care i-au fost şi tovarăşi de domnie, întocmai ca şi tatălui său. Birurile apăsătoare ale nesătulului domnitor şi abuzurile grecilor, au provocat o mişcare de nemulţumire, dar fără efect durabil. Constantin Racoviţă a murit la Bucuresti în 1764 din cauza unui ospăt prea îmbelsugat.

- 1779: S-a născut, la Wäfversunda, Jöns Jakob, baron Berzelius (m.1848), chimist şi mineralog suedez, unul dintre creatorii chimiei moderne. A izolat: seleniul (1817), siliciul (1824), toriul (1828), titanul (1825) şi a introdus notaţiile prin simboluri chimice.

- 1827: S-a născut scriitorul belgian Charles-Théodore-Henri de Coster  (m.7.V.1879). Capodopera sa este romanul picaresc Legenda şi aventurile eroice, fericite şi glorioase ale lui Ulenspiegel şi ale lui Lamme Goedzak în Flandra şi în alte părţi (1868), inspirat din folclorul flamand.A mai publicat culegeri de basme (Legende flamande, 1858 şi Basme din Brabant, 1861).

- 1827: S-a născut Joseph Strauss, compozitor şi dirijor austriac; al doilea fiu al lui Johann Strauss-tatăl (m.21.VII.1870) 

- 1847: S-a născut scriitorul polonez Boleslaw Prus (pseudonimul lui Aleksandr Głowacki) (m.19.V.1912) 

-1854: A încetat din viaţă filosoful german Friedrich Wilhelm Joseph von Schelling (n.1775). Schelling provenea dintr-o familie cu puternice rădăcini protestante, ambii săi părinti erau fii de pastori. Dovedind o deosebită înclinare către gândirea contemplativă, începe să studieze teologia si filozofia la „Tübinger Stift" deja la vârsta de 15 ani, având colegi pe Hegel si Hölderlin. În această perioadă este influentat de ideile iluminismului si de transformările sociale apărute sub efectele revolutiei franceze, precum si de scrierile lui Jean-Jacques Rousseau. În 1795, după examenul de absolvire a studiului, Schelling este angajat ca profesor particular de baroneasa von Riedesel, pe care o însoteste la Universitatea din Jena, unde studiază si el Stiintele Naturale si mai ales Matematica. La recomandările lui Goethe, Schiller si Fichte, obtine în 1798 functia de profesor la Universitatea din Jena, apoi predă succesiv la universitătile din Würzburg (1803-1805), München (1806-1820 si 1827-1841) si Erlangen (1820-1827). În 1841 este chemat ca profesor la Universitatea din Berlin de către regele Friedrich Wilhelm IV.Printre auditorii săi se numără Soeren Kierkegaard, Michail Bakunin şi Friedrich Engels. Prelegerile lui, caracterizate prin trăsături metafizico-teosofice şi mistico-speculative - sub influenta lui Jakob Böhme si Franz von Baader - nu se bucură de o apreciere deosebită.Deceptionat, Schelling se retrage în 1846 din activitatea academică. Încetează din viată la 20 august 1854 în Bad Ragaz (Elvetia), unde îsi petrecuse ultimii ani din viată. Gândirea filosofică a lui Scheling a cunoscut un îndelungat proces de dezvoltare. Pornind de la operele lui Immanuel Kant si Johann Gottlieb Fichte precum și de la filozofia lui Baruch Spinoza, în primele sale opere este caracteristică punerea pe acelasi plan a obiectului si subiectului. Acest punct de vedere stă la baza conceptiei sale asupra filosfiei identitătii, concepție impregnată de panteism, în care Dumnezeu se confundă cu fortele si legile universului. În perioada următoare a creației sale filosofice, Schelling se distanțează de panteism si elaborează un sistem pe care îl denumeste filosofie pozitivă. Prin aceasta defineste existenta omului ca o formă de prezentă a conștiinței de sine în absolut, esenta umană dimpotrivă ca activitate creativă liberă.

- 1856:  Se inaugurează sala Teatrului Mare (Balşoi) din Moscova, cu peste 2000 de locuri.

- 1864: S-a născut Ion I. C. Brătianu, om politic liberal; preşedinte al Partidului Naţional Liberal (din 1909 până la încetarea sa din viaţă); în mai multe rânduri ministru şi prim-ministru; de numele său se leagă războiul de eliberare şi întregire naţională (1916-1919), Unirea de la 1918, Constituţia din 1923 ş.a; membru de onoare al Academiei Române (m.24.XI.1927) 

- 1868: SUA declara oficial încheierea războiului dintre Nord și Sud 

- 1872: A murit Dimitrie Bolintineanu, poet, prozator, dramaturg şi ziarist; participant de frunte la Revoluţia de la 1848 din Ţara Românească (n.1825). 

- 1882: S-a născut actorul Vladimir Maximilian (m.20.IX.1959) 

- 1884: Apare (până în 1953, cu unele întreruperi), la Bucureşti, din iniţiativa lui Luigi Cazzavillan (ziarist român de origine italiană), ziarul „Universul", primul mare cotidian românesc; între anii 1915 şi 1945 ziarul a fost condus de cunoscutul jurist, om politic şi publicist Stelian Popescu 

- 1892: S-a născut matematicianul Octav Onicescu; de numele său se leagă organizarea Şcolii de Statistică, Actuariat şi Calcul din Bucureşti, pe care a condus-o între anii 1930 şi 1948; împreună cu Gheorghe Mihoc, a fost creator al şcolii româneşti de teoria probabilităţilor, în 1925 ţinând primul curs din România de teoria probabilităţilor şi statistică matematică; membru al Academiei Române (m.19.VIII.1983) 

- 1900: S-a născut, la Hârtopu Mare, jud. Orhei, Boris Arventiev (m.1984), chimist român. A slujit învăţământul şi ştiinţa ieşeană timp de peste o jumătate de secol. În cadrul Facultăţii de Ştiinţe a Universităţii din Iaşi a parcurs toate treptele didactice până la cea de profesor (1957). Între 1951-1967, a fost cercetător la Institutul de Chimie „Petru Poni” din Iaşi. A elaborat studii de analiză organică elementară, studii asupra stimulatorilor de creştere a plantelor etc.

- 1902: Are loc primul meci oficial de fotbal din România, între echipele oraşelor Timişoara şi Lugoj (pe un teren din Timişoara, încheiat cu scorul 3-2, în favoarea gazdelor) 

- 1907: S-a născut dirijorul englez de origine rusă Anatole Fistoulari (m.21.VIII.1995) 

- 1915: A murit Paul Ehrlich, om de ştiinţă german.

- 1920: S-a născut, la Bucureşti, Zoe Dumitrescu-Buşulenga (m.2006), istoric şi critic literar român. Membru al Academiei Române (1990). A publicat monografii (Mihai Eminescu, 1963; Ion Creangă, 1963; Surorile Brontë, 1967), cercetări comparatiste (Eminescu şi romantismul german, 1986), studii de sinteză (Renaşterea – umanismul şi dialogul artelor, 1971) etc.După 1989 a ales viaţa monahală la Mănăstirea Văratec avand numele de Maica Benedicta (d.05.05.2006, Mănăstirea Văratec, Neamt)

- 1920:Îşi începe activitatea, la Detroit, Michigan, primul post de radio comercial american, 8 MK (WWJ). 

- 1920: România şi Austria au încheiat un Aranjament comercial provizoriu, prin care cele două ţări îşi acordau în mod reciproc clauza naţiunii celei mai favorizate. Este primul acord comercial între cele două ţări după încheierea Tratatului de pace şi prima Convenţie comercială postbelică încheiată de România 

- 1932: S-a născut regizorul de film şi scenaristul Mihai Constantinescu 

-1938: La Târgu Jiu au fost terminate lucrările de alămire a „Coloana recunoştinţei fără sfârşit”. „Masa tăcerii” şi, ulterior, cele 12 scaune rotunde au fost orânduite în gradina publică. Coloana fără sfârşit este o sculptură a sculptorului român Constantin Brâncuşi, parte a trilogiei Ansamblului Monumental din Târgu Jiu, compus din Coloana Infinită, Poarta sărutului şi Masa tăcerii concepute şi executate de acesta. Inaugurată la 27 octombrie 1938, coloana are o înălţime de 29,35 metri şi este compusă din 15 moduli octaedrici suprapuşi, respectiv având la extremităţile inferioară şi superioară câte o jumătate de modul. În total ar ieși 16...Modulii erau numiţi „mărgele” de către autorul lor, Brâncuşi. Sculptura este o stilizare a coloanelor funerare specifice sudului României. Denumirea originală era „Coloana recunoştinţei fără sfârşit” şi a fost dedicată soldaţilor români din Primul Război Mondial căzuţi în 1916 în luptele de pe malul Jiului.

- 1941: Al doilea război mondial: Începe asediul german asupra oraşului Leningrad (Stalingrad ) 

- 1944: S-a născut Rajiv Gandhi (m.1991), om politic indian. A fost preşedinte al Partidului Congresul Naţional Indian I (1984-1991), prim-ministru (1984-1989), supranumit „părintele naţiunii”.A fost asasinat. 

- 1961: S-a stins din viaţă, la Randolph, New York, S.U.A., Percy Williams Bridgman (n.1882), fizician şi filosof american. Laureat al Premiului Nobel pentru Fizică (1946).Fondator al operaţionalismului (Logica fizicii moderne, 1927).A publicat lucrări asupra modificării structurale a corpurilor la presiuni ultraînalte (Fizica presiunii înalte, 1931).A realizat sinteza diamantului. 

- 1968: Pe poarta uzinei de la Colibaşi (Piteşti) a ieşit primul autoturism românesc, Dacia 1100

- 1968: Primele testări ale motorului avionului Concorde, cu 100Km/h, pe pista speciala de la Toulouse-Blagnac 

- 1968: Invadarea Cehoslovaciei de către trupele Tratatului de la Varşovia, mai puţin România şi Iugoslavia (20 - 21 august) 

- 1972: A murit Nichifor Crainic (numele la naştere: Ion Dobre), eseist, poet, publicist, om politic; codirector, alături de Cezar Petrescu (din 1926) al revistei Gândirea, apoi director (1928-1944); s-a impus ca principalul doctrinar al ortodoxismului gândirist, fiind iniţiatorul curentului literar al ortodoxismului; membru al Academiei Române; între anii 1947 şi 1962 a fost deţinut politic la închisoarea de la Aiud (n.24.XII.1889). 

- 1975: Lansarea sondei spaţiale americane Viking 1.

-1977: La Mangalia a fost lansată la apă prima navă de mare tonaj din România, mineralierul „Callatis” de 55.000 tdw.

- 1977: Lansarea sondei spaţiale americane Voyager II

- 1980: A murit Joe Dassin

-1991: Parlamentul eston a proclamat independenţa de stat a Estoniei (RSS Estonă a intrat în cadrul URSS la 6.08.1940), recunoscută de URSS la 6.09.1991 

- 1996: S-a stins din viaţă, la Bucureşti, Dora Massini (n.1907), cântăreaţă română de operă. A cântat la Opera din Lwow (1929-1931) şi la Opera din Bucureşti (1932-1940).A deţinut peste 32 de roluri principale în opere şi operete.

- 1999: A început conflictul din Kosovo

£££

 Joe Dassin, cântărețul poliglot, idolul femeilor a decedat pe 20 august 1980.


Joe Dassin a fost în topurile din Franța, apoi și în lume. Faptul că era poliglot l-a ajutat să înregistreze cântece în limbile germană, rusă, spaniolă, italiană, greacă, franceză și engleză. A murit la 41 de ani. I s-a oprit inima.

Cu un tată regizor și o mamă violonistă, era firesc ca Joe Dassin să devină artist. Însă, el s-a pregătit pentru medicină și antropologie. A obținut chiar și o diplomă de cotor în antropologie. Totuși, cânta pentru a se întreține la facultate, lucra ca DJ la un radio. Prima lui soție l-a îndemnat să înregistreze un demo pentru CBS France, casa de discuri care-l va lansa în industria muzicală.

Joe Dassin a fost unul dintre cei mai populari cântăreţi francezi ai anilor ‘60-’70. O voce caldă, ușor de recunoscut, arătos, cu părul buclat și ochi albaștri. A avut la picioare multe admiratoare din toată lumea.

“Et si tu n’existais pas”,  “À toi”, “Aux Champs-Elysées, “L’Été Indien” şi multe alte melodii au rămas piese de referinţă în memoria muzicală a lumii.

S-a născut la Yew York. Tatăl său a fost regizor și a fost alungat de la Hollywood când a început prigoana celor care simpatizau cu comuniștii. Când Joseph Ira Dassin avea 14 ani, familia sa se refugiază în Europa. În cele din urmă, se stabilesc la Paris. Tatăl caută de lucru, ca și mama lui, violonistă de origine maghiară.

La vârsta de 16 ani, Joe Dassin vorbea deja trei limbi străine şi îşi luase cu brio Bacalaureatul. Părinţii lui Joe vor divorţa curând. El se întoarce îm America, unde se înscrie la Universitatea din Michigan. Studiază medicina şi antropologia. Ca să se întrețină, a cântat în campusuri studențești, a fost camionagiu, curier. Dar, a început și să compună. Când a trebuit să efectueze serviciul militar a aflat că are probleme cu inima.

După absolvirea facultăţii şi obţinerea doctoratului în antropologie, Joe revine în Europa, stabilindu-se în Italia, unde se afla tatăl său.

În 1963, o întâlneşte pe Marysse, cu care se va căsători. La insistenţele soției, Dassin va înregistra un demo pentru CBS France, casa de discuri care-l va lansa în industria muzicală.

Vocea sa gravă va atrage multe laude, în mod deosebit din partea publicului feminin. Succesele se țin lanț. Va cânta pe marea scenă a Teatrului Olympia, cu mare succes. Este invitat să cânte la Radio Luxembourg și să scrie pentru revista Playboy. În perioada următoare, artistul scrie pentru The New Yorker, dublează filme americane, joacă în filmele „Nick Carter et le trèfle rouge” și „Lady L”. Este regizor al piesei de teatru „What’s New Pussycat?”.

Curând a semnat și cu o mare casă de discuri americană. La început nu a avut succes, dar nu s-a descurajat. A fost sfătuit să se îmbrace în alb și, de atunci, acesta a fost costumul de scenă.

Avea 33 de ani când a suferit un atac de cord. După o lună de suferinţă, cântărețul revine în studiouri, pentru albumul ce conțineau „Les Champs-Élysées” și „Le Chemin de papa”.

În 1973, Marysse va naşte prematur, iar copilul va muri cinci zile mai târziu. Joe intră într-o depresie serioasă, însă munca, proiectele muzicale îl salvează.

Imediat cum apare “Aux Champs-Elysées”, va fi cunoscut în întreaga Europă.  În 1976 apare “Et si tu n’existais pas” şi Dassin va vinde peste 20 de milioane de discuri.

În 1977 divorţează de Marysse şi se va căsători cu Christine Delvaux cu care va avea un fiu. La sfârşitul lui 1979, Christine este însărcinată pentru a doua oară, dar Joe va cere divorţul! Zvonurile despre viaţa lui sentimentală influenţată de depresii devin din ce în ce mai dese. Atât jurnaliştii francezi, cât şi cei americani, au încercat să pătrundă misterele vieţii lui Joe Dassin. Dar, Joe era o persoană extrem de discretă. Christine îi va dărui cel de-al doilea fiu, Julien.

În 1980, artistul va avea un nou infarct. Va fi internat la Spitalul din Neuilly. Apoi, la Los Angeles, este marcat de un nou atac. Orice exces îi este cu desăvârşire interzis. “Este deprimat şi continuă să se autodistrugă”, va titra presa franceză. Pleacă în Tahiti ca să se refacă, dar  va avea o criză cardiacă fatală, care îi va aduce sfârşitul, înainte de a împlini 42 de ani.

£££

 S-a întâmplat în 19 august1881: În această zi, s-a născut George Enescu, compozitor, violonist, pianist, dirijor şi pedagog; membru de onoa...