&&&

 S-a întâmplat în 8 iulie1869: La această dată, intra în exploatare, la Timişoara, prima linie de tramvai cu cai, oraşul Timişoara fiind primul din actualul teritoriu al României şi al cincilea din lume care a folosit tramvaiul ca mijloc de transport în comun. Timişoara este primul oraş din Europa estică în care a rulat un tramvai tras de cai. În Europa, primul a fost Parisul.

Tramvaiul a fost inventat în 1775 de englezul John Outram. Primul tramvai urban a fost ideea lui John Stephenson şi a fost dat în funcţiune în 26 noiembrie 1832 în New York, între Manhattan şi Harlem. În 1852, francezul Emil Loubat a avut ideea încastrării şinelor în pavaj şi a construit linia de pe 6 Avenue, tot din New York. Prima ţară din Europa unde s-a introdus tramvaiul a fost Franţa, la Paris, în 1854, același Loubat construind prima linie de tramvai pe Calea Debilly, cunoscută drept „Calea ferată americană”.

În 1869, la 8 iulie, la Timișoara s-a deschis circulației prima linie de tramvai tras de cai, care a unit Cetatea, de la Piața Sf. Gheorghe, de cartierul Fabric. La 30 aprilie 1869, s-au achiziţionat de la Fabrica de Vagoane din Viena primele cinci vagoane de persoane, pentru transportul cu cai, fiecare vagon costând 1755 florini.Tramvaiele cu cai au funcţionat până la 26 iulie 1899, când au circulat s-au introdus tramvaiele cu tracțiune electrică.

La sfârşitul anului 1869, Societatea de Tramvaie cu Cai din Timișoara avea un parc de 24 de vagoane: vagoane persoane – 21 VR cu cai, vagoane serviciu – 2 VR cu cai, transport materiale, 1 VR truc). Program de circulaţie al tramvaielor era între orele 6 – 22, la un interval de 10-12 minute.Primarul de atunci al Timişoarei a fost Károly Küttel (1818/1875), care a fost primar al Timişoarei intre 1859 -1861 şi 1867 – 1872.

Totuşi, potrivit unei lucrări monografice lansate relativ recent, se pare că, cu aproape un deceniu înainte de momentul circulaţiei primului tramvai cu cai pe străzile Timişoarei, în Lipova, o mică localitate de pe malul stâng al Mureşului, acest mijloc de locomoţie ar fi fost deja o prezenţă cotidiană. Astfel, potrivit informaţiilor cuprinse în lucrarea „Staţiile C.F.R. Radna-Lipova” (autor Radu Bellu), la începutul anului 1860, în actualul oraş Lipova a fost înfiinţată o mică linie de tramvai, al cărei traseu lung de aproximativ patru kilometri asigura legătura între „Bazarul Turcesc” din centrul localităţii şi băile care începuseră să devină o căutată destinaţie turistică balneară.

În anul 1920, micul vagon tras de o pereche de cai, ce circula zi de zi, a fost înlocuit de „locomotiva domnului mecanic Götz”, care, împreună cu cele două vagoane pe care le tracta, a continuat să facă serviciu pe acest traseu până la desfiinţarea liniei, un deceniu mai târziu;şi aceasta, spre deosebire de ampla reţea de tramvai din municipiul Timişoara, aflată şi astăzi în exploatare.

Desigur, în bibliografia de specialitate apariţia şi dezvoltarea transportului urban din ţara noastră îşi fixează cel mai adesea drept punct de debut al cronologiei ziua de 3 noiembrie 1867 – moment în care, la Timişoara, un grup de oameni de afaceri, reuniţi sub conducerea lui Carol Küttel, primarul localităţii de pe malurile „Begheiului” acelor vremuri, au înfiinţat ceea ce a rămas în istorie drept întâia societate de exploatare a tramvaielor de pe actualul teritoriu al României. Astfel, începând din ziua de 8 iulie a anului 1869, tramvaiul devenit o prezenţă obişnuită pe străzile timişorene, cele zece mici vagoane trase de câte o pereche de cai – cărora, pe timp de iarnă, li se mai adăuga încă un „tovarăş de muncă” – succedându-se la fiecare 10-12 minute, zi de zi, de la orele 6 ale dimineţii până la ceasul 22 al serii.

Mai mult, în perioadele de aglomeraţie maximă ori cu prilejul evenimentelor notabile din viaţa citadină (zile de târg, expoziţii, adunări publice) puteau fi introduse în circulaţie vagoane suplimentare, în timp ce „pentru transportarea publicului dela teatru, concerte, petreceri etc, la cerere, se puneau la dispoziţie seara vagoane speciale, după trebuinţă”, iar „în fiecare dimineaţă, la ora 3½ mai pleca un tramvai la gara din Iosefin pentru două trenuri din cari unul pleca, iar altul sosea de la Budapesta” – sistem ce s-a perpetuat până în anul 1904.

Surse:

https://www.primariatm.ro/uploads/files/Plan_mobilitate/Timisoara%20SUMP%20var%20IV.pdf

https://www.banatulazi.ro/cand-tramvaiul-tras-de-cai-a-dus-timisoara-printre-cele-mai-cunoscute-orase-din-lume-dupa-new-york-si-paris-2/

https://forum.lokomotiv.ro/index.php?threads/9057/

https://www.historia.ro/sectiune/general/articol/intaiul-tramvai-din-romania-nu-la-timisoara- ci-in-lipova

&&&

 S-a întâmplat în 8 iulie1933: În această zi, s-a născut actriţa Brânduşa Zaiţa Silvestru, personalitate a teatrului românesc de păpuşi şi marionete; prima laureată a unui premiu special UNITER în acest domeniu (d.28.12.2019). Născută la Botoșani, Brândușa Zăița Silvestru a scris istorie în teatrul de păpuși și marionete românesc, reprezentând pentru multe generații de actori o culme a artei, nu puțini dintre cei care s-au hrănit din harul său numind-o „Păpușăreasa Magică”.   

Este prima deţinătoare a unui Premiu de Excelență în teatrul de marionete și păpuși UNITER (2002).„Se joacă" cu păpuşile de la 15 ani, fiind și fondatoare a Teatrului Țăndărică din București, unde a activat din 1950 până în anul 1997. A fost soția scriitorului Valentin Silvestru, alături de care a petrecut ani minunați până în 1996, când omul de litere și de teatru, cel care a înființat Festivalul de umor „Constantin Tănase" de la Vaslui, a trecut în lumea de dincolo. 

Brândușa Zaiţa Silvestru a absolvit în 1960 Institutul de Artă Teatrală și Cinematografică din București, secția Actorie. Pe lângă mulţii ani de teatru pe scenă la Țăndărică, Brândușa Silvestru a devenit, dupa 1990, și unul dintre cei mai recunoscuți dascăli din România, activând ca profesor la UNATC, catedra Arta acorului mânuitor de păpuși și marionete. A creat actori de primă scenă, a descoperit și format talente, fiind extrem de inventivă și de o rigurozitate profesională proverbială, dar a dat naștere și unor personaje memorabile, de la „Elefănțelul curios" la „Cenușăreasa", de la „Puiul de găină" la „Coțofana hoață", de la „Sânziana" la „Nevasta lui Don Cristobal".

A realizat zeci și zeci de turnee în țară și străinătate, rămânând pentru generații și generații de copii păpușăreasa magică, fiind în același timp una dintre cele mai apreciate profesoare de la UNATC. Brândușa Zăița Silvestru a jucat și în filme pentru copii, precum „Uimitoarele aventuri ale muschetarilor" (1987) - (voce),„Cucoana Chiriţa" (1986) – (voce), „Buna seara, Irina!" (1980) - Leni, soţia lui Valeriu. Dintre premiile obţinute de-a lungul carierei sale:

Premiul ATM pentru intreaga activitate (1983)

Premiul Concursului Naţional de Dramaturgie (1968 si 1970)

Diploma de Excelenţă pentru intreaga activitate la Festivalul Internaţional de Păpuşi de la Arad (2001)

Diploma de Merit pentru intreaga activitate de profesor la UNATC (2002)

Premiul de Excelenţă în teatrul de marionete şi păpuşi UNITER (2002)

Premiul de Excelenţă în arta animaţiei acordat de UNIMA Romania si Teatrul Tandarica (2003). Pe lângă premiile obţinute, Brânduşa Zaiţa Silvestru a fost decorată in 2002 cu Ordinul Naţional Serviciul Credincios în grad de Cavaler.

În anul 2015, la aniversarea a 70 de ani a Teatrului de Animaţie Ţăndărică cele două doamne-zâne ale păpuşilor, Brânduşa Zaiţa Silvestru şi Gina Nicolae – Mănescu care şi-au dedicat viaţa spectacolelor pentru copii, au făcut o trecere prin istoria celui mai cunoscut teatru de animaţie pentru cei mici şi o demonstraţie a măiestriei mânuirii păpuşilor. Cele două mari actriţe, a căror activitate este strâns legată de Teatrul Ţăndărică, au povestit despre misiunea grea a mânuitorilor de păpuşi şi marionete, care trebuie să îşi coordoneze mişcările şi să îşi împrumute vocea personajului căruia îi dau viaţă.De asemenea, au povestit despre turneul pe care l-au făcut împreună în China, acolo unde au uimit audienţa, apărând împreună la sfârşitul spectacolului. Chinezii au fost convinşi că de multitudinea de păpuşi de pe scenă s-au ocupat mai mulţi actori şi au cerut să iasă şi ceilalţi la aplauze. Au fost şocaţi să afle că de toate personajele s-au ocupat excusiv cele două talentate actriţe. Gina Nicolae – Mănescu şi-a început cariera în teatrul dramatic, cu un talent exploziv, temperamental, care a dat naştere unor numeroase roluri pe scenele de la Oradea sau Brăila. A ales însă lumea marionetelor, cărora şi-a dedicat restul carierei, în ciuda unor cronici care o anunţau drept „o eroină dramatică de excepţie, cu un glas bun şi o înfăţişare plăcută”.

Mare personalitate a teatrului românesc de păpuşi şi marionete, posesoarea unei voci cristaline, dar și a unui zâmbet inconfundabil, plină de inventivitate și fantezie, Brândușa Zaița Silvestru a fost o mare Doamnă a teatrului de animație, căruia i s-a dedicat trup şi suflet. A devenit soţia scriitorului Valentin Silvestru, alături de care a petrecut ani minunaţi până în anul 1996, când omul de litere şi de teatru, cel care a înfiinţat Festivalul de umor Constantin Tănase de la Vaslui, a trecut în lumea de dincolo.Una dintre vedetele incontestabile ale Teatrului de Animație Țăndărică are aceeaşi nesecată energie şi fantezie în născocirea atâtor personaje, scriind istorie în teatrul de păpuși și marionete românesc, reprezentând pentru multe generaţii de actori o culme a măiestriei şi artei, deseori fiind numită de cei care s-au hrănit cu harul său, Magica păpușăreasă, Regina sau Prinţesa păpușilor.

Actrița Brândușa Zaița Silvestru a decedat pe 28 decembrie 2019, la vârsta de 86 de ani. Maestrul păpușar și fondatoarea Teatrului Țăndărică din București rămâne un reper major al artei mânuirii marionetelor în România. 

Surse:

https://www.cotidianul.ro/la-multi-ani-doamna-brandusa-zaita-silvestru/

https://www.uniter.ro/artist/brandusa-zaita-silvestru/

http://www.rador.ro/2016/07/09/portret-brandusa-zaita-silvestru-magica-papusareasa/

http://stiri.botosani.ro/stiri/un-botosanean-pe-zi/brandusa-zaita-silvestru-o-viata-inchinata-copiilor.html

https://www.societateamuzicala.ro/elitele/brandusa-zaita-silvestru

https://www.digi24.ro/magazin/timp-liber/cultura/actrita-brandusa-zaita-silvestru-fondatoare-a-teatrului-tandarica-a-murit-la-86-de-ani-1238416

https://agerpres.ro/cultura-media/2019/12/29/actrita-brandusa-zaita-silve stru-a-murit--425845

&&&

 S-a întâmplat în 8 iulie1956: În această zi, a murit Damian Stănoiu, prozator român.  Damian Stănoiu (n. 3 aprilie 1893, Dobrotineț, Curtișoara, Olt, România – d. 8 iulie 1956, București, Republica Populară Română) a fost un scriitor român. A fost un timp călugăr.

A colaborat la „Viața românească”, „Gândirea”, „Adevărul literar și artistic” etc. Nuvelele și romanele sale, consacrate lumii mănăstirești („Călugări și ispite”, 1928; „Necazurile părintelui Ghedeon”; „Duhovnicul maicilor”, 1929; „Alegere de stareță”, 1932; „O zi din viața unui mitropolit”, 1935, etc.), evidențiază cu umor contrastul flagrant dintre viața monahală reală, lipsită de trăiri spirituale și supusă tentațiilor lumești, și exigențele de austeritate și pioasă reculegere impusă de morala religioasă. 

Remarcabilă la Stănoiu este savoarea stilistică datorită parodierii subtile a limbajului arhaic și bisericesc, precum și a comportării fățarnic-pocăite a personajelor. Alte romane sunt inspirate din mediul citadin: „Fete și văduve”, 1931; „Camere mobilate”, 1933; „Parada norocului”, 1934 ș.a. S-a născut la 3 aprilie 1893 în satul Dobrotineţ, comuna Curtişoara, judeţul Olt, într-o familie de oameni săraci. Este cel de-al treilea copil al unui plugar, Dumitru Stănoiu şi al unei mame neştiutoare de carte, Rada, născută Oancea (1865- 1921). 

Numele său adevărat, cum reiese şi din certificatul de naştere, este Dumitru Dumitru Dincă Stănoiu. Pe aceste meleaguri oltene, de lângă oraşul Slatina, îşi petrece anii copilăriei, urmează cursurile şcolii primare, având ca învăţător pe dascălul Stancu Dobrinescu, om de cultură şi bun pedagog. Acesta era absolvent al Şcolii Normale „Carol I” din Câmpulung-Argeş, promoţia 1897, originar din Rădeşti-Olt.Dându-şi seama de capacităţile intelectuale ale viitorului scriitor, acesta îi modelează caracterul, deschizându-i orizonturi largi spre lectură.Îi împrumută astfel numeroase cărţi de Jules Verne, Daniel Defoe, Cervantes. Mai târziu îşi completează lectura cu scrieri din Turgheniev, Zola, Gorki, Tolstoi, Moliere etc. Scriitorul a păstrat legătura cu învăţătorul şi mai târziu, dovada constituind-o dedicaţiile oferite pe volumele sale.Ulterior, din motive materiale, este nevoit să urmeze cursurile unei şcoli de cântăreţi bisericeşti din Slatina (trei ani), ca mai apoi, la vârsta doar de 13 ani, datorită iscusinţei sale, să fie angajat telefonist, iar la 17 ani ajunge chiar secretar al Primăriei din comuna natală.

Prin priceperea sa şi având o scriere frumoasă nu i-a fost greu să se deprindă cu registrele de evidenţă ale primăriei. Cu toate acestea, în urma unui scandal cu moaşa satului, este concediat din funcţia de secretar. Din acest moment cursul vieţii lui se îndreaptă pe un făgaş tumultuos, plin de povârnişuri şi greutăţi. Aşa ajunge să plece din comună şi să colinde prin diferite localităţi din ţară. Pentru a supravieţui, este nevoit să presteze diverse munci manuale. Astfel îl întâlnim ca vânzător de portocale la Craiova, iar la  Iaşi  vinde  ziare. Se  îndeletniceşte  cu  cizmăria  şi  lemnăria.  Este o vreme îngrijitor de bolnavi la Spitalul Pantelimon din Bucureşti, după ce mai înainte fusese hamal în portul Constanţa, muncitor la fabrica de ciment din Sinaia şi la cea de hârtie de la Letea, precum şi la o fabrică de mobilă din Bucureşti. 

Este o vreme expediţionar în administraţia ziarelor „Dimineaţa’’ şi „Adevărul”. După toate aceste „meserii’’ spiritul aventurier îl mâna spre mai departe. Aşa se face că se angajează într-o călătorie clandestină spre America. Este prins la Hamburg şi trimis înapoi în ţară. După toate aceste zbateri îşi găseşte liniştea şi refugiul în viaţa monahală din 1913 până în 1927.Este călugăr la mănăstirea Căldăruşani, frumoasa ctitorie a lui Matei Basarab. Intră pe  poarta  mănăstirii  Căldăruşani  la  18 aprilie 1913: „Iată-mă, aşadar,după o hotărâre luată fără prea multe ezitări, păşind pe bariera Colentina, îmbrăcat în haine ponosite şi cu două băncuţe în buzunar, către o viaţă care mă atrăgea şi mă înfricoşa în acelaşi timp. Mă atrăgea ca un liman al mântuirii de lipsuri şi de necazuri, de idealuri irealizabile şi de gânduri nestatornice şi mă înfricoşa, poate că în realitate mă revolta, acceptarea de bunăvoie a  unui purgatoriu pământean…“.

La Căldăruşani, unde venise „nu pentru a căuta sfinţi în viaţă sau împins de un surplus de credinţă”, a găsit pe lângă un cadru natural pitoresc pe care l-a îndrăgit mai mult decât pe călugării soioşi şi răi, o arhivă cu acte vechi scrise în chirilică şi o bibliotecă valoroasă care avea în rafturile ei cărţi de literatură şi ştiinţă, teologice şi laice. Stareţul mănăstirii, văzându-l mai isteţ îl ia pe lângă el să-l ajute la treburile mănăstirii. Aşa ajunge secretar şi casier al mănăstirii, din data de 1 septembrie 1913 până la 28 februarie 1919, cu un salariu lunar de 25 lei. Daniil este numele pe care îl poartă după ce se călugăreşte. Aici îşi găseşte răgazul şi timpul necesare pentru lectură şi scris.

În 1919 îl găsim preot la mănăstirea Sinaia, iar între anii 1920-1922 este paroh în câteva localităţi din Vlaşca, Ilfov şi Prahova, mai apoi în 1924, secretar şi membru în Consiliul duhovnicesc al bisericii Udricani din Bucureşti. Conduce mănăstire Cernica, în 1925, iar în 1926 slujeşte la biserica bucureşteană Antim. În  tihna  vieţii  monahale  aşterne  cu  talent  scriitoricesc  original,  în  pagini nepieritoare aspecte din viaţa de zi cu zi a monahilor şi a călugărilor. Din toate scrierile sale se desprinde ironia prin care ies la iveală slăbiciunile, lăcomia, avariţia şi prefăcătoriile  pe  care  le  au  călugării asemeni oamenilor obişnuiţi, deşi percepţia acestora, prin slujba lor pentru Dumnezeu, este una plină de exemplu şi moralitate. 

Prin scrierile sale atrage mânia forurilor ecleziastice şi este răspopit.Ultimii ani de viaţă i-a petrecut în tăcere, retras, lucrând la revizuirea operei pentru ediţii definitive şi la redactarea amintirilor. Încetează din viaţă la 8 iulie 1956, lovit de o formă de cancer. Este înmormântat la Cimitirul Bellu, în vecinătatea lui Bogdan Petriceicu Haşdeu şi a Hortensiei Papadat-Bengescu.

La moartea  scriitorului, ,„Gazeta  literară“, sub pana lui Petru Vintilă, scria: „Zilele trecute, după o grea şi îndelungată suferinţă, scriitorul a plecat pentru totdeauna dintre noi. Scriitorii din generaţia mea nu l-au învăţat la vremea liceului, Damian Stănoiu nefiind trecut în programele analitice. Dar tinerii scriitori de astăzi, pe atunci numai elevi la liceu, citeau multe din lucrările lui Damian Stănoiu, în pofida rigorilor de regulament şcolar şi deseori cărţile lui găsite în pupitre erau confiscate de profesori. Anatema aruncată asupra prozei acestui fecund şi caustic scriitor era cu totul nedreaptă…. Opera lui Damian Stănoiu va rezista judecăţii timpului şi se va înscrie ca un moment interesant al literaturii noastre satirice, demascatoare din epoca cuprinsă între cele două războaie mondiale… Damian Stănoiu a fost fără îndoială un scriitor înzestrat cu un remarcabil spirit de observaţie şi cu un talent deosebit, un scriitor realist-critic al orânduirii burgheze măcinată de contradicţii.’’ 

Surse:

http://www.autorii.com/scriitori/damian-stanoiu/

http://www.editurahoffman.ro/Damian%20Stănoiu

https://www.scribd.com/document/194961129/Damian-Stanoiu

http://media.lit.uaic.ro/scoala_doctorala/DOCUMENTE/CV%20drd%201/REZUMAT%20 Darmanescu.pdf

&__

S-a întâmplat în 8 iulie1967: În această zi, a murit Vivien Leigh, actriță britanică (n. 1913). A fost laureată a două premii Oscar, unul pentru interpretarea personajului Scarlett O'Hara din Pe aripile vântului (1939), iar cel de-al doilea pentru rolul Blanche DuBois din productia Un tramvai numit dorintă (1951), pe care l-a interpretat si în West End din Londra.

Vivien Leigh a fost o actriță prolifică, ea colaborând adesea pe plan artistic cu soțul său, Laurence Olivier, care a regizat multe dintre filmele ce au făcut-o celebră. De-a lungul celor 30 de ani de carieră, actriţa a interpretat roluri variate, începând de la eroinele comediilor lui Noël Coward si ale lui George Bernard Shaw, până la personaje din opere clasice ale lui William Shakespeare, precum Ofelia, Cleopatra, Julieta sau Lady Macbeth.

Vivien Leigh, Lady Olivier s-a născut pe 5 noiembrie 1913 în Darjeeling, India, sub numele de Vivian Mary Hartley. A fost fiica lui Ernest Hartley, un ofițer britanic înrolat în Cavaleria indiană și a Gertrudei Robinson Yackje, a cărei ascendență familială este disputată. Mama sa a pretins că este de origine irlandeză, însă recent au fost produse dovezi care atestă apartenența sa indiană. La vârsta de șapte ani, Vivien ajunge între zidurile cenușii și reci ale unui pension britanic restrictiv, aflat în deplină antiteză cu parfumul și exotismul copilăriei petrecute în India. La pensionul londonez, precum și în celelalte școli de prestigiu pe care le-a frecventat (în Franța, Italia și Germania), și-a modelat caracterul, și-a disciplinat neastâmpărul de „argint viu” și, cel mai important, și-a canalizat ambiția spre un singur țel: de-a deveni o mare actriță. Educația primită la Academia Regală de Artă Dramatică (din Marea Britanie) i-a șlefuit talentul nativ și i-a deschis porțile către lumea elitelor artistice.Actrița despre care Tenessee Williams spunea, descriidu-i frumusețea aparte, că este „delicat colorată ca și o orhidee”, în timp ce alții o comparau cu o exotică pisică siameză – stârnise o mare admirație încă de la primele ei apariții pe scenă și în film.

Leigh s-a simțit adesea limitată datorită frumuseții sale foarte apreciate, despre care credea că o împiedică să fie luată în serios în cariera sa ca actriță. Sănătatea ei șubredă s-a dovedit a fi, însă, cel mai mare obstacol. Fiind afectată de tulburare bipolară de-a lungul perioadei adulte, Vivien Leigh a câștigat reputația unei persoane foarte dificile, acest lucru afectând serios o carieră care avea să cunoască și perioade de declin.Odată cu înaintarea în vârstă, actrița a fost slăbită de reveniri frecvente ale tuberculozei, boală diagnosticată pentru prima oară la mijlocul anilor ’40.

În cartea sa de memorii, Laurence Olivier îşi aminteşte de impresia profundă pe care i-a lăsat-o Vivien Leigh atunci când a văzut-o jucând spectacolul cu piesa “Masca virtuţii”, la Teatrul Ambasador, din Anglia.„În afara privirii ei, care era pur şi simplu magică, Vivien poseda o seninătate, un echilibru perfect.Gâtul ei părea prea fragil pentru a-i susţine capul. Avea un aer surprins şi ceva din orgoliul unui jongleur ce poate realiza aproape în glumă o strălucită performanţă. Ea mai avea şi altceva: forţa de atracţie a unuia din cele mai tulburătoare temperamente pe care le-am întâlnit în viaţa mea. Acea ciudată, înduioşătoare scânteie de demnitate pare să fi fost acel ceva în stare să subjuge pătimaşa legiune a admiratorilor ei fanatici”.

„Ăsta-i bărbatul cu care o să mă căsătoresc!” îi spune Vivien Leigh unei prietene. Se aflau la un teatru din Londra, iar pe scenă juca Laurence Oliver, în spectacolul cu piesa „Romeo şi Julieta” de W. Shakespeare.„Nu fi stupidă, doar sunteţi amândoi căsătoriţi” îi răspunde amica.„Nu are importanţă, tot o să mă mărit cu el. Ai să vezi tu!” o contrazice Vivien.Vivien Leigh era căsătorită cu Herbert Leigh Holman, un avocat cu treisprezece ani mai în vârstă decât ea, cu care avea o fiică, Suzanne. Laurence Olivier era căsătorit cu Jill Esmond și avea cu aceasta un fiu, Tarquin.

Cele două familii se cunosc și se vizitează reciproc, iar Olivier și Vivien Liegh încep să ducă o viață dublă.Se întâlnesc doi ani prin cabinele teatrelor, în studiouri discrete, au escapade în localităţi mici uitate de lume unde nu-i cunoaştea nimeni, se iubesc în secret. Niciunul nu-şi dorea să ajungă pe prima pagină a ziarelor de scandal. Încet-încet, toată lumea a aflat despre amorul lor secret.Căsătoriile lor trebuiau tranşate fără milă, ca nişte afaceri de familie unde erau implicaţi şi nişte minori. Divorţurile lor durează câţiva ani. Soția lui Olivier a primit custodia fiului lor, Tarquin, iar soțul lui Vivien, a obținut custodia fiicei lor, Suzanne.

Leigh și Olivier s-au căsătorit la 21 august 1940 la Santa Barbara, lângă Hollywood, în secret. Martori le-au fost doar Katharine Hepburn şi Ronald Colman.De-a lungul celor 30 de ani de carieră, actrița a interpretat roluri variate, începând de la eroinele comediilor lui Noël Coward și ale lui George Bernard Shaw, până la personaje din opere clasice ale lui William Shakespeare, precum Ofelia, Cleopatra, Julieta sau Lady Macbeth.Datorită primelor sale interpretări, Leigh se bucurase de succes în Regatul Unit, însă a rămas în mare parte necunoscută în restul lumii până la premiera filmului „Pe aripile vântului” (1939). Megaproducția holywoodiană a avut un buget impresionant pentru vremea respectivă (aproape 4 milioane de dolari), dar şi o distribuţie de excepţie: Vivien Leigh, Clark Gable, Olivia de Havilland, Leslie Howard şi Hattie McDaniel.

„Pe aripile vântului” a fost primul film color de lungmetraj din istorie, recompensat cu zece premii Oscar. Pentru rolul lui Scarlett O’Hara au fost intervievate 1.400 de actriţe, printre care şi Bette Davis, dar actrița a refuzat să interpreteze rolul lui Scarlett, crezând că va juca alături de Errol Flynn. Când a aflat că David O. Selznick caută actrițe pentru a o interpreta pe Scarlett, Vivien Leigh și-a căutat agent în SUA pentru a obține o întrevedere cu legendarul producător care începuse deja filmările. Încăpățânarea și rebeliunea au ajutat-o pe Vivien să obțină rolul principal, după ce citise pe nerăsuflate, din cauza unui accident de schi, cartea lui Margaret Mitchell care revoluționase SUA în anul 1936.

Atât de hotărâtă era să obțină rolul, care i-a adus primul Oscar, încât a refuzat oferta lui Cecil B. de Mille de a juca în ‘Union Pacific’ și un contract cu studiourile Paramount pentru patru filme, doar pentru a fi disponibilă.Filmul a avut parte de o primire entuziastă din partea criticilor, amplificată ulterior de moartea tragică a celei care a dat naştere lui Scarlett O’Hara; scriitoarea Margaret Mitchell a murit într-un accident de maşină, la puţin timp după lansarea peliculei, în 1939. În timpul celui de-al doilea război mondial, Olivier îşi slujeşte ţara şi se înrolează în Flota Aeriană a Marinei Engleze. Fragila Vivien se simte neglijată. Este depresivă, face crize de nervi, slăbeşte mult, pierde o sarcină, îi apare o pată pe plămân. Se internează într-un sanatoriu. Are tuberculoză. Sfârşitul războiului stinge şi flăcările pasiunii lor. Laurence Olivier devine din ce în ce mai rece şi sever la crizele de nervi şi tuberculoză ale soţiei sale.

În 1947, Olivier a fost făcut cavaler, iar Leigh l-a însoțit la Palatul Buckingham pentru ceremonie. Ea a devenit Lady Olivier, iar după divorțul lor din 1960, conform legilor, a fost cunoscută sub numele de Vivien, Lady Olivier.Temperamentală ca și personajul Scarlett, Vivien Leigh a condus în 1957 protestele împotriva demolării teatrului Saint James și construirii în loc a unor apartamente. Ea a ajuns să intre și să vocifereze chiar și în Camera Lorzilor, fapt care l-a determinat pe însuși Winston Churchill să-i scrie o scrisoare actriței, în care îi lăuda curajul, dar îi dezaproba modul de acțiune. Soții Olivier au fost, de altfel, preferații lui Churchill, participând la dineuri și alte întâlniri alături de acesta, cât timp a trăit. Se spune că despre Leigh el a afirmat: „Fără îndoială, este o persoană de calitate excepțională”. În 1958, considerând mariajul său încheiat, Leigh a început o relație cu actorul John Merivale, care știa despre condiția medicală în care se afla aceasta și l-a asigurat pe Olivier că va avea grijă de ea.

În iulie 1967, după disperate încercări de a-şi face viaţa normală, actriţa se stinge din viaţă, la 53 de ani, în urma tuberculozei avansate. La funeralii, timp de un minut, luminile rampelor tuturor teatrelor din Londra s-au stins în semn de reculegere. Trupul ei a fost incinerat și cenușa răspândită deasupra unui iaz de pe domeniul actriței din East Sussex. În 2013, cu ocazia centenarului naşterii lui Vivien Leigh, nepoţii actriţei au donat Victoria and Albert Museum din Londra arhiva artistei, care cuprinde sute de scrisori şi de telegrame, precum şi numeroase fotografii ale cuplului Vivien Leigh (1913-1967) şi Laurence Olivier (1907-1989), scrie ziarul „The Telegraph”. Actriţa a păstrat peste 7.500 de scrisori personale primite de la prieteni, adresate inclusiv soţului ei Laurence Olivier. Unele dintre ele provin de la personalităţi de seamă precum: T.S. Elliot, Marilyn Monroe, Winston Churchill şi Regina Elisabeta. O scrisoare, primită de la dramaturgul Tennessee Williams, scrisă în septembrie 1950, o laudă pe actriţa britanică pentru interpretarea rolului Blanche DuBois din filmul „Un tramvai numit dorinţă”/ „A Streetcar Named Desire”, realizat pe baza piesei de teatru omonime a dramaturgului american.

După un îndelung proces de catalogare, peste 300 dintre aceste scrisori au fost expuse la Victoria and Albert Museum din Londra, februarie 2015.

Surse:

https://www.britannica.com/biography/Vivien-Leigh

https://www.cinemagia.ro/actori/vivien-leigh-5746/

https://www.ziarulmetropolis.ro/laurence-olivier-si-vivien-leigh/

https://www.npg.org.uk/collections/search/person/mp02690/vivien-leigh

https://www.historia.ro/sectiune/portret/articol/drama-actritei-vivien-leigh-eroina-filmului-pe-aripile-vantului-de-ce-a-fost-tratata-cu-socuri-electrice

https://www.biography.com/actor/vivien-leigh

http://www.rador.ro/2016/03/25/portret-vivien-leigh-o-viata-ingemanata-cu-scena/

&&&

 S-a întâmplat în 8 iulie1967: În această zi, a murit Vivien Leigh, actriță britanică (n. 1913). A fost laureată a două premii Oscar, unul pentru interpretarea personajului Scarlett O'Hara din Pe aripile vântului (1939), iar cel de-al doilea pentru rolul Blanche DuBois din productia Un tramvai numit dorintă (1951), pe care l-a interpretat si în West End din Londra.

Vivien Leigh a fost o actriță prolifică, ea colaborând adesea pe plan artistic cu soțul său, Laurence Olivier, care a regizat multe dintre filmele ce au făcut-o celebră. De-a lungul celor 30 de ani de carieră, actriţa a interpretat roluri variate, începând de la eroinele comediilor lui Noël Coward si ale lui George Bernard Shaw, până la personaje din opere clasice ale lui William Shakespeare, precum Ofelia, Cleopatra, Julieta sau Lady Macbeth.

Vivien Leigh, Lady Olivier s-a născut pe 5 noiembrie 1913 în Darjeeling, India, sub numele de Vivian Mary Hartley. A fost fiica lui Ernest Hartley, un ofițer britanic înrolat în Cavaleria indiană și a Gertrudei Robinson Yackje, a cărei ascendență familială este disputată. Mama sa a pretins că este de origine irlandeză, însă recent au fost produse dovezi care atestă apartenența sa indiană. La vârsta de șapte ani, Vivien ajunge între zidurile cenușii și reci ale unui pension britanic restrictiv, aflat în deplină antiteză cu parfumul și exotismul copilăriei petrecute în India. La pensionul londonez, precum și în celelalte școli de prestigiu pe care le-a frecventat (în Franța, Italia și Germania), și-a modelat caracterul, și-a disciplinat neastâmpărul de „argint viu” și, cel mai important, și-a canalizat ambiția spre un singur țel: de-a deveni o mare actriță. Educația primită la Academia Regală de Artă Dramatică (din Marea Britanie) i-a șlefuit talentul nativ și i-a deschis porțile către lumea elitelor artistice.Actrița despre care Tenessee Williams spunea, descriidu-i frumusețea aparte, că este „delicat colorată ca și o orhidee”, în timp ce alții o comparau cu o exotică pisică siameză – stârnise o mare admirație încă de la primele ei apariții pe scenă și în film.

Leigh s-a simțit adesea limitată datorită frumuseții sale foarte apreciate, despre care credea că o împiedică să fie luată în serios în cariera sa ca actriță. Sănătatea ei șubredă s-a dovedit a fi, însă, cel mai mare obstacol. Fiind afectată de tulburare bipolară de-a lungul perioadei adulte, Vivien Leigh a câștigat reputația unei persoane foarte dificile, acest lucru afectând serios o carieră care avea să cunoască și perioade de declin.Odată cu înaintarea în vârstă, actrița a fost slăbită de reveniri frecvente ale tuberculozei, boală diagnosticată pentru prima oară la mijlocul anilor ’40.

În cartea sa de memorii, Laurence Olivier îşi aminteşte de impresia profundă pe care i-a lăsat-o Vivien Leigh atunci când a văzut-o jucând spectacolul cu piesa “Masca virtuţii”, la Teatrul Ambasador, din Anglia.„În afara privirii ei, care era pur şi simplu magică, Vivien poseda o seninătate, un echilibru perfect.Gâtul ei părea prea fragil pentru a-i susţine capul. Avea un aer surprins şi ceva din orgoliul unui jongleur ce poate realiza aproape în glumă o strălucită performanţă. Ea mai avea şi altceva: forţa de atracţie a unuia din cele mai tulburătoare temperamente pe care le-am întâlnit în viaţa mea. Acea ciudată, înduioşătoare scânteie de demnitate pare să fi fost acel ceva în stare să subjuge pătimaşa legiune a admiratorilor ei fanatici”.

„Ăsta-i bărbatul cu care o să mă căsătoresc!” îi spune Vivien Leigh unei prietene. Se aflau la un teatru din Londra, iar pe scenă juca Laurence Oliver, în spectacolul cu piesa „Romeo şi Julieta” de W. Shakespeare.„Nu fi stupidă, doar sunteţi amândoi căsătoriţi” îi răspunde amica.„Nu are importanţă, tot o să mă mărit cu el. Ai să vezi tu!” o contrazice Vivien.Vivien Leigh era căsătorită cu Herbert Leigh Holman, un avocat cu treisprezece ani mai în vârstă decât ea, cu care avea o fiică, Suzanne. Laurence Olivier era căsătorit cu Jill Esmond și avea cu aceasta un fiu, Tarquin.

Cele două familii se cunosc și se vizitează reciproc, iar Olivier și Vivien Liegh încep să ducă o viață dublă.Se întâlnesc doi ani prin cabinele teatrelor, în studiouri discrete, au escapade în localităţi mici uitate de lume unde nu-i cunoaştea nimeni, se iubesc în secret. Niciunul nu-şi dorea să ajungă pe prima pagină a ziarelor de scandal. Încet-încet, toată lumea a aflat despre amorul lor secret.Căsătoriile lor trebuiau tranşate fără milă, ca nişte afaceri de familie unde erau implicaţi şi nişte minori. Divorţurile lor durează câţiva ani. Soția lui Olivier a primit custodia fiului lor, Tarquin, iar soțul lui Vivien, a obținut custodia fiicei lor, Suzanne.

Leigh și Olivier s-au căsătorit la 21 august 1940 la Santa Barbara, lângă Hollywood, în secret. Martori le-au fost doar Katharine Hepburn şi Ronald Colman.De-a lungul celor 30 de ani de carieră, actrița a interpretat roluri variate, începând de la eroinele comediilor lui Noël Coward și ale lui George Bernard Shaw, până la personaje din opere clasice ale lui William Shakespeare, precum Ofelia, Cleopatra, Julieta sau Lady Macbeth.Datorită primelor sale interpretări, Leigh se bucurase de succes în Regatul Unit, însă a rămas în mare parte necunoscută în restul lumii până la premiera filmului „Pe aripile vântului” (1939). Megaproducția holywoodiană a avut un buget impresionant pentru vremea respectivă (aproape 4 milioane de dolari), dar şi o distribuţie de excepţie: Vivien Leigh, Clark Gable, Olivia de Havilland, Leslie Howard şi Hattie McDaniel.

„Pe aripile vântului” a fost primul film color de lungmetraj din istorie, recompensat cu zece premii Oscar. Pentru rolul lui Scarlett O’Hara au fost intervievate 1.400 de actriţe, printre care şi Bette Davis, dar actrița a refuzat să interpreteze rolul lui Scarlett, crezând că va juca alături de Errol Flynn. Când a aflat că David O. Selznick caută actrițe pentru a o interpreta pe Scarlett, Vivien Leigh și-a căutat agent în SUA pentru a obține o întrevedere cu legendarul producător care începuse deja filmările. Încăpățânarea și rebeliunea au ajutat-o pe Vivien să obțină rolul principal, după ce citise pe nerăsuflate, din cauza unui accident de schi, cartea lui Margaret Mitchell care revoluționase SUA în anul 1936.

Atât de hotărâtă era să obțină rolul, care i-a adus primul Oscar, încât a refuzat oferta lui Cecil B. de Mille de a juca în ‘Union Pacific’ și un contract cu studiourile Paramount pentru patru filme, doar pentru a fi disponibilă.Filmul a avut parte de o primire entuziastă din partea criticilor, amplificată ulterior de moartea tragică a celei care a dat naştere lui Scarlett O’Hara; scriitoarea Margaret Mitchell a murit într-un accident de maşină, la puţin timp după lansarea peliculei, în 1939. În timpul celui de-al doilea război mondial, Olivier îşi slujeşte ţara şi se înrolează în Flota Aeriană a Marinei Engleze. Fragila Vivien se simte neglijată. Este depresivă, face crize de nervi, slăbeşte mult, pierde o sarcină, îi apare o pată pe plămân. Se internează într-un sanatoriu. Are tuberculoză. Sfârşitul războiului stinge şi flăcările pasiunii lor. Laurence Olivier devine din ce în ce mai rece şi sever la crizele de nervi şi tuberculoză ale soţiei sale.

În 1947, Olivier a fost făcut cavaler, iar Leigh l-a însoțit la Palatul Buckingham pentru ceremonie. Ea a devenit Lady Olivier, iar după divorțul lor din 1960, conform legilor, a fost cunoscută sub numele de Vivien, Lady Olivier.Temperamentală ca și personajul Scarlett, Vivien Leigh a condus în 1957 protestele împotriva demolării teatrului Saint James și construirii în loc a unor apartamente. Ea a ajuns să intre și să vocifereze chiar și în Camera Lorzilor, fapt care l-a determinat pe însuși Winston Churchill să-i scrie o scrisoare actriței, în care îi lăuda curajul, dar îi dezaproba modul de acțiune. Soții Olivier au fost, de altfel, preferații lui Churchill, participând la dineuri și alte întâlniri alături de acesta, cât timp a trăit. Se spune că despre Leigh el a afirmat: „Fără îndoială, este o persoană de calitate excepțională”. În 1958, considerând mariajul său încheiat, Leigh a început o relație cu actorul John Merivale, care știa despre condiția medicală în care se afla aceasta și l-a asigurat pe Olivier că va avea grijă de ea.

În iulie 1967, după disperate încercări de a-şi face viaţa normală, actriţa se stinge din viaţă, la 53 de ani, în urma tuberculozei avansate. La funeralii, timp de un minut, luminile rampelor tuturor teatrelor din Londra s-au stins în semn de reculegere. Trupul ei a fost incinerat și cenușa răspândită deasupra unui iaz de pe domeniul actriței din East Sussex. În 2013, cu ocazia centenarului naşterii lui Vivien Leigh, nepoţii actriţei au donat Victoria and Albert Museum din Londra arhiva artistei, care cuprinde sute de scrisori şi de telegrame, precum şi numeroase fotografii ale cuplului Vivien Leigh (1913-1967) şi Laurence Olivier (1907-1989), scrie ziarul „The Telegraph”. Actriţa a păstrat peste 7.500 de scrisori personale primite de la prieteni, adresate inclusiv soţului ei Laurence Olivier. Unele dintre ele provin de la personalităţi de seamă precum: T.S. Elliot, Marilyn Monroe, Winston Churchill şi Regina Elisabeta. O scrisoare, primită de la dramaturgul Tennessee Williams, scrisă în septembrie 1950, o laudă pe actriţa britanică pentru interpretarea rolului Blanche DuBois din filmul „Un tramvai numit dorinţă”/ „A Streetcar Named Desire”, realizat pe baza piesei de teatru omonime a dramaturgului american.

După un îndelung proces de catalogare, peste 300 dintre aceste scrisori au fost expuse la Victoria and Albert Museum din Londra, februarie 2015.

Surse:

https://www.britannica.com/biography/Vivien-Leigh

https://www.cinemagia.ro/actori/vivien-leigh-5746/

https://www.ziarulmetropolis.ro/laurence-olivier-si-vivien-leigh/

https://www.npg.org.uk/collections/search/person/mp02690/vivien-leigh

https://www.historia.ro/sectiune/portret/articol/drama-actritei-vivien-leigh-eroina-filmului-pe-aripile-vantului-de-ce-a-fost-tratata-cu-socuri-electrice

https://www.biography.com/actor/vivien-leigh

http://www.rador.ro/2016/03/25/portret-vivien-leigh-o-viata- ingemanata-cu-scena/

&&&&

 S-a întâmplat în 8 iulie 1984: În această zi, a murit Brassaï, artist fotograf, pictor francez. Brassaï (pseudonimul lui Gyula Halász jr. (n. 9 septembrie 1899, Braşov –d. Èze, Alpes Maritimes) a fost un artist fotograf, pictor, sculptor, cineast si publicist francez de origine maghiară transilvăneană. A eternizat în opera sa viața de noapte a Parisului din anii 1930 şi a fost supranumit de prietenul său, scriitorul Henry Miller, „ochii Parisului”. Era fiul lui Gyula Halász senior (scriitor, ziarist și specialist în literatura franceză) și al Matildei Verzár (descendenta unei familii armene maghiarizate).

La vârsta de trei ani a ajuns la Paris pentru prima dată, în vremea când tatăl lui a predat la Sorbona. Liceul cu profil real l-a absolvit la Brașov, în anul 1916 și a studiat apoi la Academia de Arte din Budapesta, dar și-a întrerupt studiile din cauza primului război mondial, fiind înrolat în cavaleria austro-ungară la Sibiu, unde a rămas până la sfârșitul conflagrației - în unele surse se afirmă că ar fi dezertat și ar fi fugit la Budapesta. După război a fost un timp atras de idealurile revoluționare ale extremismului politic de stânga și în timpul Republicii Sovietice Ungare (republica celor 133 de zile) s-a înrolat în armata roșie maghiară a lui Béla Kun, ca operator telefonist, fiind luat în august 1919 prizonier de armata română, fiind închis o scurtă perioadă după înfrângerea bolșevicilor.

A plecat în Germania, unde a fost primit, alături de alți intelectuali din estul Europei. În anul 1920, el a ajuns la Berlin, ca trimis al unor ziare din Ungaria și Transilvania și și-a reluat studiile la Academia de Arte Frumoase. În anul 1924 s-a stabilit definitiv la Paris. Scriitorul francez Jacques Prévert și americanul Henry Miller au devenit unii dintre cei mai apropiați prieteni ai săi. Alături de ei a frecventat cluburile de noapte, cafenelele și cabaretele din arondismentul 14 în cartierul Montparnasse. Fotograf profesionist devine abia în 1929, după ani întregi în care disprețuise fotografia, dar nu deschide vreodată un atelier specializat. La îndemnul prietenului Andre Kertesz (1894-1985), cutreieră Parisul noaptea cu aparatul de fotografiat, prin locurile pustii, de-a lungul canalului Saint-Martin. Pentru a-și măsura timpul în care trebuia să pozeze, fuma țigări diferite în funcție de luminile și umbrele locurilor fotografiate.

A eternizat în opera sa viaţa de noapte a Parisului din anii 1930.Prietenul său, Henry Miller, l-a numit ochii Parisului. În 1933 i-a apărut primul album, cel care-l consacră: Parisul noaptea, însoţit de un text de Paul Morand, album care i-a adus un mare succes, mai ales în mediul artistic. Acest album, ale cărui 64 de clișee originale s-au pierdut în timpul celui de-al doilea război mondial, a avut o puternică influență asupra fotografiei citadine nocturne, iar Bill Brandt, cu al său A Night in London, e descendentul direct al lui Brassaï, la fel cum artistul brașovean este considerat, în istoria fotografiei moderne, succesorul lui Eugène Atget, fondatorul fotojurnalismului modern.

O parte dintre fotografii le-a consacrat înaltei societăţi şi celebrităţilor epocii - celebrităţi intelectuale, de teatru şi operă. A creat portrete, devenite clasice, ale lui Salvador Dali, Pablo Picasso, Henri Matisse şi Alberto Giacometti, ale lui Jean Genet, Henri Michaux, Jean Paul Sartre şi Simone de Beauvoir.A scris 17 cărți, numeroase articole și un roman: Povestea Mariei (Histoire de Marie) (1948), prefațat de Henry Miller. În îngrijirea editurii Universității din Chicago au apărut în traducere engleză Scrisorile către părinți și Conversații cu Pablo Picaso (1964).

Deși mai toată viața a trăit la Paris a fost mereu mândru de originea sa transilvăneană. În Souvenirs de mon enfance (1952) evocă locul nașterii sale: „Sunt născut în Transilvania, la 9 septembrie 1899, la orele 9 seara. Doar nouă sau multiplu de nouă există în data mea de naștere. Această cifră m-a urmărit toată viața. Am locuit totdeauna la numărul 81. (...) înconjurat de păduri de brazi, cu turnurile și zidurile sale, cu acoperișurile sale înclinate, cu biserica sa gotică, supranumită Neagră, Brașovul, orașul meu natal, este un oraș medieval, ultimul din Occident. (...) Tatăl meu, care a studiat la Sorbona, era profesor de literatură franceză. Adora Parisul si anticarii, pe Sarah Bernhardt, secolul al XVIII-lea, enciclopediștii și moraliștii francezi. Are acum 80 de ani și compune poeme mamei mele în vârstă de 75 de ani.”

Brassaï a încetat din viață în 8 iulie 1984, la Èze, Alpes Maritimes, pe Coasta de Azur și e înmormântat în cimitirul Montparnasse, Paris. În anul 2000 văduva sa, Gilberte (născută Boyer), cu douăzeci de ani mai tânără decât Brassaï, a organizat o mare expoziție în cinstea operei și amintirii sale, la Centrul Pompidou. Ea a murit în anul 2005 și e înmormântată alături de el.

Surse:

Poirier, D. E. Brassai: an illustrated biography. Paris: Flammarion / London: Thames & Hudson, 2005

Conrad, Jean-Yves, Paris, capitala... României, Iași: Junimea, 2006,

http://www.artnet.com/artists/brassaï/

https://www.artsy.net/artist/brassai

http://www.bzb.ro/stire/aici-s-a-nascut-brassai-geniul-fotografiei-si-ochiul-parisului-din-anii-1930-a122846

https://books.google.co.il/books?id=TTue2fyImSMC&pg=PR7&lpg=PR7&dq=Brassai&source=bl&ots=kEqO3HF-2i&sig=YSpXCKHvrXmhP5QPXyfEn4vGx5Q&hl=iw&sa=X&oi=book_result&ct=result#v=onepage&q=Br assai&f=false

$$$

S-a întâmplat în 8 iulie…

- 1392: Menţionarea prezenţei monedelor emise de Ţara Românească în Pera Constantinopolului (așa numiții „perperi de Valachia"); era atestată, astfel, circulaţia monedei româneşti în comerţul sud-est european

- 1497: Vasco da Gama începe prima călătorie pe mare din Europa spre India, înconjurând Africa; se deschide astfel linia de navigaţie din Europa spreAsia 

- 1621: S-a născut fabulistul francez Jean de La Fontaine (m. 1695)

- 1822: A murit poetul englez Percy Bysshe Shelley (n. 1792).

- 1831: S-a născut John Styth Pemberton, farmacist englez care a inventat băutura Coca-Cola (d. 16.08.1888)

- 1838: S-a născut contele german Ferdinand von Zeppelin, inventatorul dirijabilului (în perioada 1900-1917 a construit peste 50 de dirijabile rigide); este primul care a folosit motorul cu combustie internă pentru propulsia dirijabilelor (m. 1917)

- 1839 - S-a născut John D. Rockefeller, om de afaceri, filantrop american (d. 23.05.1937

- 1868: A apărut, la Iasi, manualul lui Ion Creangă: „Metodă nouă de scriere si citire pentru anul clasei I-a primare" 

- 1869: Intră în exploatare la Timişoara prima linie de tramvai cu cai, oraşul Timişoara fiind primul din actualul teritoriu al României şi al cincilea din lume care a folosit tramvaiul ca mijloc de transport în comun

- 1885, 8/21: A murit (la Atena) Mihail (Gheorghiad) Obedenaru, medic (studii antropologice cu caracter de pionierat), publicist şi diplomat (intensă activitate diplomatică între anii 1877 şi 1885: secretar de legaţie la Roma şi Constantinopol, ministru plenipotenţiar la Atena); membru corespondent al Societăţii Academice Române (n. 1839) 

- 1889: A fost publicată prima ediţie a cotidianului american economic si financiar „Wall Street Journal" 

- 1890: S-a născut scriitorul Walter Hasenclever, unul dintre principalii exponenţi ai expresionismului german (m. 1940; s-a sinucis) 

- 1891: S-a născut zoologul Constantin Moatăş; ca profesor la Facultatea de Agronomie din Iaşi, a ţinut primul curs de hidrobiologie şi piscicultură din România; împreună cu S. Karaman şi P.C. Chapuis, a pus bazele unei noi discipline - freatobiologia; membru al Academiei Române (m. 1980)

- 1895: S-a născut Igor Evghenievici Tamm, fizician sovietic, laureat al Premiului Nobel (d. 1971) 

- 1900: S-a născut George Antheil, compozitor şi pianist american (m. 1959) 

- 1901: În Franța, viteza automobilelor este limitată la 10 km/h 

- 1902: S-a născut lingvistul suedez de origine franceză Alf Lombard, reputat specialist în limba şi literatura română; membru corespondent străin (1947) şi membru de onoare din străinătate al Academiei Române (1992) (m. 1996)

- 1903: S-a născut pianistul şi dirijorul italian Carlo Zecchi (m. 1984)

- 1903: S-a născut Petre Stati, poet, eseist şi traducător; a dat, de-a lungul timpului, versiuni româneşti demne de reţinut pentru o bună parte, şi cea mai semnificativă, a scriitorilor antici, în antologii precum „Literatura latină", „Satirici şi epigramişti latini", „Poeţi latini" (m. 1978)

- 1910: S-a născut compozitorul Achim Stoia (m. 1973) 

- 1926: S-a născut Constantin Romaşcanu, compozitor, dirijor de cor şi profesor

- 1933: S-a născut actriţa Brânduşa Zaiţa Silvestru, personalitate a teatrului românesc de păpuşi şi marionete; prima laureată a unui premiu special UNITER în acest domeniu

- 1942: S-a născut Şerban Foarţă, poet, eseist şi traducător (în special din poezia franceză modernă) 

- 1946: A fost creată Uniunea Internațională a Profesorilor

- 1951: S-a născut actriţa americană de film Anjelica Huston. Anjelica Huston  este o actriţă americană de film şi prezentatoare de modă, câstigătoare a premiului Oscar pentru cel mai bun rol secundar în filmul Onoarea familiei Prizzi.Este fiica regizorului John Huston si nepoata legendarului actor britanic Walter Huston.

- 1955: S-a născut Mihaela Mitrache, actriţă. Mihaela Mitrache (n. București - d. 18 februarie 2008) a fost o actriţă română de teatru si film.A absolvit Institutul de Teatru şi Film Bucuresti în 1978 la clasa profesorului Marin Moraru.

- 1956: A murit Damian Stănoiu, prozator român (n. 1893). 

- 1958: S-a născut Kevin Bacon, regizor, actor şi producător american

- 1960: S-a născut dirijorul Ion Marin; plecat la Viena, în 1986, cu o bursă „Herder", se va stabili în străinătate; colaborează, în prezent, cu orchestre renumite din întreaga lume; fiul fondatorului corului de cameră „Madrigal", Marin Constantin

- 1967: A murit Vivien Leigh, actriță britanică (n. 1913).

-1968: A murit Petre Pandrea, filosof, sociolog, scriitor si ziarist român. Petre Pandrea este pseudonimul literar al avocatului Petre Marcu (n. 26 iunie 1904, Balş Oltenia - d. Bucureşti), cunoscut umanist si eseist al perioadei interbelice, autor al lucrării Manifestul Crinului alb.

- 1979: A murit Shinichirō Tomonaga, fizician japonez, laureat al Premiului Nobel. Sin-Itiro Tomonaga sau Shinichirō Tomonaga (n. 31 martie 1906) a fost un fizician japonez, care a avut o importantă influență în dezvoltarea electrodinamicii cuantice pentru care a câstigat în 1965 Premiul Nobel pentru Fizică împreună cu Richard Feynman si Julian Schwinger.

- 1984: A murit Brassaï, artist fotograf, pictor francez . Brassaï (pseudonimul lui Gyula Halász jr. (n. 9 septembrie 1899, Brasov –d. Èze, Alpes Maritimes) a fost un artist fotograf, pictor, sculptor, cineast si publicist francez de origine maghiară transilvăneană. A eternizat în opera sa viata de noapte a Parisului din anii 1930 si a fost supranumit de prietenul său, scriitorul Henry Miller, „ochii Parisului”.

- 2001: Trupul neînsufleţit al cântăretei de fado Amalia Rodrigues, decedată la 6 octombrie 1999, la vârstă de 79 de ani, a fost transferat în Panteonul naţional din Lisabona, în sala rezervată scriitorilor portughezi.