$$$

 S-a întâmplat în 3 februarie 1468: La această dată, a murit tipograful german Johannes Gutenberg; în jurul anului 1440, a inventat tiparul cu litere mobile (n. ~1400). Johannes Gensfleisch zur Laden zum Gutenberg a fost un metalurgist şi inventator german, renumit pentru contribuţia sa remarcabilă la tehnologia tiparului. Este creditat cu inventarea unui nou tip de presă tipografică ce folosea, pentru prima dată în Europa, litere mobile, cu crearea aliajului folosit pentru acest tip de matriţe şi cu realizarea unei întregi serii de cerneluri pe bază de uleiuri. Originea primelor prese ale lui Gutenberg este neclară, mai mulţi autori considerând presele sale iniţiale drept adaptări ale preselor mai vechi deja existente. 

Conform impactului avut, inventarea de către Gutenberg a presei cu litere mobile în Europa reprezenta o substanţială îmbunătăţire a presei fixe, care era deja utilizată. Combinând aceste elemente într-un sistem de producţie, invenţia sa a permis tipărirea rapidă a materialelor scrise şi o explozie a informaţiei în Europa renascentistă. Gutenberg s-a născut în oraşul german Mainz, fiul unui negustor numit Friele Gensfleisch zur Laden, care a adoptat numele de familie „zum Gutenberg" după numele cartierului în care se mutase familia sa. Presa fixă în care foile de hârtie erau presate de blocuri de lemn în care fuseseră gravate textul şi/sau ilustraţiile, a apărut pentru prima oară în China, şi a fost folosită în Asia de Est cu mult timp înaintea lui Gutenberg. Până în secolele al 12-lea şi al 13-lea, numeroase biblioteci chineze conţineau zeci de mii de cărţi tipărite. Coreenii şi chinezii cunoşteau tiparul cu litere mobile, dar din cauza complexităţii sistemului de scriere folosit, tiparul cu litere mobile nu a fost atât de utilizat ca în Europa Renaşterii.

Nu se ştie dacă Gutenberg cunoştea aceste tehnici sau le-a reinventat independent. Gutenberg a introdus în mod sigur metode eficiente pentru producerea în masă a cărţilor, ducând la o creştere masivă a numărului de texte scrise în Europa — în mare parte datorită popularităţii Bibliei lui Gutenberg, prima sa lucrare produsă în masă, începând cu 23 februarie 1455. Totuşi, Gutenberg nu a avut talent la afaceri, şi nu a obţinut profituri substanţiale din invenţia sa. Gutenberg a început experimentele cu tipografia din metal după ce s-a mutat din oraşul natal Mainz la Strasbourg (pe atunci oraş german, astăzi în Franţa) - în jurul anului1430. Ştiind că tiparul cu blocuri de lemn implica mult timp şi cheltuială, deoarece fiecare matriţă, de mărimea unei pagini, trebuia gravată de mână separat şi nu avea mare durabilitate, Gutenberg a tras concluzia că blocurile metalice puteau fi produse mult mai repede, prin combinarea unor matriţe mici şi refolosibile pentru fiecare literă în parte.

Surse:

https://semneletimpului.ro/religie/teologie/biblia/revolutia-lui-gutenberg-inventarea-tiparului-si-raspandirea-bibliei.html

https://www.biographyonline.net/business/j-gutenberg.html

https://www.encyclopedia.com/people/literature-and-arts/libraries-books-and-printing-biographies/johann-gutenberg

https://www.historia.ro/sectiune/general/articol/istoria-tiparului

$$$

 S-a întâmplat în 3 februarie1870: La această dată, a murit, la Budapesta, Emanoil Gojdu, jurist şi om politic, care a reprezentat interesele românilor din Transilvania şi ale comunităţii româneşti din Ungaria; moştenirea sa (imobile în Budapesta şi acţiuni în bănci) a fost lăsată prin testament românilor din Transilvania şi din Ungaria, fiind administrată prin intermediul Fundaţiei ce-i poartă numele, înfiinţate în 1870. Emanoil Gojdu (n. 9/21 februarie 1802, Oradea, judeţul Bihor - d.1870, Budapesta, Ungaria) a fost avocat, filantrop, revoluţionar paşoptist. Gojdu provine dintr-o familie de origine aromână, ale cărei rădăcini provin din oraşul Moscopole, Macedonia. De aici au plecat strămoşii săi, stabilindu-se iniţial în Polonia. În urma unor evenimente politice în care a fost implicată Polonia, împărţită între Rusia, Prusia şi Austria, familia Gojdu a emigrat în Ungaria, diferitele ramuri ale familiei aşezându-se în marile oraşe din această ţară, ocupându-se cu negustoria sau devenind bancheri.

Ramura familiei din care provine Emanoil s-a stabilit în oraşul Miskolc, în nordul Ungariei. Mai târziu, din familia stabilită la Miskolc se vor desprinde alte două ramuri, dintre care una se va stabili la Oradea, de ea aparţinând E. Gojdu. Emanoil s-a născut în familia lui Atanasie şi Ana Popovici. A fost botezat cu numele de Manuilă, la 12 februarie 1802.A fost înregistrat în matricola botezaţilor la poziţia cu numărul 12.Tatăl lui Emanoil, Atanasie Popovici, a lucrat o vreme în prăvălia fratelui mamei sale. Pe acest unchi îl chema Emanuil Gojdu, iar prin testamentul său din 1 iulie 1798, i-a lăsat o oarecare avere lui Atanasie.În acest testament, Atanasie apare sub numele de Tănase Nasta Gojdu.Tatăl lui Emanoil a purtat toată viaţa numele de Popovici.Doar în matricola morţilor apare sub numele de Gojdu. Atanasie Popovici a murit la data de 25 iulie/6 august 1821 şi e înmormântat la Oradea. Mama lui Emanoil Gojdu, Ana, provine din familia de origine Poinar, ramura de Craidorolţ. Ea a decedat la 22 iulie/3 august 1816, fiind înmormântată la Oradea, alături de soţul său.Celor doi părinţi ai lui Emanoil Gojdu, Fundaţia Gojdu le va ridica o cruce din marmură, în cimitirul Rulikovski din Oradea, unde sunt înmormântaţi. Pe crucea lor stă scris: „Memo lol părinţilor fericitului fundator Emanoil Gojdu, Atanasie Popovici Gozsdu repausat în 25 iulie 1821.Ana Poynar de Kiralydaroc repausată în 22 iulie 1816. În semn de recunoştinţă Fundaţiunea Gojdu".Emanoil Gojdu a fost căsătorit cu Anastasia Pometa (d. 2 ianuarie 1863), de origine macedoromână.Căsătoria a avut loc la data de 12 iulie (stil nou) 1832. După moartea Anastasiei, Gojdu se va căsători a doua oară, la 8 ianuarie 1864, cu Melania Dumcea (d. 1911), tot de origine macedoromână. Nu a avut copii din nici una dintre căsătorii. 

Emanoil Gojdu a urmat cursurile liceale la liceul premonstratens din Oradea şi la cel din Bratislava. Unele surse spun că de fapt E. Gojdu ar fi absolvit liceul nu la Bratislava, ci la Eger, Ungaria. În anul universitar 1820-1821, Gojdu s-a înscris la cursurile Academiei de Drept din Oradea. Ceilalţi ani de studii i-a făcut la Bratislava şi la Budapesta. După ce a absolvit cursurile Academiei de Drept, s-a stabilit la Budapesta, unde a fost numit practicant la Tabla Regească. În 1824 a trecut examenul de avocat şi s-a angajat la biroul lui Mihail Vitcovici. Acesta fiind poet, în biroul lui Gojdu a avut ocazia să cunoască o seamă de poeţi maghiari, sub a căror influenţă a început să publice poezii, în limba maghiară, în „Szépliteraturai Ajandék", în anul 1826.În perioada următoare, Emanoil Gojdu îşi va deschide propriul birou de avocatură şi va deveni, în scurt timp, faimos pentru pledoariile şi rechizitoriile sale.În anul 1848, în contextul izbucnirii revoluţiei paşoptiste şi în Transilvania, Emanoil Gojdu a căutat, împreună cu fruntaşi români din Banat şi Câmpia de Vest, o soluţie care să se potrivească Proclamaţiei de la Blaj, din 3/15 mai 1848.

Spre deosebire de românii ardeleni, cei din Banat şi Câmpia de Vest aveau păreri mai moderate, neexcluzând o posibilă colaborare cu revoluţionarii maghiari. La 9/21 mai 1848, în casa sa din Oradea, a redactat, împreună cu Ioan Dragoş, Gheorghe Fonnai şi Nicolae Jiga, „Înştiinţarea către Românii de legea răsăriteană neunită". Prin această proclamaţie se preconiza o mare adunare populară la Timişoara, pentru data de 13/25 iunie1848, unde fiecare comitat să îşi trimită reprezentanţii. Adunarea nu a avut loc însă niciodată.Tot la 9/21 mai 1848 a redactat „Petiţia neamului românesc din Ungaria şi Banat", prin care se exprima aderenţa la Casa de Habsburg şi se cerea independenţa românilor faţă de Mitropolia sârbească de la Carloviţ. În ansamblu, politica paşoptistă a lui Gojdu şi a celorlalţi fruntaşi români din Câmpia de Vest a fost orientată mai mult către revoluţia maghiară decât către cea a românilor din Transilvania.În anul 1861, Emanoil Gojdu a fost numit prefect al judeţului Caraş, care avea populaţie majoritar românească. 

Din cauza viziunilor sale moderate faţă de revoluţia românească din Transilvania, de la 1848, şi pentru că a subscris la unele ţeluri ale revoluţiei paşoptiste maghiare, pe timpul cât a fost prefect de Caraş a fost privit cu neîncredere de români. În anul 1866, Gojdu a fost ales deputat de Tinca. La 4 noiembrie 1869, Emanoil Gojdu şi-a redactat testamentul, act prin care se năştea Fundaţia Gojdu, destinată întrajutorării românilor ortodocşi care doreau să studieze, dar nu aveau mijloacele materiale necesare. El lăsa naţiunii române din Transilvania imensa sa avere, pe care reuşise să o adune în timpul vieţii, cu scopul de contribui la ridicarea culturală a acesteia. Din dispoziţiile principale ale testamentului se desprind următoarele: în răstimpul 1871-1921 (50 ani), din venitul Fundaţiei două treimi se capitalizează, iar o treime se distribuie sub formă de burse „acelor tineri români de religiunea răsăriteană ortodoxă, distinşi prin purtare bună şi prin talent, născuţi în Ungaria (şi Transilvania încorporată Ungariei), ai căror părinţi nu sunt în stare cu averea lor proprie să ducă în îndeplinire creşterea şi cultivarea copiilor lor".În perioada 1921-1971 se capitalizează trei cincimi şi se distribuie ca burse două cincimi.În perioada 1971-2021 se capitalizează jumătate din venituri, iar din cealaltă jumătate se acordă burse. În intervalul 2021-2071, dintr-o zecime a veniturilor se constituie un fond de rezervă, iar restul veniturilor se întrebuinţează „în afară de ajutoarele amintite mai sus (burse), pentru orice scopuri ale Românilor de religiune ort. răsăriteană din Ungaria, având în vedere prosperitatea şi înflorirea Patriei comune, a bisericii şi poporului român de religiunea ortodoxă răsăriteană".Fundaţia era prevăzut a fi administrată în principal de biserica ortodoxă, din comisia de administrare trebuind să fie trei mireni, cu bună reputaţie. Mai era stipulat să facă parte din comisia de administrare cel puţin un membru al familiei Poinar din Craidorolţ, dacă s-ar găsi din această familie vreun individ vrednic.Sigiliul reprezentanţei (comisiei de administrare) a Fundaţiei urma să poarte următoarea inscripţie: „Lăsaţi pruncii să vină la mine. Fundaţiunea Gozsdu 1870".

De la început, activitatea Fundaţiei a fost atacată de persoane cu diferite interese. Chiar văduva lui Emanoil Gojdu a fost instigată de către unii, pentru a ataca testamentul. La intervenţia lui Ioan cavaler de Puşcariu, văduva lui Gojdu a renunţat la procesul de atacare a testamentului, iar Fundaţia a putut să îşi continue activitatea aşa cum o dorise fondatorul ei.După anul 1918, sediul Fundaţiei s-a mutat la Sibiu. După instaurarea regimului comunist în Ungaria, la sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial, Fundaţia Gojdu a fost naţionalizată de statul maghiar şi şi-a întrerupt activitatea în anul 1952. După prăbuşirea regimurilor comuniste din Europa de Est, în anul 1989, a început o serie de procese care vizau recuperarea bunurilor Fundaţiei Gojdu. În anul 2005, guvernul României a renunţat la întregul patrimoniu al Fundaţiei Gojdu, în favoarea statului maghiar. De ce? Probabil din prostie, indolenţă ori interese meschine! Când şi-a redactat testamentul, Emanoil Gojdu a spus că ar dori să se scoale din mormânt peste o sută de ani, pentru a vedea ce s-a ales din testamentul său. Emanoil Gojdu a murit în anul 1870, la Budapesta. Este înmormântat în cimitirul Kerepesi, din capitala Ungariei. După 1990, în România au avut loc lungi dezbateri, care încercau să răspundă la întrebarea dacă rămăşiţele pământeşti ale lui Emanoil Gojdu ar trebui sau nu repatriate. Autorităţile din Ungaria au refuzat repatrierea.

Surse:

http://mariaberenyi.hu/Gojdu.pdf

https://www.cotidianul.ro/cat-de-bogat-poti-fi-in-romania-povestea-lui-emanuil-gojdu/

http://www.dozadebine.ro/emanuil-gojdu-avocat-de-succes-si-patriot-ardelean/

https://radioromaniacultural.ro/emanoil-gojdu-faptele-unui-patriot-9-februarie-1802-3-februarie-1870-de-dan-manolache/

http://www.napocanews.ro/2018/02/emanoil-gojdu-s-a-nascut-pe-9-februarie-1802-averea-sa-imensa-a-lasat-o-romaniei.html

https://jurnalul.antena3.ro/special-jurnalul/romania-mostenitoarea-averii-lui-emanuil-gojdu-64325.html

https://www.realitatea.net/jocuri-de-putere-afacerea-gojdu-tezaurul-pierdut-de-romania_2134844.html

https://glasul-hd.ro/istoria-cum-nu-e-scrisa-manuale-emanuil-gojdu-mai-mult-decat-un-nume-de-cartier-deva/

https://culturainmiscare.ro/emanuil-gojdu-simbolul-pierdut-al-oradiei/

$$$

 S-a întâmplat în 3 februarie1870: La această dată, a murit, la Budapesta, Emanoil Gojdu, jurist şi om politic, care a reprezentat interesele românilor din Transilvania şi ale comunităţii româneşti din Ungaria; moştenirea sa (imobile în Budapesta şi acţiuni în bănci) a fost lăsată prin testament românilor din Transilvania şi din Ungaria, fiind administrată prin intermediul Fundaţiei ce-i poartă numele, înfiinţate în 1870. Emanoil Gojdu (n. 9/21 februarie 1802, Oradea, judeţul Bihor - d.1870, Budapesta, Ungaria) a fost avocat, filantrop, revoluţionar paşoptist. Gojdu provine dintr-o familie de origine aromână, ale cărei rădăcini provin din oraşul Moscopole, Macedonia. De aici au plecat strămoşii săi, stabilindu-se iniţial în Polonia. În urma unor evenimente politice în care a fost implicată Polonia, împărţită între Rusia, Prusia şi Austria, familia Gojdu a emigrat în Ungaria, diferitele ramuri ale familiei aşezându-se în marile oraşe din această ţară, ocupându-se cu negustoria sau devenind bancheri.

Ramura familiei din care provine Emanoil s-a stabilit în oraşul Miskolc, în nordul Ungariei. Mai târziu, din familia stabilită la Miskolc se vor desprinde alte două ramuri, dintre care una se va stabili la Oradea, de ea aparţinând E. Gojdu. Emanoil s-a născut în familia lui Atanasie şi Ana Popovici. A fost botezat cu numele de Manuilă, la 12 februarie 1802.A fost înregistrat în matricola botezaţilor la poziţia cu numărul 12.Tatăl lui Emanoil, Atanasie Popovici, a lucrat o vreme în prăvălia fratelui mamei sale. Pe acest unchi îl chema Emanuil Gojdu, iar prin testamentul său din 1 iulie 1798, i-a lăsat o oarecare avere lui Atanasie.În acest testament, Atanasie apare sub numele de Tănase Nasta Gojdu.Tatăl lui Emanoil a purtat toată viaţa numele de Popovici.Doar în matricola morţilor apare sub numele de Gojdu. Atanasie Popovici a murit la data de 25 iulie/6 august 1821 şi e înmormântat la Oradea. Mama lui Emanoil Gojdu, Ana, provine din familia de origine Poinar, ramura de Craidorolţ. Ea a decedat la 22 iulie/3 august 1816, fiind înmormântată la Oradea, alături de soţul său.Celor doi părinţi ai lui Emanoil Gojdu, Fundaţia Gojdu le va ridica o cruce din marmură, în cimitirul Rulikovski din Oradea, unde sunt înmormântaţi. Pe crucea lor stă scris: „Memo lol părinţilor fericitului fundator Emanoil Gojdu, Atanasie Popovici Gozsdu repausat în 25 iulie 1821.Ana Poynar de Kiralydaroc repausată în 22 iulie 1816. În semn de recunoştinţă Fundaţiunea Gojdu".Emanoil Gojdu a fost căsătorit cu Anastasia Pometa (d. 2 ianuarie 1863), de origine macedoromână.Căsătoria a avut loc la data de 12 iulie (stil nou) 1832. După moartea Anastasiei, Gojdu se va căsători a doua oară, la 8 ianuarie 1864, cu Melania Dumcea (d. 1911), tot de origine macedoromână. Nu a avut copii din nici una dintre căsătorii. 

Emanoil Gojdu a urmat cursurile liceale la liceul premonstratens din Oradea şi la cel din Bratislava. Unele surse spun că de fapt E. Gojdu ar fi absolvit liceul nu la Bratislava, ci la Eger, Ungaria. În anul universitar 1820-1821, Gojdu s-a înscris la cursurile Academiei de Drept din Oradea. Ceilalţi ani de studii i-a făcut la Bratislava şi la Budapesta. După ce a absolvit cursurile Academiei de Drept, s-a stabilit la Budapesta, unde a fost numit practicant la Tabla Regească. În 1824 a trecut examenul de avocat şi s-a angajat la biroul lui Mihail Vitcovici. Acesta fiind poet, în biroul lui Gojdu a avut ocazia să cunoască o seamă de poeţi maghiari, sub a căror influenţă a început să publice poezii, în limba maghiară, în „Szépliteraturai Ajandék", în anul 1826.În perioada următoare, Emanoil Gojdu îşi va deschide propriul birou de avocatură şi va deveni, în scurt timp, faimos pentru pledoariile şi rechizitoriile sale.În anul 1848, în contextul izbucnirii revoluţiei paşoptiste şi în Transilvania, Emanoil Gojdu a căutat, împreună cu fruntaşi români din Banat şi Câmpia de Vest, o soluţie care să se potrivească Proclamaţiei de la Blaj, din 3/15 mai 1848.

Spre deosebire de românii ardeleni, cei din Banat şi Câmpia de Vest aveau păreri mai moderate, neexcluzând o posibilă colaborare cu revoluţionarii maghiari. La 9/21 mai 1848, în casa sa din Oradea, a redactat, împreună cu Ioan Dragoş, Gheorghe Fonnai şi Nicolae Jiga, „Înştiinţarea către Românii de legea răsăriteană neunită". Prin această proclamaţie se preconiza o mare adunare populară la Timişoara, pentru data de 13/25 iunie1848, unde fiecare comitat să îşi trimită reprezentanţii. Adunarea nu a avut loc însă niciodată.Tot la 9/21 mai 1848 a redactat „Petiţia neamului românesc din Ungaria şi Banat", prin care se exprima aderenţa la Casa de Habsburg şi se cerea independenţa românilor faţă de Mitropolia sârbească de la Carloviţ. În ansamblu, politica paşoptistă a lui Gojdu şi a celorlalţi fruntaşi români din Câmpia de Vest a fost orientată mai mult către revoluţia maghiară decât către cea a românilor din Transilvania.În anul 1861, Emanoil Gojdu a fost numit prefect al judeţului Caraş, care avea populaţie majoritar românească. 

Din cauza viziunilor sale moderate faţă de revoluţia românească din Transilvania, de la 1848, şi pentru că a subscris la unele ţeluri ale revoluţiei paşoptiste maghiare, pe timpul cât a fost prefect de Caraş a fost privit cu neîncredere de români. În anul 1866, Gojdu a fost ales deputat de Tinca. La 4 noiembrie 1869, Emanoil Gojdu şi-a redactat testamentul, act prin care se năştea Fundaţia Gojdu, destinată întrajutorării românilor ortodocşi care doreau să studieze, dar nu aveau mijloacele materiale necesare. El lăsa naţiunii române din Transilvania imensa sa avere, pe care reuşise să o adune în timpul vieţii, cu scopul de contribui la ridicarea culturală a acesteia. Din dispoziţiile principale ale testamentului se desprind următoarele: în răstimpul 1871-1921 (50 ani), din venitul Fundaţiei două treimi se capitalizează, iar o treime se distribuie sub formă de burse „acelor tineri români de religiunea răsăriteană ortodoxă, distinşi prin purtare bună şi prin talent, născuţi în Ungaria (şi Transilvania încorporată Ungariei), ai căror părinţi nu sunt în stare cu averea lor proprie să ducă în îndeplinire creşterea şi cultivarea copiilor lor".În perioada 1921-1971 se capitalizează trei cincimi şi se distribuie ca burse două cincimi.În perioada 1971-2021 se capitalizează jumătate din venituri, iar din cealaltă jumătate se acordă burse. În intervalul 2021-2071, dintr-o zecime a veniturilor se constituie un fond de rezervă, iar restul veniturilor se întrebuinţează „în afară de ajutoarele amintite mai sus (burse), pentru orice scopuri ale Românilor de religiune ort. răsăriteană din Ungaria, având în vedere prosperitatea şi înflorirea Patriei comune, a bisericii şi poporului român de religiunea ortodoxă răsăriteană".Fundaţia era prevăzut a fi administrată în principal de biserica ortodoxă, din comisia de administrare trebuind să fie trei mireni, cu bună reputaţie. Mai era stipulat să facă parte din comisia de administrare cel puţin un membru al familiei Poinar din Craidorolţ, dacă s-ar găsi din această familie vreun individ vrednic.Sigiliul reprezentanţei (comisiei de administrare) a Fundaţiei urma să poarte următoarea inscripţie: „Lăsaţi pruncii să vină la mine. Fundaţiunea Gozsdu 1870".

De la început, activitatea Fundaţiei a fost atacată de persoane cu diferite interese. Chiar văduva lui Emanoil Gojdu a fost instigată de către unii, pentru a ataca testamentul. La intervenţia lui Ioan cavaler de Puşcariu, văduva lui Gojdu a renunţat la procesul de atacare a testamentului, iar Fundaţia a putut să îşi continue activitatea aşa cum o dorise fondatorul ei.După anul 1918, sediul Fundaţiei s-a mutat la Sibiu. După instaurarea regimului comunist în Ungaria, la sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial, Fundaţia Gojdu a fost naţionalizată de statul maghiar şi şi-a întrerupt activitatea în anul 1952. După prăbuşirea regimurilor comuniste din Europa de Est, în anul 1989, a început o serie de procese care vizau recuperarea bunurilor Fundaţiei Gojdu. În anul 2005, guvernul României a renunţat la întregul patrimoniu al Fundaţiei Gojdu, în favoarea statului maghiar. De ce? Probabil din prostie, indolenţă ori interese meschine! Când şi-a redactat testamentul, Emanoil Gojdu a spus că ar dori să se scoale din mormânt peste o sută de ani, pentru a vedea ce s-a ales din testamentul său. Emanoil Gojdu a murit în anul 1870, la Budapesta. Este înmormântat în cimitirul Kerepesi, din capitala Ungariei. După 1990, în România au avut loc lungi dezbateri, care încercau să răspundă la întrebarea dacă rămăşiţele pământeşti ale lui Emanoil Gojdu ar trebui sau nu repatriate. Autorităţile din Ungaria au refuzat repatrierea.

Surse:

http://mariaberenyi.hu/Gojdu.pdf

https://www.cotidianul.ro/cat-de-bogat-poti-fi-in-romania-povestea-lui-emanuil-gojdu/

http://www.dozadebine.ro/emanuil-gojdu-avocat-de-succes-si-patriot-ardelean/

https://radioromaniacultural.ro/emanoil-gojdu-faptele-unui-patriot-9-februarie-1802-3-februarie-1870-de-dan-manolache/

http://www.napocanews.ro/2018/02/emanoil-gojdu-s-a-nascut-pe-9-februarie-1802-averea-sa-imensa-a-lasat-o-romaniei.html

https://jurnalul.antena3.ro/special-jurnalul/romania-mostenitoarea-averii-lui-emanuil-gojdu-64325.html

https://www.realitatea.net/jocuri-de-putere-afacerea-gojdu-tezaurul-pierdut-de-romania_2134844.html

https://glasul-hd.ro/istoria-cum-nu-e-scrisa-manuale-emanuil-gojdu-mai-mult-decat-un-nume-de-cartier-deva/

https://culturainmiscare.ro/emanuil-gojdu-simbolul-pierdut-al-oradiei/

$$$

 S-a întâmplat în 3 februarie1890: La această dată, avea loc, pe scena Teatrului Naţional din Bucureşti, premiera dramei „Năpasta" de I. L. Caragiale. În numărul din 18 decembrie 1889, ziarul „Românul” anunţa că I. L. Caragiale a terminat o piesă nouă, intitulată Năpasta. În numărul pe ianuarie 1890, revista „Convorbiri literare” publică această piesă în două acte.Reprezentată, în premieră, sâmbătă 3 februarie 1890, la Teatrul Național din București, împreună cu Vicleniile lui Scapin de Molière, Năpasta a fost primită cu răceală, iar cronicile, cele mai multe, au fost defavorabile. După al patrulea spectacol, a fost scoasă din repertoriu. În spectacolul de la București jucau Grigore Manolescu (Dragomir), C. Mărculescu (Gheorghe), Constantin Nottara (Ion), Aristizza Romanescu (Anca). 

Doar în parte, insuccesul a fost pus pe seama faptului că piesa ar fi fost prost jucată, pentru că de fapt criticile vizau lipsa de autenticitate, ajungându-se chiar la afirmația aberantă că țăranii lui Caragiale nu sunt români, ci muscali, că, după spectacol, cum zicea Duiliu Zamfirescu, rămâi cu un sentiment de „răceală umedă” ș.a.m.d. Aristizza Romanescu avea să spună mai târziu că în Năpasta s-a întâlnit ”cu cel mai mare nesucces” din carieră, pe care îl prevăzuse, dar cedase rugăminții lui Caragiale care îi spunea că nu are cui să-i dea rolul, „cuvinte blestemate”, considera actrița. Grigore Manolescu și Nottara făcuseră însă în Năpasta mari creații actoricești.

La scurt timp după premieră, piesa apare în volum la Editura Haiman, cu aceeași dedicaţie din „Convorbiri literare”: „Dnei Ana T. Maiorescu”. La începutul lunii mai, Caragiale pleacă la Iaşi pentru a pregăti spectacolul cu Năpasta. Premiera la Iași a avut loc pe 11 mai 1890. În distribuție: Aristizza Romanescu, Grigore Manolescu, Gh. Cîrjă. La Iași spectacolul s-a reluat în 1894 și 1899, apoi a dispărut complet de pe afișe, așa încât, cum a remarcat Şerban Cioculescu, piesa nu a mai fost jucată până la sfârșitul primului război mondial.În epocă, printre susţinătorii dramei se numără G. Ionescu-Gion şi tânărul critic şi istoric Nicolae Iorga, care, la 19 ani, debutează cu o cronică favorabilă în ziarul lui Gh. Panu, „Lupta” din 18 februarie 1890. Caragiale i-a trimis un exemplar din Năpasta cu următoarea dedicație: „Criticului inteligent și conștiincios care a binevoit, ca om rar ce este, întâi să citească Năpasta și să gândească asupra ei, și apoi s-o critice.” Cu volumele Teatru, apărut în 1889 la Socec şi Năpasta, Caragiale candidează pentru premiile „Năsturel-Herescu” şi „I. Eliade Rădulescu”, oferite de Academia Română. După raportul defavorabil al lui B. P. Hasdeu şi apărarea lui Iacob Negruzzi, urmează rechizitoriul lui Dimitrie A. Sturdza şi votul de respingere în şedinţa din 14 aprilie 1891 (cu 20 de voturi contra, 3 pentru). Rolul cel mai important în dezavuarea operei scriitorului l-a jucat liberalul Dimitrie A. Sturdza, care l-a acuzat, declarând sentenţios că dramaturgia lui ar fi imorală şi antinaţională.Se poate afirma că Năpasta a fost prima piesă românească jucată într-o limbă străină. La data de 30 decembrie 1895 s-a jucat la Cernăuţi, tradusă în limba germană de Adolf Last. Aceeași traducere a stat și la baza spectacolelor de la Berlin și de la Leipzig, din anul 1902, pe afiş apărând însă titlul Anca. Un an mai târziu, Năpasta se va juca la Budapesta, în limba maghiară, iar în anul 1918 la Magdeburg în traducerea lui Mite Kremnitz.

Pentru Năpasta, în 1901, Caragiale este acuzat de plagiat, urmând un răsunător proces, cu lungi dezbateri, celebru în literatura română, autorul dramei acuzându-l pe Caion de calomnie. Nici în anii 1940–1960, drama Năpasta nu a fost privilegiată. La Naționalul bucureștean ea va fi montată abia la sfârșitului deceniului al șaselea, în 1959 (premiera: 24 octombrie), de Miron Niculescu, avându-i în distribuție pe Marietta Anca și Irina Răchițeanu-Șirianu (Anca), Emil Botta în rolul lui Ion, Toma Dimitriu (Dragomir), Emil Liptac și Grigore Nagacevschi (Gheorghe).Astfel spectacolul teatrului radiofonic de la mijlocul deceniului al șaselea fusese mai mult decât binevenit. După patru ani de la difuzarea primei serii a comediilor lui Caragiale în regia lui Sică Alexandrescu (decembrie 1951–ianuarie 1952), Constantin Moruzan monta la Teatrul radiofonic drama Năpasta, distribuindu-i pe Nicolae Sireteanu (Dragomir), Constantin Codrescu (Gheorghe), George Calboreanu (Ion), Aura Buzescu (Anca), Tiberiu Simionescu (Crainicul).Această primă înregistrare cu Năpasta s-a difuzat în premieră în 22 ianuarie 1956, la ora 18.00, la Radio România I. Anii 1950–1970 sunt dominate de montările regizorilor Mihai Zirra, Constantin Moruzan și Paul Stratilat. Versiunea dramei lui Caragiale, apărută și pe CD la Editura Casa Radio este una în manieră tradițională, cu povestitor, literaturizată, chiar cu aspect nuvelistic la început. Colaborator statornic al teatrului radiofonic în anii ’50–’60, realizând aici multe dintre marile sale creaţii interpretative, George Calboreanu este distribuit în rolul lui Ion. În 1964, același regizor, Constantin Moruzan, avea să realizeze o a doua versiune, cu o altă distribuție și substanțial diferită față de prima, renunțând la formula cu comentator, ceea ce conferă spectacolului mai multă teatralitate, apropiindu-se de stilul montărilor moderne, inclusiv prin jocul actorilor: Boris Ciornei (Dragomir), Alexandru Azoiței (Gheorghe), Emil Botta (Ion) care juca rolul la Teatrul Național din București începând din 1959, Olga Tudorache (Anca), Gheorghe Soare (Un țăran), Traian Moraru (Alt țăran). Premiera s-a difuzat miercuri 14 octombrie 1964, la ora 10.03, pe programul I. Ion rămâne una dintre interpretările de neuitat ale lui Emil Botta, care joacă hipnotic, în transă, conferind personajului o dimensiune parcă de erou dostoievskian. Se observă, o dată în plus, că Năpasta este mai întâi de toate o dramă psihologică, rivalizând cu creații similare din literatura și teatrul universal, ceea ce nu fusese observat la premiera din 1890, tratată cu superficialitate și răutate. Plină de expresivitate și nuanțe adecvate în construirea personajului este interpretarea Olgăi Tudorache, Anca. 

După zece ani de la prima montare, regizorul Miron Niculescu reia la Teatrul Național din București Năpasta, păstrându-i în distribuție pe Emil Botta, a cărui interpretare a rolului Ion rămâne memorabilă, Irinia Răchițeanu-Șirianu în Anca, Toma Dimitriu (Dragomir) și distribuindu-l pe Traian Stănescu în rolul lui Gheorghe. Data premierei: 25 septembrie 1969.Timp de mai bine de patru decenii, montările lui Constantin Moruzan au fost singurele versiuni ale dramei lui Caragiale la teatrul la microfon. Consecvent programului său repertorial și ideii de a oferi unor generații diferite de actori și regizori ocazia de interpreta titluri de referință din dramaturgia națională și universală, Teatrul Național Radiofonic a reluat în anii din urmă drama Năpasta. În 2006 (premiera: 5 februarie, ora 19.00, Radio România Cultural), regizorul Gavriil Pinte a oferit o nouă versiune, cu Petre Nicolae (Dragomir), Ion Grosu (Gheorghe), Gheorghe Visu (Ion), Rodica Negrea (Anca). Cea mai recentă montare a dramei Năpasta datează de la sfârșitul anului 2011 și poartă semnătura regizorului Dan Puican. În distribuție: Mihai Constantin (Dragomir), András Demeter (Dragomir), Horațiu Mălăele (Ion), Mariana Mihuț (Anca), Gheorghe Pufulete, Ștefan Huluba (Sătenii).Spectacolul a fost difuzat în premieră în 17 decembrie 2011, la ora 23.00, la Radio România Actualități. 

Surse:

http://www.cimec.ro/Muzica/Repertoriu/Napasta.htm

http://revistateatrala.radioromaniacultural.ro/o-drama-psihologica-de-valoare-universala-napasta-de-i-l-caragiale/

https://www.teatrul-excelsior.ro/napasta-o-dezbatere-despre-adevar-in-premiera-la-teatrul-excelsior/

https://surasulcopilariei.wordpress.com/2015/11/20/napasta-rezumat-de-ion-luca-caragiale/

http://www.aradon.ro/%E2%80%9Enapasta%E2%80%9D-sau-patima-razbunarii/1292262

$$$

 S-a întâmplat în 3 februarie1898, 21 ianuarie/3 februarie: La această dată, s-a născut Gheorghe I. Brătianu, istoric şI politician român. Gheorghe I. Brătianu (n. Ruginoasa, judeţul Iaşi - d. 23/24 aprilie 1953, Sighetu Marmaţiei) a fost un istoric şi om politic român, profesor universitar, membru al Academiei Române, victimă a regimului comunist din România. Unele surse menţionează data de 28 ianuarie ca zi de naştere... S-a născut la Ruginoasa, judeţul Iaşi, fiind fiul lui Ion I. C. Brătianu (1864 - 1927) şi al principesei Maria Moruzi-Cuza. Mama sa era văduva lui Alexandru Al. Cuza, fiul lui Alexandru Ioan Cuza, fostul domnitor al Principatelor Unite.Copilăria şi adolescenţa şi-a petrecut-o alături de mama sa, la Ruginoasa şi la proprietatea din Iaşi a mamei sale, Casa Pogor. 

În anul 1916 şi-a dat bacalaureatul la Iaşi, iar în vara aceluiaşi an îl vizitează pentru prima oară pe istoricul Nicolae Iorga, la Vălenii de Munte. Nicolae Iorga a fost cel care i-a publicat primul studiu, în „Revista istorică".După intrarea României în război, la 15 august 1916, Gheorghe I. Brătianu, în vârstă de 18 ani, se înrolează voluntar, fiind încorporat la Regimentul 2 Artilerie. În perioada 10 octombrie 1916 - 31 martie 1917 a urmat cursurile şcolii de ofiţeri de rezervă de artilerie, la Iaşi, iar la 1 iunie 1917 este avansat la gradul de sublocotenent. În vara anului 1917, participând la luptele grele de la Cireşoaia, a fost rănit, iar după însănătoşire a ajuns din nou pe front, în Bucovina. Experienţa de pe front şi-a expus-o în cartea „File rupte din cartea războiului".După demobilizarea sa din armată, în anul 1918, Gheorghe I. Brătianu a urmat calea firească a studiilor pentru a deveni şi a se afirma ca savant istoric. A luat licenţa în drept la Universitatea din Iaşi (1919), licenţa în litere la Sorbona, Franţa (1921), a devenit doctor în filosofie la Universitatea din Cernăuţi (1923) şi doctor în litere (istorie medievală), tot la Sorbona, în Franţa, în anul 1929.

În anul 1924 a fost numit profesor titular la Catedra de istorie medievală la Facultatea de Litere şi Filosofie a Universităţii din Iaşi. A activat în această funcţie până în anul 1940, când a fost transferat la Universitatea din Bucureşti, în locul lui Nicolae Iorga, pensionat la limită de vârstă, anul următor fiind numit decan al Facultăţii de Litere. Din anul 1928 a devenit membru corespondent al Academiei Române, la propunerea istoricului Nicolae Iorga. În această perioadă, Gheorghe I. Brătianu a fost membru şi al altor societăţi şi organisme ştiinţifice, lumea ştiinţifică românească şi internaţională recunoscându-l ca pe un savant medievist de primă talie.Deşi părinţii săi s-au despărţit la scurt timp după căsătorie, chiar înaintea naşterii sale, Ionel Brătianu l-a recunoscut ca fiu legitim şi a avut grijă să supravegheze formarea intelectuală a tânărului George. În timp ce tatăl său domina cu autoritate viaţa politică din România, el aderă la ideologia politică a Partidului Naţional Liberal, însă se va implica activ pe scena politică abia după decesul nefericit al bătrânului Brătianu (1926). Anul următor devine deputat în Reprezentanţa Naţională, fotoliu pe care îl va păstra neîntrerupt până la dizolvarea din 1940.

Treptat, Gheorghe Brătianu devine o voce activă în cadrul PNL, în special în rândul tinerei generaţii, însă problema restauraţiei carliste va genera apariţia clivajului la nivelul elitei partidului. Spre deosebire de majoritatea liderilor, în frunte cu Vintilă Brătianu, unchiul său, şi I. G. Duca, Gheorghe Brătianu a sprijinit reîntoarcerea în ţară a principelui Carol şi proclamarea acestuia ca suveran. În timpul discuţiilor din noaptea de 7 iunie, la numai o zi după sosirea inopinată la Bucureşti a lui Carol, Brătianu l-a asigurat de sprijinul său total pentru anularea actelor de la 4 ianuarie 1926. Obţinând sprijinul tuturor partidelor, cu excepţia PNL, Carol a fost proclamat rege al României la 8 iunie 1930.Ca urmare a atitudinii sale, Gheorghe Brătianu a fost exclus din partid. Cu toate acestea, tânărul istoric a reuşit să strângă în jurul său o serie de personalităţi marcante ale culturii române precum Ştefan Ciobanu, C. C. Giurescu, P. P. Panaitescu, Simion Mehedinţi, Arthur Văitoianu, Mihai Antonescu, ş.a., iar la 15 iunie a anunţat înfiinţarea propriei formaţiuni politice pe care a denumit-o tot Partidul Naţional Liberal. Fără o influenţă electorală notabilă, PNL-Georgist a sprijinit în primii ani politica lui Carol al II-lea, însă pe măsură ce acesta îşi accentua lupta împotriva partidismului şi parlamentarismului, regimul său căpătând nuanţe autoritare, Brătianu a început să se distanţeze de atitudinile politice ale monarhului.În alegerile din decembrie 1937 a semnat pactul de neagresiune electorală cu PNŢ şi Garda de Fier împotriva guvernului condus de Gheorghe Tătărescu, prim-ministru PNL însă fără sprijinul bătrânilor din partid în frunte cu Dinu Brătianu. După ce nici un partid nu reuşeşte să obţină cel puţin 40% din voturi pentru a obţine prima majoritară şi a avea majoritate în Cameră astfel încât să susţină un guvern, Carol a chemat la guvernare partidul clasat pe locul patru, deschizând calea spre instaurarea dictaturii regale. În aceste condiţii, Gheorghe Brătianu decide să se reîntoarcă în PNL, iar la 10 ianuarie va avea loc fuziunea dintre cele două formaţiuni. După numai trei luni partidele politice vor fi dizolvate, iar liberalii se vor vedea nevoiţi să activeze în ilegalitate. În perioada interbelică s-a manifestat ca adept al statu-quo-ului de după primul război mondial şi a atras atenţia asupra păstrării alianţelor României, considerând Rusia sovietică un adversar şi un pericol pentru ţară.

Ca urmare a modificării raportului de influenţă în Europa din anii 1935-1936, Gheorghe I. Brătianu a sesizat scăderea influenţei Angliei şi a Franţei, deci un pericol pentru garanţia păstrării graniţelor României, obţinute după încheierea primului război mondial. Folosind deplasările în scop ştiinţific în Germania şi în scop politic, al fost primit de Adolf Hitler la 16 noiembrie 1936, căruia a încercat să îi explice pericolul revizionismului maghiar, încurajat de Mussolini, dar nu a obţinut nici un rezultat. În vara anului 1940, deşi nu a participat la şedinţele Consiliilor de Coroană care au decis soarta României, s-a declarat adeptul rezistenţei armate. La data începerii operaţiunilor militare ale României în cel de-al doilea război mondial, la 22 iunie 1941, Gheorghe I. Brătianu a fost mobilizat în cadrul Diviziei 7 infanterie, cu gradul de căpitan în rezervă, până la data de 12 iulie 1941. După această dată a fost ataşat Comandamentului Corpului de Cavalerie, ca translator de limbă germană, până la demobilizarea sa, la 30 noiembrie 1941. 

În martie 1942 obţine gradul de maior, cu care este mobilizat din nou, la Corpul de Cavalerie, între 16 iulie-24 septembrie 1942, cu care participă la luptele din Crimeea. În primăvara anului 1945 a revenit de pe front la Şcoala Superioară de Război, unde a ţinut patru prelegeri, rezumate ulterior sub titlul „Formule de organizare a păcii în istoria universală", dar numai prelegerea cu numărul 1 este cunoscută în prezent. După 23 august 1944 a fost considerat de comunişti ca fiind adversar al acestora şi atacat în presa de stânga ce servea interesele Partidului Comunist din România. În anul 1947 autorităţile comuniste i-au fixat domiciliu obligatoriu pe strada Biserica Popa Chiţu, în Bucureşti, interzicându-i şi contactele cu lumea din afara ţării. Totodată, a fost suspendat şi din postul de la Universitate şi de la Institutul de Istorie Universală „N. Iorga", iar la 9 iunie 1948, prin Decretul Prezidiului Marii Adunări Naţionale, i-a fost retrasă calitatea de membru al Academiei Române, alături de alte 97 personalităţi ştiinţifice şi culturale româneşti. Deşi a fost sfătuit încă din 1947 de către prieteni să se refugieze în afara ţării, Gheorghe I. Brătianu a refuzat şi a continuat activitatea sa ştiinţifică pe durata anilor de domiciliu forţat (1947-1950), redactând patru mari lucrări: „Sfatul domnesc şi adunarea stărilor în Principatele Române", „Formules d'organisation de la paix dans l'histoire universelle", „În jurul întemeierii statelor româneşti" şi capodopera sa, „La mer Noire. Des origines a la conquete otomane".

În noaptea de 7/8 mai 1950 a fost arestat şi întemniţat la Penitenciarul pentru deţinuţi politici de la Sighetu Marmaţiei, unde, fără a fi fost vreodată judecat şi condamnat, a murit în noaptea de 23/24 aprilie 1953.Prin grija familiei, rămăşiţele sale pământeşti au fost mutate la Ştefăneşti, judeţul Argeş, la Biserica Florica, în anul 1971, împreună cu ale unchiului său Constantin I. C. Brătianu, de asemenea mort în temniţele comuniste. Pe placa funerară de la Biserica Florica, familia sa a pus următoarea inscripţie: „Au murit la Sighet, neclintiţi în credinţa lor. Osemintele aşezate în aceeaşi criptă la 2.X.1971".

Principalele lucrări:

Recherches sur le commerce génois dans la Mer Noire au XIIIème siècle (1929)

O enigmă şi un miracol istoric: poporul român (1940)

Tradiţia istorică despre întemeierea statelor româneşti (1945)

Sfatul domnesc şi adunarea stărilor în Principatele române (postum)

Marea Neagră. De la origini până la cucerirea otomană (postum)

Surse:

Stelian Neagoe, Oameni politici români, Editura Machiavelli, Bucureşti, 2007

http://ziarullumina.ro/unitatea-nationala-fundamentul-operei-si-vietii-lui-gheorghe-i-bratianu-140053.html

https://romanialibera.ro/aldine/history/gheorghe-i--bratianu---istoria-mutilata-94163

http://www.memorialsighet.ro/o-carte-pe-zi-maria-g-bratianu-gheorghe-i-bratianu-enigma-mortii-sale-2/

https://www.historia.ro/sectiune/portret/articol/gheorghe-bratianu-razvratitul-din-neamul-liberalilor

https://leviathan.ro/gheorghe-i-bratianu-a-trait-si-a-murit-pentru-romania-mare-de-daniela-sontica/

https://www.aesgs.ro/gheorghe-i-bratianu/

$$$

 S-a întâmplat în 3 februarie1925: În această zi, s-a născut Ştefan Mihăilescu-Brăila. Ștefan Mihăilescu-Brăila (d. 19 septembrie 1996, București) a fost un actor român, artist emerit. Ştefan Mihăilescu Brăila a venit pe lume la Brăila, mama lui fiind infirmieră. S-a născut în casa bunicilor materni, dintr-o relaţie de o noapte cu un medic care locuia în cartierul Lacul Dulce. Nu a avut o copilărie fericită, pentru că mama sa era distantă şi se purta rău cu el. A fost marcat pe viaţă şi a suferit îngrozitor din cauza acestui lucru.Toată viaţa a urât sărăcia. Era posesiv cu lucrurile sale, dar era şi în stare să dăruiască foarte mult. Absolvent al cursului primar, în 1936 se înscrie la Liceul Industrial din Brăila, pe care-l termină în 1940. 

Din 1944 intră în mişcarea artistică de amatori. Copil sărac, a început să muncească de la 16 ani şi a fost pe rând hamal, salahor, funcţionar. Îi plăcea să vadă multe filme americane. Se înscrie la Conservatorul „G. Cavadia”, pe care l-a terminat în 1947. După aceea a fost angajat actor la Teatrul de Stat Brăila, iar acolo erau doi Ştefan Mihăilescu şi, pentru că pe bunica lui o chema şi Brăila, şi-a luat această poreclă, pentru a nu fi confundat cu alţii.În 1950 se căsătoreşte cu Georgeta Rahtopol, iar în 1956 se transferă la Teatrul din Baia Mare. Are un băiat, Florin Mihăilescu Brăila, care astăzi lucrează în TVR.Vine prin concurs la Teatrul Giuleşti din Bucureşti în 1957, care se numea atunci Teatrul Muncitoresc CFR La 19 ani fizionomia sa era deja bine formată. Nasul său proeminent şi conformaţia chipului puteau să determine părerea că este evreu. La un moment dat a fost oprit pe stradă de legionari, fiind convinşi că este evreu. 

A debutat în cinema în 1957, iar filmul ce l-a făcut celebru a fost „Comoara din Vadul Vechi”, unde Ştefan Mihăilescu Brăila a creat un adevărat stăpân voluntar, aprig, malefic. A jucat cu o inegalabilă măiestrie în cele mai reuşite comedii precum „Nea Mărin miliardar”, „Ciocolată cu alune”, „Păcală”, „Elixirul tinereţii”.A fost prezentator a numeroase emisiuni de teatru şi de divertisment la radio şi la televiziune. Modest, indiferent de rolul pe care îl avea, juca onest şi cu dăruire de sine. Era un personaj fabulos, gata să creadă în cele mai fantastice visuri dacă aveau legătură cu teatrul. Avea o figură hilară, altoită pe o sensibilitate rafinată şi pe un instinct programat pentru marile roluri. Îi plăcea comedia, pe care nu o vulgariza şi îngroşa niciodată, păstrându-i substratul omenesc. A avut parte spre sfârşitul vieţii de două roluri uluitoare: „Descăpăţânarea” de Alexandru Sever şi „Ordinatorul” de Paul Everac.Actorul a murit, uitat de cei care l-au aplaudat, dar şi de mulţi colegi de breaslă, la 18 septembrie 1994, la Bucureşti. 

„Pentru rolul lui «Bachus» nu m-am gândit decât la Ştefan Mihăilescu Brăila. Era extraordinar! A studiat rolul şi apoi a intrat perfect, din prima, în pielea lui «Bachus». Căpăta o privire de gheaţă, care parcă tăia ca un laser”, îşi aminteşte regizorul Geo Saizescu. „Putea juca orice. Era fantastic şi mă inspira. Era bun. Era inegalabil. Nu era altul ca el” (Dan Puican)

Surse:

https://www.cinemagia.ro/actori/stefan-mihailescu-braila-5655/

http://www.taifasuri.ro/taifasuri/la-taifas/2226-un-abecedar-al-actoriei-stefan-mihailescu-braila.html

https://www.ziarulmetropolis.ro/stefan-mihailescu-braila-vreau-sa-ajut-la-cultivarea-publicului-si-nu-la-degradarea-lui/

https://jurnalul.antena3.ro/editie-de-colectie/stefan-mihailescu-braila-18-februarie-2008/la-inceput-a-fost-legenda-314061.html

http://aarc.ro/articol/in-vizita-la-stefan-mihailescu-braila

http://www.dozadebine.ro/stefan-mihailescu-braila-memorabilul-bachus/

$$$

 S-a întâmplat în 3 februarie1936: La această dată, a trecut la cele veșnice preotul Nicolae Ivan, episcop al Vadului, Feleacului şi Clujului între anii 1921 şi 1936, calitate în care a organizat noua eparhie ortodoxă (putând fi considerat unul dintre ctitorii acesteia); până în 1918 a fost unul dintre militanţii pentru drepturile românilor transilvăneni şi realizarea statului naţional unitar român; membru de onoare al Academiei Române; membru de drept în Senatul României (din 1921). 

Nicolae Ivan (n. 17 mai 1855 la Aciliu, judeţul Sibiu – d. Cluj-Napoca) a fost fiul lui Ioan Ivan şi a Mariei născută tot Ivan, „ţărani cu frica lui Dumnezeu, oameni casnici, cruţători şi de o proverbială cinste şi onorabilitate în tot ţinutul”, conform mărturisirii sale autobiografice. Familia sa era formată din nouă copii, șapte băieţi şi două fete, dintre care au rămas în viaţă patru băieţi şi o fată. Dintre aceştia doar doi au fost destinaţi să urmeze studii superioare, cel mai mare Ivan şi cel mai mic Nicolae. 

Între anii 1861 şi 1863 a început şcoala primară din satul Aciliu, apoi a continuat ciclul primar în satul Sălişte. Începând cu anul şcolar 1965-1966 a fost înscris la gimnaziu în Sibiu. Fratele său mai mare, Ivan a suportat o parte a cheltuielilor întreţinerii la Liceul de Stat din Sibiu pe care l-a finalizat în 1875. S-a înscris apoi la Seminarul teologic „Andreian” din Sibiu pe care l-a absolvit după trei ani, în anul şcolar 1876-1877.Începând cu anul şcolar 1876-1877 a funcţionat ca învăţător la Şcoala Normală capitală din Sălişte unde a funcţionat timp de trei ani. La 12/24 februarie 1880 s-a căsătorit cu Maria Jech, fiica notarului din Nocrich. Tânăra urmase Institutul surorilor franciscane de la Sibiu unde învăţase limba franceză şi era de confesiune romano-catolică, iar înainte de căsătorie a făcut trecerea legală la ortodoxism. În data de 3/15 februarie s-a născut fiica sa Veturia-Maria, prilej de bucurie pentru diaconul Nicolae Ivan. La nouă zile de la naşterea fetiţei îi moare soţia din cauza unei febre puerperale, despre această grea pierdere spunând Nicolae Ivan în autobiografia sa: „De n-aş fi avut această copilă, Dumnezeu ştie ce s-ar fi ales de mine. Ea mi-a oţelit în puteri, dorul de a-i da ei creştere şi a-i asigura viitorul, m-a împins la lucru, la cruţare şi la o viaţă cât se poate de modestă.”

A dus o luptă dârză împotriva încercărilor de deznaţionalizare prin şcoală şi şi-a exprimat punctul de vedere românesc în privinţa învăţării limbii maghiare în şcolile româneşti la congresul învăţătoresc de la Budapesta din 12 august 1881 ca delegat al învăţătorilor. A fost numit de către ministrul de Justiţie Dr. T. Pauler din Budapesta ca spiritual şi învăţător la Institutul de corecţiune din Aiud, iar în data de 26 octombrie 1884 a fost hirotonit preot sub jurisdicţia institutului.Ca o recunoaştere pentru activitatea sa, în 1934 este numit membru de onoare al Academiei Române. Moare la 3 februarie 1936 la Cluj.

Surse:

https://www.mitropolia-clujului.ro/episcopul-nicolae-ivan/

Vasiu Nicolae, Bunea Ion şi coord., Episcopul Nicolae Ivan 1855-1936 Ctitorul reînviatei Episcopii a Vadului Feleacului şi Clujului. Studii şi documente, Editura Arhiepiscopiei Ortodoxe Române a Vadului Feleacului şi Clujului, 1985

http://ziarullumina.ro/episcopul-nicolae-ivan-un-om-al-faptelor-13459.html

http://documente.bcucluj.ro/web/bibdigit/periodice/renasterea/1936/BCUCLUJ_FP_279724_1936_014_009.pdf