$$_

 În 1980, o greșeală de calcul matematic a transformat un lac liniștit din Louisiana într-un vârtej apocaliptic. O echipă de foraj petrolier a perforat din greșeală tavanul unei mine de sare aflate sub lacul Peigneur. Apa a început să se scurgă în mină ca într-o cadă căreia i s-a scos dopul. Gaura mică s-a lărgit rapid, înghițind platforma de foraj, 11 barje, copaci, terenuri și docuri. Curentul a devenit atât de puternic încât râul care curgea din lac spre ocean și-a inversat cursul, formând cea mai mare cascadă creată vreodată accidental (50 de metri înălțime), unde oceanul se vărsa în gaura din lac. Miraculos, nimeni nu a murit, dar ecosistemul a fost schimbat pentru totdeauna: dintr-un lac cu apă dulce, a devenit unul cu apă sărată.

Incidentul a pornit de la o eroare de triangulație în sistemul de coordonate Mercator, folosit de inginerii companiei Texaco. Aceștia credeau că forează în solul solid de lângă lac, dar în realitate, sonda lor a fost poziționată exact deasupra unei galerii a minei Diamond Crystal, aflată la 400 de metri adâncime. Când burghiul de 35 de centimetri a străpuns tavanul minei, nimeni nu a realizat imediat gravitatea situației, crezând că este doar o blocare mecanică obișnuită a echipamentului, până când platforma a început să se încline nefiresc.

Fizica a preluat controlul într-un mod devastator, deoarece apa dulce dizolvă sarea aproape instantaneu. Ceea ce a început ca o gaură de mărimea unui capac de canalizare s-a lărgit exponențial pe măsură ce apa turbulentă tocea pereții de sare ai galeriei și stâlpii de susținere. Platforma de foraj, înaltă de 45 de metri și cântărind sute de tone, a fost înghițită complet de apele tulburi în doar câteva minute, dispărând într-un crater subacvatic care se lărgea cu fiecare secundă.

În subteran, drama era și mai intensă pentru cei peste 50 de mineri care lucrau în tura de zi. Luminile au început să pâlpâie, iar un vânt puternic a început să sufle prin tuneluri, cauzat de presiunea aerului deplasat violent de apa care năvălea în galerii. Datorită unor proceduri de evacuare exersate riguros, toți minerii au reușit să ajungă la liftul principal. Operatorul liftului a făcut curse eroice, urcând oamenii la suprafață în timp ce mina se inunda, ultimii ieșind exact când apa începea să le ajungă la picioare.

La suprafață, lacul Peigneur, care avea o adâncime medie de doar 1-2 metri, s-a transformat într-un sifon gigantic. Vârtejul format a avut o forță de sucțiune atât de mare încât a tras în adâncuri 11 barje mari de transport industrial care se aflau pe lac. Oamenii de pe mal au privit neputincioși cum ambarcațiunile masive de oțel dispăreau una după alta în centrul lacului, rotindu-se necontrolat și fiind zdrobite în adâncuri.

Distrugerea s-a extins rapid și asupra uscatului, malurile prăbușindu-se în apă. Aproximativ 26 de hectare de teren din Insula Jefferson, inclusiv o grădină botanică renumită, case de vacanță, copaci seculari și vehicule parcate, au alunecat în craterul care se lărgea continuu. Pământul pur și simplu se lichefia și curgea în lac, modificând harta regiunii în timp real, sub ochii autorităților care nu aveau nicio modalitate tehnică de a opri procesul.

Fenomenul cel mai straniu a fost inversarea cursului canalului Delcambre, care lega lacul de Golful Mexic. De obicei, apa curgea din lac spre ocean, dar din cauza vidului creat de golirea lacului în mină, Oceanul Atlantic (prin Golful Mexic) a început să curgă înapoi în lac. Această inversare a creat o cascadă temporară uriașă, prin care apa sărată a oceanului se prăbușea în craterul minei, umplând golul subteran cu o viteză și un zgomot asurzitor.

După două zile de haos total, presiunea dintre mină și lac s-a egalizat. Mina a fost complet inundată, iar nivelul apei s-a stabilizat. Într-o ultimă scenă suprarealistă, 9 dintre cele 11 barje scufundate au țâșnit înapoi la suprafață ca niște dopuri de plută, fiind expulzate de presiunea aerului comprimat rămas captiv în galeriile subterane inundate. Imaginile cu navele de oțel sărind din apă au rămas în istoria vizuală a dezastrelor industriale.

Transformarea ecologică a fost totală și ireversibilă. Lacul Peigneur a trecut de la a fi un lac de apă dulce, puțin adânc, la un lac cu apă sărată și adâncimi de până la 60 de metri în zona craterului. Speciile de pești de apă dulce au dispărut, fiind înlocuite rapid de faună marină specifică golfului. Ceea ce fusese un loc liniștit pentru pescuitul de somn a devenit un habitat pentru specii de apă sărată, o enclavă oceanică permanentă în mijlocul uscatului.

În urma dezastrului, companiile implicate au plătit despăgubiri de zeci de milioane de dolari, iar mina de sare a fost închisă definitiv, sigilând sub apă resurse imense. Evenimentul rămâne un studiu de caz obligatoriu în facultățile de inginerie, demonstrând fragilitatea echilibrului dintre industrie și natură. Faptul că nu s-a pierdut nicio viață omenească, în ciuda magnitudinii distrugerii materiale, este considerat și astăzi o realizare incredibilă a disciplinei umane în fața imprevizibilului.

$$$

 Iarna anului 1942 a fost una dintre cele mai aspre din istoria României, marcată de un val de ger extrem care a atins apogeul în jurul datei de 25 ianuarie 1942. Atunci s-a înregistrat recordul absolut de temperatură minimă din România, −38,5°C la Bod (lângă Brașov), iar în București (stația Băneasa) s-a consemnat −32,2°C, cea mai scăzută temperatură măsurată vreodată în Capitală. Această scădere dramatică a temperaturii a fost cauzată de pătrunderea unei mase de aer polar continental, extrem de rece și uscat, venită dinspre nord-estul continentului, care s-a staționat deasupra Bazinului Carpatic.

Fenomenul meteorologic care a favorizat aceste valori extreme la Bod este cunoscut sub numele de inversiune termică. Localitatea Bod este situată într-o depresiune intramontană, Țara Bârsei, care funcționează ca o „căldare” naturală. Aerul rece, având o densitate mai mare decât cel cald, a coborât de pe versanții munților și s-a acumulat în partea cea mai de jos a depresiunii. Lipsa vântului și cerul senin din acea noapte au permis căldurii solului să radieze în spațiu, răcind și mai mult aerul deja înghețat captiv la sol.

Înregistrarea de la Bod nu a fost o eroare de instrument, ci a fost validată riguros de specialiști. Observatorul meteorologic din localitate funcționa în incinta Fabricii de Zahăr și a Postului de Emisie Radio Bod. Meteorologul de serviciu a notat cu stupoare cum mercurul termometrelor cobora vertiginos, depășind gradațiile obișnuite. Acuratețea măsurătorii a confirmat că microclimatul depresiunilor Carpaților de Curbură poate genera condiții similare cu cele din Siberia.

În București, gerul de -32,2°C a avut un impact devastator asupra infrastructurii urbane, care nu era proiectată pentru astfel de extreme. Conductele de apă au înghețat în pământ la adâncimi considerabile, lăsând cartiere întregi fără apă potabilă. Țevile de fontă plesneau din cauza dilatării apei la îngheț, iar tramvaiele circulau cu mare dificultate, cablurile electrice fiind rigide și acoperite de chiciură groasă, provocând scântei și întreruperi de curent.

Combustibilul pentru încălzire a devenit rapid cea mai prețioasă resursă. În acea perioadă critică, stocurile de lemne și cărbune s-au epuizat rapid, iar transportul lor spre orașe era blocat de condițiile meteo. Oamenii au fost nevoiți să ardă mobilier vechi sau garduri pentru a menține o temperatură suportabilă în locuințe. Pereții caselor, neizolați termic la standardele de azi, formau igrasie și gheață pe interior, transformând dormitoarele în camere frigorifice.

Efectele asupra naturii au fost vizibile și sonore. În pădurile din jurul Brașovului și al Bucureștiului se auzeau sunete asemănătoare unor pocnituri puternice. Acesta era fenomenul de „gelivură” sau crăparea arborilor din cauza înghețului. Seva din trunchiurile copacilor îngheța și își mărea volumul, exercitând o presiune internă atât de mare încât despica lemnul pe verticală, mulți copaci seculari fiind compromiși în acea singură noapte.

Transportul feroviar, vital pentru aprovizionarea țării, a suferit perturbări majore. Locomotivele cu abur, tehnologia dominantă a vremii, întâmpinau probleme tehnice neobișnuite. Apa din tendere (vagoanele cu rezerve de apă și cărbune) îngheța bocnă, iar mecanismele de ungere nu mai funcționau, uleiul devenind vâscos. Mecanicii de locomotivă făceau eforturi supraomenești pentru a menține presiunea în cazane și pentru a debloca liniile ferate contractate de frig.

Fauna sălbatică a fost decimată de acest episod de ger năprasnic. Păsările cădeau din copaci în timpul zborului, iar animalele mici nu își puteau găsi hrană sub stratul de zăpadă înghețată. Chiar și lupii sau urșii, obișnuiți cu clima aspră, s-au apropiat periculos de mult de așezările umane în căutare de adăpost și resturi menajere, forțați de instinctul de supraviețuire să încalce teritoriul oamenilor.

Comparativ cu alte ierni celebre, precum cea din 1954 care s-a remarcat prin cantitatea de zăpadă, iarna din 1942 a rămas în istorie prin intensitatea frigului. A fost un „ger uscat”, fără ninsori abundente în momentul minimelor termice, ceea ce a făcut ca senzația de frig să fie și mai tăioasă. Lipsa stratului protector de nori a permis temperaturilor să scadă necontrolat pe timpul nopții, pământul fiind expus direct răcirii radiative.

Astăzi, valoarea de −38,5°C de la Bod rămâne neegalată în registrele Administrației Naționale de Meteorologie. Deși au mai existat ierni grele, precum cele din 1985 sau 2012, niciuna nu a reușit să coboare termometrele atât de mult. Această dată de 25 ianuarie 1942 servește drept punct de referință absolut pentru climatologia României, o dovadă a extremelor pe care natura le poate atinge la latitudinea noastră temperată.

$$$

 În inima Romei există un deal artificial înalt de 35 de metri, numit Monte Testaccio, care este, la propriu, o groapă de gunoi antică. Este format exclusiv din aproximativ 53 de milioane de amfore sparte (vasul antic pentru lichide). De ce doar amfore? Pentru că uleiul de măsline importat din Spania și Africa impregna lutul vaselor, făcându-le râncede și imposibil de reciclat. Romanii le spărgeau și le stivuiau cu o precizie inginerească uluitoare, presărând var nestins între straturi pentru a neutraliza mirosul uleiului descompus. Acest „munte” este o dovadă fizică a scării industriale a consumului în Imperiul Roman – o civilizație de consumatori, la fel ca noi.

Amplasarea acestui depozit masiv nu a fost aleasă la întâmplare, ci a fost dictată de logistica portului fluvial Emporium, situat pe malul stâng al Tibrului. Aici ajungeau navele de mare tonaj încărcate cu mărfuri din toate colțurile imperiului, iar volumul de produse era atât de mare încât gestionarea recipientelor goale a devenit o necesitate urbanistică urgentă. Autoritățile au decis ca zona din spatele depozitelor portuare să fie dedicată exclusiv eliminării controlate a acestor deșeuri ceramice, evitând astfel blocarea cheiurilor.

Analiza fragmentelor ceramice a dezvăluit că marea majoritate a amforelor, peste 80%, sunt de tipul Dressel 20. Acestea erau vase globulare, extrem de robuste, fabricate în provincia Baetica, actuala Andaluzie din sudul Spaniei. Provincia spaniolă era principalul furnizor de ulei de măsline pentru capitală, producând cantități colosale care erau transportate pe mare și apoi transferate pe barje mai mici pentru a urca pe Tibru până la Roma.

Spre deosebire de amforele pentru vin sau cereale, care puteau fi curățate și refolosite sau măcinate pentru a crea „cocciopesto” (un tip de beton roman impermeabil), cele pentru ulei puneau o problemă tehnică insurmontabilă. Uleiul intra adânc în porii ceramicii neglazurate și, odată expus la aer, oxida rapid, devenind rânced. Orice tentativă de a refolosi vasul ar fi compromis gustul și calitatea conținutului proaspăt, transformând reciclarea într-o opțiune neviabilă economic.

Modul de construcție al dealului demonstrează o organizare administrativă strictă, specifică birocrației romane. Nu era o simplă grămadă unde se arunca la întâmplare, ci o structură cu terase, rampe de acces și ziduri de sprijin realizate tot din amfore. Muncitorii, numiți „amphorarii”, spărgeau vasele în bucăți mari și le așezau metodic, cu partea concavă în jos, pentru a asigura stabilitatea structurii și a preveni alunecările de teren cauzate de ploi.

Utilizarea varului nestins între straturile de cioburi avea un rol sanitar crucial. Pe lângă neutralizarea mirosului neplăcut cauzat de descompunerea resturilor de ulei rânced rămase în pereții vaselor, soluția alcalină prevenea apariția insectelor și a rozătoarelor. Astfel, romanii au creat un sistem de gestionare a deșeurilor care minimiza riscurile pentru sănătatea publică într-un oraș extrem de aglomerat.

Valoarea arheologică inestimabilă a acestui sit constă în ștampilele și inscripțiile pictate pe toarte și gâturile vaselor, numite „tituli picti”. Acestea funcționau ca niște etichete moderne, oferind informații comerciale precise: greutatea vasului gol, greutatea uleiului, numele exportatorului, anul consular (data) și numele funcționarului vamal care a verificat marfa. Monte Testaccio este, în esență, o arhivă fiscală uriașă scrisă în ceramică.

Acest munte de cioburi este martorul tăcut al sistemului „Annona”, programul prin care statul roman oferea hrană gratuită sau subvenționată populației Romei. Se estimează că uleiul stocat în amforele de aici ar fi putut asigura jumătate din rația anuală de ulei pentru un milion de oameni timp de 250 de ani. Această statistică subliniază capacitatea logistică formidabilă a imperiului de a mobiliza resurse alimentare pe distanțe continentale.

După căderea Imperiului Roman, dealul a căpătat noi funcțiuni datorită proprietăților sale termice deosebite. Structura poroasă și ventilată a straturilor de ceramică permite o circulație a aerului care menține o temperatură constantă și scăzută în interior. În Evul Mediu și Renaștere, romanii au săpat pivnițe la baza dealului pentru a depozita vinul, transformând vechea groapă de gunoi într-un frigider natural eficient.

Astăzi, Monte Testaccio este integrat complet în viața urbană a Romei moderne, fiind un parc arheologic protejat, dar și o zonă de agrement. La baza sa, în vechile grote săpate în muntele de cioburi, funcționează restaurante și cluburi renumite. Turiștii și localnicii care petrec acolo stau, fără să știe, pe rămășițele a milioane de tranzacții comerciale antice, într-un loc care leagă direct istoria globalizării romane de prezent.

$$$

 Urmăriți permanent de Securitate, medicul Theodor Burghele și părintele Louis Barral au reușit să-și împlinească visul: fondarea unui spital

În 1939, guvernul român a autorizat ramura germană a Congregaţiei surorilor de caritate “Saint-Vincent de Paul” să achiziţioneze un imobil aflat în construcţie pe Șoseaua Panduri din București, pentru a deschide o casă de sănătate. Prin actul de vânzare-cumpărare din 1937, Magdalena Gussi, Fernanda Apostoleanu şi Anton Cincu vindeau Arhiepiscopiei romano-catolice o parte a terenului pe care îl aveau în proprietate. În 1942, va începe construcția așezământului sub supravegherea congregaţiei de călugăriţe înființată de Sfântul Vincențiu de Paul, maici care au devenit cunoscute și pentru că au purtat, până în anul 1964, acoperământul de cap numit cornette. Monseniorul Nikolaus Pieger este cel care a fost împuternicit pentru edificarea spitalului şi pentru a ține legătura cu Arhiepiscopia Romano-Catolică. Acesta studiase teologia catolică la Universitatea Julius Maximilians din Würzburg, în 1925 a primit hirotonirea și a fost capelan la Biserica St. Heinrich din Fürth, iar din 1932 era pastor la București.

După 23 august 1944, imobilul a fost transferat Congregaţiei surorilor oblate assompţioniste din Bucureşti, pentru opera lor de apostolat în privinţa bolnavilor, pentru o perioadă de nouă ani, și a primit numele Spitalul “Sf. Iosif”. Administrator general a fost numit părintele Louis Barral, care se afla în România încă din 1925, în cadrul unei misiuni culturale și devenise un important traducător al poeziilor lui Mihai Eminescu în limba franceză. Pe 2 februarie 1948, medicul Theodor Burghele se asociază părintelui Barral pentru conducerea spitalului din Șoseaua Panduri pentru că devenise profesor şi obţinuse imobilul pentru noua sa clinică, după ce s-a transferat de la Spitalul Colţea, unde lucra sub conducerea profesorului N. Hortolomei, la Spitalul “Sf. Iosif” din Panduri.

Imediat ce a primit aprobarea conducerii sanatoriului “Saint-Vincent de Paul” și acordul ambasadei Franţei pentru clinica pe care urma s-o conducă, medicul s-a zbătut pentru a obţine de fonduri de la Ministerul de Finanţe pentru terminarea construcţiei, iar în acest demers a fost sprijinit, din fericire, chiar de ministrul Alexandru Alexandrini, care era văr cu profesorul. Alexandrini era doctor în drept, membru în comitetul executiv al PNL- aripa Tătărescu, dar în 1957 avea să fie arestat politic și deținut pentru o vreme la închisoarea de la Râmnicu Sărat.

Părintele Louis Barrat va fi urmărit de Securitate pe tot parcursul anului 1949 și, în ciuda inexistenței unor dovezi despre vreo activitate ilegală în România, pe 28 ianuarie 1950 preotul va fi expulzat, fără nicio explicație din partea autorităților comunste.

Theodor Burghele, directorul Spitalului “Panduri”, a intrat și el în vizorul Securităţii pentru că avea corespondenţă permanentă şi îl vizita ocazional pe fratele său stabilit în Franţa. În plus, i s-a reproșat că sprijină mişcarea surorilor assompţioniste din cadrul spitalului, menţinând în serviciu călugăriţele, că susține “elemente duşmănoase” din rândul personalului administrativ şi al corpului didactic din Institutul Medico-Farmaceutic și că are legături cu un membru al Ambasadei Turciei.

Primele “materiale informative” despre profesorul Burghele au provenit de la agentul “Sterian”, din corespondenţa medicului care a fost interceptată de Securitate, dar mai ales din scrisoarea unui vigilent portar al spitalului pe nume Constantin Nicolae, care i-a scris în 1957 secretarului general al PCR, Gheorghe Gheorghiu Dej, o misivă plină de delațiuni abjecte.

Portarul l-a acuzat pe eminentul medic că “nu privește cu ochi buni regimul nostru democrat” și că folosește spitalul pe care îl conduce ca mijloc de întreţinere a familiilor de foşti burghezo-moşieri. De fapt, medicul a păstrat ca angajate un număr de călugăriţe catolice care aveau studii de specialitate și experiență ca asistente medicale. Portarul reclama că acestea deţin posturi de surori-şefe și oferă si exemple – Alexandrina, Agnes, Soveva, Ecaterina, Georgina, Polona – toate erau asistente-şefe la Chirurgie, Ana Bursuc era soră-şefă la Autopsie, Liba deținea postul de magazioneră la magazia de cazarmament, Tesea era funcţionară la magazie și Schuaidea conducea secția de pediatrie, în timp ce Mareş Ion, fost călugăr catolic, era electrician al spitalului.

Din fericire profesorul Burghele nu a avut de suferit din pricina delațiunilor adversarilor săi. Timp de trei ani, între 1972 și 1975 va fi ministru al Sănătății în Guvernul Maurer, apoi avea să devină membru al Academiei Române și a fost ales președinte al acesteia în ultimul an al vieții lui, rămânând până astăzi singurul medic care a deținut această funcție.

$$$

 Vizionarul Grigore Moisil: Matematica poate fi înţeleasă de absolut toată lumea

Grigore C. Moisil s-a născut la Tulcea, pe 10 ianuarie 1906, și a fost fiul lui Constantin Moisil, unul dintre pionierii numismaticii româneşti, ce provenea dintr-o familie din zona Năsăudului şi a Maramureşului. În timp ce lucra ca profesor de liceu la Tulcea, Constantin Moisi s-a căsătorit cu Elena, fiica învăţătorului Hristofor Niculescu, ea însăşi institutoare. Din acest mariaj au rezultat patru copii: Grigore C. Moisil, viitorul matematician, urmat de alți trei frați care au avut, toţi, cariere ştiinţifice sau universitare.

Părinţii s-au ocupat intens de educația lui Grigore Moisil, de la tată a moştenit minuţiozitatea, iar datorită mamei a învăţat să gândească logic. Încă de la vîrsta de 7 ani, s-a obișnuit să îşi noteze impresiile şi întâmplările într-un caiet, la 9 ani a scris câteva compuneri ce s-au păstrat și au fost reproduse în volumul “Un om ca oricare altul” tipărit de Editura Albatros în 1979 (printre ele, “O excursie la un depozit de maşini agricole” şi “O excursie la Parcul Carol I”), iar la 10 ani, în 1916, a început să ţină un jurnal, “În timpul războiului. Călătorie plăcută, dar nu de plăcere”.

Viitorul matematician a urmat şcoala primară la Bucureşti, liceul la Vaslui şi la Bucureşti și, la insistențele unor rude, a devenit student la Politehnică, secţia construcţii și, în paralel, la secţia de matematică a Facultăţii de Ştiinţe. În 1929, a părăsit Şcoala Politehnică, deşi trecuse deja toate examenele din primii trei ani şi era student în anul IV. În acelaşi an şi-a susţinut teza de doctorat “Mecanica analitică a sistemelor continue”, în faţa unei comisii conduse de Gheorghe Ţiţeica, teza fiind publicată în același an la Editura Gauthier-Villars din Paris.

Tânărul Moisil a făcut apoi un stagiu în Franţa (1930-1931), urmat de susţinerea, la Universitatea din Bucureşti, a docenţei, cu lucrarea “Sur une classe de systèmes d’équations aux dérivées partielles de la Physique mathématique”, apoi a obţinut o bursă Rockefeller, care i-a oferit posibilitatea de a lua contact cu marii matematicieni ai timpului, la Roma şi la Paris. La sfârşitul anului 1932, când a revenit în ţară, Moisil a primit un post de conferenţar suplinitor la Universitatea din Iaşi și avea deja peste 30 de lucrări, multe dintre ele publicate în periodice internaţionale de mare prestigiu, era citat în numeroase cărţi şi memorii şi nu avea decât 25 de ani!

Într-una dintre întâlnirile pe care le-a avut mai târziu cu elevii bucureșteni, profesorul spunea: “Nu ştiu dacă este adevărat că sunt un mare matematician. Sunt alţii mai mari. Am lucrat şi lucrez mult matematică. Cred că omul trebuie să se căznească să facă lucruri cât poate el mai bine. Poate că atunci când aveam 25 de ani aş fi vrut să fiu un mare matematician. Acum însă ştiu că omul trebuie să se bucure pentru orice lucru pe care îl face bine. Şi când e vorba să-ţi alegi o meserie, s-o alegi pe aceea care să nu fie indiferentă societăţii”.

Iar unui copil i-a răspuns: “Matematica poate fi înţeleasă de absolut toată lumea. Când spune cineva că nu îi place matematica, înseamnă că i s-a explicat prost. Să ştiţi însă că şi cei din jur te pot influenţa. Există cercuri de matematică pentru copii care trezesc interesul pentru această materie. Părinţii, copiii de pe aceeaşi stradă te pot apropia sau îndepărta de matematică, întrebarea pusă e formată din mai multe întrebări. Prima este: “de ce îmi place mie matematica”? Fiindcă este frumoasă. Există o anume armonie într-o demonstraţie care seamănă cu frumosul din poezie, din pictură sau din muzică. Această armonie însă trebuie s-o pricepi. Şi pentru asta ţi se cere să înveţi a pricepe.

Mie mi-a plăcut matematica şi fiindcă simţeam o mare bucurie în formularea teoremelor şi în demonstraţia lor, în felul cum se îmbină teoremele între ele. Sunt matematicieni cărora le plac mai mult teoremele. Mie îmi plac mai mult teoriile matematice, adică felul cum se leagă o teoremă de alta. Matematica a devenit astăzi o disciplină unde îţi poţi încerca forţele foarte devreme, încă de la începutul şcolii. Li se dau copiilor probleme care îi stimulează să gândească şi care dau bucuria rezolvării. Este o competiţie între tine şi problemă. Bucuria de a cunoaşte, de a crea în matematică vine foarte rapid, începe chiar de la vârsta voastră. lată acum a doua întrebare: “De ce este importantă matematica?” Nu fiindcă îmi face mie plăcere, nu fiindcă îţi face ţie plăcere, ca o acadea. Ea este importantă pentru motivul obiectiv că se leagă de structura gândirii omeneşti. În ultimele sute de ani, de la Newton la Leonardo da Vinci, s-au deschis drumuri noi ştiinţei. Gândirea actuală îmbină într-un mod cu totul deosebit experienţa cu teoria. Şi matematica o ajută. Odată lucrurile experimentate, evident, poţi să faci o listă cu rezultatele experienţei. Dar este cu mult mai bine să dai, în loc de zece pagini de rezultate experimentale, câteva formule matematice. Legea dilataţiei corpurilor la căldură, de pildă, este o lege fizică, dar ea are o expresie matematică. Să reţinem că din rezultatele experienţei deducem legi care pot fi exprimate matematic. Am o formulă în care bag cunoscutele şi îmi rezultă, prin calcul, necunoscutele”.

Iar despre calculator, Grigore Moisil credea în anii ‘70: “este o unealtă extrem de perfectă. Citeşte cartelele perforate, e folosit să se facă traduceri în diferite limbi şi multe altele. Dar calculatorul nu face decât ceea ce îi spui, face ceea ce i-ai programat. Dacă programul nu e făcut bine, atunci calculatorul se opreşte din lucru. Dacă ştii un lucru prost, la calculator se vede îndată, el nu se pricepe să te acopere, se opreşte şi spune pur şi simplu: instrucţiunea nr. cutare nu este corectă. Chiar dacă eşti director şi ai o idee proastă pe care ai pus-o la calculator, el nu se preface că nu vede. Calculatorul nu primeşte şperţ ca să te acopere, nu umblă nici cu periuţa, nici cu linguşeala. Cine vrea să lucreze cu calculatorul trebuie să gândească exact, să înveţe rigoarea matematică”.

Considerat fondatorul şcolii de algebra logicii şi teoria algebrică a mecanismelor automate şi al studiilor de logică polivalentă şi logică nuanţată, care au stat la baza realizării primelor calculatoare româneşti, Moisil a avut o contribuţie remarcabilă la dezvoltarea informaticii în România şi la formarea primelor generaţii de informaticieni. A fost profesor la Universitatea din Bucureşti, membru al Academiei Române, laureat al Premiului de Stat, membru al Academiei Poloneze de Ştiinţe, membru al Institutului Internaţional de Filozofie din Paris, vicepreşedinte al Diviziei de Logică, metodologie şi filozofia ştiinţelor, membru al Academiei din Messina, membru al Academiei Lumii Latine, doctor Honorius Causa al Universităţii din Bratislava și autor al unor lucrări privind legile matematicii, mecanica firului, sistemele de ecuaţii ale fizicii matematice, geometrie mecanică

În 1971, într-un interviu publicat de revista Tribuna școlii, matematicianul spunea:

“Pentru a merge în pas cu întreaga omenire civilizată, trebuie ca fiecare om să inventeze cum se întrebuinţează calculatorul, pentru mărirea productivităţii sau a creativităţii în meseria lui.

– Ce înţelegeţi prin aceasta? Că trebuie inventat totul de la început?

– Nu. Sunt multe lucruri care se ştiu. De exemplu, pentru a introduce informatica în întreprinderile economice şi industriale o mare parte din ceea ce trebuie făcut se poate învăţa de la cei care o fac. La noi în ţară se poate învăţa de la CEPECA sau de la ASE. De asemenea, se poate învăţa să se proiecteze cu calculatorul în inginerie. Şi aici însă e nevoie să se inventeze multe lucruri şi anume să se modernizeze teoriile pe baza cărora se face proiectarea şi care au fost multă vreme simplificate de necesitatea de a ajunge la calcule care să se poată executa cu mijloacele de calcul ce erau la dispoziţia inginerului proiectant, înainte de apariţia calculatorului, în foarte multe discipline însă lucrurile sunt aproape la început.

– Nu e potrivit să le lăsăm să se dezvolte şi să le învăţăm după?

– Nu. Şi aceasta nu numai dintr-un simţ de demnitate naţională, ci şi din faptul că toţi ştim că munca cea mai bine plătită e munca de concepţie. De ce am plăti-o noi altora când ar putea să ne-o plătească alţii nouă?

– Atunci?

– Aici e sarcina cea mai mare a profesorilor, care trebuie să preia din ceea ce se ştie pe lume, pentru a-i învăţa pe alţii. Şi aici e rolul mare al oamenilor de ştiinţă care trebuie să inventeze lucrurile noi ce nu se ştiu încă.

– Cum se poate face lucrul acesta?

– Prima condiţie e de a învăţa ceea ce se ştie.

– Dumneavoastră aţi spus că aceia care ar urma să predea în liceu informatica nu e nevoie să aibă diplomă de matematicieni şi că pot fi aleşi dintre profesorii de alte specialităţi. Ce înţelegeţi prin aceasta?

– Am precizat că oricine poate învăţa orice. Dar am presupus că nimeni nu poate preda decât ceea ce ştie. Am insistat asupra necesităţii ca acel care predă informatica să ştie şi să înţeleagă ce este o limbă formală şi ce este o gândire abstractă.

– Cam cât timp credeţi că îi trebuie unui om ca să înveţe să gândească exact?

– Cred că 10 – 15 ani, începând de la vârsta fragedă, sunt suficient de mulţi. Un om, cred, cu greutate poate învăţa să gândească exact, dacă nu mai este copil şi dacă nu s-a învăţat să o facă din copilărie. La aceasta servesc în licee lecţiile de matematică”.

Savantul Grigore Moisil a încetat din viață pe 21 mai 1973 la Ottawa, în Canada, la vârsta de 67 de ani, în timpul unei călătorii pe care o făcuse pentru a susține o serie de conferințe universitare.

Surse:

Solomon Marcus, Ştiința şi Tehnică, 1987

Tribuna școlii, 1971

$$$

 Prințesa Ralu, figura luminoasă din timpul Ciumei lui Caragea

Ioan Gheorghe Caragea, tatăl prințesei Ralu, s-a născut în 1754, la Constantinopol, și a fost numit domnitor în Țara Românească în 1812. Conform rapoartelor ambasadorului Franței la Constantinopole, pentru a ocupa tronul de la București, Caragea a plătit 8.000 de pungi cu galbeni, adică 4 milioane de lei-aur.

În prima noapte pe care a petrecut-o în capitală, reședința domnească din Dealul Spirii a fost mistuită de un incendiu violent, iar după puțin timp unul dintre oamenii din anturajul său a murit de ciumă bubonică. Curând Țara Românească avea să fie lovită de una dintre cele mai devastatoare epidemii din întreaga sa istorie. Se estimează că în timpul acestei perioade numită „Ciuma lui Caragea” au pierit aproximativ 70.000 de oameni în țară, dintre care 40.000 numai în București, dar domnitorul Caragea s-a retras pe timpul epidemiei la Mănăstirea Cotroceni.

Pe 26 martie 1814, Caragea l-a ajutat pe vărul său, Costache, fiul fostului domnitor Nicolas Caragea, să recupereze întregul oraș Ploiești, care fusese un dar la nunta lui Costache cu Raluca Moruzi, a cărui familie stăpânise cândva pământurile pe care se construise mai târziu orașul.

Ploieștenii s-au revoltat, dar Caragea a reconfirmat decretul de împroprietărire al vărului său. Nervoși, negustorii au închis toate prăvăliile pe 14 aprilie și au paralizat întreaga activitate a micului târg, dar domnul a intervenit în forță, ordonând întemnițarea fără nicio judecată a tuturor capilor rebeliunii, însă s-a răzgândit când a aflat că unul dintre negustori este sudit rus, având așadar dreptul la o jurisdicție special și la anumite privilegii fiscale.

Una dintre figurile luminoase ale perioadei fanariote a fost Ralú, fiica cea mică a domnitorului Caragea și a soției acestuia, Elena Scanevi, fiica unui bancher din capitala Imperiului Otoman. Fata a fost educată în cultura europeană, vorbea limbile greacă, franceză, germană și turcă și era mare o admiratoare a muzicii lui Mozart și a lui Beethoven.

Ajunsă la București, Ralu a apelat la câțiva tineri greci pentru a pune în scenă câteva piese de teatru, iar în 1816, cu decoruri din pânză croită și cu hârtie poleită, domnița a organizat în apartamentele sale o mică scenă pe care s-au jucat în limba elenă “Oreste”, “Moartea fiilor lui Brutus” și “Dafnis și Chloe”.

Domnița Ralu a întemeiat prima trupă de teatru profesionist din Țările Române, pentru care a construit chiar un local special, Cișmeaua Roșie, prima sală permanentă de spectacole din Capitală unde, pe 8 septembrie 1818, a avut loc prima reprezentație cu piesa „Italianca din Alger”, în interpretarea trupei Teatrului din Viena. De asemenea, a amenajat un teatru în palatul tatălui său și a susținut formarea unei clase de actorie la Școala Domnească.

În iunie 1816, Caragea și membrii Divanului său erau aproape de a fi răsturnați de la putere de un grup de conspiratori. Conducătorii revoltelor, printre care se aflau și doi sudiți austrieci, au fost executați, iar boierii care au fost bănuiți de colaborare cu răzvrătiții au fost exilați pe moșiile lor.

În 1818, Caragea a instituit un nou cod de legi, devenit cunoscut ca legiuirea lui Caragea, care stabilea noi taxe feudale pentru țărani și excludea femeile din viața politică.

Cât timp s-a aflat pe tronul Țării Românești, domnitorul Caragea a reușit să strângă o avere uriașă datorită taxelor mari pe care le strângea de la țărani și de la breslele meșteșugărești. De asemenea, a vândut 4.762 de titluri boierești, pentru care a obținut aproximativ 20 de milioane de piaștri și a acumulat bani și din concesionarea minelor și vămilor, astfel că veniturile domnitorului au crescut de la aproximativ 1,5 milioane la peste 3,7 milioane lei-aur.

Temându-se de o intervenție turcească, după ce primise semnale că este pe cale să-și piardă poziția, pe 29 septembrie 1818 Ioan Gheorghe Caragea a decis să fugă din țară. În acea dimineață, a plecat cu familia în afara orașului pentru o plimbare, dar după patru ore un mesager trimis chiar de el a anunțat boierii că Vodă a părăsit domnia și că a numit o căimăcămie formată din banul Grigore Brâncoveanu, vornicul Barbu Văcărescu, vistierul Grigore Ghica și logofătul Samurcaș.

Domnitorul a fost păzit de un grup de 300 de mercenari albanezi în drumul său spre Brașov și toate podurile de la București la Brașov au fost distruse, astfel ca nicio trimișii boierilor revoltați să nu-l poată ajunge din urmă, dar Caragea își pregătise cu grijă fuga, trimițând cu mult timp înainte mari sume de bani în Elveția.

După ce a stat câteva săptămâni în Brașov, Vodă și apropiații săi au plecat către Peninsula Italică și s-au stabilit la Pisa. A donat ulterior mari sume de bani mișcării naționale grecești Eteria și mai multe terenuri orașului Atena, unde s-a mutat spre sfârșitul vieții, trăind exclusiv din averea acumulată cât timp a deținut domnia Țării Românești.

Ralu, fiica domnitorului, și-a urmat familia la Atena, unde s-a căsătorit cu Georgios Argyropoulos și a avut doi copii. Prințesa a murit pe 16 aprilie 1870 la Thonberg, lângă Leipzig, la vîrsta de 92 de ani.

$$$

 La teatrul de papusi, pe scena, intra papusarul cu o papusa-ratusca pe mana. Ratusca deschide gura:

– Si acum am sa va spun un banc cu politisti!

Din sala se ridica un politist:

– Ajunge! M-am saturat! Mereu se face misto de noi, politistii!

Papusarul, rosind la fata, isi cere scuze.

Politistul:

– Eu n-am treaba cu dumneata, pari om serios, eu cu nenorocita aia de ratusca vorbesc!