$$$

 LUNA DECEMBRIE - ANDREA, NINGĂU, UNDREA 

OBICEIURI ŞI SĂRBATORI

În tradiţia populară, luna decembrie mai era denumită şi andrea, undrea, luna lui Andrei, ningău, luna ninsorii ori luna lui Cojoc. Gospodarul trebuia să verifice întreaga gospodărie de la inventarul casnic, hambare, animale şi pământurile pe care le va cultiva în anul care urma. Scopul era să se asigure că toate erau în ordine şi că omătul şi gerul nu vatămă nimic. Vitele trebuiau îngrijite, să nu sufere de foame şi frig. În rest, sătenii trebuiau să se odihnească, după un an de muncă. Se spunea că gerul şi zăpada din decembrie anunţau o recoltă bogată de grâu, iar dacă de Crăciun vremea era ploioasă, de Paşti era frig. Dacă animalele sălbatice se apropiau de sat, prevesteau o iarnă grea, după cum lătratul câinilor la lună era semn că va fi ger mare.

Obiceiuri și sărbători

1 decembrie - Sfântul Naum cel învăţat: În tradiţia populară, părinţii care nu prea ştiau carte îşi puneau copiii la învăţat pentru a deveni mai deştepţi.

4-5 decembrie - Sărbătoarea Vărsatului, Varvara, Barbura: Oamenii o sărbătoreau pe Sfânta Varvara, protectoarea copiilor, femeilor şi a tinerilor, cea care îi apăra de boli, în special de „bube”, cum mai era numită boala vărsatului. În această zi nu se lucra, se împărţea miere, se făceau turte de făină, peste care se presărau miere şi miez de nucă. Copiii erau „îmbărburaţi” de mame. Îi ungeau pe faţă cu miere ori dulceaţă, le făceau semnul crucii pentru ca să fie feriţi de boala vărsatului şi să fie curaţi la chip, precum icoanele. Sfânta era cinstită şi de mineri, care nu lucrau, ci petreceau.

6 decembrie - Sfântul Nicolae: În tradiţia populară, era considerat protectorul copiilor, săracilor, văduvelor şi orfanilor. Era patronul iernii, căci acest anotimp începe acum. Când ningea, se spunea că sfântul scutura din barbă. Era iubit de oameni, pentru că era aducător de daruri. Sătenii nu lucrau pentru a le merge bine tot anul.

7 decembrie - Sfânta Filofteia. Poitra Sfântului Nicolae: Sfântul Nicolae era serbat şi în ziua următoare, pentru că era un sfânt mare. Sărbătoarea Sfintei Filofteia era ţinută cu mare evlavie în special de fete şi femei pentru o căsătorie fericită și a fi ferite de boli. Despre Sfânta Filofteia, sătenii credeau că e sora mai mică a Sfântului Ilie şi de aceea era aducătoare de ploaie şi de recolte bogate.

12 decembrie - Sfântul Spiridon, făcătorul de minuni: Era patronul cizmarilor, pentru că, spuneau bătrânii, şi el fusese cizmar. În această zi nu se lucra și se duceau colaci la biserică. Se spunea că sfântul îi îmbogăţeşte pe săraci şi îi vindecă pe bolnavi. De la Sfântul Spiridon, ziua se măreşte încetul cu încetul.

15 decembrie - Sfântul Elefterie: sătenii țineau această zi pentru a fi feriţi de boli şi cutremure. Moaşele satului spuneau că sfântul uşurează naşterile, de aceea femeile ţineau cu sfinţenie această zi.

18 decembrie - Sfântul Modest: sătenii îl considerau protectorul vitelor şi plugarilor, pe care îi ajuta la arat. Nu se muncea, se petrecea și se făcea agheasmă la biserică.

20 decembrie - Ignatul, Înainteprăznuirea Naşterii Domnului: Tradiţia populară spune că Sfântul Ignat este cel care se arată porcilor şi le spune că au să moară.

23-24 decembrie - Preziua Ajunului, Ajunul: Copiii pleacă în cete la colindat, pe la casele gospodarilor, de unde primesc covrigi, mere, nuci şi uneori bani. Oamenii credeau că este bine să atingă uneltele cu care munceau peste an, ca să lucreze cu drag, iar gospodinele nu cerneau făină pentru că altfel casele se puteau umple de purici.

25 decembrie - Naşterea Domnului, Crăciunul: Ziua era asociată cu veştile bune şi, mai ales, cu colindele şi colindatul: tinerii colindau cu Steaua, Vicleimul, Irozii. Se credea că, atunci când nu se vor mai auzi pe pământ colinde, cei răi vor stăpâni lumea. Finii mergeau la naşi cu daruri.

31 decembrie - Ajunul Sfântului Vasile. Îngropatul Anului Vechi şi Naşterea Anului Nou: Tinerii mergeau cu plugul pentru a ura gospodarilor un an îmbelşugat. Trecerea în noul an era prilej de bucurie pentru toţi sătenii, care aşteptau ca anul nou să le aducă lucruri bune, belşug şi sănătate.

Bine ai venit decembrie!🎄❄️🪅

O lună binecuvântată tuturor!⛄️❄️

$$$

 MEMORIE CULTURALĂ - CEZAR PETRESCU

Cezar Petrescu se naște la 1 decembrie 1892, în comuna Cotnari, județul Iași ca fiu al inginerului agronom Dimitrie Petrescu și al soției sale, Olga (d. 9 martie 1961) și a fost un romancier, nuvelist, traducător și gazetar român.

Urmează liceul la Roman și apoi la Iași, unde îl are profesor pe Calistrat Hogaș și unde susține bacalaureatul în 1911. Obține licența în drept în 1915. Debutase deja în 1907, în revista Sămănătorul, cu nuvela “Scrisori”. 

În 1918 se mută la București și intră în gazetărie. În 1921 înființează împreună cu Lucian Blaga, Adrian Maniu și Gib Mihăescu revista “Gândirea”. Este, de asemenea, fondator al ziarelor “Cuvântul” (1924) și “Curentul” (1928) și director al ziarului “România” (1938) și al revistei “România literară” (1938), fiind unul dintre cei mai importanți gazetari ai secolului trecut. 

Se afirmă ca romancier cu romanul “Întunecare” (1927; 1928) căruia îi urmează “Calea Victoriei “(1930), “Miss România” (1932; 1933), “Duminica orbului” (1934). 

Deși opera sa cuprinde aproximativ 70 de volume – romane, nuvele, piese de teatru, proză fantastică, studii, note de călătorie și memorialistică –, Cezar Petrescu rămâne cunoscut și iubit mai ales pentru cartea sa pentru copii “Fram, ursul polar”. Numele protagonistului este inspirat de nava Fram a faimosului explorator norvegian Fridtjof Nansen. 

Obține Premiul național pentru literatură în 1931 și Premiul de Stat pentru dramaturgie în 1952 pentru piesa “Nepoții gornistului “- în colaborare cu Mihail Novicov. 

În 1955 este ales membru titular al Academiei Române.

Cezar Petrescu a fost căsătorit de cinci ori. Prima sa soție, Marcela, a murit la doar 25 de ani, iar unicul lor băiat, Aurel Teodor, care era student la Arhitectură, s-a sinucis la vârsta de 22 de ani. A fost cea mai mare dramă a vieții sale în anul 1940 când unicul său fiu, Aurel Teodor Petrescu îşi împuşcă iubita, apoi se sinucide. 

Cezar Petrescu se stinge din viață la 9 martie 1961, la București.

Citate Cezar Petrescu:

“Toți oamenii urmăresc încă din copilărie, din adolescență, un vis. Dar nu e cel care trebuia. Un vis după chipul și asemănarea lumii lor. Când nu se împlinește, încă tot e bine! Aspiri la îndeplinirea lui, speri, uneori lupți - și aceasta îți întreține amăgirea. Dar vai și amar când visul acela, după chipul și asemănarea lumii tale, după chipul și asemănarea egoismului, vai și amar când se realizează! Ce rămâne din el? Ce rămâne din toate? Ca un fluture pe care l-ai prins lacom în palmă și i-ai strivit aripile cu care zbura în azur. Rămâne un slut viermișor, zbătându-se în agonie."

“Îmi vorbeşti de fericirea generală? Dar, tinere, fericirea n-o putem da nimănui cu de-a sila! Dacă n-o vrea, nu-i trebuie!"

“Viața poate fi trăită oriunde, decorul nu are nicio importanță, esențială este intensitatea.”

" - Și-ți pare bine că ai ajuns în țara românească? Printre românii tăi?

- Apăi, stăpâne, noi nu suntem români!...Suntem moldoveni...

- Cum adică, nu ți-ar părea bine să rămâi între noi, cu românii noștri?

- Aiasta, stăpâne, încă nu s-a puté!...Rosia-i o împărăție mari și plină de tăti belșugurili!...Ci să ni-aprochiem noi di-o țarî mai nicușoară, cât o gubernie a Măriei Sale țarului nostru cel mari și bun?

- Bine, măi frate, dar avem o limbă, ne închinăm la același Dumnezeu.

- A fi! Nu li știm noi aieste tăti...Da moscalu-i mult și tari. Noi cu iel ni țânim..."

$¢$

 MEMORIE CULTURALĂ - MARIE TUSSAUD

Marie Grosholtz, cunoscută sub numele de Marie Tussaud sau Madame Tussaud, s-a născut la Strasbourg, Franța, la data de 

1 decembrie 1761, si a murit la Londra, Anglia, Marea Britanie, la 16 aprilie 1850.

A fost o artistă franceză cunoscută pentru lucrările sale de modelare a efigiilor ale unor personalități marcante, unele ghilotinate în timpul Revoluției Franceze și pentru fondarea primul muzeu al figurilor de ceară care îi poartă numele, în orașul britanic Londra. 

Mama ei, care era văduvă s-a mutat în Berna (Elveția) unde a lucrat ca menajeră 

la medicul chirurg Philippe Curtius (1741-1794), medic expert în sculptarea modelelor anatomice din ceară pentru studiu, arta portretelor, a transmis-o

și a învățat-o pe tânăra Marie, care l-a numit “unchi”. 

În anul 1765, Curtius s-a mutat la Paris, unde a realizat o sculptură din ceară Mariei Jeanne du Barry, viitoarea amantă a regelui Ludovic al XV-lea. O copie a acelei sculpturi este cea mai veche lucrare expusă in muzeu în prezent. Curtius a deschis prima expoziție a figurilor sale de ceară în anul 1770, care a atras un public numeros. Expoziția a fost expusa la Palatul Regal din Paris în 1776. 

O a doua expoziție deschisă pe Bulevardul Templului în 1782, “Caverne des Grands Voleurs”, precursorul a ceea ce avea să devină Camera Groazei. Au pozat pentru tânăra Marie, celebrități precum Voltaire și Benjamin Franklin. Faima ei a ajuns atât de mare încât, potrivit lui memoriilor lui Tussaud, familia regală a invitat-o la Versailles în 1780 ca profesoară de artă a surorii regelui, Madame Isabel. Madame Tussaud a fost, de asemenea, autoarea busturilor lui Necker și Ducelui de Orleans, purtate de protestatari după punerea sub acuzare a lui Necker în 1789.

Curtis a modelat, de asemenea, fețele lui Marat, Ludovic al XVI-lea și Robespierre, printre alti ghilotinati, care sunt expuse în prezent în secțiunea numită “Camera Ororilor” a Muzeului Madame Tussauds.

Când Curtius a murit în 1794, i-a lăsat Mariei colecția sa de lucrări de ceară. 

În anul 1795, Marie s-a căsătorit cu inginerul François Tussaud, de unde a moștenit numele de familie. 

În 1835, s-a întors la Londra și a fondat o colecție permanentă pe strada Baker. Muzeul și creațiile sale au devenit foarte populare, iar afacerea a avut un mare succes. 

Ducele de Wellington făcea adesea turul muzeului pentru a se bucura de efigiile lui însuși, iar Napoleon și Tussaud au recreat în detaliu într-una din camere decorul spectaculos al încoronării Reginei Victoria în 1837. 

În 1838 și-a scris memoriile și în 1842 a realizat un autoportret expus la intrarea în muzeu. A murit la 88 de ani și a fost înmormântată în Biserica Catolică de pe strada Cadogan. La administrare muzeului a fost succedata de fiul său François, succedat de fiul său Joseph și acesta de fiul său John Theodore Tussaud.

În 1884 nepotul său Joseph a mutat expoziția într-o clădire mai mare de pe strada Marylebone, unde se afla și în prezent. 

Un incendiu a afectat muzeul în 1925 și de asemenea și bombardamentele din timpul celui de-al Doilea Război Mondial au afectat muzeul, însă unele dintre figurile sale originale rămân în forma lor inițială și pot fi văzute și acum de potențialii vizitatori.

$$$

 TOP 10 CURIOZITĂȚI UNIREA DIN 1 DECEMBRIE 1918

Alba Iulia, orașul în care s-a semnat documentul prin care Transilvania s-a unit cu România este privit, de un secol, drept capitala simbolică a României și în acest context, a primit recent sloganul turistic de “Cealaltă Capitală”.

Vă prezentăm, un top de curiozităţi despre momentul 1 Decembrie 1918, la Alba Iulia:

1. Record organizatoric: Adunarea din 1 decembrie 1918 a fost organizată în doar 10 zile. Și asta, fără telefoane mobile, internet, rețele de socializare etc. Succesiunea de mari decizii politice într-un timp așa scurt a fost un succes total.

2. Cei 1228 de delegați oficiali aleşi ai naţiunii române la Alba Iulia reprezentau întreaga Transilvanie, atât geografic, cât și social, profesional, religios și politic;

3. Fiecare delegat oficial prezent în actuala Sală a Unirii avea câte o împuternicire care se numea „credențional“. Documentul era un fel „pașaport“, în baza căruia dețintorii primeau o legitimație care le asigura intrarea în sala de dezbateri. Din procesul verbal al Adunării Naționale aflăm că la dezbaterile din sală au fost prezente, pe lângă cei 1.228 de delegaţi, şi alte persoane, cum ar fi, ziariștii. O dovadă în plus este dată de numărul legitimațiilor de acces, în jur de 1500;

4.Programul zilei de 1 decembrie 1918 includea precizări clare pentru zecile de mii de participanţi, ce erau aşteptaţi să se “reverse” in Cetatea Bălgradului 

(n.a.denumire a orașului Alba Iulia). Reprezentanţii fiecărei comune erau sfătuiţi să aibă la purtător un steag tricolor şi o tablă cu numele localităţii din care veneau. Locuitorii din satele învecinate oraşului Alba Iulia erau îndemnaţi să-şi pună în traistă “alimentele de lipsă“. Iar, ca să fie lucrurile şi mai clare se spunea cu subiect şi predicat că “#banchete şi mese comune nu vor fi“.

Program 1 Decembrie 1918 Alba Iulia

5. Momentul central al zilei de 1 Decembrie 1918 l-a reprezentat citirea Rezoluției Unirii în plenul Adunării, de către Vasile Goldiș, la ora 12. Ulterior, actul fundamental a fost adoptat în unanimitate de către cei prezenți. Manuscrisul original se păstrează la Muzeul Naţional.

6. Ştirile despre cum decurgeau lucrările din Sala Unirii erau duse periodic maselor, adunate în zona actualului parc din fața Catedralei Încoronării. La acea vreme, Sala Unirii era cea mai spaţioasă clădire din Alba Iulia, singura ce putea să-i găzduiască sub acoperişul său pe delegaţii oficiali ai naţiunii române;

7. Trei oratori şi o audienţă de peste 100.000 de români: Episcopii Miron Cristea şi Iuliu Hossu, precum şi avocatul Aurel Vlad au vorbit doar afară, în faţa celor peste 100.000 de participanți. Ceilalți opt oratori ai Adunării au luat cuvântul în actuala Sală a Unirii;

8. Un tânăr de 32 de ani, abia întors de pe frontul italian al Primului Război Mondial, ne-a lăsat singurele imagini ale zilei de 1 decembrie 1918 la Alba Iulia. Chiar dacă pare greu de crezut în zilele noastre, Samoilă Mârza a fost singurul dintre cei peste 100.000 de români veniți la Alba Iulia care a avut un aparat de fotografiat, cu care a imortalizat Unirea. Fotograful a executat din mijlocul mulțimii cinci clişee: trei scene de masă şi două scene de la tribuna oficială. Fotografiile sale au fost prezentate de delegația română, în cadrul Conferinței de Pace de la Versailles, ca un argument în plus pentru recunoașterea Unirii de către marile puteri.

9. Alba Iulia avea la acel moment numai 10.000 de locuitori şi două hoteluri, Hungaria și Europa, ambele demolate în vremea regimului comunist.

10. În Alba Iulia exista cea mai puternică gardă naţională din Transilvania, sub comanda lui Florian Medrea. Era bine organizată și dotată, capabilă să apere orașul în caz de nevoie. Asta, în condițiile în care Transilvania trecea prin inerente tensiuni după încheierea Primului Război Mondial, iar trupelor germane aflate în retragere, li se refuzase cantonamentul în Cetatea Alba Iulia;

 În încheiere, putem spune, fără să exagerăm, că România Mare a început cu dreptul la Alba Iulia, în 1 decembrie 1918.

La mulți ani România!🇧🇪

$$$

 MEMORIE CULTURALA - NICOLAE LABIS 

Azi se implinesc 90 de ani de la nașterea lui Nicolae Labiș care fost un scriitor, un geniu al generației sale, cel mai tânăr scriitor care a intrat în Uniunea Scriitorilor, supranumit “buzduganul unei generații” de marele critic Eugen Simion. 

S-a născut la 2 decembrie 1935, la Mălini în Suceava. A urmat cursurile Școlii de Literatură şi Critică Literară Mihai Eminescu din Bucureşti. Face parte din colegiul de redacţie al mai multor reviste și apare în aproape toate publicațiile literare din țară.

Nicolae Labiș a fost promotorul unei noi viziuni poetice, precursorul noii generații de poeți din anii ‘60. Acestuia i-au urmat în mod firesc Nichita Stănescu, Marin Sorescu, Ana Blandiana, Adrian Păunescu şi Cezar Baltag. Anii cei mai buni ai activității sale poetice au fost 1954-1956. Până la această vârstă, Labiş s-a remarcat prin înzestrarea sa poetică, fiind catalogat drept urmaşul lui Mihai Eminescu. 

Debutează cu volumul “Primele iubiri” în 1956, pregătind “Lupta cu inerția”, apărută postum, în 1958.

A murit la data de 22 decembrie 1956 , București, România in urma unui misterios accident de tramvai, accident sau complot al Securităţii.

Cea mai cunoscută și studiată este poezia “Moartea căprioarei”, proiectată pe fundalul secetei cumplite de după al doilea război mondial. Simbolic, amplul poem este legenda pierderii inocenței copilăriei din cauza imprejurarilor pragmatice și dramatice ale vieții. Aproape în fiecare literatură există poeți care au murit tineri și au lăsat o operă genială sau cel puțin prefigurând genialitatea. Nicolae Labiș rămâne în literatura română buzduganul unei generații.

Dispariția lui Nicolae Labiș, la numai 21 de ani, a zguduit o țară întreagă, după ce tocmai terminase de scris volumul de versuri “Primele iubiri”. Ipoteza oficială este că Nicolae Labiș, aflat în stare de ebrietate, a alunecat sub tramvai. După opinia multora dintre contemporani, moartea sa nu a fost un accident. Supoziția că a fost vorba de un asasinat politic este susținută de dezvăluirile care au apărut în presă după 1989, în legătură cu probele strânse de securitate în 1956 privind defăimarea regimului comunist de către poet. Organizarea unui proces împotriva unui autor care, în pofida tinereții lui, ajunsese la o mare notorietate, ar fi fost incomodă pentru autoritățile de atunci.

Fulg 

de Nicolae Labiş 

Desfrunzit și prea bătrân,

Tremură de frig gorunul.

Au căzut și-ntâii fulgi

Și l-am prins din zbor pe unul.

Migălos lucrată-n fir,

Floarea mică și rotundă

S-a topit și a murit 

O minune de-o secundă.

M-am întors înduioșat

Să scriu trista ei poveste;

Despre-un fulg care-a venit

Timpuriu și nu mai este.

Pentru ce n-ai mai rămas

În înaltul bolții tale,

De-ai venit atât de pur

Spre noroaiele din vale?

Care vânt neliniștit,

Răsucindu-te cu ură,

Ți-a mânat către pământ

Prea gingașa ta făptură?

Și de vreme ce sosiși,

Pentru ce-ai dat morții vamă?

Nu puteai să fii de-argint,

Ori de sticlă, ori de scamă?

Dar în vreme ce scriam

Întrebarea mea nebună,

N-am văzut cum lângă geam

Ninge-ntruna și întruna.

Iar când ochii mi-am-nălțat,

Am văzut cum prin ninsoare

Valea-ntreagă lumina

Minunat scăpărătoare.

$$$

 ÎN MEMORIAM MARIA CALLAS

Maria Callas s-a născut pe 2 decembrie 1923 în New York, într-o familie de greci imigranți. A studiat muzica de mică, primind lecții de pian și canto, și a avut o carieră de renume internațional ca soprană de operă. Viața sa a fost marcată de studiu intens, carieră de succes și de o viață personală tumultoasă. 

Maria Callas si Aristotel Onassis – radiografia unei mari iubiri cu final trist! 🙂

Cu timpul, invatam totusi ca iubirea poate fi imensa chiar si fara un final fericit. Unii ar spune ca tocmai neimplinirea deplina a unei iubiri o face de neatins si de neuitat pentru cei care au trait-o. Iubiri mari, cu final nefericit au existat dintotdeauna. Unele au ramas anonime, altele, in schimb, au facut istorie.

Si, oricat de multe randuri s-au scris despre ele, oricat de mult timp a trecut de la finalul lor, ori de cate ori cineva si le aminteste, o face parca pentru a accentua inca o data valoarea si frumusetea unei mari iubiri.

Povestea sopranei aparent fragile, dar temperamentale si a sarmantului armator grec a facut inconjurul lumii. Chiar si acum, dupa aproape 40 de ani de la moartea celor doi, nu putem rosti numele Mariei Callas fara sa ne gandim la marea, dar trista ei dragoste pentru Aristotel Onassis. Cei doi s-au intalnit prima oara la o petrecere, in vara anului 1957. Amandoi erau casatoriti, Callas cu impresarul italian care o propulsase printre cele mai apreciate soprane ale lumii, Giovanni Battista Meneghini, iar Onassis cu Athina Mary Livanos, fiica unui magnat grec. Idila lor devine cunoscuta de-abia in 1959, cand Ari o invita pe Maria intr-o croaziera pe yachtul sau. Toti cei prezenti sesizeaza apropierea dintre ei, iar povestea de-abia acum incepe, anuntandu-se una pe cat de frumoasa, pe atat de agitata. Cei doi soti inselati afla despre legatura extraconjugala, Meneghini ii acorda pana la urma divortul Mariei, iar Athina divorteaza si ea, chiar daca Onassis nu se grabise sa-i ceara asta.

Ari pare incantat de noua sa cucerire, privind talentul Mariei Callas ca pe o posibila sursa de profit. Ii promite ca ii va construi o opera la Monte Carlo, insa cu timpul incepe sa fie distant, uneori chiar nemilos. Maria Callas, pe de alta parte, cantase deja pe marile scene ale lumii, in Florenta, Milano, Chicago sau Londra. La sfarsitul anilor ’50 vocea pare ca ii joaca feste, dar ea nu isi recunoaste limitele nici in viata profesionala, nici in cea personala. Iubirea alaturi de Ari devine din ce in ce mai agitata, dar nu poate renunta la barbatul care ii trezise toate simturile si o facuse sa simta pentru prima oara dragostea adevarata.

La un moment dat, Maria declara presei ca este pe cale sa se casatoreasca, dar Onassis o umileste public, afirmand ca soprana isi face iluzii desarte. Apoi, apar zvonuri cu privire la o posibila sarcina. Nu exista documente oficiale in acest sens, insa se pare ca Maria Callas ar fi nascut la 8 luni, iar bebelusul ar fi murit dupa doar doua zile. Tot ce urmeaza, tot ce tine de relatia lor intinsa pe parcursul a 9 ani zbuciumati, marcati de tristeti si nesiguranta, sta sub semnul incertitudinii. Macinata de neintelegerile cu Onassis, Maria Callas ar fi incercat sa se sinucida in 1970, dar presa nu poate afla mai multe, fiind cunoscute starile schimbatoare ale Mariei Callas. Din “La Diva Divina” devine “Tigroaica”.

Desi nu mai canta atat de des, Callas este cel mai ascultata acum, in perioada relatiei cu Onassis, insa revenirea ei efectiva se lasa asteptata. In 1965, Maria canta pentru ultima data pe o scena din Londra. Vocea sa, erodata de tumultul relatiei sale de iubire, nu mai suna la fel, iar lovitura de gratie i-o va da chiar barbatul vietii ei. Aristotel ii spune atunci ca “e un nimic, o simpla femeie cu un fluier in gat, care nici macar nu mai functioneaza.”

Nimeni nu poate sti cu adevarat ce prabusire sufleteasca a trait cea obisnuita cu ovatiile, aplauzele si aprecierile unei lumi intregi. Probabil nimic nu a mai contat cand a vazut ca Onassis se reorienteaza rapid catre o relatie mai rentabila.

In 1968, Onassis o sfideaza inca o data atunci cand se casatoreste cu Jackie Kennedy, sotia fostului presedinte american John F. Kennedy, chiar pe insula preferata a Mariei Callas, Skorpios. Se spune ca Maria Callas ar fi aflat de casatoria celor doi inr-o dimineata, deschizand ziarul…

In peisaj intrase o alta femeie tanara, frumoasa, dar construita dupa un cu totul alt tipar.

Jackie mostenise frica mamei sale de saracie, asa ca isi apropiase doar barbati puternici care i-ar fi putut asigura o viata plina de huzur. Daca Maria Callas era supranumita “La Diva Divina” sau “Tigroaica”, lui Jackie i se spunea “Deget Fermecat”. Nu trebuia decat sa indice cu degetul tot ce isi dorea, sa dea o adresa, si totul i se trimitea acasa. Cu siguranta, pentru ea Aristotel nu a fost o mare iubire, ci doar o mare a doua sansa dupa John F. Kennedy. La fel cum, Onassis a vazut in Jackie un pasaport viabil pentru lumea buna din America. Desi isi construise acolo un imperiu din afacerile cu nave maritime, pentru americani ramasese doar “Grecul”.

Relatia celor doi decurge bine doar la inceput. Jackie nu accepta sa il imparta cu nimeni, iar Onassis nu mai are ochi decat pentru noua sa cucerire. In timp, insa, Jackie devine din ce in ce mai dezinteresata, in timp ce Onassis ii reia neoficial relatia cu Maria Callas.

Multi spun ca cei doi s-ar fi impacat, daca baiatul lui Aristotel nu ar fi murit la varsta de 18 ani. De atunci a inceput declinul si blestemul lui Ari, refugiindu-se in bautura si fiind de multe ori in pragul nebuniei. Jackie a stiut cum sa isi joace cartea si i-a fost, cel putin aparent, alaturi. La moartea lui Aristotel, in 1975, atitudinea celor doua femei din viata lui au aratat ce diferenta enorma era intre felurile lor de a iubi.

In timp ce Jackie a fost vazuta iesind linistita de la coafor, Maria Callas s-a prabusit de durere, considerandu-se vaduva lui Onassis.

De atunci, misterul s-a asezat si asupra sopranei care si-a incheiat socotelile cu viata artistica, retragandu-se la Paris. A murit doi ani mai tarziu, in 1977, din cauze necunoscute. Sursele oficiale au indicat o embolie pulmonara, insa multi au sustinut ca soprana s-ar fi sinucis.

Placido Domingo, bunul ei prieten, a iesit in fata si i-a luat apararea, declarand ca “n-avea nevoie sa se sinucida. Era destul sa se lasa sa moara de durere”.

Cortina a cazut atunci peste doua vieti si o iubire ce va supravietui timpului, intocmai ca operele pe care Maria Callas le interpreta pe marile scene ale lumii. Macinata de dorul nebun al unui om imperfect, dar care ei ii adusese iubirea, ultima dorinta a Mariei a fost ca cenusa sa-i fie imprastiata deasupra Marii Egee, in locul in care trec deseori armatorii greci.

Sursa Internet

$$$

 MEMORIE CULTURALĂ - EDMOND 

ROSTAND 

Edmond Rostand a fost un dramaturg francez, membru al Academiei Franceze.

Teatrul său reprezintă o reacție la naturalism și simbolism. Prin comediile sale, a satirizat obscurantismul, minciuna, lașitatea.

Descendent al unui primar din Marsilia, Alexis Rostand Joseph (1769-1854), Edmond Rostand s-a născut la 1 aprilie 1868, in Marsilia, într-o familie bogată, fiind fiul economistului Eugene Rostand. Edmond Rostand a murit la 2 decembrie 1918, in Paris.

În 1880, tatăl își duce familia, pe Edmond și doi veri într-un spa elegant cunoscut sub numele de Bagnères-de-Luchon. Inițial instalat în "cabana Spont", apoi pe "Vila Devalz", família construiește în cele din urmă "Villa Julia", în apropiere de Casino. Edmond Rostand traieste 22 de ani în Luchon, loc care a inspirat operele sale timpurii.

Licențiat în drept, el nu a practicat profesia și de la începutul colegiului, a participat la întâlniri literare, unde a cunoscut marea sa iubire, poeta Rosemonde Gérard Etiennette.

În 1888, Rostand a scris prima sa lucrare, piesa Le Gant Rouge (Mănușa Roșie) și în 1890 s-a căsătorit cu Rosemonde.

Următoarele sale piese, La Princesse lointaine (Prințesa îndepărtată), La Samaritaine (Samariteanul) și L'Aiglon (Puiul Vulturului) au fost interpretate la momentul respectiv, de Sarah Bernhardt, cea mai mare actriță de teatru din timpul ei.

Piesa “Cyrano de Bergerac” l-a transformat pe Rostand într-un adevărat idol al publicului francez, făcându-l membru al Academiei Franceze în 1904. 

Victimă a unei pneumonii, se retrage în Cambo-les-Bains, în regiunea bască, unde locuiește timp de nouă ani. 

Revine pe scenă în 1910, cu “Chantecler”, povestea unui cocoș care crede că propriul cântec dă naștere zilelor.

Rostand a scris o ultimă piesă, La Dernière Nuit de Don Juan (Ultima noapte a lui Don Juan), operă incompletă, dar care ajunge să fie reprezentată pe scenă, în 1921, la trei ani după moartea lui la Paris, în 1918.

Scrieri

• 1888: Mănușa roșie ("Le Gant rouge")

• 1894: Romanțioșii ("Les romanesques")

• 1897: Cyrano de Bergerac

• 1895: Prințesa îndepărtată ("La princesse lointaine")

• 1900: Puiul vulturului ("L'aiglon")

• 1910: Chantecler

• 1911: Ultima noapte a lui Don Juan ("La Dernière Nuit de Don Juan").

Citate Edmond Rostand:

“Un sărut, când totul e spus, ce e? Un jurământ luat puțin mai aproape, o promisiune mai exactă.”

“Un nas mare indică un om mare.”

“Îmi voi petrece timpul înflorind, dar cu o floare, nu cu o roată.”

“Cine a văzut zâmbetul ei a cunoscut un lucru perfect.”

“Dar am un dar al meu... o pană albă, fără pată, nevătămată, necontaminată de lume.” 

“Nimeni nu știe cât de mult a pierdut, dar toți știm cât de mult am fi putut câștiga.”

“Cel mai prost lucru pe care îl poate face un om este să renunțe la visul său.”

“Nu are nicio importanță dacă omul este prost; este mai bine să-i fie mai încet decât mai prost.”

“Poți să-ți dai seama de ce ai nevoie atunci când nu poți să-ți dai seama de ceva.”

“Un om nu este bătrân atâta timp cât caută ceva.”