$$$

 Virgil Mazilescu – poetul care și-a purtat tăcerea ca pe o formă de adevăr

Într-o lume literară în care unii scriau mult pentru a fi auziți, Virgil Mazilescu a ales, fără să o spună vreodată direct, drumul opus, acela în care fiecare cuvânt trebuia cântărit, simțit și aproape suferit, ca și cum poezia nu era o formă de exprimare, ci o luptă interioară între ceea ce voia să spună și ceea ce refuza să lase să iasă la suprafață.

Născut pe 11 aprilie 1942, la Corabia, într-o familie simplă, cu un tată contabil și o mamă care i-a fost sprijin tăcut, viața lui nu a avut nimic spectaculos la suprafață, dar în interior s-a construit încet un univers dens, fragil și tensionat, care avea să se transforme mai târziu într-o poezie greu de uitat, chiar dacă nu era destinată tuturor.

Anii de școală, mutările dintr-un oraș în altul, liceul la „Spiru Haret” din București și apoi Facultatea de Limba și Literatura Română nu au fost doar etape academice, ci locuri în care s-a format o sensibilitate aparte, o atenție pentru detaliu și o nevoie de a înțelege lumea nu prin explicații simple, ci prin fisurile ei.

A lucrat ca profesor, bibliotecar, apoi ca redactor la revista România literară, dar niciuna dintre aceste funcții nu l-a definit cu adevărat, pentru că adevărata lui identitate rămânea în paginile pe care le scria rar, dar cu o precizie care putea deveni apăsătoare, aproape incomodă, ca și cum fiecare vers trebuia să treacă printr-un filtru sever înainte de a exista.

Asociat curentului oniric, Mazilescu nu a fost un poet al abundenței, ci al esenței, iar volumele sale – „Versuri”, „Fragmente din regiunea de odinioară”, „Va fi liniște, va fi seară” sau „Guillaume poetul și administratorul” – nu spun povești evidente, ci creează stări, umbre, senzații care rămân în cititor chiar și după ce cuvintele se termină.

A fost un tehnician al poeziei, dar nu în sens rece, ci în sensul unei lupte continue cu propriul limbaj, pentru că, așa cum îl descria Nora Iuga, se zbătea între geniu și o formă de teatralitate interioară, între dorința de a spune tot și neputința de a găsi cuvintele potrivite, iar această tensiune l-a definit poate mai mult decât orice volum publicat.

A tradus din franceză și din alți autori importanți, dar și aici a rămas discret, ca și cum nu avea nevoie de vizibilitate, ci doar de apropierea de text, de acea relație tăcută dintre sens și formă.

Viața lui nu a fost una lungă, stingându-se pe 10 august 1984, la București, dar ceea ce a lăsat în urmă nu poate fi măsurat în numărul de pagini, ci în intensitatea lor, în acea senzație că fiecare vers a fost scris nu pentru a impresiona, ci pentru a supraviețui propriei gândiri.

Pentru că există scriitori care creează lumi largi și accesibile, și există alții, ca Mazilescu, care creează spații înguste, adânci și greu de pătruns, dar odată intrat acolo, nu mai ieși la fel.

Crezi că adevărata valoare stă în cât de mult scrie un autor… sau în cât de adânc reușește să ajungă cu puține cuvinte? 

#VirgilMazilescu #Poezie #LiteraturaRomana #Onirism #Scriitori #Reflectie