$$$

 Frances Perkins — Femeia care a spus „niciodată din nou”

Într-o zi de martie a anului 1911, pe străzile din New York, cerul s-a umplut de fum și țipete. Într-o fabrică numită Triangle Shirtwaist, o sută patruzeci și șase de femei au ars de vii — închise înăuntru de patronii care blocaseră ușile, temându-se că angajatele ar putea fura sau ieși prea des la aer.

Jos, în stradă, Frances Perkins, o tânără femeie de treizeci de ani, privea neputincioasă cum trupurile tinerelor se aruncau în gol de la etajul nouă. Cădeau una după alta, ca niște păsări fără aripi, iar sunetul cu care loveau pământul avea greutatea unei promisiuni ce nu se putea uita: „niciodată din nou”.

Dar povestea ei începe mult mai devreme.

Frances crescuse într-o casă unde sărăcia era considerată un păcat, nu o tragedie. Tatăl ei îi spunea că oamenii săraci sunt leneși, slabi, vinovați de propriul destin. Ea însă, chiar și copil fiind, simțea că adevărul nu poate fi atât de crud și de simplu.

La Mount Holyoke College, Frances a studiat fizica — o alegere sigură, respectabilă, potrivită pentru o tânără doamnă. Până într-o zi, când o excursie de studii i-a schimbat viața. Profesorul a dus studenții într-o vizită la fabricile de pe malul râului Connecticut. Frances a văzut acolo fețe tinere, mai tinere decât a ei, aplecate peste mașinării care mușcau din degete și din vieți. Fete care lucrau doisprezece ore pe zi, șase zile pe săptămână, într-un aer plin de praf și disperare.

Atunci a înțeles că știința nu valorează nimic dacă nu ajută oamenii să trăiască cu demnitate.

A părăsit drumul sigur, refuzând rolul de soție bună și profesoară de pian pentru copiii bogaților. A mers la Columbia University, a studiat economie și sociologie și a scris o teză despre malnutriția copiilor din Hell’s Kitchen. Familia ei a fost scandalizată — fetele „bune” nu studiau sărăcia, și cu atât mai puțin nu trăiau printre imigranți.

Dar Frances nu era interesată de ce făceau fetele „bune”. Ea voia să înțeleagă de ce lumea era nedreaptă — și cum putea fi reparată.

În 1910, a devenit secretar executiv al New York Consumers League, investigând fabrici, documentând abuzuri, luptând pentru legi care să apere viața muncitorilor. A fost prima femeie care a avut curajul să spună, în fața unor comisii pline de bărbați importanți, că fabricile lor ucideau oameni. Au batjocorit-o, au numit-o comunistă, nebună, isterică. Ea nu s-a oprit.

Apoi a venit ziua focului.

Ceea ce a văzut atunci, printre flăcări și fum, a devenit centrul vieții ei. Frances a jurat că moartea acelor femei nu va fi în zadar — și s-a ținut de cuvânt.

A fost numită în comisia care a investigat incendiul. Dar nu s-a mulțumit cu un raport: a rescris, din temelii, legile muncii din statul New York.

A impus reguli de siguranță, ieșiri de urgență, limită de ore de lucru, inspecții regulate. A introdus concedii, pauze, limite de capacitate, sisteme de sprinklere. Patronii au protestat, au strigat că va fi sfârșitul economiei. Frances le-a răspuns cu fotografii ale morților și mărturii ale supraviețuitoarelor. Legile au trecut. Alte state le-au urmat.

Și, treptat, America s-a schimbat — nu complet, nu perfect, dar ireversibil.

Douăzeci de ani mai târziu, în 1933, în plin Mare Depresie, noul președinte Franklin D. Roosevelt a chemat-o să fie Secretar al Muncii — prima femeie din istoria Americii numită într-un cabinet prezidențial.

Frances a acceptat doar cu o condiție: să poată schimba lumea.

I-a întins președintelui o listă:

săptămână de lucru de 40 de ore,

salariu minim,

abolirea muncii copiilor,

asigurări de șomaj,

pensie pentru bătrâni.

Roosevelt a zâmbit: „Asta e imposibil.”

Frances a răspuns simplu: „Atunci găsiți pe altcineva.”

Și el n-a găsit.

În următorii doisprezece ani, ea a fost sufletul reformei sociale americane. A creat Social Security Act, Fair Labor Standards Act, a pus bazele sistemului modern de protecție socială. A fost insultată, caricaturizată, atacată — dar a rămas mereu calmă, cu pălăria ei tricorn și rochia neagră, spunând tuturor că nu e acolo pentru a fi decorativă, ci pentru a munci.

Când Roosevelt a murit, în 1945, Frances a părăsit funcția după doisprezece ani de luptă neîntreruptă. A ales să nu se retragă în glorie, ci să predea la Cornell, formând generațiile care aveau să ducă mai departe idealul ei: demnitatea muncii.

A murit în 1965, la 85 de ani, fără avere, fără statui, dar cu o moștenire imposibil de șters.

Astăzi, numele ei e rostit rar. Dar de fiecare dată când un muncitor primește plată pentru orele suplimentare, de fiecare dată când un copil merge la școală și nu într-o fabrică, de fiecare dată când un bătrân își primește pensia sau un șomer primește sprijin, acolo, invizibil, trăiește moștenirea ei.

Pentru că Frances Perkins nu a fost doar prima femeie dintr-un cabinet prezidențial.

A fost femeia care a văzut cum 146 de vieți s-au mistuit în flăcări pentru că profitul a fost mai important decât viața — și care a dedicat următorii 50 de ani să se asigure că nimeni nu va mai muri din aceleași motive.

Ea nu doar a asistat la nedreptate.

Ea a construit arhitectura dreptății.

$$$

 Ajunul Crăciunului, 1983. 

  Paul Newman intră într-un adăpost din Manhattan, purtând un simplu pulover bleumarin și două lăzi de lemn.  

Afară, ninsoarea era deasă. Înăuntru, voluntarii erau copleșiți. Nu aveau suficientă mâncare pentru mulțimea care aștepta la ușă. Oalele erau aproape goale, tăvile cu pâine se epuizau, iar în aer plutea un sentiment apăsător de neputință.

Newman a lăsat lăzile fără să spună nimic. În ele erau legume, borcane și făină aduse de la ferma lui din Connecticut.  

„Unde e bucătăria?”, a întrebat, suflecându-și mânecile.  

Câțiva s-au oprit, realizând cine era, dar Newman nu a așteptat să fie recunoscut. S-a dus direct la aragaz, a aprins focul și a început să taie ceapă ca și cum ar fi fost parte din echipă dintotdeauna.

În mai puțin de o oră, atmosfera s-a transformat.  

Aerul s-a umplut de miros de usturoi și ulei de măsline. Pâinea dospea în cuptor. O oală mare cu supă de roșii fierbea pe foc.  

Newman muncea fără oprire, transpirând prin pulover, fără să încetinească.  

O tânără voluntară, Clara, își amintește că s-a aplecat spre ea în timp ce curăța morcovi.  

„Dacă o facem destul de consistentă,” i-a spus, „nimeni nu se va culca flămând în seara asta.”

Când ușile s-au deschis, oamenii au intrat, îmbrăcați în paltoane subțiri, cu fețele obosite.  

Newman a dus personal bolurile la mese.  

„Crăciun fericit,” spunea fiecărui invitat, lăsând lângă ei pâinea caldă.  

Unii l-au recunoscut imediat, cu ochii mari. Alții nu-i știau numele, dar i-au simțit bunătatea.

Un bărbat, Luis, a izbucnit în lacrimi când Newman i-a pus în față legume coapte.  

„Așa mâncam odată, cu familia mea,” a murmurat.  

Newman s-a așezat în fața lui și l-a ascultat. Nu a vorbit despre filme sau celebritate. L-a întrebat despre viața lui, despre familie, despre cum se descurcă.  

Mai târziu, Luis i-a spus unui alt invitat: „M-a făcut să simt că exist.”

Copiii îl urmăreau pe Newman în bucătărie, râzând în timp ce el desena fețe zâmbitoare în făina vărsată.  

La o masă, a tăiat pâinea în bucăți mici pentru o fetiță, în timp ce mama ei îl privea, ușurată.  

O femeie i-a șoptit unei voluntare: „Parcă ne primește la masa lui.”

Toată noaptea, Newman s-a mișcat între bucătărie și sală. Amesteca supa, cocea pâine, servea farfurii și se asigura că toți mănâncă pe săturate.  

Adăpostul devenise un loc cald, plin de voci și râsete, departe de furtuna de afară.  

La miezul nopții, peste două sute de persoane mâncaseră, multe dintre ele de două ori.

Când totul s-a terminat, Newman nu a plecat.  

A rămas să măture podeaua, să strângă scaunele și să spele vasele.  

Abia după ce totul a fost gata și-a pus haina.  

Înainte să iasă în zăpadă, s-a întors spre Clara și i-a spus încet:  

„Mâncarea contează. Dar să fii aici cu ei, asta contează și mai mult.”

Dimineața următoare, nu au fost camere, nici titluri de ziar, nici jurnaliști. Nu anunțase pe nimeni.  

Singurii care își amintesc sunt cei care au fost acolo în acea noapte: invitații flămânzi, voluntarii epuizați și acel bărbat în pulover bleumarin care a transformat un adăpost într-un adevărat cămin. ✍️

Lumea literară

$$$

 DATORITĂ LUI VIZITĂM MÂNĂSTIREA PUTNA FĂRĂ PAȘAPORT

10 Iulie 1903: S-a născut Ioan Tobă zis „Hatmanu”, ofițer al Armatei României, participant la cele două Războaie Mondiale, salvatorul mânăstirii Putna în data de 5 iulie 1940.

Personaj de legendă, pe care nu-l găseşti în cărţile de istorie, despre care nu s-a vorbit înainte de ’89, Ion Tobă-Hatmanu a eliberat Putna vremelnic ocupată de Armata Roşie, în vara lui 1940. Faptele de arme ale Escadronului 25 Cavalerie, comandat de căpitanul Tobă, au fost ţinute sub tăcere.

După salvarea Putnei, căpitanul a fost chemat la arme în Războiul din Răsărit, unde, aflat la comanda unui detaşament româno-german, a distrus formaţiunile de partizani bolşevici pe Frontul din Crimeea.

Decorat de generalii români şi germani în Războiul din Răsărit, brăileanul supranumit “Hatmanul” şi “Vânătorul de partizani” a continuat să lupte cu Armata Roşie până la sfârşit, ca ofiţer de comando în trupele germane.

Născut în 1903, în Bordei Verde, o localiatate din județul Brăila, fost licean militar la Craiova, cercetaş în Primul Război Mondial, ofiţer de cavalerie (promoţia 1925), Ioan Tobă „Hatmanul” a cunoscut gloria ca vânător de partizani în Munţii Iaila (Crimeea), în 1943, când autorităţile militare sovietice au pus şi un preţ pe capul lui pentru zelul cu care-şi executa misiunea, fiind rănit de trei ori şi, într-un final, în vara lui 1944 – când se preconiza că vom ajunge să apelăm și noi la forme ale luptei de gherilă cu sovieticii, invazia acestora părând iminentă –, fiind trimis în Germania, la un curs special, unde avea să-l surprindă, de altfel, actul de la 23 august 1944. Internat în lagăr de către nemţi, acceptă să intre în Armata Naţională, pentru care recrutează adepţi ca, în urma nerespectării angajamentelor lui Horia Sima, să intre în Waffen SS, sub comanda celebrului Otto Skorzeny. Prizonier la americani, trimis în România cu o legendă extrem de verosimilă (evadare din lagăr), scopul fiind acela de a organiza lupta de rezistenţă în munţi, Ioan Tobă-Hatmanu este reintegrat în armată, dar arestat, în 1947, de sovietici, condamnat la moarte pentru crime de război şi trimis în Siberia. Este salvat de abrogarea tocmai atunci a pedepsei capitale, supravieţuind dintr-un lagăr în altul (mutat periodic pentru că era un element cu reale calităţi de lider şi de instigator), până în decembrie 1955, când Konrad Adenauer, cancelarul Germaniei, obţinea de la Hruşciov eliberarea prizonierilor ofiţeri germani, unde, ca fost SS-Sturmbannführer, se încadra şi Hatmanu. Revenit în ţară, va fi internat direct în penitenciarul Gherla, de unde va mai ieşi abia în august 1964.

Drama brăileanului care s-a bătut cu ruşii pentru fiecare palmă de pământ românesc şi care primise cele mai înalte distincţii române şi germane pentru vitejie pe câmpul de luptă nu a încetat nici după 18 ani de temniţă grea. Ofiţerul care ar fi preferat să moară luptând decât să-şi trădeze poporul şi-a găsit soţia, Clemance, bolnavă de astm, ulcer şi debilitate, iar fetiţa, Camelia – singurul său copil – dată afară din facultate, pentru “vina” de a fi avut tată pe Hatmanul. El însuşi spunea: „Mai bine muream pe front… Şi eram erou!”…

După alţi ani de suferinţă, Ion Tobă a primit o pensie de fost ofiţer, dar nu de la statul român, pe care-l slujise cu credinţă, ci de la Republica Federală Germania, pentru că luptase şi ca ofiţer al Wehrmacht-ului.

Disperarea îl împinge să se adreseze inclusiv autorităţilor comuniste. Viaţa este din ce în ce mai grea. Securitatea îi percheziţionează locuinţă în repetate rânduri, confiscându-i documente din timpul războiului în căutare de materiale incriminatoare. Jurnalul său este salvat de mama soţiei sale, care îl plasează pe un taburet din bucătărie, apoi se aşează pe el, stând acolo 2 ore încheiate, cât durează percheziţia. Nu-şi pierde însă speranţa. Scrie scrisori peste scrisori. Încurajat de atitudinea ostilă faţă de sovietici a lui Ceauşescu îi scrie acestuia, cerându-i clemenţă. Nu primeşte nici un răspuns. La 72 de ani îi scrie Patriarhului BOR, explicându-i rolul său în salvarea Mănăstirii Putna. Nici aici nu are mai mult succes

În ziua de 7 martie 1967, Ion Tobă i-a adresat o scrisoare lui Nicolae Ceauşescu (o copie a documentului s-a păstrat până astăzi, prin strădania istoricului militar Dan Gâju). Maiorul Tobă povesteşte ceea ce s-a întâmplat la Putna, în iulie 1940 (“Aşa s-au petrecut faptele şi aşa le relatez, pe cinstea mea de ostaş”) şi face mărturisiri pe care, citindu-le, nu poţi să nu te minunezi chiar şi acum, la patru decenii de la trecerea sa în eternitate. “În toată activitatea mea de ostaş, nu m-am dirijat decât de problemele ţării, neaderând la niciun fel de ideologie politică, fiindcă am fost militar, nu civil, şi aşa am fost educat. Sunt om al frontului. Aceasta mi-a fost cariera şi vocaţia. În vreme de pace nu-s bun de nimic, dar stau în linişte şi respect autoritatea constituită, până la chemare (…) Am luptat împotriva ruşilor pentru că aceştia au fost întotdeauna duşmanii neamului meu şi, ca ostaş, am fost crescut să lupt împotriva celor care ne încalcă ţara”, afirma Hatmanul în document, menţionând, de asemenea, faptul că, din 1944, s-a angajat în lupte doar împotriva soldaţilor sovietici, niciodată contra ostaşilor români prezenţi pe Frontul de Vest. Fostul ofiţer de cavalerie solicita, cu acest prilej, un paşaport pe o perioadă determinată, ca să meargă în Germania, unde să clarifice drepturile sale băneşti (primea pensie de la statul german). Nu se cunoaşte un eventual răspuns al lui Ceauşescu la această scrisoare, însă “Vânătorul de partizani bolşevici” n-a ajuns niciodată în Germania.

Faptele de arme din iulie 1940, de la Mănăstirea Putna, pe care Ion Tobă-Hatmanul le descrie în detaliu, nu sunt consemnate în arhivele militare. Le-au dus cu ei în mormânt ostaşii care s-au bătut cu ruşii, martori la atâtea nenorociri care s-au abătut asupra României. Azi, eroii de la Putna nu mai sunt printre noi, ca să depună mărturie pentru ce a fost. Şi nici comandantul lor, brăileanul Ion Tobă-Hatmanul.

Uitat de toată lumea, mai puţin de familie şi Securitate, nedorit de nimeni în ţară pentru care şi-a vărsat sângele, Hatmanul se sfârşeşte, în anul 1976, în timp ce stătea la coadă la CEC. Un sfârşit banal pentru un om extraordinar, doborât însă de greutăţi pe care puţini le-ar fi suportat. Aşa cum am zis şi la început, memoria lui este, însă, vie, deşi trăieşte, la rândul ei, de pe o zi pe alta. Avem sacra datorie să o perpetuăm, pentru că fără eroi nu avem trecut. Iar fără trecut nu avem nici viitor! 

Sursa: IstoriiDinRomania

$$$33

 Mi-a spus astăzi o prietenă că e în ”a hurry”, că se grăbește la ”job” pentru un ”meeting office cu CEO”. De fapt a chemat-o directorul să-i faca o cafea. Și am înțeles-o, lucreaza la o multinațională, așa că jumătate dintre cuvinte îi vin în engleză. E ”assistant manager”, adică secretara directorului, dar la așa denumire, când dă cu ochii de ea un instalator, acesta crede că ea e numărul 2 în companie. Alt amic, cu care m-am întâlnit la ”bus” în stație, mergea la ”training”. Pregătirea și instrucția sunt noțiuni perimate, acum se poartă ”training”. Una e să zici: mă pregătesc să ajung magazioner-șef la Lactate și alta e: „fac un training sa fiu operațional chief of Milk&Cheese Departament.” Acum lucrează ”part-time” ca ”promoter”. Adică, pentru cei mai puțini obișnuiți cu romgleza: împarte ”flyere” (fostele pliante) pentru un ”Gym” (fosta sala de sport) și este plătit pentru jumătate de normă.

Afară e un ”freezing rain” de te omoară. Aș fi vrut să zic măzăriche, dar mi-e că nu mă mai înțelege nimeni. Intru la ”supermarket” să ”grab a snack”. ”Snack”, pentru că ”gustare” îmi pute. Apropo, știu cum am preluat „supermarket” de la americani, dar nouă nu ne-a fost de-ajuns, așa că am inventat ”hipermarket-ul.” Dacă există cineva care să îmi spună care e diferența dintre ”supermarket” și ”hypermarket”, ii dau 10 ”apple juice!” Că sucuri de mere am văzut că nu mai au la raft. Optez între un ”snack cu steak” și unul cu ”ham.” „Friptură” sună din secolul trecut, iar șuncă nu mai mănâncă nimeni azi. În definiția românească, ”hypermarket”-ul cuprinde un ”supermarket”, plus alte magazine. Atunci care mai este diferența între un ”hypermarket” și un ”mall”? Sau ”mall”-ul e ”gigamarket”?

Ajung la birou, unde fetele vorbesc despre ”fashion” și ”make-up”. ”Moda” nu mai este un cuvânt la modă, iar ”machiajul” moare și el. Pentru că oricât de agramat ai fi, dacă știi trei cuvinte în engleză păcălești 5 fraieri. E în ”trend”, nu în ”tendințe”, să folosești cuvinte în engleză. O colegă ”account” și-a făcut un ”tattoo” pe ”body” (tatuaj pe corp ar suna de-a dreptul obscen, numai marinarii își fac tatuaje). O să ni-l arate la ”party”-ul din ”weekend”. Nu la ”petrecere”, să nu înțeleagă cineva că e cu taraf. Domne ferește! ”For God’s sake!”

În muzică nu mai avem orchestre sau formații, ci ”band”-uri. Pentru că, nu-i așa, orice mizerie ai cânta, altfel sună „Costel de la Calafat Band.” Care Costel Band nu mai cântă trei manele și două melodii furate, ci efectuează un ”performance fusion-evergreen” și manele!

Cartelele sunt ”prepay”, nu ”preplătite”. Nu le mai cumpărăm, ci le ”shopping”-uim (da, am auzit asta), după ce luăm ”cereal bars” de la raionul ”Diet” și ”toast” de la ”Bakery”.

Un coleg de la ”advertising”, nu de la ”publicitate” că e un cuvânt perimat, ne spune în ”coffee break” că la televizor a văzut un ”Breaking News”: Iohannis a ținut un scurt ”briefing”, așa a zis prezentatorul. Nici măcar el nu mai face conferințe de presă, penduleaza între scurt ”briefing” și ”silent briefing”.

Vă las acum, mă duc să ajung la un ”agreement” cu un coleg, dacă poate el să facă în locul meu un ”meeting report.”

Am luat din engleză cuvinte și le folosim prost. Confundăm la greu “a acomoda” și “to accomodate” (a asigura cuiva cazarea), “audienta” și “audience” (public), “suport” și “support” (sprijin financiar). Traducem prin “a observa o lege” expresia “to observe a law” (a respecta o lege), pentru că ni se pare un verb cunoscut.

Nu contează cum vorbim, nu contează cât de prost combinăm limbile, important e să sune bine la ureche și să dăm impresia că știm engleză, chiar dacă nu știm corect limba română.

Ați înțeles ideea: uneori mi-e dor de George Pruteanu.

(Text preluat)

$$$

 🇷🇴DOI SOȚI FENOMENALI ÎNTEMEITORI AI ȘCOLII ROMÂNEȘTI DE NEUROCHIRUGIE !

... Povestea impresionantă a FLORICAI BAGDASAR, soția renumitului nostru profesor DUMITRU BAGDASAR. 

      -El a fost creatorul școlii românești de neurochirurgie. Astăzi, Spitalul Bagdasar – Arseni îi poartă numele. Dar puţini ştiu că alături i-a fost întotdeauna soția sa. Puțini cunosc povestea fascinantă a acestui cuplu.

Amândoi au fost medici pasionați. Au învățat temeinic toată viața și s-au dedicat salvării oamenilor și creării de noi programe de sănătate, școli, sanatorii.

     -FORICA BAGDASAR a absolvit Facultatea de Medicină din București în anul 1925. A obținut apoi diploma de doctor în medicină și chirurgie și dreptul de liberă practică. În anul 1927 s-a căsătorit cu DUMITRU BAGDASAR și au plecat în America, la specializare. Dacă el a lucrat în echipa lui Harvey Cushing – părintele neurochirurgiei mondiale – ea a urmat un stagiu de sănătate publică la Harvard și a primit o Bursă Rockefeller.

     -Întorși în țară, au lucrat în condiții extrem de modeste. În anul 1935 însă, dr. DUMIYRU BAGDASAR obține prin concurs dreptul de a deschide o clinică de neurochirurgie.

     -Și iată câteva lucruri interesante: soția sa îl asista la toate operațiile. Aveau propriile lor instrumente, pe care le purtau la ei. (În acele vremuri, dotările erau extrem de modeste, condițiile din spitale asemenea). Și, mai ales, își creau de fiecare data propria echipă cu care să intre în sala de operație.

În anul 1946 s-a înființat Centrul de Igienă Mintală din București, pentru copiii cu deficiențe mintale și tulburări de comportament. Acest centru a fost conceput de FORICA BAGDASAR după model american și ea l-a condus până în anul 1953. A adus aici o echipă fantastică de specialiști.

     -În același an, 1946, soțul ei, care era ministru al Sănătății, încetează din viață. După moartea lui, FORICA BAGDASAR îl înlocuiește la minister, devenind astfel prima femeie care ocupă această poziție în Guvern.

    -În anul 1949 FORICA BAGDASAR a fost numită conferențiar universitar la Institutul Medico-Farmaceutic (IMF București), unde, în cadrul Facultății de Pediatrie, a introdus specialitatea de neuropsihiatrie infantilă.

Politica i-a făcut greutăți, iar sfârșitul vieții și-l petrece într-un apartament modest, unde locuiește cu sora ei.

Dar modestia i-a caracterizat întotdeauna pe soții Bagdasar.

      -Fiica celor doi, care este matematician și trăiește în SUA (a fost căsătorită cu un câștigător al premiului Nobel pentru literatură), povestea că nu i-au interesat niciodată beneficiile, averea, poziția socială. Că erau generoși și dacă venea un pacient sărman, îi umpleau buzunarele cu medicamente și îi dădeau și bani.

     Două personalități ale ROMÂNIEI, ale medicinei, ale neurochirurgiei. Nu avem dreptul să îi uităm!

$¢$

 LECTURĂ, nu doar pentru cei care-l regretă pe criminalul N. Ceaușescu.

”Omul acela mic (- Ceaușescu) în scurtă albastră, mi-a tras un bocanc în burtă și m-a înjurat. Cinci zile, cinci zile am sângerat. Da 'io n-am zis nimica, numai am gemut și l-am blestemat, așa, în gând, să moară cum au murit ai mei, neîmpărtășit și cu mâinile legate la spate, ca Aurică al nostru, căruia îi țâșnea sângele pe gură”

Scăpat din accidentul de la Moscova, unde s-a prăbușit cu un avion, pe 4 noiembrie 1957, Generalul Nicolae Ceaușescu, ajuns, la 39 de ani, al doilea om din Ministerul Forțelor Armate, merge, personal, la Vadu Roșca, în Vrancea, unde țăranii se opun colectivizării. Împușcă, pe loc, nouă dintre ei, rănește și arestează zeci. Dana Radu piere la nici 28 de ani împliniți. Sătenii îl blesteamă pe Ceușescu să moară cu mâinile la spate, fără să se poată ruga, așa cum s-au stins și semenii lor...

Dintre toate țările peste care ciuma comunistă și-a întins neagra mantie, România a opus cea mai înverșunată și mai lungă rezistență. În iarna lui 1957, Nicolae Ceaușescu, proaspăt scăpat din accidentul aviatic de la Moscova, din 4 noiembrie, unde Grigore Preoteasa și-a pierdut viața iar el a fost rănit și ars la mâna dreaptă, află că sătenii din Vadu Roșca, Vrancea, se opun colectivizării. La 39 de ani are, deja, gradul de general, este al doilea om, ca importanță, din Ministerul Forțelor Armate, după ministrul Leontin Sălăjan. Deși nerefăcut complet, anunță că se va ocupa, personal, de ”stârpirea chiaburilor”. Se suie, efectiv, pe tancuri, cheamă camioane în care pune mitraliere, dă ordin ca unitățile Securității Statului, cele de Intervenție, de la Tecuci, să înconjoare satul și pleacă într-acolo.

În 1957, Ceaușescu era deja o persoană importantă printre comuniști, deși nu împlinise, încă, 40 de ani

În martie 1949, Plenara Comitetului Central al Partidului Munctoresc Român decisese colectivizara agriculturii, dar Galațiul și Vrancea rămăsese printre ultimele județe ”libere”, pentru că aici ”oamenii locului erau îndărătnici, iar sărăcimea, puțină”. Miliția dă târcolae, în toamnă, vrea să afle ce și cum, care-s capii rebeliunii. Ceaușescu nu mai are, însă, timp de anchete, trece direct la acțiune.

”Crengile au început să tremure, deși vântul nu se pornise”, își mai aduc aminte sătenii. E 4 decembrie 1957 când tancurile ajung în sat. Sunt așteptate cu furci și topoare. Pământul e al sătenilor, nu vor să-l deie. Ceaușescu n-are vreme. Stă fix între două tancuri cu turelele îndreptate spre biserică atunci când își lasă mâna în jos, cu o mișcare iute. Mitralierele din camioane trag. Trag mult. Clopotul satului le acoperă moartea. Lângă Nițu Stan, Costică Arnabaș căzu în genunchi și-și desfăcu, la piept, cămașa, rupând-o. Alături, Aurică Dimofte și, strângând în mână toporul, Ionică Areaua. Dana a lui Radu are doar 28 de ani. E mamă. Împușcată pe loc. ”Să le dăm răzvrătiților ceea ce vor”, urlă Ceaușescu.

”Omul acela mic (n.r. - Ceaușescu) în scurtă albastră, mi-a tras un bocanc în burtă și m-a înjurat. Cinci zile, cinci zile am sângerat. Da 'io n-am zis nimica, numai am gemut și l-am blestemat, așa, în gând, să moară cum au murit ai mei, neîmpărtășit și cu mâinile legate la spate, ca Aurică al nostru, căruia îi țâșnea sângele pe gură”, pomenește Marin Crăciun. La Vadu Roșca, sunt, pe 4 decembrie 1957, 48 de răniți. Morții sunt adunați noaptea și aruncați într-o groapă comună, pe undeva pe lângă Focșani, fără cruce, fără nume. Arestații sunt bătuți, zi și noapte. Crunt. ”Pe mine, că eram mai tânăr, m-au bătut cu parul numa-n cap. De atunci nu prea mai aud”, își mai aduce aminte nea Crăciun...

„Era îmbrăcat în pantaloni bufanţi, groşi, din stofă de lână de culoarea cenuşii, ţesută în forma literei V peste care avea o scurtă din aceeaşi ţesătură. Şapca de pe cap întregea setul vestimentar al ministrului. În picioare avea bocanci maro, din piele, cu talpa groasă şi tureaca înaltă, de unde se vedeau şireturile prinse în capse aşa cum poartă ofiţerii în aplicaţii”...

Pe 17 ianuarie 1958 începe procesul. Ioniță Haralambie e considerat ”insigator”. Primește 14 ani. Cea mai mică pedeapsă e de cinci ani, plus doi de interdicție și confiscarea averii. ”Nu s-a terminat, atunci, totul. Ca să nu mai facem nimic, au lăsat niște ghiogari (n.r. - activiști înarmați cu bâte, cu ghioage, pentru a-i determina pe țărani să intre în colectiv), care ne terorizau mereu”, mai spun țăranii.

După 1990, supraviețuitorii au ridicat un monument modest. pentru Aurel Dimofte (29 de ani), pentru Ionuț Cristea (22 de ani), pentru Ion Arcan (14 ani), pentru Dumitru Crăciun (29 de ani), pentru Toader Crăciun (49 de ani), pentru Stroie Crăciun (31 de ani), pentru Dumitru Marin (29 de ani), pentru Marin Mihai (42 de ani) și pentru Dana Radu (28 de ani). Azi, la Vadu Roșca, nimeni nu mai comemorează nimic. Vremurile au făcut asta. Doar o colivă se mai leagănă, din când în când, la biserică, lângă clopotul cel înviat, așa, ca o veșnică pomenire...

$$$

 Când a intrat pentru prima dată în Palatul Buckingham, Diana Spencer avea doar 20 de ani.

Era timidă, zâmbitoare și visătoare. Era doar o tânără care preda la o grădiniță și credea că iubirea poate schimba orice.

Dar curând a descoperit că, în spatele zidurilor regale, zâmbetele sunt protocoale, iar libertatea e măsurată în apariții publice.

Căsnicia cu prințul Charles, moștenitorul tronului Marii Britanii, a început ca un basm și s-a transformat într-o luptă tăcută.

Presa o urmărea la fiecare pas, iar titlurile vorbeau despre rochii și scandaluri, nu despre om.

Totuși, Diana a ales să nu se ascundă în spatele coroanei.

Și-a făcut o misiune din a arăta lumii că noblețea nu vine din sângele „albastru”, ci din fapte.

A intrat în spitale fără fotografi, a vizitat orfelinate, a ținut în brațe copii grav bolnavi, într-o vreme când frica îi făcea pe oameni să se ferească de atingere.

Imaginea în care ține de mână un bolnav terminal a devenit simbolul unei epoci.

A fost prima persoană publică care a arătat că empatia e mai puternică decât prejudecata.

Apoi a mers mai departe.

În Angola, a traversat un câmp minat, în vestă de protecție, alături de echipele care dezamorsau bombe.

A făcut-o nu pentru un gest de imagine, ci pentru a atrage atenția asupra miilor de copii răniți zilnic de minele uitate după război.

După câteva luni, ONU a adoptat o rezoluție care interzicea minele antipersonal.

Un gest al unei singure femei a schimbat politica mondială.

Într-o lume a etichetelor, Diana a rămas mereu… umană.

Mergea la supermarket, își ducea singură copiii la școală, vorbea cu oamenii simpli pe stradă.

Când a divorțat de prințul Charles, și-a pierdut titlul de „Alteță Regală”, dar a câștigat ceva mai mare: respectul sincer al oamenilor.

„Vreau să fiu regina inimilor, nu a Angliei”, a spus ea. Și a fost.

Pe 31 august 1997, mașina în care se afla s-a izbit într-un tunel din Paris.

Avea 36 de ani.

Moartea ei a oprit lumea.

Milioane de oameni au venit să-i ducă flori, iar între palatul regal și popor s-a așternut tăcerea.

O tăcere care spunea totul: că iubirea nu moare odată cu omul.

Lady Di e amintită nu ca o prințesă de pe tron, ci ca o femeie care a avut curajul să fie vulnerabilă, sinceră și aproape de oameni, reușind să schimbe felul în care vedem compasiunea.

„Fă lucrurile mici cu o inimă mare. Așa se schimbă lumea.” - Regina inimilor, Prințesa Diana.

Sursa Știai asta?