$$$

 John Lennon ar fi împlinit astazi 85 de ani...

Lucruri neștiute despre Legenda muzicii rock

John Lennon este, fără îndoială, o legendă a muzicii rock. Vocalist și chitarist de excepție, John a fost unul dintre fondatorii trupei The Beatles, alături de care a urcat pe culmile succesului, inspirând generații întregi de artiști.

Născut pe 9 octombrie 1940, în Liverpool, viitorul mare muzician bri­tanic a fost martorul unei dispute care i-a destrămat familia. Căsnicia părinţilor săi, Julia şi Alfred Lennon, intrase deja în derivă când el ve­nise pe lume. Ocupându-se cu negoțul pe mare, Alfred nu fusese prezent la naşterea lui. Patru ani mai târziu, când s-a întors acasă, Julia era însărcinată cu copilul altui bărbat. Măcinată de remuşcări, mama a continuat să-l vadă periodic. Ea îi punea discuri cu Elvis Presley şi tot ea i-a cumpărat, la 15 ani, prima chitară. Un an mai târziu, însă, Julia avea să piară într-un accident de maşină.

Muzica a fost evadarea perfectă, John devenind un rebel în grupul său de prieteni, printre care se nu­mărau deja viitorii Beatleşi, George Harrison şi Paul McCartney, cu care petrecea ore întregi, exersând îm­preună la chitară.

Primii Beatleși…

Alături de Paul, John a făcut primii paşi în mu­zică. La început, au fost doar ei doi, un duo numit The Nurk Twins, o trupă în care au dat primele reprezen­taţii locale. Ulterior, li s-au alăturat George Harrison şi un alt prieten şi coleg de-ai lui Lennon, Stuart Sutcliffe. Ei patru au fost primii Beatleşi la începutul anilor ’60. Pe-atunci, Lennon deja visa la viito­rul său măreţ în showbusiness, iar studiile nu mai reprezentau interes.

Între prima dragoste și iubirea pasională

John Lennon a cunoscută-o pe Cynthia Powell în 1957, la Colegiul de Artă din Liverpool. S-au căsătorit în 1962, când ea avea 22 de ani şi a rămăs însărcinată, cu puţin înainte ca „Beatlemania” să-l transforme pe John într-un star mondial.

Când succesul trupei începea să devină uriaş, Cynthia a fost ţinută în umbră, astfel că admiratoarele care leşinau la picioarele lui John habar n-aveau de existenţa sa. Ea stătea acasă şi îl creştea pe Julian, fiul lor, în timp ce el mergea în turnee şi cucerea cohorte de admiratoare. Succesul şi drogurile păreau să-i fi luat minţile lui Lennon, iar mariajul lui a eșuat în momentul în care soţia l-a găsit în casa lor cu o altă femeie: Yoko Ono.

Apariţia lui Yoko avea să deschidă o nouă eră. Ea şi artistul britanic se cunoscuseră la o galerie de artă, printr-un prieten comun, ulterior Yoko sunând insistent la casa lui şi trecând chiar şi peste vocea lui Cyn.

Asiatica l-a influenţat extrem de puternic, reușind să ră­mână în istorie. Pe 20 martie 1969, artista plastică japo­neză şi muzicianul britanic s-au căsătorit în Gibraltar, petrecându-şi luna de miere în Amsterdam, unde Yoko a şi avut ideea campaniei „Bed-In For Peace“ – modalita­tea lor de-a protesta împotriva războiului din Vietnam şi de-a promova pacea. Erau cuplul hipiot care stătea în pat, sub bliţurile unei armate de fotografi.

Fenomenul „Beatlemania”- muzica dusă pe culmile freneziei

Succesul primu­lui lor album (pentru care duo-ul Paul-John a compus 8 din cele 14 melodii) a fost aşa mare încât anul următor, în 1963, au fost invitaţi la Royal Variety Show, gala frecven­tată de familia regală. Anul următor, cucereau America, odată cu apariţia la „The Ed Sullivan Show“, iar în 1965, primeau Ordinul Imperiului Britanic.

Beatleşii revoluţionaseră sunetul, puseseră bazele rockului british, reinventând apoi frontierele acestui stil într-o manieră la care şi azi se raportează nenumăraţi artişti.

A fost primul Beatles care a concertat solo

Lennon a fost mereu indignat de anunțul lui Paul McCartney de a părăsi trupa, în condițiile în care el a fost primul care a decis să aibă o carieră solo. Prima lui apariție în afara formației a fost în decembrie 1968, la Rock and Roll Circus, alături de cei de la The Rolling Stones. Anul următor, a susținut un concert Live Peace în Toronto, alături de The Plastic Ono Band.

Fascinația pentru numărul 9

Lennon s-a născut la 9 octombrie 1940, iar Sean (cel de al doilea fiu), s-a născut la 9 octombrie 1975. A scris cântecele “9 Dream” (de pe al noulea album solo al său, “Walls and Bridges” care a fost lansat în a noua lună a anului 1974 și a ajuns până pe locul 9 în topurile din Statele Unite) și, cu Beatles, One After 909 si Revolution 9.

Pe 8 de­cembrie 1980, pe când se întorcea acasă, John a fost împuşcat în spate de patru ori, chiar în fața locuinței sale de un oarecare Mark David Chapman. Ar­tistul a fost incinerat, soţia răspândindu-i cenuşa peste o zonă din Central Park, New York, care azi e închinată memoriei lui: Strawberry Fields, după un cântec al Beatleşilor. Pentru ca lumea să nu uite să-şi imagineze lumea aceea utopică, dar atât de frumoasă, din nemuritorul lui hit, „Imagine”.

$$$

 Adrian Pintea ar fi implinit astazi, 9 octombrie, 71 de ani...

Marele actor Adrian Pintea a murit la doar 52 de ani, pe 8 iunie 2007. A făcut septicemie după un implant dentar. Era complexat de dantura sa şi voia să aibă dinţi perfecţi, ca la Hollywood.

Adrian Pintea era înzestrat peste măsură. Părinții săi povesteau că Adrian a fost o minune de copil: frumos, sensibil, afectuos, generos. Statea aplecat ore întregi peste o coală de hârtie și renunța doar când desenul prindea viață. Tatăl său, care l-a învațat pe Adrian să cânte la vioară, i-a trezit pasiunea pentru muzică. Ar fi putut deveni un muzician strălucit, dar copilul a descoperit cărțile. A citit tot ce a găsit în biblioteca familiei, apoi a început să scrie cărțile lui. Despre Mihai Viteazul, Decebal, Robin Hood, indieni, ofițeri, împărați și cerșetori.

Înzestrat peste măsură, Adrian Pintea s-a înscris și a absolvit IATC, în 1979, la 24 de ani. A urcat pe scenă încă din timpul studenției, a avut zeci de roluri, dar ”lovitura” a dat-o în 1980 cu rolul care l-a făcut celebru: ”Iancu Jianu zapciul”, apoi cu ”Iancu Jianu haiducul” (1981), în regia regretatului Dinu Cocea.

Angajat al Teatrului ”Nottara” din Bucuresti, Adrian Pintea a cucerit mereu publicul si întotdeauna a stârnit ropote de aplauze cu interpretările sale magistrale. Tăcerile, sensibilitatea, puterea privirii sale transmiteau mai multă emoție decât orice cuvânt rostit.

A fost Hamlet, Romeo, Henric al IV-lea şi alte zeci de personaje de teatru şi film.

Iubirile lui Adrian Pintea

La vremea debutului său, în 1980, Adrian Pintea a trăit o poveste de dragoste cu celebra actriță Irina Petrescu mai în vârstă cu 13 ani. După separarea de aceasta, a urmat o perioadă zbuciumată pentru actor, dar a apărut Silvia Mihaela, de profesie arhitect care, dintr-o mare dragoste pentru el, a renunțat la familia sa. Cei doi s-au căsătorit în anul 1984.

Ca profesor, Adrian Pintea a stârnit adevărate pasiuni printre studente. În anul 1993, Laura Jianu, o studentă la clasa lui Alexandru Repan, se îndrăgostește nebunește de el și, de dragul lui, face eforturi pentru a-i fi mereu mai aproape. Laura a trecut la clasa Olgăi Tudorache, pentru a fi mai aproape de iubitului ei, asistentul Adrian Pintea. Iubirea lor s-a încheiat brutal după ce Laura a absolvit facultatea. Ea s-a măritat si a plecat în Anglia. Dar, relația dintre Adrian și soția sa, Silvia Mihaela, se rupsese iremediabil. Cei doi au divorțat.

Lavinia Tatomir, ultima iubire a lui Adrian Pintea

Adrian Pintea o întâlnește curând pe Lavinia Tatomir. El avea 43 de ani, ea 16. Lavinia era fiica medicului actorilor Teatrului National din Craiova. Diferența de vârstă dintre cei doi, când s-au căsătorit, era de aproape 27 de ani. Pe 25 decembrie 2000, Lavinia Tatomir, proaspătă studentă la Medicină, a devenit doamna Pintea.

Adrian Pintea a încetat din viață în dupã-amiaza zilei de vineri 8 iunie 2007, la Spitalul Clinic Fundeni, unde a fost internat în stare gravă.

Ceremonia de înmormântare a avut loc la Cimitirul Bellu din Bucuresti pe 10 iunie 2007. Actorul, de religie romano-catolic, cavaler al Ordinul Templierilor, a fost însoțit pe ultimul drum de familie, colegi și calul său Duran.

După 7 ani, Lavinia Pintea a lansat o carte despre viaţa ei cu marele actor. Ea a dzvăluit că moartea lui Andrian Pintea nu a fost cauzată de ciroză, ci de o septicemie după un implant dentar. Fotografiile cu faţa distrusă de infecţie sunt teribile. Marele actor voia să joace la Hollywood cu o dentiţie perfectă. Văduva Lavinia şi-a refăcut viaţa cu medicul anestezist Laurențiu Cârstea. Au devenit soţ şi soţie în decembrie 2014, sunt amândoi medici, suflete-pereche și duc o viață liniștită în Craiova, departe de lumina reflectoarelor. (Sursa: cinemagia.ro)

$$$

 10 curiozități despre dovleac

 1. Se crede că dovlecii au originea în America de Nord. Semințele de dovleac găsite în Mexic au fost datate din anii 7000-5500 î.Hr. Acum sunt cultivate aproape oriunde în lume.

 2. Antarctica este singurul continent pe care nu se pot cultiva dovlecii.

 3. Există 800 de soiuri de dovleci, dintre care „doar” 200 sunt comestibile. Nu doar cantitatea de soiuri este impresionantă, ci familia este și multicoloră: albi, galbeni, verzi, pătați, cu dungi etc. Forma este, de asemenea, flexibilă: dovlecii pot fi rotunzi, sub formă de pară sau în formă de ceapă.

 4. Toți dovlecii sunt de iarnă. Cele mai mari soiuri pot cântări peste 2000 kg, deși cele pe care le cumpărăm în mod obișnuit sunt de 6-18 kg.

 5. Când cumpărați un dovleac, asigurați-vă că are tulpina sa. Un dovleac fără tulpină s-ar putea să nu mai fie comestibil. De asemenea, dovleacul trebuie să fie mai greu decât pare. Bateți-l puțin și dacă sună gol, înseamnă că este copt.

 6. Probabil că cea mai populară utilizare a dovlecilor nu este consumul lor. O tradiție despre care se crede că își are originea în Irlanda, este decuparea acestuia în anumite forme cu ocazia sezonului ce culminează cu sărbătoarea Halloween. Interiorul este scos, dovleacul are sculptată o față mai mult sau mai puțin înfricoșătoare și o sursă de lumină plasată în interior pentru a crea efectul de felinar. Se clătește interiorul dovleacului gol cu oțet și se pulverizează exteriorul cu fixativ pentru a evita mucegaiul.

 7. Morton, Illinois este auto-declarată capitala dovleacului în lume. Uzina de prelucrare a dovleacului situată acolo este responsabilă de peste 90% din dovleacul consumat în SUA. Începând cu anul 1966, se organizează anual un festival care sărbătorește dovleacul.

 8. „Pumpkin Spice Latte” a fost inițial creat pentru a evoca condimentele folosite într-o plăcintă de dovleac, nu gustul dovleacului în sine. Prezentat în 2003, celebrul mix original al celebrului lanț de cafea (Starbucks) conținea dovleac real pentru prima dată abia în 2015.

 9. Este nevoie de aproximativ 35 de dovleci pentru a obține un litru de ulei din semințe de dovleac. Această specialitate din Austria și Slovenia este foarte benefică pentru sănătate: scade nivelul colesterolului și conține vitaminele A, E și K.

10. Dovlecii pot fi depozitați în locuri reci, uscate și întunecate timp de câteva săptămâni. După ce a fost tăiat un dovleac, trebuie să îl păstrați la frigider, unde va rezista până la 30 de zile."

$$$

 Alexandru Sahia - Sfârșitul unui gazetar tânăr

“Azi dimineaţă la orele 7 s-a stins din viaţă, în comuna sa natală, Mănăstirea, din judeţul Ilfov, talentatul scriitor şi redactor al ziarelor noastre, Alexandru Sahia. Îmbolnăvit de ftizie anul trecut, Alexandru Sahia a făcut tot ce a fost posibil să se înzdrăvenească şi să-şi continue viaţa şi preocupările lui literare. Avea în pregătire două romane, o mulţime de nuvele şi o activitate gazetărească de un viguros început. Dar n’a avut noroc. Tuberculoza care macină şi ucide pe atâţia intelectuali cu o viaţă de zbucium, pe atâţia ţărani din care se desprinsese şi Sahia şi pe atâţia muncitori ale căror drepturi le apăra în rubrica lor din ziarul „Dimineaţa”, nu l-a iertat. În iulie anul trecut a fost internat trei luni la spitalul „Maternitatea” după care a plecat la Predeal în sanatoriul „Popper și Câmpeanu“. Aci se întremase întrucâtva, dar o sciatică sau mai probabil o coxalgia, corolar al bolii lui, îl chinuia groaznic. Ca să o vindece a plecat, acum trei săptămâni la Sanatoriul C. T. C. din Carmen- Sylva. Aci, boala fiind ajutată de soarele puternic de vară, s-a complicat cu o meningită care i-a fost fatală. Transportat cu o temperatură de 40 grade, întâi la Braşov, la Spitalul „Olt-Mârzescu”, a fost adus apoi în Bucureşti joia trecută şi internat la sanatoriul „Colentina”, încă din aceiaşi noapte şi-a pierdut cunoştinţa, a început să aiureze şi să nu mai recunoască, începuse agonia. Vineri, sâmbătă, duminică, luni şi marţi, continuă să rămâie în starea de semi-comă, cu mici reflexe, când bâiguia câte un nume al acelora ce priveghiau la căpătâiul lui.

“Azi dimineaţă la orele 7 s-a stins din viaţă, în comuna sa natală, Mănăstirea, din judeţul Ilfov, talentatul scriitor şi redactor al ziarelor noastre, Alexandru Sahia. Îmbolnăvit de ftizie anul trecut, Alexandru Sahia a făcut tot ce a fost posibil să se înzdrăvenească şi să-şi continue viaţa şi preocupările lui literare. Avea în pregătire două romane, o mulţime de nuvele şi o activitate gazetărească de un viguros început. Dar n’a avut noroc. Tuberculoza care macină şi ucide pe atâţia intelectuali cu o viaţă de zbucium, pe atâţia ţărani din care se desprinsese şi Sahia şi pe atâţia muncitori ale căror drepturi le apăra în rubrica lor din ziarul „Dimineaţa”, nu l-a iertat.

În iulie anul trecut a fost internat trei luni la spitalul „Maternitatea” după care a plecat la Predeal în sanatoriul „Popper și Câmpeanu“. Aci se întremase întrucâtva, dar o sciatică sau mai probabil o coxalgia, corolar al bolii lui, îl chinuia groaznic. Ca să o vindece a plecat, acum trei săptămâni la Sanatoriul C. T. C. din Carmen- Sylva. Aci, boala fiind ajutată de soarele puternic de vară, s-a complicat cu o meningită care i-a fost fatală. Transportat cu o temperatură de 40 grade, întâi la Braşov, la Spitalul „Olt-Mârzescu”, a fost adus apoi în Bucureşti joia trecută şi internat la sanatoriul „Colentina”, încă din aceiaşi noapte şi-a pierdut cunoştinţa, a început să aiureze şi să nu mai recunoască, începuse agonia. Vineri, sâmbătă, duminică, luni şi marţi, continuă să rămâie în starea de semi-comă, cu mici reflexe, când bâiguia câte un nume al acelora ce priveghiau la căpătâiul lui.

“Azi dimineaţă la orele 7 s-a stins din viaţă, în comuna sa natală, Mănăstirea, din judeţul Ilfov, talentatul scriitor şi redactor al ziarelor noastre, Alexandru Sahia. Îmbolnăvit de ftizie anul trecut, Alexandru Sahia a făcut tot ce a fost posibil să se înzdrăvenească şi să-şi continue viaţa şi preocupările lui literare. Avea în pregătire două romane, o mulţime de nuvele şi o activitate gazetărească de un viguros început. Dar n’a avut noroc. Tuberculoza care macină şi ucide pe atâţia intelectuali cu o viaţă de zbucium, pe atâţia ţărani din care se desprinsese şi Sahia şi pe atâţia muncitori ale căror drepturi le apăra în rubrica lor din ziarul „Dimineaţa”, nu l-a iertat. În iulie anul trecut a fost internat trei luni la spitalul „Maternitatea” după care a plecat la Predeal în sanatoriul „Popper și Câmpeanu“. Aci se întremase întrucâtva, dar o sciatică sau mai probabil o coxalgia, corolar al bolii lui, îl chinuia groaznic. Ca să o vindece a plecat, acum trei săptămâni la Sanatoriul C. T. C. din Carmen- Sylva. Aci, boala fiind ajutată de soarele puternic de vară, s-a complicat cu o meningită care i-a fost fatală. Transportat cu o temperatură de 40 grade, întâi la Braşov, la Spitalul „Olt-Mârzescu”, a fost adus apoi în Bucureşti joia trecută şi internat la sanatoriul „Colentina”, încă din aceiaşi noapte şi-a pierdut cunoştinţa, a început să aiureze şi să nu mai recunoască, începuse agonia. Vineri, sâmbătă, duminică, luni şi marţi, continuă să rămâie în starea de semi-comă, cu mici reflexe, când bâiguia câte un nume al acelora ce priveghiau la căpătâiul lui.

Eri după masă familia, încredinţată de doctori că niciun ajutor medical nu i se mai poate da şi că e definitiv condamnat, l-a transportat acasă, unde a sucombat astăzi dimineaţă.

Alexandru Sahia moare în vârstă de numai 29 de ani”.

Gazetarul Alexandru Sahia s-a născut pe 9 octombrie 1908 în comuna Mănăstirea de lângă Olteniţa, a urmat cursurile Liceul Militar „D. A. Sturdza” din Craiova şi și-a luat bacalaureatul la Colegiul Naţional „Sf. Sava”. A urmat apoi Facultatea de drept din Bucureşti, fără însă a susține examenul de licenţă. Atras de literatură încă din perioada liceului, când a editat o revistă împreună cu Horia Roman, C. L. Vâlceanu, Mircea Grigorescu şi alţi colegi, a devenit colaborator al ziarului „Vremea“, ajungând secretar de redacţie.

A scos apoi revista de literatură proletară „Bluze Albastre” şi a publicat câteva nuvele într-o colecție tipărită de Editura „Adevărul”.

Alexandru Sahia a colaborat cu „Veac Nou‘‘ revistă de critică socială, cu ziarele „Adeverul Literar“, „Viata Literară“, prima serie a “Biletelor de Papagal”, “Azi“, „Cuvântul Liber“ şi „Era Nouă”.

“Azi dimineaţă la orele 7 s-a stins din viaţă, în comuna sa natală, Mănăstirea, din judeţul Ilfov, talentatul scriitor şi redactor al ziarelor noastre, Alexandru Sahia. Îmbolnăvit de ftizie anul trecut, Alexandru Sahia a făcut tot ce a fost posibil să se înzdrăvenească şi să-şi continue viaţa şi preocupările lui literare. Avea în pregătire două romane, o mulţime de nuvele şi o activitate gazetărească de un viguros început. Dar n’a avut noroc. Tuberculoza care macină şi ucide pe atâţia intelectuali cu o viaţă de zbucium, pe atâţia ţărani din care se desprinsese şi Sahia şi pe atâţia muncitori ale căror drepturi le apăra în rubrica lor din ziarul „Dimineaţa”, nu l-a iertat. În iulie anul trecut a fost internat trei luni la spitalul „Maternitatea” după care a plecat la Predeal în sanatoriul „Popper și Câmpeanu“. Aci se întremase întrucâtva, dar o sciatică sau mai probabil o coxalgia, corolar al bolii lui, îl chinuia groaznic. Ca să o vindece a plecat, acum trei săptămâni la Sanatoriul C. T. C. din Carmen- Sylva. Aci, boala fiind ajutată de soarele puternic de vară, s-a complicat cu o meningită care i-a fost fatală. Transportat cu o temperatură de 40 grade, întâi la Braşov, la Spitalul „Olt-Mârzescu”, a fost adus apoi în Bucureşti joia trecută şi internat la sanatoriul „Colentina”, încă din aceiaşi noapte şi-a pierdut cunoştinţa, a început să aiureze şi să nu mai recunoască, începuse agonia. Vineri, sâmbătă, duminică, luni şi marţi, continuă să rămâie în starea de semi-comă, cu mici reflexe, când bâiguia câte un nume al acelora ce priveghiau la căpătâiul lui.

În anul 1935 a plecat într-o călătorie de documentare în URSS, de unde s-a întors atât de impresionat, încât a publicat o carte cu impresii despre transformările sociale pe care le-a observat. Avea pregătite notele şi mai multe capitole pentru romanele “Huliganii lui Dumnezeu”, o carte despre viaţa din mănăstire pe care a trăit-o timp de un an, şi „Tatar-Bunar”, un volum despre viata şi frământările ţăranilor basarabeni.

Nu a apucat să-și termine niciunul dintre proiecte. Întreaga breaslă a suferit la dispariția prematură a tânărului gazetar care avea doar 29 de ani când a încetat din viață, pe 12 august 1937. Prietenii cei mai apropiați și colegii din redacțiile la care a lucrat l-au însoțit pe ultimul drum, în cimitirul din comuna natală.

“Este ultima lovitură, abătută asupra sufletului nostru, ca să-l vestejească. La redacţie, în biuroul unde, zi la zi, scârţâie peniţele în degetele, aplecate peste pagini, o masă a rămas singură şi mută. E a lui Alexandru Sahia, doborât azi dimineaţă — şi definitiv — de o boală cumplită, după ce murise şi înviase în ultimul an, de mai multe ori, sub ochii noştri, — trist miracol, şi de scurtă durată.

Alexandru Sahia dispare la 29 de ani, adică la o vârstă când moartea e o insultă adusă soarelui, tinereţii şi tuturor semnelor pure, pornite în extaz şi uimire să cucerească viaţa.

Moartea, care l-a trecut dincolo pe Sahia, ne pălmuieşte, iar fulgerul ei este de cenuşă şi ne îndoliază inima pentru totdeauna. Pentru Alecu, ea este o deslegare, însă, într-atât cortegiul chinurilor sale părea să nu se mai isprăvească. Viaţa lui a fost una dintre cele mai chinuite, destinul lui unul dintre cele mai amare. Un sbucium care şi-a zig-zagat mersul prin nervii lui Sahia, prin spiritul lui, prin carnea şi prin sufletul lui, lăsând urme profunde şi însângerate.

“Azi dimineaţă la orele 7 s-a stins din viaţă, în comuna sa natală, Mănăstirea, din judeţul Ilfov, talentatul scriitor şi redactor al ziarelor noastre, Alexandru Sahia. Îmbolnăvit de ftizie anul trecut, Alexandru Sahia a făcut tot ce a fost posibil să se înzdrăvenească şi să-şi continue viaţa şi preocupările lui literare. Avea în pregătire două romane, o mulţime de nuvele şi o activitate gazetărească de un viguros început. Dar n’a avut noroc. Tuberculoza care macină şi ucide pe atâţia intelectuali cu o viaţă de zbucium, pe atâţia ţărani din care se desprinsese şi Sahia şi pe atâţia muncitori ale căror drepturi le apăra în rubrica lor din ziarul „Dimineaţa”, nu l-a iertat. În iulie anul trecut a fost internat trei luni la spitalul „Maternitatea” după care a plecat la Predeal în sanatoriul „Popper și Câmpeanu“. Aci se întremase întrucâtva, dar o sciatică sau mai probabil o coxalgia, corolar al bolii lui, îl chinuia groaznic. Ca să o vindece a plecat, acum trei săptămâni la Sanatoriul C. T. C. din Carmen- Sylva. Aci, boala fiind ajutată de soarele puternic de vară, s-a complicat cu o meningită care i-a fost fatală. Transportat cu o temperatură de 40 grade, întâi la Braşov, la Spitalul „Olt-Mârzescu”, a fost adus apoi în Bucureşti joia trecută şi internat la sanatoriul „Colentina”, încă din aceiaşi noapte şi-a pierdut cunoştinţa, a început să aiureze şi să nu mai recunoască, începuse agonia. Vineri, sâmbătă, duminică, luni şi marţi, continuă să rămâie în starea de semi-comă, cu mici reflexe, când bâiguia câte un nume al acelora ce priveghiau la căpătâiul lui.

În cei 29 de ani, Alexandru Sahia a trecut printr-o serie de experienţe care ar umple şi ar îndurera zece vieţi normale, încercând cariera armelor, sensibilitatea lui Alexandru Sahia, reflectată atât de credincios în ochii veşnic umezi, în sprâncenele veşnic mirate, în linia de salcie plângătoare a trupului, s’a dat înapoi, rănită.

Ce criză de conştiinţă l-a îndemnat, apoi, prin 1927—28 dacă nu mă înşel, să îmbrace rasa călugărească şi să se afunde într’o chilie de la Cernica, — nu ştiu.

Nu l-am întrebat niciodată. Dar şi acum îmi răsare înaintea ochilor umbra aceea de călugăr cernit, purtând aplecat pe un umăr capul de Christ suferind pe care am întâlnit-o acum vreo zece ani, împreună cu Horia Roman şi Octav Şuluţiu, lângă Teatrul Naţional.

Pe urmă, Alexandru Sahia a părăsit şi viaţa mănăstirească. Himerele îl chemau din fumul altor zări.

Cum o să pot uita colaborarea strânsă dintre Alexandru Sahia şi mine, când — împreună, aproape copii — redactam, prin 1929, „Mişcarea literară”, la „Rampa”? Sau sărăcia, foamea comună, pe care le simţeam fiecare, dar pe care—nu-i aşa? — trebuia, spuneam noi, să le înfrângem până la urmă…

Cine ar putea spune cât a cântărit, în biata viață a lui Sahia, toată acea mizerie care i-a apăsat umerii, într’o vreme când, după cum atât de plastic spunea un alt prieten al lui Alecu și al nostru, al tuturor, Constantin Lucreția Vâlceanu, purtam pâinea la șold, ca pe o geantă“?

Fără să vrei, pumnii se ridică la cer, spre a blestema o soartă, care, cufundând rând pe rând în pământ unele dintre cele mai cinstite valori ale tinerei generaţii, păstrează pe glob până la adânci bătrâneţe toate nulităţile şi pe toţi imbecilii.

Acum vreo trei săptămâni, l-am văzut ultima oară pe Sahia. La o masă unde veselia camaradului Th. Iorga şi delicateţa lui Horia Roman încercau să voaleze tristeţea şi relele presentimente, venind vorba nu mai ţin minte despre ce, Alexandru Sahia a exclamat la un moment dat: „Voiu trăi şi o voiu face şi pe asta!”

I-am urat la despărţire: „Noroc Alecule şi sănătate!“

Sănătatea nu a mai venit, iar noroc nu a avut Alecu niciodată.

Alexandru Sahia nu a dat niciodată buzna în amfiteatrul literaturii şi nu a căutat nicicând arena publicităţii, ca atâţia alţi confraţi. Iată pentru ce, acum câteva luni, în primăvară, am rămas şi surprins şi îngândurat, observând febrilitatea cu care acest scriitor sobru îşi dicta nuvelele la maşină.

Cine ştie de ce gând îndoliat era dictat ritmul acela de respiraţie în panică?

Astăzi, Alexandru Sahia nu mai e. În urma lui, rămâne de-abia un început dintr-o activitate de scriitor, care, pentru noi, care o cunoaștem mai îndeaproape, se anunța excepțional de fecundă. De-abia un început, dar, Doamne, cât suflet!

(Eugen Jebeleanu, Dimineața, 1937)

“În aceste zile de toamnă friguroară, cu frunze care-și întârzie ruginierea, amintirea lui Sahia mi-a zvâcnit luminoasă dintre rândurile unui articol rememorativ. О apariție de Christ, се-și anina masca bunătății înapoia unor mustrări de uitare prea repede.

Dl. Horia Roman, căci despre articolul său e vorba, sesizase această mulcomire, nefiresc de grabnică, în jurul amintirii lui Alexandru Sahia, dojenindu-se de nepăsarea altora. Și nu stiu de ce, parcurgând rândurile acelea, mi-am adus aminte că datorez lui Sahia primii mei pași în publicistică și un șirag de trăiri, laolaltă, cândva… Că fără vrerea mea, am întârziat să îngenunchiez la lespedea criptei sale.

O fac acum, cu lacrămile pitite pe după slove, și poate că și peste câteva săptămâni, alături de prietenii lui, „cari au mai rămas și cari luptă pentru același „ideal comun de desrobire“….

N-am fost cu Alexandru Sahia nici coleg de școală, nici camarad de baricadă socială. Tinerețea mea a cunoscut alte arcuiri și hârtoape; de multe ori destinul, în loc să mă apropie de el, m-a izolat, cu o sumedenie de semne de întrebare, în juru-mi. Așa-i scris unora dintre noi: să ne hărțuim cu năluci, să ne separăm pe nimicuri, ca într-o bună zi mâna rece a morții să ne urechieze, aducând pe înstrăinați la aceeași matcă a idealului „comun de desrobire“!

Păstrez, ca într-o casetă de vechi suveniruri, frânturile prieteniei mele cu el. L-am cunoscut prin 1934, la Vremea, unde era secretar de redacție. Prin mijlocirea lui Octav Șuluțiu, colaboram la pagina literară a săptămânalului, cu o serie de scrisori inedite ale lui Vasile Pârvan. De cum mă văzu, Sahia mă luă sub ocrotirea sa. ÎI ajutam la corecturi, uneori la paginație și în puținele răgazuri îmi povestea spinii drumului lui prin viață. Deși publica pe la diferite ziare și reviste, nevoile îi încovoiaseră grumazul, nu atât însă cât să-i răpună luceferii din suflet. Mi-aduc aminte cum o iarnă întreagă a încropit să-și cumpere o pereche de șoșoni și, când a isbutit, venise primăvara!

Născut din țărani, tare înglodați de vitregiile sociale, Alexandru Sahia a gustat, de fraged, irosirea în câștigarea existenței. Fără alt blazon decât talentul, idealul și omenia sa, a străbătut, trăgând cu sine și revolta atâtor nedreptăți întâlnite pe drum.

Bun, milos, îndatoritor, iubitor, împăciuitor, a luptat pentru stârpirea cruzimii și a strâmbătății din omenire. Un atare bronz nu-și putea avea soclul decât în granitul de nevoi al muncitorimii și oropsiților de legi și privilegii.

“Azi dimineaţă la orele 7 s-a stins din viaţă, în comuna sa natală, Mănăstirea, din judeţul Ilfov, talentatul scriitor şi redactor al ziarelor noastre, Alexandru Sahia. Îmbolnăvit de ftizie anul trecut, Alexandru Sahia a făcut tot ce a fost posibil să se înzdrăvenească şi să-şi continue viaţa şi preocupările lui literare. Avea în pregătire două romane, o mulţime de nuvele şi o activitate gazetărească de un viguros început. Dar n’a avut noroc. Tuberculoza care macină şi ucide pe atâţia intelectuali cu o viaţă de zbucium, pe atâţia ţărani din care se desprinsese şi Sahia şi pe atâţia muncitori ale căror drepturi le apăra în rubrica lor din ziarul „Dimineaţa”, nu l-a iertat. În iulie anul trecut a fost internat trei luni la spitalul „Maternitatea” după care a plecat la Predeal în sanatoriul „Popper și Câmpeanu“. Aci se întremase întrucâtva, dar o sciatică sau mai probabil o coxalgia, corolar al bolii lui, îl chinuia groaznic. Ca să o vindece a plecat, acum trei săptămâni la Sanatoriul C. T. C. din Carmen- Sylva. Aci, boala fiind ajutată de soarele puternic de vară, s-a complicat cu o meningită care i-a fost fatală. Transportat cu o temperatură de 40 grade, întâi la Braşov, la Spitalul „Olt-Mârzescu”, a fost adus apoi în Bucureşti joia trecută şi internat la sanatoriul „Colentina”, încă din aceiaşi noapte şi-a pierdut cunoştinţa, a început să aiureze şi să nu mai recunoască, începuse agonia. Vineri, sâmbătă, duminică, luni şi marţi, continuă să rămâie în starea de semi-comă, cu mici reflexe, când bâiguia câte un nume al acelora ce priveghiau la căpătâiul lui.

Îi datorez o parte din cunoștințele mele asupra mecanismului social.

Cu ochi domoli, dar convingători, și cu glas de îndrumător, își rostea crezul lui, crezul tuturor celor ce luptă pentru расе, pâine și dreptate. „Arta, îmi spunea el, nu e singurul luceafăr și poate chiar unica speranță de desăvârșire universală… De aceea ea trebuie să slujească cauza Dreptății, schițând căi pentru înfăptuiri imediate… Un scriitor trebuie să fie un luptător social, insul care știe ce vrea, care nu-și bate joc de convingerile sale, care este jurat luptei până la biruință și care în felul acesta scapă Artele și Umanitatea de la respingătoarea mediocritate“.

Cuvinte desgropate dintr-un carnet de însemnări din acea vreme. Și care-l integrează pe Sahia în hotarele aceleiași arte pentru care au sângerat Tolstoi, Dostoievski, Gorki, Istrati, Roman Rolland…

Reiese limpede din ce aluat a fost frământat Sahia și cât de firească i-a fost evoluția și purtarea. Un luptător, dârz si echilibrat, dublat de un artist care s-a sbătut să biruie ororile veacului, prin inima sa generoasă, sufletul său îndatoritor și faptele-i consecvente.

Poate și de aceea Alexandru Sahia s-a risipit atât de timpuriu, prăbușit în toiul focului, în ceasuri când tineri ca el pot prilejui revirimente în haosul social al unei țări…

(Alexandru Talex, Adevărul, 1937)

$$$

 Asasinarea lui John Lennon: Un autograf urmat de patru gloanțe

 Fostul solist al trupei The Beatles s-a nascut pe 9 octombie 1940...

Pe 8 decembrie 1980, viața lui John Lennon a fost curmată în fața clădirii în care locuia. În jurul orei 22:50, cântărețul britanic și soția sa, Yoko Ono, se întorceau la apartamentul lor din New York, moment în care Mark David Chapman, tânăr în vârstă de 25 de ani cu probleme psihice, l-a împușcat pe Lennon în spate de patru ori.

Lennon a fost dus la Urgențe în apropiere, dar a fost declarat mort la ora 23:07. Mai devreme în acea seară, Lennon îi dăduse un autograf lui Chapman. Asasinul artistului a pledat vinovat și a declarat că prin gestul său a dorit să atragă atenția asupra sa. 

Chapman a fost condamnat în 1981 la o pedeapsă cuprinsă între 20 de ani de închisoare și închisoare pe viață. El se află încarcerat în închisoarea de maximă securitate Wende din localitatea Alden din statul New York. Yoko Ono s-a opus de fiecare dată eliberării asasinului lui John Lennon, declarând că se teme pentru siguranța ei și a fiului său, deși Chapman a cerut eliberarea condiționată de șase ori, fiind refuzat de fiecare dată de autoritățile americane 

Fostul solist al trupei The Beatles devenise deja un militant pacifist, în special după căsătoria cu artista japoneză Yoko Ono, dar și un tată iubitor pentru fiul lor, Sean, în seara în care a fost împușcat mortal.   

Născut la 9 octombrie 1940, în Liverpool, John Lennon a fost nu doar liderul legendarei trupe „The Beatles”, ci şi una dintre primele celebrităţi mondiale care a înţeles că-şi poate folosi renumele pentru a transmite mesaje puternice şi credibile în sprijinul cauzei în care credea: pacea.

Un copil „creator de probleme”

În copilărie și în perioada liceului, John Lennon nu a arătat înclinații spre cunoaștere, fiind denumit „măscăriciul clasei“. Motivele pentru care micuțul Lennon primea pedespre dese din partea profesorilor erau multe și diverse: „sabotaj“, „bătăi în clasă“, „era o pacoste“, „împingea colegii“, „nu arăta niciun fel de interes“ pentru activitatea școlară. Mai mult, Lennon a reușit de două ori performanța de a fi pedepsit de trei ori într-o singură zi. Totodată, în calitate de elev, fondatorul grupului Beatles se făcea vinovat de „discuții intempestive“, „proastă conduită“, „lenevie“, „mestecatul gumei în timpul orelor“, „zgomote idioate în timpul examenelor“.

„Din cauza atitudinii mele, părinții tuturor celorlalți băieți și-au dat seama imediat ce eram: un creator de probleme, un copil care i-ar influența pe ai lor, ceea ce chiar făceam... Ca să fiu sincer, făceam tot ce puteam ca să distrug casele prietenilor, probabil din cauza unei invidii că eu nu aveam o așa-numită casă“, spunea Lennon, în 1980, despre familia și natura sa răzvrătită. 

De altfel, Lennon a trăit în timpul adolescenței alături de unchiul și mătușa sa, cei care și-au pus amprenta asupra educației sale. Unchiul său, George, i-a deschis calea către muzică, atunci când i-a cumpărat o muzicuță.

În 1958, mama lui Lennon moare lovită de o mașină. Artistul intră la Liverpool College of Art, cu ajutorul mătușii sale, după ce picase cu „brio“ examenele de admitere. Pică și examenul anul, deși este ajutat de către studenta și viitoarea sa soție Cynthia Powell, fiind expulzat din colegiu înainte ca ultimul an să se încheie. Cu Cynthia va avea un băiat, pe Julian.

Cu toate acestea, Lennon ajunge să îl cunoască pe Paul McCartney și să înființeze formația The Beatles, care a evoluat din prima trupă înființată de Lennon, The Quarrymen. Succesul beatleșilor, în Marea Britanie, avea să crească odată cu reprezentația susținută în fața Reginei, în 1963. „Pentru melodia următoare, vă cer ajutorul. Persoanele care stau pe scaunele cele ieftine, bateți din palme, iar restul bateți din bijuterii“, le-a spus Lennon celor prezenți în sală.

Destrămarea formației The Beatles și întâlnirea cu Yoko Ono

În 1966, în urma unor comentarii dure făcute la adresa religiei creștine precum și a unor cantități considerabile de LSD pe care ajungea să le ingereze zilnic, John Lennon hotărăște să părăsească trupa doar pentru a-și pierde identitatea timp de un an. Lennon o întâlnește pe Yoko Ono, cu care se căsătorește pe 20 martie 1969, doi ani mai târziu mutându-se la New York, de unde critică războiul purtat de Statele Unite ale Americii (SUA) în Vietnam.

Implicarea lui John Lennon în acţiuni de protest civic şi politic a început în perioada ultimilor săi doi ani la The Beatles, simultan cu formarea cuplului devenit inseparabil, John Lennon-Yoko Ono. Prima acţiune pacifistă de mare spectacol s-a petrecut în luna de miere a celor doi, la Amsterdam, într-o cameră a hotelului Hilton, unde John şi Yoko au dat un interviu jurnaliştilor stând în pat şi protestând împotriva Războiului din Vietnam.

Gestul lor a fost mai întâi ridiculizat de presă, dar cei doi au reluat acţiunea „Bed In for Peace“ în hotelul Queen Elisabeth din Montreal, ocazie cu care au şi înregistrat cântecul „Give Peace a Chance“. Un sfert de milion de americani au intonat cântecul pe 15 octombrie 1969, la protestul din Washington împotriva războiului din Vietnam. De asemenea, cea mai cunoscută compoziţie post-Beatles a lui John Lennon, „Imagine“ („Imaginează-ţi“), a devenit imediat un adevărat imn al mişcării pacifiste mondiale, chiar dacă prin versurile sale a ofensat unele grupuri religioase.

Toate aceste mesaje au fost interpretate de conservatorii Richard Nixon şi Edgar Hoover drept o ameninţare la adresa securităţii naţionale a SUA (era acuzat conţinutul subversiv, asociat ideologiei comuniste), aşa că autorităţile americane au declanşat procedurile de expulzare a lui John Lennon.

De altfel, artistul a primit rezidenţa permanentă în SUA abia în 1976, după demisia lui Richard Nixon. Jimmy Carter, pe de altă parte, l-a invitat pe Lennon să participe la inaugurarea preşedinţiei sale în ianuarie 1977.

$$$

 S-a întâmplat la 10 octombrie1967: S-a născut,în Alba Iulia, solista pop-rock Laura Stoica (m. 9 martie 2006, într-un accident de maşină).Pe numele complet Adriana-Laurenția Stoica, Laura Stoica, cum o știm cu toții, a decedat pe data de 9 martie 2006, la vârsta de numai 39 de ani. Mulți sunt de părere că ea ar fi cea mai importantă solistă rock de la noi din țară. Totodată, mai este considerată și una dintre cele mai puternice și originale personalități feminine ale muzicii autohtone.Şi-a petrecut anii copilăriei la Târgovişte, unde s-a înscris la Şcoala Populară de Artă, ale cărei cursuri le-a absolvit în 1986, secţia canto clasic, avându-l profesor pe Emil Niculescu. A participat la multe festivaluri de muzică uşoară în anii '80 - Amara, Ploieşti, Buzău, Deva şi altele.În anul 1990, când deja era solista Teatrului din Ploieşti, a participat la Festivalul Mamaia, unde a cucerit Premiul I cu piesa „Dă, Doamne, cântec'' de Viorel Gavrilă, pe versurile lui Eugen Rotaru. În acelaşi an, Radio România i-a decernat Premiul pentru cel mai bun debut muzical al anului. Patru dintre albumele sale au fost realizate în perioada cuprinsă între anul 1990 și anul 2005. Tot în această perioadă, Laura Stoica a susținut peste 700 de concerte și spectacole, unele pe scenele din România, altele pe cele din străinătate.În 1991, a lansat single-ul „Un actor grăbit'', editat în 800 de exemplare care s-au vândut în totalitate în ziua lansării. Tot în 1991 a primit premiul revistei „Pop, Rock & Show'' pentru Cea mai bună voce pop feminină a anului, iar melodia „Un actor grăbit'', compusă de Bogdan Cristinoiu, a fost aleasă piesa anului. Și la capitolul apariții TV, această a stat foarte bine, cântăreața având peste 650 de apariții televizate. Printre cele mai cunoscute cântece ale Laurei Stoica se numără:„Un actor grăbit”;„Focul”;„Doar tu”;„Cartierul cântă rock”;„…Nici o stea”;„Toamnă pe autostradă”;„Sunt cuminte”;„Mereu mă ridic”;„Mai frumoasă”.Anul 1992 a adus participarea Laurei Stoica la Festivalul „Cerbul de Aur" de la Braşov, unde a primit Premiul I pentru debut discografic, Premiul II pentru interpretare cu piesa „Focul'', Premiul III pentru creaţie cu piesa „Ai fost laş''. Tot în 1992 a câştigat Premiul II la International Pop Festival, Austria (1992), Premiul Radio Contact pentru Cea mai bună voce pop a anului, premiul revistei „Actualitatea Muzicală'' pentru Cea mai bună interpretare a unei piese pop a anului - „Un actor grăbit'', premiul revistei „Pop, Rock & Show'' pentru Cea mai bună voce pop feminină a anului şi Cel mai bun videoclip al anului - „Focul''. În 1994 a lansat albumul „Focul", iar trei ani mai târziu a lansat albumul „Nici o stea'', cu care a câştigat, în 1997, premiul discografic la Festivalul „Cerbul de Aur". Un an mai târziu, a primit Premiul Juriului (cu piesa „Ea nu ştie ce vrea") la Festivalul Pamukkale din Turcia, iar în 2001, la Festivalul Discovery de la Varna (Bulgaria), a obţinut Trofeul pentru cea mai bună piesă („I Need Love").Laura Stoica a fost un artist complex, ea absolvind, în 2000, cursurile de actorie ale Universităţii Ecologice din Bucureşti, unde i-a avut profesori pe Adriana Popovici, Constantin Codrescu, Vlad Rădescu, Doru Ana. Spectacolul ei de licenţă a fost pe scena Teatrului Nottara, în piesa „Azilul de noapte" de Maxim Gorki, în rolul Vasilisa, regia fiind semnată de Constantin Codrescu.Tot ca actriţă, în perioada 2000-2001, a jucat în „Hammam/Prizonier în cutia toracică", după Tahar Ben Jeloun, în rolul Ahmed, regia Mihai Mihalcea. În 2004, a interpretat rolul Drucila în „Îndrăgostiţii din Ancona", regia Andrei Mihalache, la Teatrul din Constanţa, iar ulterior a devenit angajata Teatrului „Toma Caragiu'' din Ploieşti, unde a avut mare succes în rolul Rocky din spectacolul „Călători în voia sorţii", regia Marcela Timiraş. În 2005, după o perioadă de absenţă, Laura a hotărât să revină cu un album şi un stil nou, lansând albumul „Laura Stoica - S-a schimbat'' şi realizând un videoclip pentru piesa „Mereu mă ridic'' de pe acest album. În videoclip, la tobe, era logodnicul Laurei, Cristian Mărgescu. Artista s-a implicat în multe activităţi umanitare. În 1994, a înfiinţat Fundaţia „Laura Stoica", al cărei scop era de a sprijini tinerele talente, de a strânge fonduri şi a face donaţii copiilor orfani şi celor afectaţi de HIV.În 2 martie 2006, într-un comunicat de presă, Laura anunţa că va fi mamă, iar două zile mai târziu, ea apărea în ultima emisiune TV în direct, împreună cu Cristi, logodnicul ei. Într-un teribil accident de circulație, destinul Laurei Stoica a fost curmat brusc. Acest lucru s-a întâmplat la data de 9 martie 2006, pe când se întorcea de la Urziceni, unde a susținut un concert, la ieșire din localitatea Sinești. În momentul accidentului, celebra cântăreață rock, era însărcinată. Alături de ea a murit și cel care urma să îi devină soț, Cristian Mărgescu (ex-Metrock), cu care se afla într-o relație de aproximativ 2 ani de zile. La volanul mașinii se afla chiar iubitul acesteia. Una dintre cele mai mari voci ale României, s-a stins odată cu moartea Laurei Stoica. Colegii săi de breaslă, aleg piesa „Un actor grăbit”, care a fost una dintre cele mai cunoscute piese ale Laurei Stoica, atunci când vor să îi aducă un omagiu artistei. Nu întâmplător au ales această piesă, deoarece Laura a plecat precum „un actor grăbit”, piesă pe care o cânta și o aclama atunci când se afla pe scenă, ca un imn. 

Surse:

https://www.laurastoica.ro/

https://www.agerpres.ro/documentare/2021/03/09/documentar-15-ani-de-la-moartea-artistei-laura-stoica-9-martie--674002

https://playtech.ro/stiri/viata-laurei-stoica-destinul-trist-al-unei-rockerite-cum-rar-iti-e-dat-sa-vezi-213864

https://adevarul.ro/locale/slobozia/sfarsitul-tragic-laurei-stoica-15-ani-disparitia-celei-mai-iubite-artistevideo-1_60478dc55163ec4271ba170f/index.html

https://www.avantaje.ro/articol/laura-stoica-si-a-prevestit-moartea-ce-s-a-intamplat-inainte-de-cumplitul-accident-in-care-si-a-pierdut-viata

$$$

 CODUL BUNELOR MANIERE :    

 1. La spectacole de teatru, operă, gale sau expoziții, vom merge îmbrăcați elegant.

2. Când ne întâlnim cu cineva pe stradă, nu vom rămâne în mijlocul străzii sau în mijlocul trotuarului.

3. Nu ne vom întrerupe niciodată interlocutorul, în cadrul unei discuții.

4. Autoprezentarea se obișnuiește frecvent, în diferite ocazii: într-o societate mai numeroasă, la solicitarea unei vizite, la prezentarea în fața superiorului pe care încă nu l-ai cunoscut.

5. Într-un restaurant sau bar, bărbatul va intra mereu primul.

6. Când strănutăm, tușim sau căscăm, se pune întotdeauna mâna la gură, indiferent de distanța sau de relația pe care o avem cu o persoană. Este indicat să purtăm mereu la noi șervețele sau batistă.

7. La intrarea în mijloacele de transport în comun, întâi sunt lăsați să iasă afară cei care coboară, după care vor intra ceilalți pasageri.

8. La masă, se va aplica „Regula gheișei”: Nu suflați în mâncare/ceai/cafea! Așteptați să se răcească!

9. De fiecare dată când o doamnă se ridică de la masă sau se așază, toți bărbații trebuie să se ridice odată cu ea.

10. O doamnă nu va intra niciodată singură într-un bar sau local în care se vând cu predilecție băuturi acoolice.

11. Bărbatul este prezentat femeii, cel mai tânăr celui mai în vârstă, iar gradul mai mic celui superior.

12. În mijloacele de transport în comun: Dacă o doamnă este însoțită de un bărbat, acesta îi va cumpăra biletul și îi va oferi locul de lângă geam. Dacă există doar un singur loc liber, el va fi oferit doamnei, iar domnul va rămâne lângă ea în picioare. Niciodată nu o va părăsi, grăbindu-se să prindă un loc liber când se ivește ocazia.

13. A nu răspunde la gestul celui care întinde mâna este în sine o ofensă, chiar mai gravă decât cea de a nu saluta.

14. Punctualitatea, atunci când suntem invitați la masă este deosebit de importantă.

15. Nu așezați coatele pe masă! Dacă folosiți doar o mână, așezați-o în poală.

16. Întotdeauna, salutul trebuie însoţit de un zâmbet. Când salutăm trebuie să-l privim în ochi pe cel salutat, nu salutăm o persoană stând cu spatele către persoana respectivă sau privind spre cer sau pământ.

17. Nu vorbiți cu gura plină! Mestecați cu gura închisă! Mulțumiți chelnerului când vă servește!

18. Cum se taie mâncarea din farfurie: Bucata de mâncare trebuie tăiată exact lângă furculiță. În plus, se taie numai pentru o înghițitură, nu se fac „soldăței”.

19. Nu vorbiți la telefon în timpul mesei. Dacă primiți un apel foarte important, trebuie să vă scuzați și să vă ridicați de la masă.

20. Nu salutăm ţinând mâinile în buzunare sau cu gura plină. Nu salutăm făcând gesturi ample, nefireşti.

21. După ce terminați de mâncat, nu împingeți farfuria spre colțul mesei! Așteptați să vină chelnerul să o ia.

22. Nu se apelează oamenii la telefon înainte de 10 dimineața, între orele 13-17 și după ora 21, cu excepția celor apropiați, cărora le știți programul.

23. O convorbire convențională nu trebuie să depășească 5 minute!

24. Dacă un cadou nu ne place, ne vom ascunde nemulțumirea

Ambalajul unui dar este foarte important.

25. Nu se duc flori bărbaților decât dacă sunt la spital.

26. Nu salutăm grăbit şi cu aerul că suntem preocupaţi de ceva.

27. Băieţii trebuie să-şi scoată căciula de pe cap când salută. Formulele cele mai des folosite sunt: „ Bună ziua!”, „Bună seara!” , „Bună dimineaţa!”. Între prieteni sau colegi se folosesc de regulă „Bună!”, „Salut!” Niciodată nu vom saluta o persoană mai în vârstă cu „Bună!” sau „Salut!”

Se salută cu „Bună dimineaţa!” până la ora 11 dimineaţa, cu „ Bună ziua !” după ora 11 şi până la lăsarea serii, iar apoi cu „Bună seara!”

28. Când se intonează imnul de stat în locuri publice, ne ridicăm în picioare, luăm o poziţie decentă, băieţii îşi scot căciulile şi se ascultă în perfectă linişte.

29. Prețul de pe cadouri va fi înlăturat cu grijă. Excepție fac discurile și cărțile, de pe acestea prețul nu se șterge. Cartea nu se atinge!

Florile se oferă fără ambalajul în care le-am cumpărat, chiar dacă este foarte frumos.

30. Florile primite trebuie așezate imediat într-un vas cu apă.

31. Cel care primește un dar îl va deschide în fața musafirului și nu-i va strica bucuria protestând că este prea scump, că nu trebuia sau mai rău, că nu-i place, nu-i trebuie, că nu-l poate accepta.

32. Când distanţa sau zgomotul nu ne permit să salutăm verbal, atunci salutăm printr-o uşoară înclinare a capului.

33. Băieţii salută primii fetele, bărbaţii salută primii femeile, copiii sau persoanele mai tinere salută persoanele mai în vârstă. Când intrăm într-o încăpere îi salutăm pe cei aflaţi deja acolo. Când ne prezentăm unui grup salutăm primii. După ce ne salutăm, nu întrerupem discuţia în care sunt antrenaţi membrii grupului.

34. Întotdeauna cel care merge îl salută pe cel care stă pe loc, iar cel care se află într-o maşină pe cel care este pieton, dar întotdeauna, nu trebuie să ne sfiim să salutăm primii, chiar dacă regula cere să fim salutaţi. A saluta este o dovadă de politeţe. A aştepta să fii salutat este o dovadă de impoliteţe.

35. Bărbatul va merge întotdeauna la marginea dinspre stradă a trotuarului, în momentul în care merge alături de o femeie sau mai multe femei. Dacă sunt doi bărbați și o femeie, atunci aceasta va sta la mijloc.

36. Întotdeauna se întreabă unde este toaletă și nu se folosesc alte cuvinte referitoare la aceasta, cum ar fi „baia”.

37. "O femeie nu poate fi lovită nici măcar cu o floare!”, nici măcar în glumă și nici nu se poate insinua lovirea unei femei.

          , ----------  text  preluat