$$$

 12 adevăruri dure despre oameni:

 1. Cei mai nesiguri → atacă.

 2. Cei mai superficiali → vorbesc cel mai mult.

 3. Cei mai nemulțumiți → invidiază.

 4. Cei nesiguri → par aroganți.

 5. Cei mai rătăciți → poartă măști.

 6. Cei mai puternici → arată bunătate.

 7. Cei mai inteligenți → ascultă mai mult.

 8. Cei mai bogați → rămân simpli.

 9. Cei mai fericiți → au puține nevoi.

 10. Cei mai înțelepți → păstrează liniștea.

11. Cei mai mari → par invizibili.

 12. Cei mai devotați → sunt răbdători.

$$$

 Ionel Budișteanu, un veritabil Artist al poporului

Figură proeminentă a muzicii populare românești, artist și dirijor de excepție, compozitor, cercetător și culegător asiduu de folclor, om de o mare sensibilitate, Ionel Budișteanu s-a născut pe 8 octombrie 1919 la Budești. Provenea dintr-o familie de instrumentiști, tatăl său, Vasile Budișteanu, cântând inclusiv cu Grigoraș Dinicu, așa că din copilărie a luat contact cu muzica.

 

„De la vârsta de 8 ani am înțeles că nu mai pot scoate muzica din suflet. Copilăria mea a fost ocupată cu studiul, cu exercițiile la vioară. Acasă, tata, la Conservator mi-a fost mentor profesorul de mare dăruire Vasile Filip. Apoi, am învățat multe de la Alexandru Teodorescu, prim-concert-maistru pe vremea aceea la Filarmonica din București.

Am cântat muzică cultă, muzică de cameră cu mult apreciatul și distinsul compozitor, dirijor și pianist Theodor Rogalski. El a fost unul dintre cei mai mari maeștri români ai orchestrației, iar muzica lui era pătrunsă de spirit popular. Apoi, m-am îndrăgostit, ca să spun așa, de frumusețea asta de folclor românesc și nu m-am mai despărțit de el”, mărturisea într-un interviu publicat în 1988.

Sindicatul artiștilor instrumentiști din București i-a încredințat, în 1946, conducerea orchestrei Barbu Lăutarul, pe care a dirijat-o ani în șir, fiind prezent pe scenele țării și în turnee în străinătate.

Apoi, sub coordonarea Filarrmonicii de stat George Enescu, al cărei dirijor era maestrul George Georgescu, orchestra Barbu Lăutarul și-a continuat concertele în fiecare sâmbătă și duminică în sala Ateneului Român.

Printre artiștii cu care a colaborat se numără Maria Lătărețu, Maria Tănase, Emil Gavriș, Ion Luican, Angela Moldovan, Ștefan Lăzărescu.

În 1957, Ionel Budișteanu a primit titlul de Artist emerit și Premiul de Stat pentru cea mai bună interpretare a cântecelor populare românești, apoi, în 1963, după un turneu pe care l-a făcut timp de 100 de zile în SUA, turneu în cadrul căruia a susținut 90 de concerte în 40 de state ale Americii, parcurgând 23.000 de kilometri cu autobuzul, a fost distins cu titlul de Artist al Poporului.

„Turneul american a fost realizat cu Ansamblul Ciocârlia, care a cuprins instrumentiști din orchestrele Barbu Lăutarul, Ciocârlia și ai Radiodifuziunii Române. Pot spune că a fost un colectiv deosebit. Cu această ocazie, formația a primit denumirea de „Ansamblul artistic Rapsodia Română“. De altfel, primul tablou din program era intitulat „Tablouri din Galeria națională“ — creație a marei maestre de balet Floria Capsali și a lui Mitiță Dumitrescu, un mare balerin și el, cuplu care a 

îndrumat ani de zile baletul Operei Române. 

America ne-a primit foarte bine. Ne-am bucurat de un succes extraordinar. Au urmat alte turnee: încă de două ori în America, după aceea în Anglia, Franța, Belgia, Olanda, Danemarca, Austria, U.R.S.S. etc. Peste tot muzica și dansurile, costumele naționale, în toată varietatea și frumusețea lor, au impresionat publicul care venea să ne vadă, să ne asculte…

Din noianul amintirilor aș reține un fapt care m-a zguduit profund, și nu numai pe mine. Toată orchestra. Asta s-a întâmplat la un spectacol pe care îl susțineam la Carnegie Hall din New York. Înainte de a intra în scenă, ușa cabinei a fost deschisă de celebrul dirijor american Leopold Stokowski, bun prieten cu maestrul George Enescu. Dorea să ne cunoască personal și să se scuze că nu poate să rămână până la sfârșitul spectacolului deoarece are întâlnire cu Greta Garbo (cei doi trăiseră o poveste de dragoste foarte mediatizată la sfârșitul anilor ‘30), având un alt program aranjat.

sursa: discogs.com

Ionel Budișteanu

sursa: discogs.com

I-am mulțumit pentru amabilitate și am intrat în programul anunțat. La terminarea spectacolului, spre uimirea noastră, pe cine credeți că vedem deschizând ușa cabinei ? Pe Leopold Stokowski, care, entuziasmat, m-a îmbrățișat și m-a sărutat.

    Bravo! Bravo! Bravo!, au fost cuvintele lui. Spectacolul vostru, a continuat el, m-a fascinat, așa încât, la pauză, i-am dat telefon că nu mă pot desprinde de acest extraordinar spectacol și că doresc să rămân până la sfârșit. 

I-am mulțumit la rându-mi pentru călduroasa apreciere, iar el mi-a spus: Cum ai reușit ca numai cu 20 de instrumentiști să interpretezi această creație a prietenului meu George Enescu (e vorba de Rapsodie) când noi, aici, avem probleme ca să acoperim această complexă partitură?…

Era o onoare și înaltă apreciere făcută la adresa muzicii românești, la care eram și noi părtași”, își mai amintea Ionel Budișteanu.

Marele artist s-a stins din viață pe 28 octombrie 1991, la vârsta de 72 de ani, și a fost înmormântat la Cimitirul Bellu.

$$$

 Ion Voicu și vioara Stradivarius în România

Ion Voicu s-a născut pe 8 octombrie 1923 la Bucureşti într-o familie de muzicieni (bunicul său a fost violoncelist, iar tatăl, Ștefan Voicu, a cântat la contrabas și vioară) și, pentru că încă din primii ani ai copilăriei a fost atras de muzică, la vârsta de 6 ani a început să studieze vioara, devenind mai târziu elevul maeştrilor George Enacovici, Garabet Avakian, George Enescu şi David Oistrah.

“Și-a dorit o vioară de la patru ani. A căpătat la 6 ani o scripcă. Chiar în dimineaţa acelei zile, Ion Voicu a început să însăileze pe coarde o melodie. „Hora miresei” se chema şi până seara a cântat-o. Toată familia i-a jucat atunci în preajmă. Familia aceasta era deţinătoarea unei comori: aproape 300 de ani de tradiţie muzicală băştinaşă. Tradiţia s-a perpetuat: din cei şapte copii, câţi erau acasă, şase sunt astăzi muzicieni, muzicanţi sau muzicali, iar Ion Voicu a devenit… Ion Voicu. La aceasta a vegheat mama: Irina Voicu a stăruit ca băiatul să ia lecţii cu un dascăl, să exerseze ore îndelungate. Şi, într-adevăr, timp de 27 ani, Ion Voicu a studiat în medie opt ore pe zi. Aşa s-a format acest strălucit interpret al Iui Paganini, Ceaikovski, Lalo, Chausson, Issaye, acest virtuos înnăscut, despre care dirijorul George Georgescu spunea: „Ion Voicu a venit pe lume cu gamele gata făcute“.

Despre profesorii săi, va vorbi el însuși: „De la Enescu am dobândit râvna pentru marele repertoriu clasic; David Oistrah m-a învăţat să stăpânesc vioara”. Întâlnirea tânărului de 18 ani cu Enescu a avut loc în 1943, când muzicianul l-a ascultat în vila sa „Luminiş”, de la Sinaia. „În ceea ce priveşte tehnica, mult nu mai rămâne de făcut”, a spus marele compozitor; şi pentru ca Voicu, până atunci îndrăgostit de romantici, să-şi desăvârşească interpretarea, i-a recomandat în repertoriu sonatele lui Mozart, ale lui Beethoven, concertul de Brahms.

Violonistul a debutat la vârsta de 17 ani, cântând alături de Orchestra Radio, avându-l la pupitru pe Theodor Rogalski, a intrat în Orchestra Radio, apoi în cea a Filarmonicii bucureştene, iar din 1950 a devenit solistul orchestrei.

Întâlnirea cu David Oistrah a avut loc 11 ani mai târziu, în 1954. Între timp, Ion Voicu deținea un Stradivarius autentic ce datează din anul 1702. „David Oistrah m-a învăţat să stăpânesc vioara”, va mărturisi Ion Voicu, iar despre instrumentul ce fusese cumpărată de statul român în 1956, artistul a povestit:

“La început, lutierul Henry Wero din Berna privise neîncrezător pe tânărul care i se prezentase.

— Ion Voicu? N-am auzit de acest nume! Și dumneata vrei să cumperi o astfel de vioară? Dar luxul acesta și-l pot permite numai violoniștii consacrați care dispun de asemenea sume. Cine va plăti pentru vioară?

– Statul român.

Wero făcuse ochii mari. În cariera lui de lutier rutinat nu auzise încă o astfel de minune.

– Am fost trimis aici să aleg cea mai bună vioară posibilă, continuă calm Ion Voicu.

Și astfel, după ce încercase patru “Stradivarius” la Paris și încă trei la Berna, alegerea lui Ion Voicu s-a oprit asupra unui model pe a cărui etichetă scria “Cremona 1702”.

Vioara care a ajuns la București fusese deținută de un profesor de muzică american, Lukens, care se stabilise în Anglia, pe corzile ei cântase un secol mai târziu Joseph Joachim, cel mai vestit violinist al epocii, unul din prietenii lui Johannes Brahms, care interpretase prima oară concertul pentru vioară al compozitorului german pe acest instrument.

Printre elevii lui Joachim, spune povestea viorii Stradivarius, se afla și o tânără fată, Eldler, o violonistă excepțională, care a primit instrumentul în 1889, după ce o expertiză meșterului Hill din Londra i-a certificat originalitatea. Miss Eldler, eleva lui Joachim, a suferit însă un accident și nu a mai putut cânta, astfel că vioara nu a mai folosită timp de mai bine de 50 de ani. A ajuns apoi la Wero, care a dus-o pentru o nouă expertizare la Hill, de această dată la Hill-fiul, care i-a confirmat din nou proveniența.

Vioara Lukens, cum a fost numită în monografiile de specialitate, a intrat în posesia violonistului Ion Voicu pentru păstrare şi folosinţă exclusivă în 1956, fiind achiziționată cu preţul de 80.000 de franci elvețieni, sumă pusă la dispoziţie de statutul român.

Pentru Ion Voicu au urmat sute de concerte şi recitaluri, înregistrări la Radio şi la case mari de discuri (Decca, Eterna, Heliodor, Electrecord) turnee în toată lumea în compania unor orchestre, instrumentişti şi dirijori de prestigiu precum George Georgescu, Constantin Silvestri, Ionel Perlea, Sir John Barbirolli, Yehudi Menuhin, André Cluytens, Antal Dorati, Paul Klecki, John Pritchard sau Karel Ancerl.

Într-un interviu acordat în 1968, violonistul mărturisea: “Publicul are foarte mare influenţă asupra calităţii concertului. Capacitatea lui de a trăi muzica o simţi şi te stimulează. Dar artistul, când iese în scenă, are starea lui sufletească, dispoziţia lui, pe care şi-o impune sieşi şi o impune şi publicului. Desigur, aplauzele nu-mi displac. Cine ar putea spune asta? Mă bucur însă mai mult atunci când ştiu că am cântat bine, pentru că publicul aplaudă adeseori numai numele. Când vine un artist mare, sala ascultă cu alte urechi, parcă mai atente. Se pare însă că tocmai atunci e mai puţin lucidă. Auzi spunându-se: Vai ce frumos a cântat, deşi artistul nu a făcut nimic deosebit. E drept că publicul e azi mai divers şi că asta duce la o anumită îndepărtare de muzică. Sala de concert nu se va goli însă niciodată”.

Violonistul Ion Voicu a încetat din viață pe 24 februarie 1997 la București, la vârsta de 73 de ani.

Muzicianul Alexandru Tomescu a câștigat în 2007 dreptul de a cânta, până în 2023, pe Vioara Stradivarius (Lukens sau Eldler-Voicu), în urma unei serii de trei concursului organizate de Ministerul Culturii și de Filarmonica „George Enescu”.

Surse:

Tribuna Sibiului, 1968, Flacăra (1957, 1959), România literară (1997)

$$$

 

MEMORIE  CULTURALĂ - GEORGE  EMIL  PALADE

George Emil Palade, geniul născut la Iași  într-o familie de profesori, tatăl său fiind profesor de filosofie, iar mama sa profesoară de liceu, a fost nucleul biologiei celulare la nivel mondial. 

S-a născut pe 19 noiembrie 1912 în Iași-

d.7 octombrie 2008, San Diego, SUA.

A fost un biolog, medic și om de știință american de origine română, specialist în domeniul biologiei celulare, laureat în 1974 al premiului Nobel pentru fiziologie și medicină.

Elevul George Emil Palade a luat doar premiul I pe băncile școlii, învățătoarea spunându-i mamei sale ” Nu știi ce copil ai! O să vezi mata de ce e în stare băietul aista!”

Acesta a intrat la Facultatea de Medicină în 1930 cu media 10 cu toate că tatăl său era contra acestei alegeri dorind alt viitor pentru fiul său, mai exact să urmeze Filosofia. A absolvit Medicina în 1940 obținând titlul de Doctor în Medicină cu o teză asupra unor probleme de structuri histologice cu media 10 fiind primul pe listă. 

O realizare foarte importantă în viața sa o constituie elaborarea tezei sale de doctorat, din anul 1940: „Tubul urinifer al delfinului“. 

În 1964 se căsătorește și pleacă cu soția sa în Statele Unite ale Americii, unde avea să descopere succesul în carieră.  Mai întâi a fost angajat pe post de cercetător la New York University. Acolo l-a întâlnit pe Albert Claude, omul de ştiinţă care i-a devenit mentor.

A realizat importanța excepţională a microscopiei electronice şi a biochimiei în studiile de citologie.  Altă cercetare importantă a lui Palade a fost explicaţia mecanismului celular al producţiei de proteine.

El a pus în evidenţă particule intracitoplasmatice bogate în ARN, la nivelul cărora se realizează biosinteza proteinelor, numite ribozomi sau “corpusculii lui Palade”. Împreună cu Keith Porter, a editat revista “The Journal of Cell Biology” (Revista de Biologie Celulară), una dintre cele mai importante publicaţii ştiinţifice din domeniul biologiei celulare.

În 1974, George Emil Palade primește cea mai înaltă confirmare: premiul Nobel pentru Fiziologie sau Medicină în urma prezentării “Aspecte intracelulare în procesul de secreție a proteinelor”, care a fost  publicată în 1992 de Fundația Premiului Nobel.

În 1975, Academia Română îl alege membru de onoare. Încă din 1961 însă, era membru al Academiei de Ştiinţe din SUA. 

De altfel, în 2007, preşedintele Traian Băsescu îl decorează cu Ordinul Naţional Steaua României în grad de Colan, după ce, în 1986, preşedintele american Ronald Reagan îi decernase Medalia Naţională pentru Ştiinţă.

La 12 martie 1986, Ronald Reagan, Preşedintele SUA, l-a premiat pe dr. George Palade cu Medalia Naţională de Ştiinţă (National Medal of Science) – în ştiinţele biologice, pentru merite deosebite constând în: “descoperiri fundamentale a unei serii esenţiale de structuri super-complexe cu înaltă organizare prezente în toate celulele biologice”.

George Emil Palade a murit la 7 octombrie 2008, la vârsta de 96 de ani în San Diego, California, cenușa sa fiind răspândită în Bucegi de Filip, fiul său.

Citate George Emil Palade:

"Înțelegem, în linii mari, cum este organizată o celulă, cum funcționează organitele sale specializate într-un mod bine integrat pentru a-i asigura supraviețuirea și replicarea".

"Tatăl meu, Emil Palade, era profesor de filosofie, iar mama mea, Constanța Cantemir-Palade, era profesoară. Mediul familial explică de ce am dobândit de mic un mare respect pentru cărți, savanți și educație".

"Pentru un om de știință, este o experiență unică să trăiască o perioadă în care domeniul său de activitate ajunge la apogeu – să fie martor al acelor momente rare când zorii înțelegerii coboară în sfârșit peste ceea ce părea a fi confuzie nu cu mult timp în urmă – să audă sunetul întunericului care se sfarmă".

Decenii Renata

$$$

 Cum să îți faci copilul legumă ? 

Păi : 

- du-l cu mașina până în fața școlii, chiar în fața clasei dacă se poate, chiar dacă are 12 13 ..18 ani , ca e Puiu lu’ mama , prințesa lu' tata 

- taie-i cartofii și pune-i în frigider, doar să îi prăjească când vine de la școală , nu cumva să se rănească ( cazul celor de 17 18 ani )

- pregătește-le hăinuțele de liceu , nu cumva să întârzie 

- da-i mulți bani pe care să îi arunce pe “ legale “ ca e puiu lu' mama și să nu îi lipsească nimic 

- dacă s-a mutat în chirie la facultate, mergi și bate-i tu un cui în casă, ca încă e băiețel la 25 de ani cu barbă mai mare ca a lui taică-său !

- finanțează copilul nu cumva să muncească, să vadă ce e banul muncit, ca are de învățat, dar ei rup cluburile și … pe banii părinților.

Ei , dacă faci toate astea de mai sus și încă multe altele , felicitări ! Tocmai ti-ai transformat copilul în legumă , nu gândește , nu muncește , nu trage ! Și ne mai mirăm când îi vedem tălâmbi pe stradă și ne întrebăm unde sunt bărbații și femeile de altă dată !😉😉

Sursa:net

$$$

 Poveste cu tâlc!

"... ✍️🥖Brutarul o mustra mereu pe femeia sa că mergea la biserici și dădea la săraci și la colectele care se făceau. Într-o zi, în timp ce scotea pâinile calde din cuptor și tot locul din jurul brutăriei se umpluse de mirosul plăcut de pâine proaspătă, la ușa brutăriei a venit un sărac și a spus:

– Șefule, toate pâinile acestea sunt ale tale?🥖🥖🥖

– Ale cui să fie?

– Și nu le mănânci?

– Bre, pleacă de aici!

– Dă-mi și mie una că mi-e foame.

– Pleacă!, ți-am spus. Lasă-mă în pace!

– Șefule!

– Pleci sau nu pleci?

– Șefule!… îl ruga săracul.

Dar nu a apucat să sfârșească, că brutarul a luat o pâine și a aruncat-o cu putere spre sărac, voind să-l lovească în cap. Acela însă s-a plecat și pâinea a trecut razant deasupra capul său și a căzut jos. Săracul s-a repezit la pâine, a luat-o, a ieșit afară, și retrăgându-se într-un colț, a mâncat-o. Toată ziua aceea brutarul a fost nervos din pricina acelui musafir nepoftit și a pâinii pierdute. „Să îndrăznească să mai vină!”, își spunea el cu mânie în sinea sa.

În noaptea următoare, pe la orele două după miezul nopții, brutarul sare din somn înfricoșat și ud de transpirație, strigând:

– Femeie, scoală-te!

– Ce ai? Ce s-a întâmplat?, l-a întrebat femeia lui înspăimântată.

– Scoală-te și adu-mi o cămașă să mă schimb și-ți voi spune ce am pățit! Femeie, parcă am murit și s-au adunat în jurul meu mulți Îngeri și demoni, certându-se între ei cine să ia sufletul meu. Într-un cântar mare de trei ori blestemații puneau mereu faptele mele cele rele și balanța se îngreuia din ce în ce mai mult. La un moment dat un Înger a strigat: „Pâinea! Aduceți pâinea cu care a săturat pe acel sărac flămând! Puneți-o în cealaltă parte a cumpenei!”. Atunci demonii au strigat: „Pâinea nu a dat-o milostenie, ci a aruncat-o să-i spargă capul săracului”. Și au răspuns Îngerii: „Dar s-a săturat cel flămând, și acela a mulțumit”. Și să vezi, femeie, acea pâine a făcut de a schimbat talerele cântarului. Talerul cu acea pâine s-a lăsat în jos și astfel m-am mântuit. De aceea, de acum să dai și să nu te mai oprești. Și eu voi da. Și de ar mai veni pe la noi acel sărac!

🥖 În sfârșit brutarul a înțeles că, dacă dai, câștigi. Dar noi, oare, am înțeles?Să credem cu fermitate că atunci când dăm, nu sărăcim, ci ne îmbogățim. Să probăm prin fapte. Unii oameni au nevoie și așteaptă, fie și o bucățică de pâine..."

###

 Într-o colonie de furnici trăia o mică furnică. Nu era cea mai puternică, cea mai rapidă sau cea mai deșteaptă, dar avea o calitate care o făcea diferită de celelalte: nu putea ignora suferința altora.

Dacă cineva obosea și nu putea duce un grăunte la cuib, ea îl ajuta. Dacă cineva se împiedica și cade, ea îl ajuta să se ridice. Dacă ploaia ar fi provocat prăbușirea tunelurilor, ea ar fi prima care ar începe să le repare.

Furnicile s-au obișnuit să fie mereu în apropiere. Știau că dacă aruncă o încărcătură, o va ridica; dacă nu termină un pasaj, îl va termina; dacă obosesc, le împrumuta umărul.

Și nimeni nu a întrebat-o: nu era ea obosită?

Zi după zi, nu doar că și-a făcut treaba, ci și pe a tuturor. Nu a avut niciodată timp să se odihnească, dar s-a convins: „Încă puțin, și totul va fi mai bine. "Important e că e mai ușor pentru alții. "

Într-o zi, furnica a observat că picioarele ei începeau să-i tremure de oboseală. Nu putea duce cereale la fel de repede ca înainte. O durea spatele, iar ochii ei păreau obosiți la volumul nesfârșit de muncă.

Dar ea nu a putut dezamăgi furnicarul.

Când o furnică i-a cerut ajutorul cu o încărcătură, și-a adunat ultima fărâmă de putere și a fost de acord.

Când o a doua furnică i-a cerut să-și termine treaba, a strâns din dinți și a dat din cap.

Când o a treia furnică a spus: „Întotdeauna ai timp, ajută-mă și pe mine”, ea încă o dată nu a refuzat.

Și apoi ceea ce ea însăși nu se aștepta s-a întâmplat.

Sub greutatea tuturor grijilor pe care le purta, picioarele i s-au cedat.

A căzut la pământ.

Furnicile care se grăbesc nici măcar nu au observat că nu se mai mișcă.

La început, nimeni nu a dat atenție absenței ei.

"Sunt sigur că se va întoarce curând", au spus.

Dar zilele au trecut, iar munca s-a înrăutățit. Nimeni nu a mai cules grânele căzute. Nimeni nu a împrumutat un umăr. Nimeni nu a ajutat cu tunelurile.

Situația din muşuroi a devenit mai dificilă.

Rând pe rând, furnicile au început să înțeleagă: făcea mult mai mult decât credeau.

Au căutat-o, dar nu era nicăieri de văzut.

Şi o singură furnică bătrână, care trăia la marginea muşuroiului, a oftat într-o zi şi a spus:

"Ea a plecat. „A înțeles că nimeni nu-i aprecia munca până când a dispărut.

"Dar de ce nu ne-a spus?! "furnicile erau indignate.

"Ai întrebat-o vreodată cum se simte? "

Furnicile au rămas tăcute.

Au înțeles: au luat ajutorul ei de la sine.

Ea a fost mereu acolo, mereu sprijinind, mereu îi scotea din situațiile dificile. Și când ea însăși s-a luptat, nimeni nu a observat.

❗Morala:

În fiecare societate, există oameni care își asumă grijile altora.

Ei ajută, sprijină și muncesc mai mult decât oricine altcineva. Ei spun "da" chiar și când sunt obosiți. Fac viața altora mai ușoară, dar nimeni nu-i întreabă cum sunt.

Și într-o zi, când li se termină puterea și pleacă, abia atunci vor înțelege alții cât de importanți au fost.

Dar va exista o șansă ca ei să se întoarcă vreodată?

❗Dacă există cineva de genul ăsta în viața ta, nu aștepta să cadă. Întreabă-i acum: „Te lupți? Pot să vă ajut cu ceva? "

Într-o zi, această întrebare poate schimba totul.