$$$

 GEORGES LEMAÎTRE

Există percepţia că religia şi ştiinţa se potrivesc la fel de bine ca maioneza şi bezelele. În unele cazuri, acest lucru este, probabil, adevărat. Dar într-o zi obişnuită din luna ianuarie a anului 1933 la California Institute of Technology din Pasadena, California (în acelaşi loc şi în aceeaşi perioadă când Jack Parsons efectua celebrele sale experimente cu rachete; iată cum se intersectează evenimentele din istorie), s-a dovedit că religia şi ştiinţa nu reprezintă două concepte care se resping între ele.

În acea zi, unii dintre cei mai de seamă oameni de ştiinţă din istorie, printre care şi Edwin Hubble şi Albert Einstein pentru a numi doar doi dintre ei, s-au întâlnit pentru a asculta o serie de prelegeri. A existat un om şi o prezentare care l-a făcut pe Albert Einstein să declare următoarele: „Aceasta este cea mai frumoasă şi mai bună explicaţie a creaţiei pe care am ascultat-o vreodată".

Este binecunoscut faptul că din cauza creşterii influenţei celui de-al Treilea Reich în ţara sa natală, Einstein a părăsit Germania şi a plecat în Statele Unite. Dar puţini ştiu că odată cu el a călătorit şi un preot catolic belgian pe nume Georges Lemaître, un om pe care Einstein l-a respectat foarte mult.

Georges Lemaître a fost o persoană religioasă, dar el a fost, de asemenea, un mare om de ştiinţă, mai exact un cosmolog. El a studiat Universul şi în special începuturile sale. Cercetările, ideile şi concluziile sale au influenţat foarte mult modul în care noi înţelegem lumea.

Născut în anul 1894 în Charleroi, Belgia, Georges a manifestat de timpuriu un interes deosebit pentru înţelegerea modului prin care funcţionează lucrurile din jurul său. Şi-a început studiile de inginerie civilă la Universitatea Catolică din Leuven, cea mai mare universitate de limbă franceză din Belgia. El şi-a întrerupt studiile pentru a servi în armata belgiană ca ofiţer în timpul primului război mondial. S-a comportat admirabil, astfel încât la sfârşitul războiului a primit crucea de război belgiană (Belgian War Cross), o distincţie pentru curajul pe care l-a arătat pe câmpul de luptă. Ulterior, el s-a întors la universitate pentru a-şi finaliza studiile de matematică şi filozofie.

Încă de tânăr Georges a acceptat educaţia religioasă, dar a înţeles şi legătura pe care aceasta o poate avea cu ştiinţa. Cardinalul Desire Mercier a fost cel ce i-a influenţat cariera, acesta având convingeri progresive în ceea ce priveşte filozofia şi cosmologia. În consecinţă, în loc să urmeze o carieră în mediul academic, el a intrat în preoţie. În data de 23 septembrie 1923, Lemaître a fost hirotonit ca preot de cardinalul Mercier, profesorul său spiritual.

În timpul său liber Lemaître şi-a continuat studiile ştiinţifice, în special în ceea ce priveşte teoria relativităţii generale şi teoria relativităţii speciale. Cardinalul Mercier, recunoscând aptitudinile lui Lemaître, i-a permis să studieze la celebrul observator Harvard. În aceeaşi perioadă Lemaître a obţinut un doctorat în fizică la MIT (Massachusetts Institute of Technology). Datorită diferitelor sale studii el a avut posibilitatea să se întâlnească cu alţi astronomi şi cosmologi celebri din acea perioadă, inclusiv George Hale (cel ce a descoperit vortexurile solare şi petele magnetice solare) şi Vesto Slipher (cel ce a descoperit deplasarea spre roşu a galaxiilor şi a supervizat descoperirea lui Pluto) care au avut o mare influenţă asupra convingerilor sale de mai târziu.

Acesta a fost momentul în care Lemaître a propus o teorie importantă care chiar şi în zilele noastre are un impact puternic asupra modului în care studiem Universul. În anul 1927 el a publicat un articol al cărui titlu era: „A Homogeneous Universe of Constant Mass and Increasing Radius accounting for the Radial Velocity of Extra Galactic Nebulae”.

În această lucrare el a propus şi a descris teoria sa cu privire la un Univers aflat în expansiune. Utilizând teoria relativităţii a lui Einstein ca pe un ghid, Lemaître a presupus că spaţiul se află într-o continuă expansiune şi, prin urmare, distanţa dintre galaxii se măreşte în timp. Mai târziu Hubble a demonstrat acelaşi lucru şi chiar şi în ziua de azi acesta este, în general, considerat că a fost primul care a avut această idee.

Mai mult, Lemaître a descoperit ceea ce a devenit cunoscut sub numele de „Legea lui Hubble", adică modul în care variază viteza de expansiune în funcţie de distanţa galaxiilor faţă de Pământ. Lemaître a obţinut, de asemenea, ceea ce este acum cunoscut sub numele de „Constanta lui Hubble". În ambele cazuri, el a făcut cunoscute aceste informaţii înainte ca Hubble să-şi publice lucrarea sa privind aceste idei revoluţionare. Contribuţia reală a lui Hubble în acest caz a fost aceea să ofere datele observaţionale care au susţinut teoria lui Lemaître, care, în cea mai mare parte, s-a bazat pe argumente matematice.

Din păcate pentru Lemaître, lucrarea lui care ar fi meritat un premiu Nobel (deşi în acea perioadă astronomii nu puteau câştiga premii Nobel pentru activitatea lor în cadrul astronomiei, deoarece aceasta nu era considerată o parte a fizicii) a avut un impact redus asupra comunităţii ştiinţifice, deoarece ea a fost publicată într-o revistă care cu greu putea fi citită în afara Belgiei. Cu toate acestea, un om a citit-o: Albert Einstein. Lemaître şi Einstein s-au întâlnit pentru prima dată în anul 1927 la cea de-a cincea conferinţă Solvay din Bruxelles. Impresionat de concluziile la care a ajuns Lemaître, acesta i-a spus următoarele: „calculele sunt corecte, dar fizica dumneavoastră este îngrozitoare". În esenţă, Einstein a crezut că matematica lui Lemaître a fost corectă, dar ceea ce matematica părea să indice nu putea fi corect.

În anul 1931, dorind ca teoriile sale să devină cunoscute mai multor oameni, Lemaître a trimis articolul său lui Sir Arthur Eddington, un astrofizician britanic care a dorit ca teoriile ştiinţifice să devină accesibile pentru toată lumea. Acesta a fost cel care a făcut cunoscută teoria relativităţii a lui Einstein în rândul populaţiei vorbitoare de limba engleză din întreaga lume şi a ajutat la explicarea acesteia atunci când Einstein încă mai trăia în Germania.

Eddington a tradus lucrarea lui Lemaître şi a publicat-o în „Monthly Notices of the Royal Astronomical Society”, o revistă de analiză ştiinţifică care mai publică lucrări ştiinţifice şi în prezent. După publicarea acesteia a devenit evident atât scepticilor, cât şi lui Lemaître că ceva lipsea din această teorie. Universul se extinde în mod continuu, dar când şi cum a început această expansiune?

Acest lucru l-a nedumerit pe Lemaître, dar ca un adevărat om de ştiinţă el a început să caute un răspuns la aceste întrebări. După doar câteva luni, utilizând o lucrare a lui Eddington din anul 1931 în care se vorbea despre sfârşitul Universului şi care era intitulată „On the End of the World From the Standpoint of Mathematical Physics”, Lemaître a venit cu o altă teorie revoluţionară. Într-o scrisoare din data de 9 mai 1931 adresată revistei Nature (revistă care, de asemenea, mai apare şi în prezent) Lemaître a scris:

„În cazul în care lumea a început cu o singură cuantă, noţiunile de spaţiu şi timp nu pot avea nicio semnificaţie la început, acestea începând să aibă sens doar atunci când cuanta originală s-a divizat într-un număr suficient de cuante. Dacă această presupunere este corectă, atunci începutul lumii a avut loc cu puţin timp înainte de a exista timpul şi spaţiul".

Acest lucru a fost urmat de o colecţie de eseuri din anul 1950 în care Lemaître a propus termenul de „atom primordial" şi în care s-a referit la momentul de început al Universului ca la „un prezent fără trecut" sau sub denumirea mai cunoscută de „o zi fără ieri". Acest lucru a constituit temelia a ceea ce a devenit mai târziu „teoria Big Bang".

Mulţi sceptici nu au fost de acord cu această teorie asupra originii Universului. Ei credeau că convingerile religioase ale lui Lemaître influenţează cercetările sale ştiinţifice. În esenţă, ceea ce Lemaître pretinde, au susţinut criticii săi, este că cineva, cumva, a creat „atomul primordial", ceea ce lasă deschisă posibilitatea existenţei unui creator. De fapt, Papa Pius al XII-lea a proclamat în anul 1952 că teoria Big-Bang susţine ideea unui „creator transcendental" şi, prin urmare, este în armonie cu dogma catolică.

În ceea ce îl priveşte pe Lemaître, acesta nu a apreciat susţinerea papei şi a afirmat cu vehemenţă că papa nu trebuie să folosească munca sa ca pe un argument pentru creaţionism, preferând ca analiza muncii sale să nu fie perturbată de ideile religioase care pot afecta percepţia oamenilor asupra ei. În mod ironic, deşi se crede că matematica şi ideile lui Lemaître au susţinut teoriile ştiinţifice din prezent, au existat cazuri în care oameni de ştiinţă au influenţat prin convingerile lor percepţia asupra muncii lui Lemaître.

În ciuda divergenţelor de opinii, Lemaître a prezentat toate aceste teorii în anul 1933 în cadrul conferinţei menţionate anterior ce a avut loc în Pasadena, California. Atunci când el a terminat prezentarea şi Einstein a făcut faimoasa sa declaraţie asupra acesteia, Duncan Aikman de la New York Times a fost cel care a scris că „există un respect profund şi o admiraţie reciprocă între ei". În acelaşi articol, Aikman a continuat:

„Nu există niciun conflict între religie şi ştiinţă, este ceea ce Lemaître le-a spus de nenumărate ori celor din această ţară... Punctul său de vedere este interesant şi important nu pentru că el este un preot catolic, nu pentru că el este unul dintre cei mai importanţi fizicieni şi matematicieni din zilele noastre, ci pentru că el este atât preot cât şi om de ştiinţă".

Mai multe informaţii:

1. În afara faptului că a susţinut că Universul se află în expansiune, Lemaître a dedus că Universul se extinde accelerat. Au mai trecut şase decenii până când acest lucru a fost dovedit pe baza datelor observaţionale obţinute datorită telescopului Hubble şi al supernovelor.

2. Ulterior Lemaître şi-a dedicat o mare parte din timp computerelor şi domeniului informaticii, inclusiv prin lucrări importante în ceea ce priveşte transformata Fourier rapidă şi limbajele de programare a calculatoarelor.

3. Atunci când Eddington a tradus lucrarea lui Lemaître din franceză în engleză în anul 1931, au existat două pagini care lipseau din original. Paginile care lipseau erau tocmai cele dedicate constantei Hubble, acesta fiind prin urmare motivul pentru care mulţi oameni asociază această descoperire cu numele lui Edwin Hubble. Motivul pentru care acele pagini nu s-au regăsit în traducerea în limba engleză este necunoscut.

4. Cea de-a cincea conferinţă Solvay de la Bruxelles a fost organizată pentru ca cei mai importanţi fizicieni din lume să discute împreună despre „teoria cuantică". La această conferinţă au participat 29 de persoane dintre care 17 câştigaseră sau urmau să câştige un premiu Nobel. Printre ei s-a numărat şi Marie Curie, renumita chimistă şi fiziciană care a fost o pionieră în domeniul cercetării radioactivităţii. Ea nu a fost doar prima femeie care a câştigat un premiu Nobel, dar ea a fost şi prima persoană care a câştigat premiul în mai multe domenii ale ştiinţei.

5. Cu foarte puţin timp înainte de Lemaître, un alt om de ştiinţă a susţinut, de asemenea, unele idei similare cu ale lui Lemaître în legătură cu expansiunea Universului. Acesta a fost Alexander Friedmann, a cărui operă a fost puţin cunoscută în ciuda faptului că aceasta a fost publicată în binecunoscuta Zeitschrift für Physik şi în ciuda faptului că el a avut ocazia să-şi împărtăşească unele idei ale sale cu Einstein. Einstein la un moment dat i-a respins teoriile, ceea ce a reprezentat mai târziu unul dintre cele mai mari regrete din cariera ştiinţifică a lui Einstein.

$¢$

 GESTAPO

Gestapo a fost organizația secretă de poliție politică a Germaniei naziste. Creată în 1933, Gestapo a devenit unul dintre cele mai temute instrumente ale terorii de stat, membrii săi având puține sau deloc restricții legale asupra acțiunilor lor. Gestapo a arestat, interogat, agresat, închis și executat sute de mii de oameni în întreaga Europă , de la civili evrei la prizonieri de război aliați .

Origini și structură

Gestapo a fost organizația înființată de Hermann Göring (1893-1946) pentru a înlocui poliția politică prusacă în 1933. Numele Gestapo, inventat în 1933 de un funcționar, derivă din Geheime Staatspolizei (GEheime STAatsPOlizei), care înseamnă poliție secretă de stat. Cu Göring încă în rolul principal, primul șef administrativ al Gestapoului a fost Rudolf Diels (1900-1957), un funcționar public care a condus de fapt organizația. În 1934, când statul prusac a devenit complet integrat în Germania extinsă, șeful organizației paramilitare naziste SS ( Schutzstaffel ), Heinrich Himmler (1900-1945), a preluat de la Göring responsabilitatea generală pentru Gestapo. Lupta pentru putere în cadrul rețelei complexe de organizații statale naziste a continuat când, în 1936, Reinhard Heydrich (1904-1942), adjunctul lui Himmler, a integrat Gestapo-ul în organizația sa mai largă de poliție de securitate, cunoscută sub numele de Sipo ( Sicherheitspolizei ). În septembrie 1939, a fost formată o nouă organizație condusă de Heydrich, Biroul Central de Securitate al Reich-ului sau RSHA ( Reichssicherheitshauptamt ). RSHA includea poliția criminală sau Kriminalpolizei (Kripo), agenția de informații SD ( Sicherheitsdienst ), Gestapo-ul și un departament pentru informații externe. Odată cu integrarea RSHA în SS, Heydrich a devenit al treilea cel mai puternic nazist după Führer-ul Adolf Hitler (1889-1945) și superiorul imediat al lui Heydrich, Himmler.

Gestapo-ul i-a căutat pe cei identificați oficial drept dușmani ai celui de-al Treilea Reich.

Urmând dorința lui Hitler ca toată lumea să-i supravegheze pe ceilalți, Gestapo a devenit în cele din urmă Departamentul IV al SS și a făcut parte, de asemenea, din Ministerul de Interne al Reich-ului. Cu trecerea timpului, distincția dintre funcțiile Gestapoului și SS a devenit din ce în ce mai neclară și se suprapune, mai ales pe măsură ce Himmler i-a înlocuit treptat pe ofițerii de poliție veterani din cadrul Gestapoului cu membri SS loiali lui personal. Departamentul IV a fost subdivizat în continuare în secțiuni. Secțiunea IV-A era responsabilă de gestionarea comuniștilor, liberalilor și sabotorilor; de asemenea, comitea asasinate. Secțiunea IV-B se ocupa de evrei, catolici, protestanți și francmasoni. Șeful departamentului Gestapo din 1939 a fost Heinrich Müller (n. 1901), un om cu o lungă experiență în poliție și supravegherea cetățenilor. Sediul administrativ al organizației și închisoarea principală de notorietate se aflau pe Prinz Albrechtstrasse nr. 8 din Berlin.

Hitler a atribuit RSHA trei roluri principale: supravegherea și reprimarea dușmanilor nazismului, colectarea de informații și eliminarea acelor persoane identificate de naziști ca fiind inferioare din punct de vedere rasial. În niciunul dintre aceste roluri, RSHA nu a fost limitată de vreo restricție legală. Obiectivul final al lui Heydrich era să aibă ceea ce el a descris ca „supraveghere polițienească totală și permanentă a tuturor” (Stone, 164), iar cu RSHA, el avea cu siguranță instrumentele necesare pentru a atinge acest scop. Când Heydrich a fost asasinat de Rezistența Cehă în mai 1942, Ernst Kaltenbrunner (1903-1946) a preluat funcția de nou șef permanent al RSHA.

Propaganda nazistă a făcut ca toți cetățenii să ajungă să se teamă de Gestapo, ai cărui agenți puteau fi oriunde și peste tot.

Scopul Gestapoului

Gestapo-ul i-a căutat pe cei identificați oficial drept dușmani ai celui de-al Treilea Reich în Germania Mare. Printre acești „dușmani” se numărau evreii, așa cum sunt identificați în linii mari în legile de la Nürnberg din 1935 , romii , francmasonii, comuniștii, infractorii repetitivi, homosexualii și persoanele cu dizabilități fizice sau mentale. Alte ținte au inclus pe cei care își foloseau poziția pentru a vorbi împotriva regimului nazist, cum ar fi preoții și intelectualii (inclusiv medici, funcționari publici și profesori). Când a început al Doilea Război Mondial (1939-1945) și forțele armate germane au avansat în noi teritorii, pe listă au fost adăugați mai mulți „dușmani”, cum ar fi prizonierii de război, partizanii, foștii membri ai administrației locale și oricine era asociat cu autoritatea regimului anterior pe teritoriul respectiv. Una dintre funcțiile Gestapo-ului era să găsească acești „dușmani”, mulți dintre ei putând fi ascunși la vedere printre restul populației civile.

Cei identificați drept dușmani ai celui de-al Treilea Reich nu trebuiau neapărat să fie vinovați de vreo infracțiune specifică și rareori li se oferea vreo reprezentare juridică sau vreo cale de atac. Cu alte cuvinte, orice civil considerat o amenințare la adresa controlului regimului nazist putea fi adunat, închis, trimis în lagăre de concentrare și executat fără a se oferi vreun motiv. Cei care încercau să-i apere pe cei nevinovați erau foarte des bătuți, închiși sau executați ei înșiși. Dacă statul se obosea să-i supună pe oameni unui sistem judiciar aparent, Curtea Populară Național-Socialistă, cea mai înaltă instanță pentru crime politice, audia anumite cazuri. Curtea Populară avea doar judecători cu o părtinire nazistă distinctă și nu existau jurii. Inculpații nu aveau drept de apel. Curtea Populară a pronunțat aproape 13.000 de condamnări la moarte între 1934 și 1944. Chiar și cei care erau găsiți nevinovați de către instanță se trezeau adesea imediat rearistați de Gestapo și duși oricum într-un lagăr de concentrare.

Frica de Gestapo

Propaganda nazistă a făcut ca toți cetățenii să ajungă să se teamă de Gestapo, ai cărui agenți puteau fi oriunde și peste tot. Un cuvânt rostit neglijent într-un autobuz, neîndeplinirea salutului nazist „Heil Hitler” la locul de muncă sau chiar postarea unei scrisori cu conținut care critica regimul sau includea opinii „defetiste” cu privire la război puteau fi detectate de Gestapo. Alte „infracțiuni” includeau ascultarea emisiunilor radio interzise sau citirea literaturii incluse pe lista neagră . După adoptarea Legilor de la Nürnberg, au existat multe reguli privind evreii. Neevreii, de exemplu, nu puteau forma relații intime cu evreii, nu puteau asculta muzică de compozitori evrei și nu puteau cumpăra de la afaceri evreiești. Evreii erau și mai restricționați în acțiunile lor - unele dintre aceste reguli erau clare, cum ar fi interzicerea apariției în public fără a purta o stea galbenă de identificare, dar altele erau mult mai subtile, cum ar fi așteptarea ca un evreu să acorde prioritate unui alt pieton dacă era neevreu și, prin urmare, pășea de pe trotuar pe stradă. Astfel de trivialități puteau fi și erau raportate autorităților de către oricine avea intenția.

Persoanele raportate aveau numele și datele lor personale apărând în dosarele Gestapo ca „națiunea a fost indexată pe fișe Müller și codificată prin culori” (Thomas, 38). Faptul că numele cuiva era inclus într-o anumită categorie în dosarele Gestapo putea duce la consecințe cu grade diferite de neplăcere. Oamenii erau chemați la birourile locale ale Gestapo pentru un interviu, unde puteau scăpa nepedepsiți cu o simplă mustrare. Uneori, persoana venea pentru observații ulterioare sau casa îi era percheziționată de agenții Gestapo. Emmy Bonhoeffer își amintește soarta cumnatului ei când a căzut în mâinile Gestapoului în urma unui comentariu pe care l-a făcut despre tratamentul aplicat evreilor în pogromul nazist cunoscut sub numele de Noaptea de Cristal din 9-10 noiembrie 1938:

„Îmi amintesc că soțul surorii mele, Lena, când a mers în dimineața de după ziua Nopții de Cristal, a mers cu trenul la biroul său din centrul orașului și a văzut că sinagoga ardea și a murmurat: „Aceasta este o insultă la adresa oamenilor culți, o insultă la adresa culturii ” . Ei bine, imediat, un domn din fața lui s-a întors, și-a arătat insigna de partid și și-a scos actele. Era un om al Gestapoului, iar cumnatul meu trebuia să-și arate actele, să-și dea adresa și i s-a ordonat să vină la biroul partidului a doua zi dimineață la ora nouă... pedeapsa lui a fost că a trebuit să aranjeze și să distribuie cartelele de rație pentru zonă la începutul fiecărei luni, timp de ani de zile, până la sfârșitul războiului.”

(Holmes)

Pentru mulți civili, confruntările lor cu Gestapo-ul au dus la consecințe mult mai grave, cum ar fi bătaia cu bastoane de cauciuc sau tortura în care degetele erau zdrobite cu o menghină special concepută. Jurnalistul evreu Victor Klemperer (1881-1960), care a supraviețuit regimului nazist, a consemnat următoarele în jurnalul său despre un prieten evreu, Ernst Kriedl, care, ca mulți alții, pur și simplu a dispărut într-o zi:

„Vineri, 21 noiembrie (1941),

Kreidl senior, chemat la Gestapo alaltăieri dimineață „pentru interogatoriu”, nu s-a mai întors. Soția sa s-a dus acolo după-amiaza: arestare, detenție, arestare preventivă, motive politice. Nimeni nu știe nimic mai mult... Este complet inofensiv... Toată lumea este amenințată de aceeași soartă în orice moment.

Duminică, 23 noiembrie,

Kreidl Sr. era încă în arest, nimeni nu știe motivul. Circumstanță ironică: Nu voia absolut deloc să iasă pe stradă cu steaua evreiască, locuind acasă din 19 septembrie. Prima sa plimbare: a fost trimis la Gestapo pentru „interogatoriu”. A fost deținut acolo.

Vineri, 28 noiembrie,

Kreidl Sr. este încă în arest. Nimeni nu știe de ce este acuzat. Soția sa nu are voie să vorbească cu el. Un inspector de la PPD i-a spus: „A vorbit”. Soarta lui Kreidl... în orice moment ar putea fi a mea.

23 decembrie, marți.

Ernst Kriedl este încă înăuntru – deja ne-am obișnuit ( dar el?), nimeni nu mai întreabă prea mult despre el.”

(Klemperer)

Arma supremă a Gestapoului împotriva civililor era deportarea lor în lagăre de muncă sau de concentrare, unde bătăile și condițiile sanitare precare însemnau adesea moartea mai devreme decât mai târziu. Gestapoul elimina adesea oamenii pur și simplu pe principiul că aceștia ar putea deveni dușmani ai statului. Arestările „preventive” și, într-adevăr, majoritatea arestărilor, se bazau pe informații provenite de la informatori din rândul publicului larg. Informatorii puteau primi o recompensă în bani, dar alte motivații includeau autopromovarea în cadrul sistemului nazist sau dorința de a vedea un rival înlăturat, sau pentru că informatorul credea cu adevărat că ajută statul să scape de dușmani. În mod semnificativ, studiile au arătat că în 50 până la 80% din cazuri, Gestapoul a adus împotriva civililor informații pe care poliția secretă le avea la dispoziție și care i-au determinat să suspecteze că cineva provenea de fapt din partea publicului și nu din propriile investigații. Într-adevăr, după ce Gestapoul a devenit atât de copleșit de denunțuri ale cetățenilor, Himmler a fost obligat să facă cunoscut faptul că cei care făceau declarații rău intenționate nefondate vor fi ei înșiși pedepsiți și trimiși într-un lagăr de concentrare. Mai jos este un exemplu de înregistrare Gestapo din iulie 1940 a unei civile (Maria Kraus) care a denunțat o alta (Ilse Totzke):

„Ilse Totzke locuiește alături de noi, într-o căsuță cu grădină. Am observat-o pe cea menționată mai sus pentru că are înfățișare evreică... Aș dori să menționez că domnișoara Totzke nu răspunde niciodată la salutul german [Heil Hitler]. Am înțeles din ceea ce spunea că atitudinea ei era anti-germană. Dimpotrivă, ea a favorizat întotdeauna Franța și evreii. Printre altele, mi-a spus că armata germană nu era la fel de bine echipată ca cea franceză... Din când în când vine o femeie de vreo 36 de ani, cu înfățișare evreică... În opinia mea, domnișoara Totzke se comportă suspect. M-am gândit că ar putea fi implicată într-un fel de activitate dăunătoare Reich-ului german.”

(Hite)

Gestapo a fost o organizație relativ mică în cadrul mașinii de stat naziste, ajungând la puțin peste 31.000 de membri până la sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial, așa că organizația avea cu siguranță nevoie de asistență externă pentru a-și atinge obiectivele. Datorită numărului mic de agenți, unii istorici moderni au subliniat că Gestapo nu ar fi putut funcționa fără un anumit grad de cooperare din partea populației generale. Cu toate acestea, percepția în rândul cetățenilor că Gestapo era peste tot - o percepție atestată de mulți după război - a fost un triumf al propagandei naziste. Agenții Gestapo, în paltoanele lor lungi de piele neagră, clișeice (pe care unii le purtau), nu erau de fapt peste tot, dar atmosfera de tiranie era atât de puternică încât majoritatea oamenilor au început să creadă că Gestapo era cu adevărat omniprezentă și, chiar dacă niciun agent Gestapo nu te supraveghea, era clar că alți cetățeni cu siguranță o observă.

Terorile finale

Pe măsură ce al Doilea Război Mondial se prelungea, iar furia lui Hitler împotriva dușmanilor săi creștea și mai mult, membrii Gestapoului s-au implicat în operațiuni secrete precum Einsatzgruppen , echipele de exterminare care au executat sute de mii de victime nevinovate în Europa ocupată. Gestapoul a fost, de asemenea, puternic implicat în Soluția Finală, adică transportarea și exterminarea în masă a evreilor în lagărele de exterminare construite special, precum Auschwitz și Dachau.

Prizonierii de război erau executați frecvent de Gestapo. Conform mărturiilor date în cadrul proceselor de la Nürnberg , s-au emis ordine ca orice funcționar evreu sau comunist dintre prizonierii de război luați în timpul campaniei împotriva URSS să fie executat. Prizonierii de război de origine asiatică primeau foarte des același tratament. Gestapo a fost, de asemenea, responsabilă pentru infama execuție a 50 de prizonieri de război aliați care, într-o acțiune cunoscută sub numele de „Marea Evadare”, săpaseră un tunel din Stalag Luft III din vestul Poloniei în martie 1944.

Gestapo a intrat și ea în acțiune în urma complotului din 1944 de asasinare a lui Hitler , care a reușit doar să-l rănească pe Führer . Gestapo avea o lungă practică în a descoperi dușmani în cadrul organizațiilor naziste, începând cu Noaptea Cuțitelor Lungi din iunie 1934, epurarea organizației paramilitare SA. După asasinatul eșuat din '44, Gestapo a primit mână liberă să-i vâneze pe conspiratori, deoarece Hitler era deosebit de hotărât să se răzbune pe oricine ar fi fost implicat, fie el cât de cât. Gestapo a numit grupul responsabil pentru complot Schwarze Kapelle („Orchestra Neagră”) și a arestat nu numai conspiratorii, ci și copiii conspiratorilor, pe oricine ar fi putut avea legătură cu conspiratorii, dar probabil nu era, și pe oricine altcineva pur și simplu nu le plăcea. Mii de oameni au fost arestate și fie executate, fie trimise în lagărele de concentrare.

Organizația Gestapo s-a prăbușit, așa cum s-a întâmplat și cu Germania la sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial, deși continua să aresteze suspecți politici chiar și în ultimele zile ale conflictului. La procesele de la Nürnberg de după război, care au urmărit aducerea criminalilor de război naziști în fața justiției, Gestapo a fost condamnată oficial ca organizație criminală. Kaltenbrunner, șeful RSHA, a fost găsit vinovat de crime de război și crime împotriva umanității și spânzurat în octombrie 1946. Müller a fost raportat mort în mai 1945, dar trupul său nu a fost niciodată identificat cu certitudine, o soartă împărtășită de nenumărate victime ale acestui instrument de teroare nazist, cel mai brutal.

Surse:

Boatner, Mark. Dicționarul biografic al celui de-al Doilea Război Mondial. Presidio Press, 1996.

Cimino, Al. Povestea navei SS. Sirius, 2023.

Dragă ICB și Foot, MRD, Oxford Companion to World War II. Oxford University Press, 2005.

Friedländer, Saul. Germania nazistă și evreii. Harper Perennial, 1998.

Gellately, Robert. Adevărații credincioși ai lui Hitler. Oxford University Press, 2022.

Hite, John și colab. Weimar și Germania nazistă. Hodder Education Publishers, 2000.

Holmes, Richard. Lumea în război. Ebury Press, 2007.

Klemperer, Victor. Voi depune mărturie. Biblioteca modernă, 1999.

Shirer, William L. și Rosenbaum, Ron. Ascensiunea și decăderea celui de-al Treilea Reich. Simon & Schuster, 2011.

Stone, Norman. Hitler. Hodder și Stoughton, 1982.

Thomas, Hugh. SS-1 Moartea improbabilă a lui Heinrich Himmler. Fourth Estate, 2002.

$$$

 CAZUL GHEORGHE APOSTOL

În ziua de 20 aprilie 1954 a fost dat publicităţii un comunicat privind hotărârile adoptate în ziua precedentă de Plenara Comitetului Central al Partidului Muncitoresc Român. În document se menţiona că, pentru întărirea continuă a muncii de partid, s-a decis separarea funcţiilor de partid de cele de stat şi întărirea conducerii colective. În acest scop, Secretariatul C.C. al P.M.R. urma să fie compus din 4 membri (în loc de 5), care nu deţineau funcţii în guvern. A fost aprobată propunerea lui Gheorghe Gheorghiu-Dej de a se renunţa la funcţia de secretar general al C.C., pe care el o deţinea din octombrie 1945, şi a se înfiinţa funcţia de prim-secretar al C.C. al P.M.R.

Ca urmare a acestei hotărâri, Plenara l-a ales pe Gheorghe Apostol în funcţia de prim-secretar al C.C., iar pe Nicolae Ceauşescu, Mihai Dalea şi János Fázekaş în cea de secretari ai C.C. al P.M.R.

Aceste hotărâri se înscriau pe linia deciziilor luate la Moscova, unde, după moartea lui Stalin, s-a hotărât despărţirea funcţiilor de partid de cele de stat. Ele au fost aplicate şi în celelalte ţări socialiste, care urmau cu fidelitate modelul impus de “fratele mai mare”.Alegerea lui Gheorghe Apostol în cea mai înaltă demnitate din cadrul Partidului Muncitoresc Român – singurul partid politic din România – nu a fost o surpriză. El era un vechi membru al P.C.R. (din 1934) şi colaborator apropiat al lui Gheorghe Gheorghiu-Dej. După 23 august 1944 a îndeplinit funcţii importante, precum cea de preşedinte al Confederaţiei Generale a Muncii şi vicepreşedinte al Consiliului de Miniştri. Ales membru al C.C. al P.C.R. la Conferinţa Naţională din 1945, a devenit membru al Biroului Politic al C.C. al P.M.R. în februarie 1948 şi al Secretariatului C.C. al P.M.R. în 1952.

În noua calitate de prim-secretar al C.C. al P.M.R., Gheorghe Apostol a avut unele iniţiative pozitive, între care o mai mare deschidere spre elita intelectuală. Pe această linie se înscrie apariţia unor noi reviste literare („Steaua”, la Cluj, „Iaşul literar”, în capitala Moldovei), intrarea României în Organizaţia Naţiunilor Unite pentru Educaţie, Ştiinţă şi Cultură (U.N.E.S.C.O.), înfiinţarea Filarmonicii de Stat din Cluj ş.a.

Pe timpul mandatului său, Gheorghe Apostol s-a considerat locţiitorul lui Gheorghiu-Dej şi nu adevăratul lider al P.M.R. De aceea, când, în septembrie 1955, Gheorghiu-Dej a decis să reia conducerea partidului, Gheorghe Apostol nu numai că nu s-a opus, dar a fost întrutotul de acord. El însuşi avea să scrie că Gheorghiu-Dej „s-a sfătuit în prealabil cu mine. El mi-a demonstrat că este necesar să revină în această funcţie, fiindcă ne aşteptam la acţiuni neplăcute cu Hruşciov în relaţiile noastre de partid şi de stat şi trebuia să aibă un interlocutor pe măsură”[1]. Ca urmare, Plenara C.C. al P.M.R. din 30 septembrie – 1 octombrie 1954 l-a ales pe Gheorghiu-Dej în funcţia de prim-secretar al C.C. al P.M.R. Ca urmare, Gheorghe Apostol a rămas membru al Biroului Politic, fiind trecut în funcţia de preşedinte al Consiliului Central al Sindicatelor din România. În 1961 a devenit prim-vicepreşedinte al Consiliului de Miniştri.

Gheorghe Apostol a continuat să fie un susţinător fidel al lui Gheorghiu-Dej, care, la rândul său, îl aprecia pentru claritatea ideilor şi capacitatea sa organizatorică. O mărturie în acest sens este şi faptul că primul secretar a stabilit ca de fiecare dată când el lipsea din ţară, şedinţele Biroului Politic al C.C. al P.M.R. să fie conduse de Gheorghe Apostol. Pe această bază, el a ajuns la concluzia că îi va succede în funcţie lui Gheorghiu-Dej, în eventualitatea dispariţiei acestuia.

La 19 martie 1965, Gheorghiu-Dej a încetat din viaţă, dar Plenara C.C. al P.M.R. l-a ales prim-secretar pe Nicolae Ceauşescu. Congresul din 19 – 24 iulie 1965 a stabilit schimbarea denumirii Partidului Muncitoresc Român în Partidul Comunist Român şi instituirea funcţiei de secretar general al C.C. al P.C.R., în care a fost ales Nicolae Ceauşescu. În 1969, Nicolae Ceauşescu a devenit secretarul general al Partidului Comunist Român, iar în 1974 preşedintele Republicii Socialiste România.

La Congresul din 1965, Gheorghe Apostol a fost ales în Comitetul Executiv şi în Prezidiul Permanent; la următorul Congres, din 1969, el nu a mai fost ales în Comitetul Central. A fost trecut la „munca de jos”, mai întâi ca director la Rezervele de Stat (1969 – 1975), după care a fost trimis departe de ţară, în America Latină, ca ambasador, mai întâi în Argentina, apoi în Uruguay şi Brazilia (1977 – 1988).

Evident că această marginalizare l-a afectat pe Gheorghe Apostol, care a început să adopte o atitudine tot mai critică faţă de Nicolae Ceauşescu. Secretarul general al P.C.R. a fost informat despre poziţia lui Apostol, drept care a decis rechemarea sa în ţară.

În drum spre patrie, Gheorghe Apostol s-a oprit la Londra, unde a acordat un amplu interviu postului de radio BBC, în care şi-a exprimat dezacordul faţă de politica lui Nicolae Ceauşescu, faţă de cultul personalităţii acestuia, care adusese România în pragul dezastrului. A pus condiţia ca acest interviu să fie dufuzat după moartea sa.

Întors în ţară, Gheorghe Apostol a luat legătura cu unii foşti activişti de partid marginalizaţi de Ceauşescu. A fost iniţiatorul „Scrisorii celor şase”, difuzată la 11 martie 1989 de posturile de radio BBC, Europa Liberă şi Vocea Americii, în care se făcea o aspră critică la adresa politicii lui Nicolae Ceauşescu. Scrisoarea, adresată „preşedintelui Nicolae Ceauşescu”, începea cu următoarele cuvinte: „În momentul în care însăşi ideea de socialism, pentru care noi am luptat, este discreditată prin politica dumneavoastră şi când ţara noastră este izolată în Europa, ne-am hotărât să luăm poziţie. Ne dăm perfect seama că făcând aceasta ne riscăm libertatea şi poate chiar vieţile noastre. Dar simţim de datoria noastră să apelăm la Dvs. pentru a schimba cursul actual, înainte de a fi prea târziu”.

„Semnatarii” scrisorii (am pus între ghilimele acest cuvânt, deoarece ea nu a fost efectiv semnată, ci doar însuşită) erau: „Gheorghe Apostol – fost membru al Biroului Politic şi preşedinte al sindicatelor; Alexandru Bârlădeanu – fost membru al Biroului Politic şi preşedintele C.S.P. [Comitetului de Stat al Planificării], Corneliu Mănescu – fost ministru al Afacerilor Externe şi preşedinte al Adunării Generale a O.N.U., Constantin Pârvulescu – membru fondator al P.C.R., Grigore Răceanu – veteran al P.C.R., Silviu Brucan – fost redactor-şef adjunct al <Scânteii>”.

Imediat după difuzare, „Scrisoarea celor şase” a constituit obiectul unei şedinţe speciale a Comitetului Politic Executiv, convocată de Nicolae Ceuşescu. Cu acest prilej, el a prezentat mai întâi situaţia lui Mircea Răceanu, care fusese arestat pentru activitate de spionaj în favoarea S.U.A. Redăm mai jos textul stenogramei acestei şedinţe din 13 martie 1989.

„Şedinţa a fost prezidată de tovarăşul Nicolae Ceauşescu, secretar general al Partidului Comunist Român. La şedinţă au participat tovarăşii: Bobu Emil, Ceauşescu Elena, Ciobanu Lina, Coman Ion, Constantin Nicolae, Dăscălescu Constantin, Dincă Ion, Dobrescu Miu, Fazekaş Ludovic, Niculescu Paul, Olteanu Constantin, Oprea Gheorghe, Pană Gheorghe, Popescu Dumitru, Rădulescu Gheorghe, Andrei Ştefan, Bălan Radu, David Gheorghe, Giosan Nicolae, Gâdea Suzana, Ibănescu Neculai, Milea Vasile, Mureşan Ana, Pacoste Cornel, Postelnicu Tudor, Radu Constantin, Radu Ion, Stoian Ion, Toma Ioan, Totu Ioan, Ursu Ion. Au fost invitaţi tovarăşii: Petrescu Barbu, Bărbulescu Vasile, Curticeanu Silviu, Sârbu Ion şi Florescu Eugen.

Conform steneogramei ședinței din 13 martie 1989 a Comitetul Politic Executiv al CC al PCR, singurul care a făcut aprecieri a fost Nicolae Ceauşescu, din când în când intervenind şi Elena Ceauşescu. Ceilalţi membri ai CPEx s-au mulţumit să asculte informarea şi aprecierile secretarului general. Limbajul folosit de acesta amintea de anii ’50, când controlul de partid şi de stat asupra fiecărui individ era total. El a mers până acolo încât i-a calificat pe acei foşti activişti de partid care adoptaseră o altă atitudine decât a sa ca fiind „o adunătură de declasaţi politic şi social şi moral”.

Aşadar, Gheorghe Apostol, care, în 1954 – 1955, ocupase cea mai înaltă funcţie în conducerea P.M.R., a devenit, după 24 de ani, „derbedeu politic” – trădător, declasat moral şi politic. Desigur, rivalitatea dintre cei doi lideri comunişti – Apostol şi Ceauşescu – a avut un rol important la ajungerea la o asemenea situaţie, dar nu mai puţin adevărat este că a existat şi o viziune diferită privind evoluţia României, mai ales după ce Gorbaciov a lansat teoriile sale privind perestroika. În timp ce Nicolae Ceauşescu era extrem de ostil faţă de iniţiativa liderului sovietic, Gheorghe Apostol considera necesară o reformare a socialismului, încetarea abuzurilor şi ilegalităţilor, respectarea Constituţiei, ieşirea României din starea de izolare internaţională în care ajunsese.

„Scrisoarea celor şase” s-a bucurat de o excepţională mediatizare în Occident, iar numele lui Gheorghe Apostol reapăruse în spaţiul public, ca un adversar al lui Nicolae Ceauşescu.

După înlăturarea dictatorului, la 22 decembrie 1989, autorii „Scrisorii celor şase” au cunoscut evoluţii cu totul diferite. Sliviu Brucan a devenit „ideologul” noului regim, făcând parte din conducerea Frontului Salvării Naţionale; Alexandru Bârlădeanu a fost invitat să participe la elaborarea Comunicatului către ţară al Consiliului FSN şi a ajuns preşedintele Senatului României; Corneliu Mănescu a fost cooptat în Consiliul F.S.N. şi a fost ales preşedintele Comisiei de politică externă a Senatului României; Constantin Pârvulescu a relatat la TVR despre „istoricul” scrisorii şi conflictele sale cu Nicolae Ceauşescu.

Situaţia cea mai ingrată a avut-o Gheorghe Apostol. Considerându-se, şi fiind în mod real, un opozant al lui Nicolae Ceauşescu, el s-a considerat îndreptăţit să se implice în trasarea liniilor de evoluţie a statului român după fuga dictatorului. A venit în după-amiaza zilei de 22 decembrie 1989 la Comitetul Central pentru a se alătura echipei care prelua conducerea ţării, dar nu a fost primit în sala în care aveau loc discuţiile privind constituirea F.S.N. Apoi a încercat să-şi exprime la TV adeziunea la revoluţie, dar nici aici nu a fost acceptat. Având în vedere faptul că era figura cea mai proeminentă din cadrul P.C.R. care „semnase” „Scrisoarea celor şase”, asemenea acte de respingere păreau a fi de neînţeles. O analiză mai atentă a situaţiei din 22 decembrie şi din zilele următoare conduce la concluzia că cel care a dat „cuvânt de ordine” ca Gheorghe Apostol să fie blocat de peste tot s-a numit Silviu Brucan, care s-a erijat în iniţiatorul şi autorul „Scrisorii celor şase”. În plus, a urmărit ca fostul prim-secretar al C.C. al P.M.R. să nu aibă posibilitatea de a vorbi despre anii în care Brucan a fost „mâna dreaptă” a lui Iosif Chişinevschi şi promova cu mult sârg principiul stalinist potrivit căruia pe măsura înaintării spre socialism, „lupta de clasă se ascute”, iar duşmanii trebuiau lichidaţi; pe această bază, mulţi adversari ai regimului au fost arestaţi, găsindu-şi sfârşitul în închisori. Din ideolog bolşevic, Brucan a devenit promotorul democraţiei de tip occidental, iar trecutul său era ocultat.

La rândul său, Gheorghe Apostol a rămas să-şi expună punctele de vedere într-o carte apărută în regie proprie.

Evoluţia lui Gheorghe Apostol constituie o mărturie elocventă a faptului că cei 45 de ani nu pot fi trataţi linear, că au existat mai multe „feţe” ale comunismului, care se cuvin a fi analizate şi cunoscute pe bază de documente. (autor: Ioan Scurtu, sursa: Blogul lui Ioan Scurtu)

[1] Gheorghe Apostol, Eu şi Gheorghiu-Dej, Bucureşti, Ediţie de Casă, Regie proprie, 1998, p. 152

$$$

 GIACOMO CASANOVA (1725-1798)

Afirmația că Giacomo Girolamo Casanova de Seingalt rămâne puțin cunoscut se justifică în măsura în care prin ”cunoscut” înțelegem valorificat cu accente corecte. Căci autorul memoriilor retipărite de atâtea ori în secolul XX este clasat prea în grabă printre pornografii a căror lectură se mărturisește doar din dorința de singularizare. (Probabil că așa își imaginau și niște păcălici tinerei de la noi doar că...n-au reușit decât să arate celor ce-au dorit să afle....niște...-scuze, nu am în vocabularul meu cuvinte atât de urâte ca să descriu urâțenia lor).

Scrisul lui Casanova e desigur licențios, chiar pentru un secol care l-a dat pe Sade, pe Crebillon-fiul ori pe Restif. Dar, după cum a observat-o unul din biografii lui, paginile erotice sunt artistic cel mai sărace, adesea stereotipe prin limbaj, situații și comentarii. Abundența lor maschează însă puterea memorialistului de a însufleți secolul pe care l-a străbătut și de a se autoportretiza. Cu toate acestea, într-un articol de tinerețe, Saint-Beuve remarcase încă de la apariția primei ediții interesul literar al Memoriilor.

O existență și un secol, amândouă pline de culoare, prind viață în cele câteva mii de pagini. Născut în Veneția în 1725, fiul unei actrițe care a colindat scenele Europei, fratele unui pictor notoriu, Giacomo Casanova a făcut studii serioase de științe umaniste - ni se înfățișează improvizând la zece ani versuri măscăricioase în latină, deși întâmplarea e probabil imaginată, ca destule dintre cele relatate în memorii. S-a îndreptat spre cariera clericală. Dar, deși în acel secol nu exista incompatibilitate între sutană și vocația de aventurier, a renunțat și a început existența de călătorii și îndeletniciri ciudate, uneori inaviabile. Sprijinit de un nobil veneția, pe care l-a considerat drept tată adoptiv, străbate Europa în toate sensurile, cu o preferință pentru Franța (Memoriile au fost scrise în franceză). Mai toate orașele italiene, Grecia, Elveția, orașele germane, Olanda, Anglia, Polonia, Rusia, Spania sunt punctele itinerariului casanovian. În toate aceste locuri trece cu ușurință de la tavernă și tripou la curtea princiară și la castel. Și-a născocit un nume, pe motivul că literele alfabetului aparțin oricui. E cavalerul de Seingalt. Închis de Inchiziția venețiană în închisoarea Plombi, evadează cu remarcabilă energie și ingeniozitate. Nu s-a putut reîntoarce la Veneția decât după aproape douăzeci de ani, când și-a câștigat iertarea cu prețul unor penibile concesii.

Au urmat anii de oboseală și decădere până ce prietenia unui mare senior, contele Waldstein, i-a oferit adăpostul unei slujbe de bibliotecar la castelul Dux din Boemia.

La Dux l-a cunoscut pe prințul Ligne care l-aportretizat spiritual. Acolo și-a redactat memoriile neterminate și a murit în 1798.

Personajul autobiografic e destul de complex. Ignoră marile pasiuni, trăiește mai mult prin simțuri și inteligență. Dar aventurierul care a exploatat credulitatea unei aristocrate nebune, aranjând experiențe de magie, jucătorul de profesie, e un om de cultură și - în felul lui - un om de caracter. Face traduceri savante și scrie comentarii literare. Ușuratic în dragoste, e fidel în prietenie, generos și cutezător. E demn și nu suportă jugnirea. Fiul actriței ambulante își riscă viața perforând într-un duel pântecele unui mare senior polonez, care-l insultase.

Fără acuitatea de viziune a marilor memorialiști ai epocii, paginile lui Casanova fac să trăiască secolul luminilor cu gândirea lui iconoclastă și sub aspecte mai puțin cunoscute; cultul rațiunii și atracția pentru practicile magice și esoterice. Casanova, care a născocit și a uitat sau a ascuns detalii, rămâne o călăuză indispensabilă pentru orice călător în epocă.

Fragment din manuscrisul Memoriilor lui Casanova.

MEMORII

(Memoires)

CAPITOLUL LIII

Ies din temniță - Mă aflu în primejdia

de a-mi pierde viața pe acoperiș -

Ies din palatul ducal,mă urc într-o

barcă și ajung pe uscat -

Primejdia în care mă pune

părintele Balbi - Stratagema pe

care sunt nevoit s-o folosesc

spre a mă despărți deocamdată

de el.

Ieșii eu cel dintâi, iar părintele Balbi după mine. Soradaci, care ne urmase până la deschiderea din acoperiș, primi porunca să pună placa de plumb la locul ei și să meargă pe urmă să se roage sfântului Francisc. În genunchi și în patru labe, apucai zdravăn esponton-ul și, întinzând mâna, îl înfipsei pieziș în lipitura dintre două plăci, astfel încât, apucând cu patru degete marginea plăcii pe care o ridicasem, izbutii să mă înalț până în vârful acoperișului. Pentru a mă urma, călugărul își pusese cele patru degete de la mâna dreaptă în cureaua pantalonilor mei. Aveam astfel soarta jalnică a dobitocului care și trage, și cară, și asta pe un acoperiș foarte povârnit, pe care o ceață deasă îl făcea alunecos.

La jumătatea acestui primejdios urcuș, călugărul îmi spune să mă opresc, fiindcă i s-a desprins unul dintre baloturi, care trage nădejde să nu fi trecut peste streașină. Mi-a venit întâi să-i dau una cu piciorul și să-l trimit cât colo cu balotul lui cu tot; m-am stăpânit însă, Slavă Domnului, îndeajuns ca să n-o fac; ar fi fost prea grea pedeapsă, și pentru el, și pentru mine, căci, singur mi-ar fi fost cu neputință să scap. Îl întrebai dacă funiile le-a pierdut și răspunzându-mi el că e vorba de legăturica lui cu boarfe, unde se afla un manuscris pe care-l găsise în pod la Piombi și de la care aștepta lucru mare, îi spusei să aibă răbdare, căci un pas înapoi putea să strice tot. Bietul călugă oftă și, tot agățat de cureaua mea, ne cățărarăm mai departe.

După ce, cu multă trudă, trecurăm peste vreo cincisprezece, șaisprezece plăci, ajunserăm pe creasta de sus, pe care mă așezai comod, călare, și părintele Balbi făcu la fel. Aveam în spate insulița San Giorgio Maggiore, și, la două sute de pași înaintea noastră, erau numeroasele cupole ale bisericii San-Marco, care face parte din palatul ducal, căci San-Marco nu e, la drept vorbind, decât capela dogelui și nu există monarh care să se poată mândri cu una mai frumoasă. Cel dintâi îmi dădui jos povara și-l poftii pe tovarășul meu să-mi urmeze pilda. Cum-necum, își puse legătura de funii sub șezut, când să-și scoată însă pălăria, care-l supăra, făcu o mișcare greșită și, rostogolindu-se din placă în placă se duse și ea binișor după celelalte catrafuse în canal. Tovarășul meu era disperat.

- Rea prevestire, strigă el, iată-mă-s dintru început fără cămașă, fără pălărie și fără un manuscris prețios, care cuprindea istoria curioasă și de nimeni cunoscută a tuturor serbărilor palatului republicii.

Mai puțin fioros în clipele acelea decât atunci când ne cățăram, îi spusei liniștit că cele două accidente n-au într-însele nimic extraordinar care să-i îngăduie unei minți pline de eresuri să le numească prevestiri, că eu nu le socotesc astfel și că mie îmi sunt departe de a-mi tăia avântul.

- Asta, dragul meu, e o învățătură de minte ca pe viitor să fii mai cu băgare de seamă și mai puțin zănatic, și ca să înțelegi că Dumnezeu fără îndoială ne ocrotește, fiindcă dacă pălăria, în loc să cadă la dreapta, cădea la stânga, eram pierduți, căci ar fi căzut în curtea palatului, unde ar fi dat peste ea paznicii palatului, cărora fără doar și poate le-ar fi vădit că trebuie să fie cineva pe acoperiș; ar fi pus mâna pe noi cât ai clipi.

După ce petrecui câteva minute uitându-mă în stânga și în dreapta, îi spusei călugărului să stea acolo nemișcat până mă întorc și o luai oblu înainte, numai cu esponton-ul în mână și mergând cu toată înlesnirea de-a-ncălarele pe creasta acoperișului. Mi-a trebuit aproape un ceas să străbat întreg acoperișul, umblând încoace și încolo, cercetând, luând aminte, zadarnic însă, căci nu vedeam la nici o margine nimic de care să pot lega un capăt de funie; o încurcasem rău de tot. Nu mă mai puteam gândi nici la canal, nici la curtea palatului, iar în partea de deasupra bisericii nu mi se arătau înaintea ochilor, între cupole, decât prăpăstii la capătul cărora nu se afla nici o deschizătură.

Pentru a trece peste biserică, la Canonica, ar fi trebuit să urc niște povârnișuri atât de aspre, încât nu mă simțeam în stare să le dau de capăt; era firesc să înlătur tot ce mi se părea cu neputință de înfăptuit. Împrejurarea în care mă aflam cerea îndrăzneală, dar fără cea mai măruntă nesăbuință. Nici în etică nu există, cred, cumpănă mai grea decât aceea în care eram eu atunci.

Trebuia totuși făcut la un fel ca să ies de aolo, sau să mă bag la loc în temniță, de unde n-aș mai fi ieșit, poate, niciodată, sau să mă arunc în canal. Într-o alternativă ca aceea, trebuia dat norocului ce era al lui și făcut un început. Îmi oprii ochii pe o lucarnă dinspre canal, la a doua treime a pantei. Era destul de îndepărtată de locul de unde plecasem ca să-mi îngăduie să cred că podul pe care-l lumina nu era cel al ocolului temniței pe care o spărsesem. Nu putea lumina decât alt pod, locuit sau nu, pe deasupra vreunui apartament al palatului, ale cărui uși le-aș fi găsit, în chip firesc, deschise în zorii zilei. Eram încredințat în sufletul meu că, dacă ne-ar fi zărit slujitorii palatului, fie chiar și cei ai familiei dogelui, s-ar fi grăbit să ne înlesnească fuga, în loc să ne dea pe mâna justiției închizitoriale, chiar dacă ne-ar fi cunoscut că suntem cei mai mari tâlhari din republică, înt-atâta le era tuturor de hidoasă Inchiziția.

$$_

 Una dintre cele mai alese creații ale lui Aleksandr Grin

Lampa Verde

I.

La Londra, în iarna anului 1920, la colțul Piccadilly-ului și al unei străduțe lăturalnice, se opriră doi bărbați de vârstă mijlocie, îmbrăcați cu eleganță. Abia părăsiseră un restaurant rafinat, unde cineaseră, băuseră vin și glumiseră cu actrițe de la teatrul Drury Lane.

Acum, atenția le fusese atrasă de un tânăr zdrențăros, de vreo douăzeci și cinci de ani, ce zăcea nemișcat, în jurul căruia se adunase deja o mică mulțime.

— Stilton! — rosti cu dezgust un gentleman corpolent către înaltul său prieten, văzându-l aplecat asupra celui prăbușit. — Pe cuvânt, nu merită să ne pierdem vremea cu asemenea mizerii. E beat sau mort.

— Mi-e foame… și sunt viu, — șopti nenorocitul, ridicându-se cu greu pentru a-l privi pe Stilton, care părea cufundat în gânduri. — A fost doar o leșină.

— Reimer! — spuse atunci Stilton. — Iată prilejul de a pune la cale o farsă. Mi-a încolțit în minte un gând interesant. Jocurile obișnuite m-au plictisit, iar singurul fel cu adevărat plăcut de a te distra e să faci din oameni jucării.

Vorbele acestea fură rostite încet, astfel încât cel prăbușit, acum rezemat de un gard, nu le auzi.

Reimer, pentru care toate erau deopotrivă, ridică disprețuitor din umeri, își luă rămas-bun de la Stilton și porni spre clubul său, unde avea să-și petreacă noaptea. Stilton, însă, cu sprijinul mulțimii și al unui polițist, îl urcă pe nenorocitul vagabond într-un cab.

Diligența se îndreptă spre unul dintre hanurile de pe Guy Street. Tânărul se numea John Eve. Venise la Londra din Irlanda, în căutarea unei slujbe sau a unei munci cinstite. Orfan, fusese crescut în casa unui pădurar. În afară de școala primară, nu avusese parte de altă învățătură. Când împlinise cincisprezece ani, ocrotitorul său murise, iar copiii pădurarului plecaseră care în America, care în Țara Galilor de Sud, care în alte colțuri ale Europei. O vreme, Eve lucrase la un țăran gospodar.

Apoi i-a fost dat să guste din truda amară a minerului, a marinarului, a slujitorului într-un han; iar la douăzeci și doi de ani, lovit de o aprigă pneumonie, după ce ieși din spital hotărî să-și încerce norocul la Londra. Dar concurența neînduplecată și șomajul i-au arătat curând cât de anevoios e să afli o slujbă. Nopțile le petrecea prin parcuri ori pe cheiuri, flămând, sleit și vlăguit, până ce, așa cum am văzut, fu ridicat de Stilton, marele negustor și proprietar de depozite în City.

Stilton, la cei patruzeci de ani ai săi, încercase tot ce poate cumpăra un burlac bogat, lipsit de grijile hranei ori ale adăpostului. Averea sa se ridica la douăzeci de milioane de lire sterline. Ceea ce-i trecuse prin minte să pună la cale cu Eve era, în fond, o copilărie; dar Stilton se mândrea nespus cu ideea sa, căci se plăcea a se socoti om de mare imaginație și fantezie iscusită.

După ce Eve bău vin, se ospătă din belșug și-i povesti istoria vieții sale, Stilton îi spuse:

— Vreau să vă fac o propunere de la care ochii vi se vor aprinde numaidecât. Ascultați: vă dau zece lire cu condiția ca mâine să închiriați o cameră pe una dintre străzile centrale, la etajul al doilea, cu ferestrele spre stradă. În fiecare seară, între orele cinci și douăsprezece, pe pervazul acelei ferestre, întotdeauna aceleași, trebuie să ardă o lampă acoperită cu un abajur verde. Atâta timp cât lampa arde, în ceasurile rânduite, nu aveți voie să ieșiți din casă, să primiți pe cineva sau să vorbiți cu cineva. Pe scurt, e o treabă deloc anevoioasă, iar dacă primiți această îndatorire, vă voi trimite lunar câte zece lire. Numele meu nu vi-l voi spune.

— Dacă nu glumiți, — răspunse Eve, nespus de uimit de ciudata ofertă, — atunci sunt gata să uit chiar și de numele meu. Dar, spuneți-mi, vă rog: cât timp va dura această binefacere?

— E tainic. Poate un an, poate întreaga viață.

— Cu atât mai bine. Însă — îndrăznesc să întreb — de ce aveți nevoie de această stranie lumină verde?

— Taină! — rosti Stilton. — O mare taină! Lampa va fi semn pentru oameni și întâmplări despre care n-o să aflați niciodată nimic.

— Înțeleg. Adică nu înțeleg nimic. Foarte bine; dați banii și să știți că, de mâine, la adresa pe care mi-ați spus-o, John Eve va lumina fereastra cu lampa verde!

Astfel se încheie ciudata învoială, după care vagabondul și milionarul se despărțiră, pe deplin mulțumiți unul de celălalt.

La despărțire, Stilton îi spuse:

— Scrieți pe plicul de „poste restante” așa: „3-33-6”. Să mai știți și asta: nu se știe când, poate peste o lună, poate peste un an — pe neașteptate, deodată, vă vor vizita oameni care vă vor face un om înstărit. De ce și cum, nu am dreptul să vă destăinui. Dar se va întâmpla…

— Drace! — mormăi Eve, privind cabul ce-l ducea pe Stilton și răsucind gânditor bancnota de zece lire. — Ori omul acesta e smintit, ori eu sunt un norocos fără seamăn. Să-mi făgăduiască atâta belșug doar pentru o jumătate de litru de petrol ars pe zi!

În seara următoare, o fereastră de la etajul al doilea al casei posomorâte cu numărul 52 de pe River Street strălucea de o lumină verde, blândă. Lampa fusese așezată chiar lângă sticlă.

Doi trecători priveau un timp fereastra de peste drum; apoi Stilton zise:

— Așadar, dragă Reimer, când vă veți plictisi, veniți aici și zâmbiți. Dincolo de fereastră șade un nebun. Un nebun cumpărat ieftin, pe datorie, pentru multă vreme. Se va îmbăta de urât ori va înnebuni… dar va aștepta, fără să știe ce. Iată-l chiar acum!

Într-adevăr, o siluetă întunecată, rezemată cu fruntea de geam, privea în bezna străzii de parcă ar fi întrebat: „Cine-i acolo? Ce am de așteptat? Cine va veni?”

— Și totuși, și dumneata ești un nebun, dragul meu, — spuse Reimer, luându-și prietenul de braț și atrăgându-l spre automobil. — Ce amuzament e în toată această farsă?

— O jucărie… o jucărie vie, din carne și suflet, — zise Stilton, — cea mai delicioasă dintre desfătări!

II.

În anul 1928, unul dintre spitalele pentru săraci de la marginea Londrei răsuna de țipetele sfâșietoare ale unui bătrân abia adus: murdar, prost îmbrăcat, cu chipul ros de suferință, urla de durere cumplită. Își rupsese piciorul, alunecând pe scara întunecoasă a unei spelunci.

Rănitul fu dus în secția de chirurgie. Cazul se dovedi grav: fractura complicată provocase și ruptura vaselor de sânge.

După primele semne ale unui proces inflamator, chirurgul ce-l examina hotărî că operația era inevitabilă. Aceasta se făcu pe loc; apoi, epuizat, bătrânul fu așezat pe un pat și adormi curând. Când se trezi, îl văzu în fața sa pe același chirurg care-l lipsise de piciorul drept.

— Așa, deci, iată cum ne-a fost dat să ne întâlnim! — rosti doctorul, un bărbat înalt, cu privire tristă și chip grav. — Mă recunoașteți, domnule Stilton? Eu sunt John Eve, acela căruia i-ați poruncit odinioară să vegheze în fiecare seară lângă lampa verde. V-am cunoscut din prima clipă.

— O mie de draci! — bolborosi Stilton, cercetându-l cu uimire. — Cum s-a putut întâmpla asta? E cu putință?

— Da. Spuneți-mi, ce v-a schimbat atât de cumplit viața?

— Am pierdut totul… câteva înfrângeri mari la joc… panica de pe bursă… De trei ani sunt un cerșetor. Iar dumneavoastră? Dumneavoastră?

— Eu am ars lampa aceea ani la rând, — zâmbi Eve, — și, la început din plictis, apoi cu pasiune, am început să citesc tot ce-mi cădea în mână. Într-o zi am dat peste o veche carte de anatomie, uitată pe etajera camerei unde locuiam, și am rămas uluit. În fața mea se deschidea o țară fascinantă, plină de tainele trupului omenesc. Ca un amețit, am stat toată noaptea aplecat asupra cărții, iar dimineața m-am dus la bibliotecă și am întrebat: „Ce trebuie să învăț pentru a deveni doctor?” Răspunsul a fost batjocoritor: „Învățați matematică, geometrie, botanică, zoologie, morfologie, biologie, farmacologie, latina și câte altele.” Dar eu am stăruit cu încăpățânare, am întrebat mereu și mi-am notat totul cu grijă.

Pe atunci, ardeam lampa verde de aproape doi ani. Și într-o seară, întorcându-mă acasă (nu mai socoteam nevoie, ca la început, să stau încuiat șapte ceasuri fără ieșire), am văzut un bărbat cu joben care privea spre fereastra mea luminată cu un fel de dispreț amestecat cu necaz. „Eve e un prost desăvârșit! — mormăia acel om, fără să mă observe. — Așteaptă minuni făgăduite… da, el măcar are speranță, iar eu… eu sunt aproape ruinat!” Erați chiar dumneavoastră. Și ați mai adăugat: „O farsă stupidă. Nu merita banii aruncați.”

Aveam strânse destule cărți pentru a învăța, a învăța și iar a învăța, cu orice preț. Atunci, pe stradă, eram cât pe ce să vă lovesc, dar mi-am amintit că, prin batjocoritoarea dumneavoastră generozitate, aveam să ajung un om cu educație…

— Și mai departe? — întrebă încet Stilton.

— Mai departe? Bine. Dacă dorința arde puternic, împlinirea nu întârzie. În aceeași locuință cu mine trăia un student care s-a îndurat de soarta mea și m-a ajutat ca, după un an și jumătate, să trec examenele pentru a intra la colegiul de medicină. După cum vedeți, nu m-am dovedit lipsit de puteri…

Se lăsă o tăcere.

— N-am mai privit de mult spre fereastra dumitale, — grăi Stilton, cutremurat de povestea lui Eve, — de mult… de foarte mult timp. Și totuși, acum mi se pare că acolo încă arde lampa verde… lampa ce luminează bezna nopții. Iartă-mă.

Eve scoase ceasul.

— Zece fix. E timpul să dormiți, — îi spuse el. — Probabil, peste trei săptămâni veți putea părăsi spitalul. Atunci telefonați-mi — poate că vă voi da o slujbă în ambulatoriul nostru: să înregistrați numele bolnavilor care vin. Iar când coborâți scări întunecoase, aprindeți… măcar un chibrit.

11 iulie 1930

$¢$

 IN MEMORIAM IOAN GYURI PASCU

"Daruind vei învăța să mulțumești. 

Mulțumind vei învăța să primești. "

Eu cer de la Cer și Cerul îmi dă 

tot ce-i cer, dacă știu cum să cer. "

✍️Ioan Gyuri Pascu-

Ioan Gyuri Pascu (nume real: Ioan Ghiurico Pascu), muzician şi actor român, membru al grupului de umor “Divertis”, s-a născut în localitatea Agnita (judeţul Sibiu), la 31 august 1961, şi s-a stins în Bucureşti, la 26 septembrie 2016.

La 9 ani a început studiul pianului şi a cântat în corul şcolii (cu voce de soprană).

În clasa a V-a, a renunţat la pian, a început să joace handbal la amatori şi şi-a încercat norocul la actorie.

La chitară a învăţat să cânte singur.

În 1977 s-a lansat în cariera muzicală, abordând de-a lungul timpului diverse genuri muzicale: pop, rock, blues şi reggae.

Asista la concertele Cenaclului “Flacăra”, asculta muzica din Occident, participa activ la brigada culturală a UTC, scriind şi interpretând primele sale cântece folk-rock.

A debutat ca actor amator, într-o piesă şcolară jucată pe scena Casei de Cultură din oraş.

Între 1978 - 1980, a cântat alături de formaţia “Trandafirii negri”, cu banii câştigaţi cumpărându-şi prima chitară acustică.

În 1980 a fost respins la examenul de admitere de la Facultatea de Teatru din Târgu Mureş.

A fost strungar, a făcut armata (alături de alţi muzicieni înfiinţând formaţia “Fundal”, cu care a participat la Festivalul “Cântarea României”), apoi a revenit la Mediaş.

A fost descoperit de Radio Vacanţa şi invitat să cânte la concerte pentru tineri, inclusiv în cadrul Cenaclului “Flacăra” şi la spectacolele “Scânteii Tineretului”.

În 1984 s-a mutat la Cluj, a intrat la Facultatea de Litere şi s-a alăturat trupei de teatru a facultăţii - “Ars Amatoria şi Fiii”.

Din 1987 a intrat în grupul „Divertis” şi, în acelaşi an, Andrei Partoş l-a invitat să cânte la Festivalul de Muzică de la Deva.

Între 1988 - 1989, a predat limba şi literatura română la şcoala din Ulmu (Călăraşi), dar a renunţat la cariera didactică, pentru a se dedica celei muzicale şi colaborării cu “Divertis”.

Spre sfârşitul lui 1990, grupul a apărut pentru prima dată la Televiziunea Română.

Până în 1992, Gyuri a lucrat ca redactor la TVR.

În anii ’90 a înfiinţat formaţiile The Blue Workers şi Pacific, al căror solist a fost, precum şi propria casă de discuri - Tempo Music.

În 1993 a lansat primul album - “Mixed Grill”, piesa “Ţara arde şi babele se piaptănă” fiind nominalizată drept cea mai bună din acel an (“Evenimentul Zilei”), Radio Contact oferindu-i şi un premiu.

În 1995, la Festivalul “Cerbul de Aur”, a primit Trofeul pentru “Cel mai bun album”, din partea revistei “Actualitatea Muzicală”.

După 1997, Gyuri a renunţat pentru o vreme să mai cânte, intensificându-şi activitatea de producător muzical.

A marcat împlinirea a 20 de ani de carieră muzicală susţinând concerte în mai multe cluburi de provincie, iar din 2003 a devenit gazda talk show-ului “Taverna”, la TVR.

De altfel, el a colaborat cu diverse posturi de televiziune şi, de asemeni, a fost jurnalist şi comentator sportiv.

În 2007 s-a despărţit de grupul “Divertis” şi, în acelaşi an, a jucat în producţia “Mai cântă o dată, Sam!”.

A mai jucat în filmele: “O vară de neuitat”, “Corul pompierilor” şi “Occident”, în documentarul “Utopia impusă”, în serialul TV „Vine poliţia!”, în spoturi publicitare, precum şi în piese de teatru (“Take, Ianke şi Cadîr”, “O noapte furtunoasă”, “Vicontele”, “Din adâncuri”, “Azilul de noapte”), la unele asigurând chiar şi coloana sonoră.

În 2011 a fost gazda inaugurării Cluj Arena, a călătorit în SUA, a susţinut recitaluri, a lansat un nou album, a apărut în scurt-metrajul “Loto”.

În 2013 a lansat un volum de poezii, a jucat în piesa “Clipe de viaţă”, a luat parte la Festivalul de muzică folk “Gărâna”, a susţinut concerte prin ţară alături de The Blue Workers.

În 2014 a participat la înregistrarea spectacolului radiofonic “Henric al V-lea” (premiat de UNITER), a jucat în piesa “Eternul spectator”.

Din 2015 a început să joace în piesa “4X4 personaje”.

În februarie 2016 a susţinut spectacolul “Repetiţie în Casa Inimii”, cu versuri şi muzică din creaţia proprie, iar în aprilie a jucat în 0Revelion cu Dumnezeu”.

A scris mai multe cărţi de spiritualitate, dar şi două cărţi pentru cei mici.

În august 1993 s-a căsătorit cu Daniela Marin, în 1997 s-a născut fiica lor - Ana Iarina, iar în 2009, cuplul a divorţat.

La finele lui 2010, Gyuri a suferit un atac cerebral, dar a reuşit să se recupereze.

În toamna lui 2016, un infarct miocardic i-a adus sfârşitul.

Pios omagiu!🙏

$$$

 L' enfer, c'est les autres."

— Jean-Paul Sartre

"Lasciate ogni speranza, voi ch'entrate."

— Dante

    Iată că moare un inginer și ajunge la Porțile Raiului. Era ortodox (catolicii și ceilalți merg în Paradis).

La sosire acolo, ce să vezi ? Îl caută, îl tot caută Sfântul Petru prin catastife, prin hârtii îngălbenite, agende și mai vechi, caiete, da' nu-l găsește deloc și atunci îi spune resemnat inginerului : 

— Îmi pare rău, știu că ai fost un om bun, dar nu ești pe nici o listă, nu pot să te las să intri. Știu, aici era locul tău, dar... trebuie să te duci jos, în Iad.

Omul, ce să mai zică, îşi ia bocceaua şi coboară pe scara de serviciu direct în Iad, unde este acceptat fără toate formalitățile cele divine de trigonometrie administrativă, însă fiind necunoscut și neluat în evidență nu e afectat într-un limb anume și rămâne, fără regrete, în Purgatoriu. Nu trece multă vreme și inginerul, cam rătăcit pe acolo (Iadul, se știe, e un loc cam nesigur) și sătul de mizeriile specifice Iadului, deși era acceptat la popota ofițerilor draci, se pune pe treabă și începe să proiecteze diverse îmbunătățiri. Găsise și niște rumânuri cumsecade, rătăciți și ei pe-acolo, foști emigranți alcoolici, nu foarte încărcați cu păcate (o nevastă bătută, băutură ieftină - să știți că tot păcat e și ăsta, apoi niște cuie furate de la patron, alea-alea), dar care-și pierdeau timpul prin infernalele anticamere întunecoase ale Iadului în așteptarea unei destinații definitive. Băieți harnici și cu o serioasă experiență terestră, Anglia, Italia, Spania, Germania...

Cu trecerea timpului în Iad încep să apară anumite îmbunătățiri, să beneficieze de ISO 9000, SAP, control de fluxuri de cenușă, aer condiționat, cuptoare și cazane de smoală cu alimentare automată, closete japoneze cu autospălare, sala mașinilor de tortură devine modernă, programe de siguranță și prevenire a celor mai drăcești accidente (există și drăcușori necalificați), scări rulante, rețele de comunicații cu fibră optică, programe de mentenanță predictivă, sisteme de control field bus și Hart, acces pe bază de amprente sau puls, wifi, iPod-uri etc... 

Într-o bună zi, Dumnezeu care e sus și vede (era însorit și senin), îl sună pe Satana pe telefonul roșu și-l întreabă de una-alta, ca între băieții care au reușit în afaceri și, făcând pe dezinteresatul superior, numai ce zice: 

— Ei, cum mai e pe la voi, cum merg lucrurile acolo "jos"? 

   Îi răspunde chiar Scaraoțchi, himself, așa, de-al dracu': 

— Suntem pe cale să ne certificăm ISO 9.000, 14.000, 18.000, 21.000, avem un sistem de control de flux al cenușii, aer condiționat, closete cu drenaj prin infraroșii, scări rulante cu limitatoare automate de sarcină, termopane cu viziune submarină, echipament domestic pentru eficiența energetică, internet la liber... foarte drăcos totul...

Până și eu am publicat prima versiune a paginii mele pe web.

  La care Dumnezeu tună cu fulgere prin telefon :

— Ceeeeeeee ?! Vrei să spui că ții cumva la tine un inginer de la noi ?!

 Scaraoțchi, cu un tupeu cât se poate de diabolic, îi răspunde : 

— Daa ! Da' de ce întrebi, boss ? 

— Așa ceva nu se poate admite ! Ce face un inginer în Iad ? Locul lui nu este în Iad. Inginerii merg dintotdeauna în Rai, omul ăsta e de la noi. Să mi-l trimiți imediat aici, m-ai auzit ? 

— Nici să nu visezi așa ceva, firea-aș eu al dracu', - zice diavolul malițios, - inginerul va rămâne cu mine pentru eternitate (limbaj catolic insolent, în locul expresiilor ortodoxe cuviincioase ca "veci”, “pururea" sau “pe vecie"). 

— Trimite-mi-l imediat sau... sau TE DAU ÎN JUDECATĂ ! 

 La care Satana începe să râdă sardonic și în hohote drăcești : 

— Nu, zău, chiar așa ?!

Da' ce-s eu, bunul Dumnezeu ?!... și, à propos, că devine interesant, DE UNDE O SĂ SCOȚI TU ACUM UN AVOCAT ?!

— Nicolas Fouquet