$$$

 

DRAGOSTE, SEX ȘI DOMINAȚIE ÎN NOMENCLATURA COMUNISTĂ

Comuniştii au făcut şi dragoste, nu doar război. Au făcut dragoste din pasiune arzătoare, din viciu, ca răzbunare ori, pur şi simplu, pentru că se putea. Vă prezentăm câteva dintre umbrele inimilor acestor oameni fără inimă. Amor nebun din vremea comunismului înstrăinat lui Stalin. 

„Nu mă puteam despărţi de partid cum nu se pot unii despărţi de femeia vieţii lor: hoaţă, curvă şi sperjur“ – această vorbă de duh a intelectualului comunist Belu Zilber descrie perfect felul în care puterea, viciile şi desfrâul s-au încrucişat în rândul nomenclaturii. Iar istoriile născute din aceste încrucişări arată, a câta oară?, în toată goliciunea sa, meschinăria regretabilă a celor puternici. Şi, poate cel mai regretabil, îi banalizează pe aceştia până la stupoare, reuşeşte ca unul dintre puţinele lucruri care-i face oameni să fie atât de inuman.

1. Teohari Georgescu (foto), primul ministru comunist de Interne, era reputat în epocă pentru rutina sa obscenă. Zeci de secretare din minister au trebuit să-i accepte avansurile. Soţiile şi fiicele multor deţinuţi politici erau obligate să i se dăruiască în schimbul eliberării soţilor şi taţilor. Bărbatul şi-a părăsit nevasta care-i aducea rufe curate în vremea în care putrezea în puşcăriile interbelice pentru a cuceri nevasta altuia.

2. Vasile Luca era unul dintre comuniştii cu o extinsă istorie personală a bolilor venerice. Contractase sifilis în interbelic, când singurele îmbrăţişări de care putea avea parte erau ale prostituatelor de pretutindeni.

3. Sifilis avea şi Chivu Stoica (foto), bărbatul căruia Gheorghe Gheorghiu-Dej i-a încredinţat, chiar şi simbolic, funcţia de şef al statului. Ultima sa soţie spune că, din 1971, după ce suferise un infarct, a mai început să ierte femeile cu care se intersecta. Cei doi erau căsătoriţi din ’65. Totuşi, se pare că, în 1975, cu puţin timp înainte ca bărbatul să moară, îşi angajase o „soră medicală“ cu servicii complete. Andrei Lupu, fiul ilegalistului Petre Lupu, spune că o potenţială impotenţă în faţa tinerei l-ar fi frustrat atât de tare încât s-ar fi sinucis. Oricum, Chivu Stoica, mai fusese căsătorit cu Ernestuia Orânştaiu şi cu Ecaterina Micu-Klein (Tina Chivu). Dar mai plecase acasă, de la Consiliul de Miniştri, cu câteva secretare.

4. Sifilis avea şi Remus Koffler, fostul gestionar al banilor comunişti. Contractase boala în 1920, în Berlin, în urma primei sale relaţii cu o femeie. Episodul e descris cu dezamăgire: „Am făcut cunoştinţă cu o fată pe care am adus-o acasă, dar faţă de care am fost impotent, ceea ce m-a descurajat“. Bărbatul îşi va construi apoi un istoric semnificativ al intimităţii neînţelese. De pildă, îi plăcea să-şi vadă soţia făcând sex cu străini. Asta îl stimula pe el, depotrivă vizual şi sexual.

5.  Şi lui Petru Groza, primul premier al României comuniste, întâlnirea cu femei i-a adus gânduri secunde. Prima dată când îşi doreşte o fată primeşte următorul răspuns din partea mamei: „Ce? Vrei căsătorie? Mai întâi şterge-te bine la nas şi du-te la şcoală înainte“. Mai încearcă o dată să-şi ia nevastă, dar nu mai ajunge la cununia civilă pentru că îl furaseră petrecerile cu tovarăşii. Pare familistul convins, dar nu e chiar aşa. Deşi până la urmă reuşeşte să se căsătorească, asta nu-l împiedică să aibă o scurtă, platonică, dar profundă idilă cu Elena Lupescu. Se întâlneau adesea pe Calea Victoriei şi-şi fixau privirile. Femeia are nonşalanţa de a-i trimite bărbatului o scrisoare chiar acasă la soţia sa. „E noapte, e ora două, somnul mă cuprinde. Îmi lipsesc privirile pe care le prindeam în plimbările noastre de pe Cale“. Semnat: „Ea“. Scrisoarea era în franceză. Peste doi ani, femeia fuge cu Carol la Paris.

6. Constantin Pârvulescu (foto), fostul şef al cadrelor comuniste, aproape că a prezidat comisii de control ale doamnelor care-şi semnau adeziunea în dormitorul său. Mai întâi, şi-a luat o nevastă rusoaică. Aceasta i-ar fi dăruit şi un copil. Apoi, s-a căsătorit cu Suzana Bereş, dar relaţia n-a rezistat mult pentru că femeia a murit. Se apropie însă de Ana Toma, fosta soţie a lui Sorin Toma, redactor-şef la „Scânteia“, şi viitoare soţie a lui Gheorghe Pintilie, numit Pantiuşa, primul şef al Securităţii. Sedus, probabil, de farmecul „tovarăşei Anuţa“, pierde mai multe documente de partid pe bancheta din spate a unui taxi. În urma incidentului, mai mulţi comunişti sunt arestaţi. După idila dublu-eşuată cu Ana Toma, Pârvulescu se mai căsătoreşte de trei ori. Mai întâi cu Tudora Dorina-Stoian, „o tânără ţărancă arătoasă“, după cum o descrie comunistul Pavel Câmpeanu. Apoi, încă o dată, însă femeia a rămas necunoscută publicului. Şi încă o dată, la 85 de ani, când devine soţul legitim al Tudorei Costache.

7. Spionul sovietic Petre Petrescu (foto), născut Petea Goncearuc, este un alt colecţionar. Nu ratează niciun moment. De pildă, în august 1944, când e eliberat din puşcărie, într-un tren de marfă pe direcţia lagărul de la Caransebeş-Bucureşti, bărbatul reuşeşte să-i fure de sub nas cea mai frumoasă blondă din vagon lui Iosif Chişinevschi, şeful propagandei comuniste. Nu stă mult cu femeia. Deşi e căsătorit, cu un copil acasă, se îndrăgosteşte de o subordonată de-ale sale, măritată şi ea. Soţul acesteia, angajat al Serviciului Special de Informaţii. Comunistul şi colega sa îşi părăsesc partenerii de viaţă, se mută împreună. Fostul soţ al celei cu care Petrescu împarte de-acum patul e arestat. Mai mult, tatăl acesteia, fost ofiţer superior în Marele Stat Major din vechiul regim, deci perceput drept „fascist“ de comunişti, e eliberat din închisoare. Comunistul are legături la fel de amoroase şi cu femeile anchetate şi reţinute de autorităţile comuniste – conduce singur anchetele acestora şi apoi le pune în libertate.

Multe dintre aceste episoade de deocheat film horror au trecut testul timpului mai ales prin absurdul afectiv care le este numitor comun. Sunt ştiute astăzi şi ca urmare a unuia dintre obiceiurile cel mai bine însuşite de români în epoca lui Nicolae Ceauşescu – delaţiunea. Motivaţia e simplă: în lupta pentru putere, războaiele puteau fi duse pe orice front. Totuşi, rămâne această ironie rece: în timp ce orice deviere de la morala şi educaţia marxist-leninistă putea fi – şi chiar a fost – caz de condamnare la moarte, devierea de la bunul-simţ al propriei intimităţi era tolerată cu relaxare. În economia eticii aplicate propriei persoane, mulţi dintre liderii comunişti s-au dovedit a fi excelenţi antreprenori.

Celelalte compromisuri ale lui Pătrăşcanu

Lucreţiu Pătrăşcanu s-a dedicat trup şi suflet Partidului. A crezut în comunism şi în el însuşi. Vă prezentăm celelalte compromisuri pe care acesta le-a făcut. În cercuri mai intime, dar mai diverse. E vorba despre câteva, o mică parte a femeilor din viaţa lui Lucreţiu Pătrăşcanu.

Elena Filipovici, ilegalista cu doruri multe. În anii ’20, iubita oficială a lui Lucreţiu Pătrăşcanu este Elena Filipovici (foto), ilegalistă conectată la caracatiţa muncitorească de la Viena la Moscova.

„Îmi dai o întîlnire, nu vi, de ce n-ai venit, o, poate să fie o mie şi una de cauze; eu nu văd decît una: ce plăcere pot să-ţi dau eu ţie! Îmbrăţişări, dragoste, sărutări? Asta plictiseşte, mai cu seamă cînd n-au şi ele rafinamentul care place unui om ca tine […] Cele mai pline sărutări, Leanca ta“, îi scrie comunista lui Pătrăşcanu, la 29 mai 1924.

Pătrăşcanu nu-i scrie Elenei, ceea ce duce la noi scrisori pe care comunista i le trimite persoanei iubite. „Ori cît te-aş supăra, vreau să fiu sinceră mai cu seamă că în ruptul capului n-aş vrea să-mi rămîie în locul dragostei ce o am pentru tine o părere de rău sau impresia că m-am înşelat asupra caracterului tău […] Ai încredere că-ţi voi scrie. De ai şti cît te doresc“, îi explica Maria Ciobanu (n.r. numele conspirativ al Elenei Pătrăşcanu) lui Andrei (n.r. – unul din numele conspirative ale lui Pătrăşcanu), pătimaşă, dragostea arzătoare pe care i-o poartă, într-o scrisoare din 26 iulie 1924.

Relaţia celor doi comunişti se va încheia în toamna anului 1924. Elena îl va urî tot restul vieţii sale. Prin 1935, la Viena şi la Praga, femeia se aruncă în braţele lui Marcel Pauker (n.r. – soţul Anei Pauker), spune istoricul Cristina Diac, citând documentele de la ancheta lui Marcel Pauker din 1937. Mai târziu, tot Elena Filipovici devine amanta lui Stefanski-Gorn, conducătorul partidului între 1932 şi 1934 şi, cel mai probabil, şi a lui Nicolae Goldberger.

Doamnele din subteranele politicii româneşti, la fel de graţioase şi la începutul anilor '30. „Fără teama de siguranţele şi puşcăriile boerilor“, potrivit notei olografe de pe verso. De la stânga la dreapta: 1. Ghizela Goldstein; 2. Elena Filipovici (amanta lui Lucreţiu Pătrăşcanu. În scrisorile dintre cei doi, femeia încheia adesea: „Leanca, încă cu totul a ta“. Ea nu a fost a lui până la sfârşit. E o dramă); 3. Riva Fischman-Vasilescu (soţia lui Vas Vasia); 4. Jenny Doreanu-Kipperwasser (soţia lui Nic Doreanu); 5. Mendilovici (sora lui Ion Dick-Dicescu, zis Ivan Osipovici Dic, născut în familia unui zgrav, corespondent militar al ziarului „Adevarul“ în 1916, împuşcat pe 4 ianuarie 1938.); 6. Bella Rabinsohn (sora comunistei Ana Pauker, despre care revista „Time“ spunea că nu-i plac savarinele); 7. Lotty Foriş (născută Şarlota Csere, prima soţie a lui Ştefan Foriş şi amanta avocatului Iosif Şraier, apărătorul soţului său în anumite procese şi şeful Biroului Juridic al Partidului Comunist din România. În 1935, când soţul său e în închisoare, Lotty îi dăruieşte un copil lui Iosif. După 1944, avocatului libertin îi este intentat un proces. Bărbatul fuge din ţară. Aceasta îi este soarta.) FOTO: ANIC, Fond 95, Dosar 54

Anca şi definiţia dragostei. În 1923, la 23 de ani, Pătrăşcanu trimite o scrisoare tocmai de la Leipzig, unde studia dreptul şi economia. Îi scrie unei amante din Bucureşti despre cât durează dragostea şi despre raţiunea iubirii şi a politicii: „Dragă Anca, [...] Atâta timp cât vom mai avea ceva să ne spunem, cât timp vom gândi împreună şi vom simţi împreună. [...] Pe urmă ne vom strânge prieteneşte mâinile ca toţi oamenii înţelepţi, care ştiu că tot ce are un început are şi un sfârşit şi fiecare dintre noi va apuca drumul lui. În dragoste, ca şi în politică, trebuie să ştii unde să te opreşti“. Pătrăşcanu n-a ştiut.

Dezamăgirea Evei, iubita abandonată. Polonia, Bialystok, 13 februarie 1924. „Dragă Lucreţiu (am scris corect numele tău?), [...] mă bucură că ne aflăm din nou în relaţii prieteneşti şi probabil suntem prieteni şi mai buni decât am fost până acum. [...] Eu cred, Lucreţiu, că tu ai putea să mă iubeşti. Îţi pui şi tu întrebarea dacă eu aş putea să te iubesc? Acum îţi voi arăta ceea ce pentru mine înseamnă iubire. Este ciudat că un cuvânt cuprinde în sine sensuri atât de diferite. Pentru unul, iubirea este pasiune, pentru altul – afecţiune, pentru al treilea – doar plăcere fizică ş.a.m.d. Pentru mine, iubirea însemnă armonie, înţelegerea între doi oameni liberi, care tind unul spre celălalt şi se contopesc. [...] Trebuie să remarc în treacăt că eşti un băiat extrem de «capricios», (dacă se poate spune aşa)“. Printre rândurile acestei pasionale depeşe găsite în dosarul lui Pătrăşcanu de la Siguranţă se citeşte, de fapt, dezamăgirea Evei. Este, în fapt, încheierea amicală a unei iubiri consumate la Leipzig fără prea multe cuvinte.

Burgheza Rozalia Winkler. Legătura lui Pătrăşcanu cu Rozalia Winkler este una veche şi specială. Rozalia, aflată în plin proces de divorţ cu medicul Winkler din Oradea, îl cunoscuse pe Pătrăşcanu în 1928, la Cluj. Femeia era pe atunci logodnica numitului Desideriu Szanto, judecat pentru complot comunist, iar Pătrăşcanu era avocatul ultimului bărbat. Recunoştinţa pentru serviciile avocăţeşti s-a transformat mai întâi într-o strânsă prietenie şi, apoi, a degenerat într-o puternică legătură intimă. Deşi par încurcate căile dragostei în vremea comunismului în ilegalitate, situaţia este, de fapt, mai simplă: relaţiile dintre Lucreţiu şi Rozalia se consumau episodic, în funcţie de oportunităţi. Iar dragostea n-are nimic conspirativ. Totuşi, nici măcar cu Rozalia, Pătrăşcanu nu poate să-şi depăşească prejudecăţile. „Am susţinut întotdeauna şi afirm şi acum că sunteţi o persoană distinsă, o femee extraordinară, o femee cu adevărat bine (scuză-mă dacă felul meu de a vedea lucrurile este puţin stingherit; faptul acesta nu vă împiedică să fiţi o persoană din mica burghezie, ceeace nu este o jignire la adresa Dvs., ci un fapt, din păcate, «istoric»)“, îi scrisese Pătrăşcanu femeii.

Herta Schwamen, ultima femeie. Herta Schwamen (foto), născută în Cernăuţi, era artist scenograf şi fidelă ideilor de sânga. Era cu aproape 15 ani mai tânără decât Pătrăşcanu. Cei doi se cunosc în 1936, când femeia se întoarce în Bucureşti de la Viena. După trei ani, Herta şi Lucreţiu se căsătoresc. Nu fără piedici. În 1939, în timpul guvernării Cuza-Goga, căsătoriile între evrei şi români nu erau admise. Aşa că Herta este botează „Elena“ de către părintele Gala Galaction. În cercuri intime, cei doi îşi pun unul altuia nume ruseşti: Saşa, respectiv Andrei, primul nume de ilegalist al lui Lucreţiu. Elena pare femeia care încheie şi stilul de viaţă aventuros al lui Pătrăşcanu – în orice caz, este ultima sa femeie „oficială“.

Un admirator pragmatic al baletului

În 1938, puşcăriaşii Gheorghe Gheorghiu-De (penitenciarul Doftana) şi Elena Sârbu (penitenciarul Dumbrăveni) schimbă câteva telegrame şi hotărăsc să se căsătorească. Din fitece motive, însă, cununia nu mai are loc. Femeia se va mărita, anul următor, cu Pavel Ştefan, fost ministru de Interne al României. Bărbatul îi trimitea lui Dej pachete la puşcărie, se ştiau, erau tovarăşi. După evadarea din închisoare, sora presupusei mirese de la Dumbrăveni devine amanta oficială a lui Dej. Pe femeie o cheamă Maria (Marusia Sârbu) şi este şi sora Victoriei Sârbu, asistenta şi amanta lui Ştefan Foriş, liderul comuniştilor în interbelic. Foriş, însă, îl duşmăneşte pe cumnatul său, Ştefan Pavel, lucru care va afecta relaţiile din ambele cupluri.

Gheorghiu-Dej nu ar fi fost la primul mariaj. Mai fusese căsătorit cu Maria Alexe, fiica unui sifonar de pe strada Balaban, din dealul oraşului Galaţi. Mariajul proletar între electrician şi casnică nu durează însă mult: în 1931, când bărbatul e mutat la Dej, Maria divorţează pentru a se căsători, la rândul ei, cu un jandarm. A ales, probabil, siguranţa.

După 23 august 1944, statutul lui Gheorghiu-Dej se schimbă la 180 de grade. Bărbatul are acum un statut de care, chiar şi în relaţia cu femeile, va profita din plin. Se pare că Dej era un admirator pragmatic al fetelor din corpul de balet al maestrului Constantin Tănase, actorul despre care există bănuiala că ar fi fost „sinucis“ de către comunişti. Printre acestea, cele mai importante cuceriri sunt Elvira Godeanu şi Dina Cocea. Dar Dej, potrivit cu învăţătura marxist-leninistă, este „internaţional“. O curtează cu succes pe una dintre vedetele cinematografiei, Michele Morgan. „Gheorghiu-Dej a fost un fustangiu, i-au plăcut femeile, a avut multe amante. De obicei îşi alegea dintre actriţe. Era un om mai de viaţă, căruia îi plăceau şpriţul, lăutarii“, explică istoricul Stelian Tănase.

$$$

 LOUIS ARAGON

Louis Aragon s-a născut la Paris pe 3 octombrie 1897. A fost un copil nelegitim. Mama sa, Marguerite Toucas, avea douăzeci și patru de ani. Tatăl său, Louis Andrieux, avea cincizeci și șapte de ani, era căsătorit și urma o carieră de prefect și adjunct de poliție. Așadar, nu l-a recunoscut pe copil, ci a devenit tutorele său și și-a ales prenumele, Louis, același cu al său, și numele de familie, Aragon, în memoria Spaniei, unde fusese ambasador.

Louis Aragon a fost un elev strălucit, care a scris primele sale romane la vârsta de șase ani, apoi a obținut o licență în latină și științe în 1915. A început să studieze medicina. În 1917, l-a întâlnit pe André Breton. Admirația lor comună pentru Mallarmé, Rimbaud, Apollinaire, Jarry și Lautréamont i-a legat de prietenie. Mobilizat în acel an, abia înainte de a pleca pe front ca medic auxiliar s-a văzut „împins cu adevărul” despre povestea de dragoste din familie, a aflat seria de minciuni în care își trăise întreaga copilărie. Pe front, a dat dovadă de o conduită eroică care i-a adus Crucea de Război. A participat la ocuparea Alsaciei și apoi a Saarului de către trupele franceze. După război, l-a întâlnit din nou pe André Breton în 1919, în compania lui Philippe Soupault. Toți trei au fondat revista cu titlul antifrastic de „Literatură”. Tristan Tzara a ajuns la Paris în 1920 și s-a alăturat mișcării Dada. Confirmându-și vocația de scriitor, a publicat: „Foc de tabără”

În 1921, procesul Barrès l-a separat definitiv pe Tzara de grupul format din Breton, Éluard, Soupault, Aragon… care aveau să fondeze mișcarea suprarealistă. Apoi a fost implicat în toate experimentele, cercetările, provocările și scandalurile. Poeziile sale din această perioadă au contribuit la eliberarea de constrângerile formelor poetice tradiționale, dar s-au distins totuși de cele ale celorlalți suprarealiști prin eleganța lor, adesea la granița cu prețiozitatea, și prin lirismul lor. Și, deja, nemaifiind total fidel dogmelor suprarealismului, simțindu-se repede înghesuit în această biserică al cărei papă îl făcuse Breton, demonstrând diversitatea talentului său, scriind „pentru a se contrazice”, a lucrat mereu, o poziție paradoxală, pentru a deborda o mișcare din care era totuși unul dintre lideri.

Deja un poet foarte apreciat, Aragon s-a dovedit a fi un scriitor talentat odată cu publicarea primului său roman, Anicet ou le Panorama (1921) .

În 1928, privirea sa a întâlnit-o pe cea a unei tinere scriitoare ruse, Elsa Triolet, dragostea vieții cu care s-a căsătorit în 1939 și căreia i-a dedicat Ochii Elsei.

Jurnalist la L'Humanité, a vizitat URSS în numeroase ocazii. A publicat multe romane, de la Le Monde Réel la Les Voyageurs de l'Impériale , până în 1940 l-a readus la viață pe poet. Inimă frântă , Brocéliande sau Diana franceză îl fac sufletul Rezistenței.

Alte opere majore ale lui Louis Aragon includ: Aurélien (1944), Romanul neterminat (poezie autobiografică, 1956), Săptămâna Mare (1958), Elsa (poezie 1959), Nebunul Elsei (poezie, 1963), Parisul este doar al Elsei (poezie, 1964), Crima (1965), Blanche sau uitarea (1967), Adevărata minciună (1980)...

Louis Aragon a murit la Paris în 1982.

$$$

 OZZY OSBORNE - R.I.P.

Cântărețul, care a devenit ulterior celebru în reality show-ul The Osbournes, a murit la mai puțin de trei săptămâni după concertul de pensionare.

Alexis Petridis despre Ozzy Osbourne, Prințul Întunericului al oamenilor, care a dus heavy metal-ul în lumină

Ozzy Osbourne: o viață în imagini

Ozzy Osbourne, a cărui imagine veselă din „Prințul Întunericului” l-a transformat într-unul dintre cei mai emblematici soliști rock din toate timpurile, a murit la vârsta de 76 de ani.

O declarație a familiei Osbourne spune: „Cu mai multă tristețe decât pot exprima simplele cuvinte, trebuie să vă anunțăm că iubitul nostru Ozzy Osbourne a decedat în această dimineață. A fost alături de familia sa și înconjurat de dragoste. Rugăm pe toată lumea să respecte intimitatea familiei noastre în aceste momente.” Nu a fost precizată cauza decesului, deși Osbourne a suferit de diverse forme de probleme de sănătate în ultimii ani.

Osbourne a fost una dintre cele mai notorii figuri din lumea rockului: un inovator al cărui vaiet straniu a contribuit la lansarea heavy metalului, un showman care odată a mușcat capul unei bâte pe scenă, un dependent pe care abuzul de substanțe l-a determinat să încerce să-și ucidă soția și, mai târziu, o vedetă de reality TV foarte iubită pentru nedumerirea sa față de viața de familie din emisiunea The Osbournes.

Moartea sa survine la mai puțin de trei săptămâni după retragerea sa din muzică. Pe 5 iulie, Osbourne s-a reunit cu colegii săi de trupă originali în grupul pionier Black Sabbath pentru prima dată din 2005, pentru Back to the Beginning : un concert de adio cu vedete, la care au participat unele dintre cele mai mari nume din muzica metal. „Am stat în pat șase ani și habar n-aveți cum mă simt”, a spus el publicului în acea seară, referindu-se la problemele extinse de sănătate, inclusiv o formă de Parkinson și numeroase operații la coloana vertebrală. „Vă mulțumesc din adâncul inimii mele.”

S-a născut John Michael Osbourne în Aston, Birmingham, în 1948, fiul unei perechi de muncitori la o fabrică. A avut o educație dificilă. Pe lângă faptul că a trăit într-o sărăcie relativă, la vârsta de 11 ani a fost abuzat sexual în mod repetat de doi băieți: „A fost teribil... Părea că durează la nesfârșit”, a declarat el pentru Mirror în 2003. A fost, de asemenea, închis pentru spargere: „Nu eram bun la asta. Al naibii de inutil”, a recunoscut el în 2014 .

Acest mediu industrial, specific clasei muncitoare, a contribuit la sunetul proiectului muzical definitoriu al lui Osbourne, Black Sabbath, al cărui sunet greoi a revoluționat muzica rock britanică. „Am vrut să exprimăm cum ne gândeam despre lume la vremea respectivă”, a declarat basistul trupei, Geezer Butler, în 2017. „Nu am vrut să scriem melodii pop vesele. Le-am dat acea aură industrială.”

Numită după un film de groază cu Boris Karloff, trupa, care îi avea în distribuție și pe Tony Iommi la chitară și Bill Ward la tobe, și-a lansat albumul de debut omonim în 1970, urmat de alte albume considerate pietre de temelie ale genului heavy metal. „Paranoid” (1970) a inclus imnurile Iron Man și War Pigs și a ajuns în fruntea clasamentului albumelor din Marea Britanie, în timp ce sunetul cacofonic și psihedelic al albumului „Master of Reality” (1971) rămâne o influență uriașă asupra sunetului mai lent al doom metal-ului.

Osbourne a înregistrat încă cinci albume apreciate cu grupul, dar a devenit atât de dependent de alcool și droguri încât a fost concediat în 1979 și înlocuit de Ronnie James Dio. În cele din urmă, Osbourne s-a întors în trupă pentru albumul 13 din 2013, care a ajuns în fruntea clasamentelor din SUA și Marea Britanie. Black Sabbath a plecat și în turneu, susținând ceea ce a fost considerat ultimul lor concert la Birmingham pe 4 februarie 2017, înainte de concertul lor de reuniune din 2025.

Osbourne a început cariera solo la scurt timp după ce a părăsit Black Sabbath și, începând cu albumul Blizzard of Ozz din anii 1980 – care a devenit de cinci ori discul de platină în SUA – a lansat 13 albume de studio, cel mai recent fiind Patient Number 9 din 2022.

Cel mai notoriu incident în care a fost implicat Osbourne a avut loc în 1982, când a mușcat capul unui liliac mort, despre care credea că este o recuzită de scenă, în timp ce cânta în Des Moines, Iowa. Ulterior, a mers la spital pentru a primi o inoculare preventivă împotriva rabiei. De asemenea, a susținut – iar acest lucru a fost coroborat de fostul său publicist, Mick Wall – că a mușcat capetele a doi porumbei în timpul unei întâlniri a casei de discuri din 1981, care a eșuat, intenționând inițial să elibereze păsările în semn de pace.

În anii '80 și '90, a avut hituri ocazionale în Top 40 în Marea Britanie, inclusiv Bark at the Moon (1983) și Perry Mason (1995). În cele din urmă, a ajuns pe primul loc în topuri în 2003 cu Changes, un duet cu fiica sa, Kelly, în vârstă de 40 de ani.

Osbourne mai are doi copii cu soția sa Sharon – Jack, 39 de ani, și Aimee, 41 de ani – și doi cu prima sa soție, Thelma – Jessica și Louis. Căsătoria sa cu Thelma se deteriorase din cauza alcoolismului său, iar ulterior a recunoscut că nu-și amintea că s-au născut Jessica și Louis.

În 1982, s-a căsătorit cu Sharon, care își începuse cariera solo după ce cei doi se cunoscuseră cu trei ani mai devreme. Perspicacitatea ei în afaceri, combinată cu popularitatea lui de durată, i-a ajutat să acumuleze o avere uriașă. Ozzfest, festivalul de muzică metal fondat de Sharon în 1996, a fost în turnee în SUA în majoritatea anilor și a avut și apariții în Marea Britanie și Japonia.

În 1989, a fost arestat pentru tentativă de asasinat pe Sharon, strangulând-o în timp ce era beat. El a povestit incidentul într- un interviu din 2007 : „M-am trezit în această celulă mică și singură, cu excremente umane pe pereți – și m-am gândit: «Ce naiba am făcut acum?» ... [Un ofițer de poliție] mi-a citit o foaie de hârtie și a spus: «Ești acuzat de tentativă de asasinat pe doamna Sharon Osbourne». Nu vă pot spune cum m-am simțit. Pur și simplu am amorțit.” Cuplul s-a împăcat ulterior, deși s-a despărțit din nou pentru scurt timp în 2016, după ce Ozzy a fost infidel cu un stilist.

Ozzy și Sharon, împreună cu Kelly și Jack, au apărut în serialul de reality show „The Osbournes” din 2002 până în 2005. Un serial documentar haotic care a urmărit viața domestică a familiei – completat cu terapeuți canini, „doctori vaginali” și un flux nesfârșit de limbaj vulgar imaginativ din partea tuturor – a devenit un succes de audiență și, în 2002, al doilea câștigător al premiului Emmy pentru cel mai bun program de reality show.

Ozzy și-a rupt gâtul, clavicula și coastele într-un accident de ATV petrecut la domiciliul său din Buckinghamshire , în 2003. Sharon a spus ulterior că a încetat să respire timp de un minut și jumătate „și că nu mai avea puls”; i s-a spus, de asemenea, că a fost aproape paralizat în urma accidentului. În 2005, a fost diagnosticat cu sindromul Parkin, care provoacă tremur.

În 2013, după ani de sobrietate, a recunoscut că bea și lua droguri timp de un an și jumătate, dar era hotărât să se abțină din nou, spunând : „Eram într-o situație foarte întunecată și eram un idiot cu oamenii pe care îi iubesc cel mai mult, familia mea.”

În 2019, Osbourne a susținut ceea ce a fost considerat ultimul său turneu mondial, intitulat No More Tours 2. (Și-a anunțat pentru prima dată retragerea în 1992 odată cu turneul No More Tours, dar ulterior și-a schimbat decizia.) Boala l-a obligat să amâne datele europene din 2020. „Se pare că din octombrie, tot ce ating s-a transformat în rahat”, a spus el într-o declarație de scuze - a petrecut și o perioadă de spitalizare pentru a primi tratament pentru o infecție la mână.

În 2020, a anunțat că a fost diagnosticat cu Parkinson, iar în 2022 a fost operat la coloana vertebrală, după ce în 2019 a suferit o căzătură care i-a agravat accidentările anterioare petrecute cu ATV-ul. În 2023, a anulat un turneu în Marea Britanie și Europa din cauza „slăbiciunii fizice”, descriind „trei operații, tratamente cu celule stem, sesiuni nesfârșite de fizioterapie și, cel mai recent, tratamentul revoluționar Cybernics (HAL).

Osbourne a intrat în depresie în timpul tratamentului intensiv, așa cum a descris într-un interviu din mai 2025 acordat ziarului Guardian. „Te trezești a doua zi dimineață și descoperi că altceva nu a mers bine. Începi să crezi că asta nu se va termina niciodată”, a spus el. „Sharon a putut vedea că eram în Orașul Morții și mi-a spus: «Am o idee». A fost ceva care să-mi dea un motiv să mă trezesc dimineața.”

Acesta a fost concertul „Back to the Beginning” care a avut loc la Villa Park în Birmingham, în cadrul căruia Osbourne s-a reunit cu Butler, Iommi și Ward pentru un set de patru melodii, după un set solo de cinci. Osbourne a cântat așezat pe un tron împodobit cu lilieci, dar a oferit o performanță plină de viață, spunând publicului la un moment dat: „Eu sunt Iron Man: înnebuniți-vă!”. Concertul a inclus și interpretări ale unor legende precum Metallica, Slayer și Guns N' Roses.

Elton John s-a numărat printre cei care i-au adus un omagiu lui Osbourne, scriind: „A fost un prieten drag și un deschizător de drumuri imens care și-a asigurat locul în panteonul zeilor rock - o adevărată legendă. A fost, de asemenea, unul dintre cei mai amuzanți oameni pe care i-am întâlnit vreodată. Îmi va fi foarte dor de el.”

$$$

 KRIKOR ZAMBACCIAN, COLECȚIONARUL CARE A ÎNFIINȚAT „ROMARTA”

Krikor Zambaccian a fondat prima consignaţie de artă din țară, Romarta, și a deschis porțile propriei case publicului, transformând-o în muzeu, după ce a colecționat opere valoroase toată viața. Ironic și tulburător, destinul i-a luat vederea în ultimii ani, lăsându-l orb în fața lumii pe care o iubise în culori.

Înainte de a colecționa opere de artă, Krikor Zambaccian a colecționat visuri la Kustenge, orașul cu aer oriental în care s-a născut pe 6 februarie 1889, cu străzi care duc spre mare, cu răsărituri calde și apusuri însângerate, pe care le-a purtat în suflet toată viața. Dar verile fierbinți, răcorite doar de briza mării, și iernile lui Ovidius, când barbarii erau de viscol doborâți, au rămas doar în amintirea copilului care a adunat de pe plajă primele comori. Armeanul Krikor avea să crească în casa părintească de pe strada Mircea cel Bătrân, în zona veche a oraşului, alături de fratele său, Onik. Tatăl său, Hagop, era contabil la o firmă de negoţ cu ţesături, iar mama, Anita, era menajeră.

Adolescența l-a dus la București, unde a urmat cursurile secundare și a reușit să își cultive, treptat, pasiunea pentru artă: mergea la matineele de la Teatrul Național și la concertele de la Ateneu. Apoi, timid, a pătruns într-o lume necunoscută: cea a expozițiilor, unde a descoperit că și omul, cu o pensulă și culori, poate desena tot atât de frumos cum o face natura, că apusurile și răsăriturile le vede fiecare altfel, că un fapt banal, cum ar fi spălatul unui copil, poate deveni o operă de artă, că un câmp plin de flori poate da tot atâta emoție ca și când ai fi în mijlocul lui. „În adolescența mea, când vizitam expozițiile, preferam tablourile după subiectul lor, în gradul în care îmi evocau un sentiment, o scenă mitologică, un peisaj însorit sau melancolic“, mărturisea el.

„Prima mea emoție artistică mare“

Nici nu mai știe când visul s-a transformat în pasiune și, când casa sa a devenit un muzeu. De fiecare dată când era întrebat despre cum a ajuns să colecționeze operele celor mai mari artiști, el răspundea: „M-am născut colecționar. Aşa cum te naști pictor sau poet. Am crescut într-o casă plină de covoare vechi orientale, în care cântau prețioase armonii de coloare. Așa sunt interioarele oamenilor din Orient. Şi de aceea, în sufletul lor, stăruie farmecul colorilor. De aceea am avut din totdeauna o preferință pentru muzicalitatea tonală şi nu m-am împăcat niciodată cu speculațiile lineare din formulele de artă cubistă. Ca licean, am vizitat prima expoziţie de pictură la Bucureşti: expoziția Tinerimii artistice. Studiile universitare mi le-am făcut la Anvers, oraşul lui Rubens şi al lui Van Dyck în care pasiunea mea pentru coloare a găsit un teren prielnic. Prin 1907 l-am descoperit pe Renoir. A fost prima mea emoţie artistică mare. Am văzut nişte «Baigneuses» de Renoir şi luminozitatea paletei, felul de a lucra al impresioniștilor au constituit pentru mine o revelaţie. De atunci am păstrat o preferință nedesminţită pentru pictura luminoasă, optimistă, veselă. Când m-am întors la Constanţa, l-am cunoscut pe Marius Bunescu, înapoiat şi el de la München şi de la Paris, entuziasmat de impresioniști şi mai ales de Claude Monet. Marius Bunescu a făcut pe atunci câteva peisagii admirabile din Constanța, cari s-au pierdut din nefericire în timpul războiului“.

Marius Bunescu (pictor și director al Muzeului Simu, dărâmat de comuniști) i l-a prezentat pe Ion Theodorescu-Sion, care l-a inițiat în arta lui Cézanne, dându-i cărți despre pictura modernă franceză. După Primul Război Mondial, s-a stabilit la București, unde l-a cunoscut pe Pătrașcu și apoi pe ceilalți pictori de la „Arta Română“, pe Iosif Iser, Camil Ressu, Theodor Pallady etc.

Vioara unui neamț

Primele tablouri le-a cumpărat la începutul secolului XX, cu bani de la tatăl său. Vizitând Expoziția Jubiliară de la Palatul Artelor din 1906, Krikor a rămas impresionat de lucrări de Nicolae Grigorescu şi Nicolae Vermont și i-a cerut părintelui 500 de lei pentru a le achiziționa. Apoi, a adunat opere de artă cu ceea ce câștiga el însuși. „Veniturile sale erau obţinute din activităţi comerciale. Avea o firmă înființată încă din 1910, la Constanţa, de către bunicul meu Agop Zambaccian“, povestea nepotul său, Marcel Zambaccian pentru LiterNet.

Alte picturi celebre sau nu la vremea la care le-a achiziționat erau din economii. 

„Economiseam câte ceva din banii pe care mi-i trimitea familia pentru întreținere şi, din când în când, cumpăram un tablou. Nu o dată am cumpărat tablouri de la tineri pe care nu-i cunoştea nimeni şi care mai târziu au ajuns celebri“, mărturisea colecţionarul de artă, citat de publicistul constănţean Simion Tavitian, în volumul „Armenii dobrogeni în istoria şi civilizaţia românilor“.

În colecția sa s-a adunat, an după an, tot ce putea artistul să picteze mai frumos. „În 1914 am cumpărat câteva tablouri de Marius Bunescu şi Teodorescu Sion. Cel dintâi mi-a făcut, după comandă, o compoziţie intitulată «Muzica», distrusă în timpul războiului, când din toată casa plină de covoare şi de cărți, n-am mai regăsit decât o vioară, luată de un ofițer german şi părăsită în vremea retragerii“, povestea el într-un interviu cum a început visul său de a strânge aproape de sufletul său marile opere de artă ale omenirii.

În artă, spunea el, nu există tocmeală. „Dacă îmi place un tablou, îl iau. Un tablou prost, luat cât de ieftin, e scump. Şi un tablou bun, oricât de scump ar fi plătit, tot e ieftin. Uite, de pildă, am dat 2.300 lire sterline pe un tablou de Cézanne. Vreo 2 milioane de lei. Un colecţionar care nu cumpără decât tablouri clasate nu-şi cunoaşte menirea. Şi când văd o colecție numai cu lucruri vechi, din alte vremuri, fac impresia că sunt într-un cavou“.

„Nu-l cheamă Zambaccian, ci Kolecțian“

Pasiunea sa pentru artă nu avea cum să treacă neobservată și în lumea prietenilor, cunoscuților săi, dar și a străinilor. „Sculptorul Han spunea că aș suferi de angină picturală, iar un gazetar auzind pe cineva că mă chema pe nume, a ripostat: «Nu-l cheamă Zambaccian, ci Kolecțian». Anecdote și fantezii circulau pe seama mea: unele adevărate, altele inventate. Consternați erau adevărații burghezi care se uimeau că puteam plăti peste un milion pentru un mic nud de Renoir și peste două mii de sterline pentru un portret de fetiță de la țară de Cézanne“, povestea colecționarul de frumos.

Lumea îi reproșa că dă o avere pe o pictură, că face cheltuieli nesăbuite, dar el își urma visul mai departe: „Găsești că e firesc să dai sume mari pe un briliant, care în definitiv e un minereu, ce-i drept mai rar, extras din pământ, și găsești anormal ca eu să dau aceeași sumă pentru creația unui geniu ca Renoir, care se naște atât de rar?“, le răspundea el. Furia doamnelor era la fel de mare: „îmi reproșau că eram mai galant cu artiștii decât cu ele, la care le răspundeam că operele create de artiști sunt eterne, pe când plăcerile sunt trecătoare. Când ele îmi cereau să le ofer un tablou, le refuzam net. Odată, totuși, nu am putut rezista unei blonde și i-am dăruit niște trandafiri, pe care însă i-am răscumpărat mai târziu“.

Anii treceau și Zambaccian devenise la fel de vestit ca și operele pe care le cumpăra rând pe rând. Presa vremii îi aloca spații generoase în paginile sale. „La orice expoziție de pictură, mai importantă, oricât de devreme ai veni, în prima zi găseşti cele mai bune tablouri reținute de d-l K. N. Zambaccian. ÎI cunoaşteţi? E mic, gras, mărunt şi îndesat. Brun şi pasionat. Desigur, pasionat de pictură. D-l Zambaccian posedă mai multe tablouri decât un muzeu. Şi ceea ce e mai important, tablourile sale sunt mai bune decât cele pe care le găsești în majoritatea muzeelor noastre. D-l Zambaccian e singurul colecționar care se poate mândri cu un tablou de Cézanne, cu două de Matisse, cu vreo trei de Renoir, cu desene de Pablo Picasso, Dunoyer, de Segonzac, acuarele de Raoul Dufy şi multe alte minunăţii. Cel mai frumos tablou de Andreescu, tot d-l Zambaccian îl are. Şi N. Grigorescu, Luchian, Petraşcu, Pallady, Iser, Teodorescu Sion, Marius Bunescu, Tonitza, Şirato sunt admirabil reprezentați în această colecție“, îl descria ziaristul de la „Rampa“ în octombrie 1937.

O afacere de viitor: Romarta, prima consignație de artă

După Al Doilea Război Mondial, Krikor Zambaccian a inventat conceptul de consignație de artă, deschizând primul magazin de acest tip pe Calea Victoriei, în locul fostei bodegi „Dragomir Niculescu“, pe care l-a numit „Romarta“ (Artă românească), concept ce avea să fie ulterior preluat de comuniști, numai că în locul operelor de artă au apărut jucării și obiecte de vestimentație pentru copii, mai ales.

Anunțul deschiderii magazinului de artă a fost dat în presa vremii. Ziarul „Universul“ relata: „Eri după amiază a avut loc inaugurarea galeriilor de artă și a magazinului de lux Romarta Societate Comercială de Stat – din Calea Victoriei nr. 60, în prezența d-lor: dr. Petru Groza, președintele Consiliului de Miniștri, d-na Ana Pauker, ministrul Afacerilor Externe, Gh. Vasilichi, ministrul Învățământului Public... De asemeni, d. prof. dr. Ștefan Nicolau, directorul Institutului de studii româno-sovietice. Cu acest prilej, d. K. Zambaccian, directorul Societăţii Comerciale de Stat Romarta, a rostit un discurs inaugural, în care a relevat interesele şi avantagiile pentru Stat ale Soc. Romarta, de unde lumea nouă – a muncitorilor, a tehnicienilor, a intelectualilor, ce se întrec în producţie – îşi vor putea achiziţiona obiectele de artă, Statul înţelegând să stimuleze plasamentele cetăţenilor, în asemenea obiecte de preţ. După discursul d-lui Zambaccian, membrii guvernului şi invitaţii au vizitat galeriile de artă ale magazinului“.

Prin profilul magazinului, colecţionarului îi treceau prin mână, spre expertizare şi evaluare, obiectele de artă oferite pentru achiziţie de diversele persoane particulare, povestea Romeo Haciac, fost secretar al muzeului înființat de Zambaccian. „Dacă printre acestea apărea vreo piesă interesantă, cu calităţi artistice deosebite, o ducea acasă, la muzeu, pentru a o «gusta». Practic, aşeza obiectul proiectat pe peretele alb, fără ferestre, din dormitorul de la etaj, mobilat numai cu un pat dublu, o noptieră şi un aparat de radio. În acest decor auster, Zambaccian îl privea câteva zile, după care îl expertiza şi evalua şi, dacă îl interesa, îl achiziţiona. La fel proceda şi cu alte oferte. În acest mod colecţionarul selecţiona cu grijă, cu un simţ extraordinar, tot ce era frumos şi valoros şi cumpăra obiectul, fără a fi influenţat de personalitatea artistului“.

Doar cu ochii sufletului

Către sfârșitul vieții, ochii lui, care admiraseră atâta frumos, au orbit, după ce s-a îmbolnăvit de cataractă. Corneliu Baba, cel care l-a imortalizat pe colecționarul de artă într-o pictură devenită la fel de celebră, în anul 1957, își amintea: „Noaptea cobora din dormitorul de la etaj şi mergea în odăile unde erau expuse tablourile şi sculpturile. Trecea pe la fiecare, le mai aranja, le ştergea de praful nevăzut, apoi se aşeza într-un fotoliu şi rămânea în contemplare ore în şir. Arta îi vorbea, iar el ştia s-o asculte. Sfârşitul vieţii i-a adus amărăciunea şubrezirii sănătăţii. S-a îmbolnăvit de Parkinson, apoi de cataractă şi inevitabil a orbit. Cea mai grea pedeapsă pentru iubitorul de frumos. Dar frumosul îi rămăsese în faţa ochilor minții“.

Despre această dramă din viața unui colecționar de artă relatează și Paul Anghel într-un reportaj publicat în „Contemporanul“, în anul 1971: „Genial prin progenitură, îl văd pe bătrînul orb călătorind cu fiii săi spre empireul picturii noastre, purtat de mînă de Grigorescu, de Andreescu, de Petraşcu şi Pallady, susţinut de umeri cu tandreţe de celălalt mare suferind, Ştefan Luchian. Ei toţi sălăşluiesc într-un templu care se află în sufletul nostru, sau în cer“.

O simfonie de Beethoven și o pictură de Petrașcu

Dar armeanul născut la Constanța nu era vedetă doar printre colecționarii de artă sau printre artiști. Marii noștri prozatori l-au creionat în scrierile lor. George Călinescu spunea despre el că „asculta tot așa de smerit, cocoșat de tulburare emoțională în fotoliu, o simfonie de Beethoven, fericit cînd la picioarele lui se întindea și un covor oriental iar pe perete în fața ochilor îl întîmpina o pictură de G. Petrașcu sau de N. Tonitza“. 

Și Zaharia Stancu a lăsat câteva însemnări despre el: „Era, în plastică, un cunoscător al valorilor, cum rar se întâlnește chiar în cercurile cele mai subtile din Occident. Acum, când mă uit în urmă, cred că sunt îndreptățit să afirm că Zambaccian a jucat un rol deosebit de important in viața noastră culturală. El a descoperit și a lansat pictori și sculptori, pe mulți i-a sprijinit să se afirme, multora le-a achiziționat lucrările cele mai valoroase și nu rare au fost cazurile în care a dat comenzi speciale unor artiști cu renume sau unor tineri începători pe care îi considera ca având o deosebită înzestrare. În viața de toate zilele, K.H. Zambaccian era industriaș, dar nu dintre cei mari. Aproape toate veniturile sale le investea în opere de artă românești și străine. Începuse să colecționeze tablouri, în vederea întemeierii unui muzeu...“.

UN MUZEU PENTRU ROMÂNI

„La începutul anului 1947 m-am hotărât să dăruiesc poporului colecția mea de artă românească“

Muzeul colecționarului de geniu a devenit realitate la scurt timp de la venirea la putere a comuniștilor. Viața boemă a dispărut și, odată cu ea, și posibilitatea colecționarului de artă de a-și păstra operele de artă. Oricum le-ar fi pierdut, urmând să fie luate de către stat. „La începutul anului 1947, în luna martie, m-am hotărât să dăruiesc poporului colecția mea de artă românească. Spuneam atunci asistenței care m-a sărbătorit la Ministerul Artelor și apoi la inaugurarea muzeului pe care l-am dăruit: «E în dragostea aceasta a formelor și a culorilor ceva care depășește pe cea a simțurilor singure, ceva care purifică și ne poartă spre seninătate». Pe meleagurile noastre a luminat Luchian și dacă mi se va atribui un merit va fi și acela că i-am dăruit un altar“.

„Deschiderea Muzeului Zambaccian“, anunța pe prima pagină ziarul „Scânteia“ în ediția sa din anul 1947: „Eri dimineață, la orele 11, a avut loc într-un cadru festiv deschiderea Muzeului Zambaccian din str. Ing. Davidescu, nr. 21. Au participat membrii guvernului, în frunte cu prim-ministrul dr. Petru Groza, V.I. Kavtaradze ambasadorul U.R.S.S. în România, d. Mihail Sadoveanu, președintele Adunării Deputaților și numeroși fruntași ai vieții artistice și culturale din Capitală“. Din aceeași știre aflăm că „vorbitorii au apreciat în cuvinte calde gestul lui Zambaccian, menit să îmbogăţească arta noastră şi să ofere iubitorilor de pictură posibilitatea de a vedea opere excepţionale, aparţinând celor mai mari pictori. Ca un omagiu pentru donator, s-a anuntat la sfârşit că strada Inginer Davidescu va purta de acum înainte denumirea de str. Muzeul Zambaccian“. După discursuri, a urmat un tur al muzeului. „Printre tablourile din colecţie se puteau observa opere celebre executate de marii pictori români Grigorescu, Luchian, Petraşcu, Iser, Ressu, Tonitza, Andreescu, Șirota, Lucian Grigorescu etc. şi străini Delacroix, Degas, Matisse, Renoir, Cézanne etc.“. Muzeul era deschis în fiecare joi după-amiază.

„Zambaccian era foarte cumpătat şi econom. Locuia la etajul muzeului“

Din primii ani ai funcționării muzeului am găsit o mărturie importantă lăsată de Romeo Haciac, cel care a îndeplinit funcția de secretar. „Era în anul 1948. Mă găseam în Bucureşti, într-o perioadă foarte grea de după război: lipsuri, arestări, procese politice etc. Cu câteva luni înainte fusesem înlăturat din cadrele Marinei, admirator al Marinei engleze şi simpatizant al partidelor politice. Pe atunci, cu astfel de calificative la dosar, era greu de găsit un serviciu, mai ales că, în afara meseriei de ofițer de Marină, nu aveam altă pregătire. Șansa mea a fost o rudă, Adina Condurachi (sora academicianului Emil Condurachi), să fie custode la muzeul ce adăpostea colecţia de artă donată cu un an înainte statului român, de către marele colecţionar Krikor H. Zambaccian. Tocmai atunci se căuta pe cineva pentru postul de secretar. Cu sprijinul Adinei Condurachi am fost prezentat directorului muzeului Krikor H. Zambaccian. Principala sa condiție pentru angajare era ca persoana respectivă, pe lângă alte calități, să nu aibă o legătură cu domeniul artelor plastice, cerință pe care eu o îndeplineam. Astfel, în septembrie 1948, am fost angajat ca secretar al muzeului. Aveam 26 de ani“, relata el pentru „Revista muzeelor“.

Principala sarcină a secretarului era inventarierea colecției, sarcină căreia i-a dăruit toată munca sa. La rândul său, a fost răsplătit, fiind printre puținii pământeni care au putut să se bucure de frumos și de apropierea de marii artiști ai vremii. „Pentru colecția sa, cerea ceea ce era cel mai valoros din punct de vedere artistic. Cred că sunt puţine colecții ca aceasta, în care toate obiectele de artă să fie de primă calitate, indiferent de autor. În răstimpul în care am fost secretarul muzeului, am avut șansa de a asista la adevărate colecţii de artă cu participarea iluștrilor maeştri în pictură: Pallady, Iser, Ciucurencu, Baba şi alţii. Era o revărsare de spirit extraordinară, o încântare să îi asculți, de la verva ironică şi boemă a lui Pallady, la seriozitatea lui Ciucurencu, sau la bonomia lui Iser“.

La superlativ, fostul secretar Romeo Haciac vorbește și despre cel care a fost stăpânul, vremelnic, al unora dintre cel mai frumoase opere de la noi: „Cu toate că fusese un bogat industriaș și a cheltuit o avere pentru colecţia sa, K. H. Zambaccian era foarte cumpătat şi econom. Locuia la etajul muzeului, întregul menaj făcându-l cei doi îngrijitori ai muzeului, o pereche de maghiari ardeleni plătiţi de la buget. Masa pe care o servea împreună cu soția era frugală. Uneori luau masa în sufragerie – sala din muzeu în care pe perete erau expuse tablourile lui Luchian“.

Muzeul deschis de Groza, închis de Ceaușescu

Muzeul a fost închis în perioada 1977-1992, iar colecția a fost mutată la Muzeul Colecțiilor de Artă. Evident, presa vremii nu vorbea despre închiderea unui muzeu, ci despre inaugurarea Muzeului Colecțiilor: „Recent, a fost inaugurat în Capitală, în prezenta secretarului general al partidului, tovarăşul Nicolae Ceauşescu, un important lăcaş de cultură – Muzeul colecţiilor de artă. Pe prima filă a cărţii de onoare, tovarăşul Nicolae Ceauşescu şi tovarăşa Elena Ceauşescu au scris: Expresie grăitoare a grijii şi atenţiei pe care partidul şi statul nostru le acordă în mod constant păstrării şi valorificării patrimoniului cultural naţional, «Muzeul colecţiilor de artă», pe care-l inaugurăm astăzi, este chemat să îndeplinească, împreună cu celelalte edificii ale culturii şi artei româneşti, un rol însemnat în activitatea de înfăptuire a programului ideologic al partidului, de lărgire a orizontului de cultură şi formare a conştiinței socialiste a oamenilor muncii, creatorii tuturor bunurilor materiale și spirituale ale națiunii noastre, sub semnul amplei manifestări naționale de afirmare a geniului creator al poporului, festivalul naţional «Cîntarea României»“. Deși nu se pricepeau defel la artă, presa vremii consemna cum Nicolae și Elena Ceaușescu „zăbovesc cu interes în fața lucrărilor din „Colecţia Krikor H. Zambaccian“.

Abia în anul 1996 operele de artă strânse și donate statului român de Krikor H. Zambaccian au revenit în casa construită special pentru a fi un muzeu. Galeria de artă a fost închisă pentru renovare în 2008, clădirea a fost consolidată, iar multe dintre lucrări au fost restaurate. De-a lungul timpului, din păcate, nu s-a păstrat toată colecția, unele piese dispărând, aceeași tristă soartă având și volumele din bibliotecă.

Opere de artă dispărute 

În anul 2007, jurnaliștii dezvăluiau faptul că, după ce au consultat catalogul din 1973, au căutat în muzeu toate operele

$$$

 Cugetarile despre viață ale lui GEORGE BERNARD SHAW (dramaturg, critic literar, laureat al Premiului Nobel pentru literatură în 1925)

1. Lumea este formată din leneși, care doresc să fie bogați fără să lucreze și proști, care sunt gata să lucreze fără să se îmbogățească.

2. Acum, când am învățat să zburăm prin aer ca păsările și să înotăm pe sub apă ca peștii, avem nevoie de încă un lucru: să învățăm să trăim pe pământ ca oamenii.

3. Ura este răzbunarea lașului pentru frica pe care a simțit-o.

4. Soțul ideal este acel bărbat, care consideră că are o soție ideală.

5. Dacă noi doi avem câte un măr și facem schimb de mere, atunci ambii vom avea în continuare câte un măr. Iar dacă eu am o idee, tu ai o idee, cu care facem schimb între noi, atunci fiecare va avea câte două idei.

6. Nu este periculos să fii sincer, mai ales dacă ești și prost.

7. Dansul este exprimarea verticală a unei dorințe orizontale.

8. Uneori trebuie să distrezi oamenii, pentru a-i distrage de la intenția de a vă spânzura.

9. Cel mai mare păcat în ceea ce privește atitudinea față de aproapele tău nu este ura, ci indiferența. Aceasta este adevărata culme a inumanității.

10. Femeile ghicesc îndată cu cine suntem gata să le înșelăm. Uneori, chiar înainte de a ne trece așa ceva prin cap.

11. Nu există femeie căreia să-i spui „la revedere" folosind mai puțin de 30 de cuvinte.

12. Este mai ușor să trăiești cu o femeie pasională decât cu una plictisitoare. Ce-i drept, ele sunt uneori strangulate, dar rareori sunt părăsite.

13. Alcoolul este anestezia, care permite tolerarea operației numită viață.

14. Oamenii care nu au sentimentul de percepere obiectivă a realității deseori îl numesc cinism.

15. Cel ce poate, face. Cel ce nu poate, îl învață pe altul.

16. Străduiți-vă să obțineți ceea ce iubiți. În caz contrar, va trebui să iubiți ceea ce ați primit.

17. Este plictisitor să îmbătrânești. Însă acesta este singurul mod prin care poți avea o viață lungă.

18. Unica lecție, pe care o putem extrage din istorie, constă în faptul că oamenii nu învață din istorie nimic.

19. Democrația este ca un balon, care atârnă deasupra voastră și vă determină să priviți în sus, în timp ce alții vă scotocesc prin buzunare.

20. Învățați să nu povestiți nimic nimănui. Doar atunci totul va fi bine.

21. Bunul-simț și hărnicia compensează lipsa talentului. Ați putea deveni geniul geniilor, dar, în schimb, vă ruinați prostește viața.

22. Rangurile și titlurile sunt acordate oamenilor, ale căror merite statul le consideră incontestabile, iar poporul acestei țări nu le cunoaște.

23. Reputația este o mască, pe care omul este nevoit să o poarte, precum pantalonii sau o jachetă.

24. Natura nu suportă pustietatea: acolo, unde oamenii nu știu adevărul, ei umplu golurile cu presupuneri.

25. Omul este ca o cărămidă: arzându-se, el devine mai puternic

Sursa internet

$$$

 "Când treci pe lângă înțelepți - zăbovește;

Când treci pe lângă proști - nu asculta;

Când treci pe lângă glorie - nu crede;

Când treci pe lângă conștiință - să te temi;

Când treci pe lângă minciuni - să nu taci;

Când treci pe lângă furie - fii smerit;

Când treci pe lângă viață - trăiește;

Când treci pe lângă moarte - să nu îți fie frică!

Când treci pe lângă Dumnezeu - deschide-ți sufletul și crezi!"

(Regulile de viață ale regelui Solomon)

$$$

 POVEȘTI CU TALC

O parabolă evreiască spune că într-o zi minciuna şi adevărul s-au întâlnit.

Minciuna i-a spus adevărului:

“- Bună dimineaţa!”

Şi adevărul a verificat dacă într-adevăr e o zi bună. S-a uitat în sus, nu a văzut nori de ploaie, mai multe păsări au cântat şi văzând că într-adevăr era o zi bună, i-a răspuns minciunii:

“- Bună dimineaţa!”

“- E prea cald azi.”

Şi adevărul văzu că minciuna a spus adevărul.

Minciuna apoi l-a invitat pe adevăr să se scalde în rîu. Şi-a scos hainele, a sărit în apă şi i-a spus:

“- Să știi că apa e minunată!”

Şi de îndată ce adevărul a sărit în râu, cum era de așteptat, minciuna a ieşit din apă, s-a îmbrăcat în hainele adevărului şi a plecat. Adevărul, în schimb a refuzat să se îmbrace în hainele minciunii şi, pentru că n-avea de ce să-i fie ruşine, a plecat dezbrăcat pe stradă.

MORALA

Așa se face că, în ochii altor oameni, e mai uşor de accepat minciuna îmbrăcată în adevăr, decât adevărul gol-goluţ.