$$$

 ROMÂNI CELEBRI - NICOLAE PAULESCU - INVENTATORUL INSULINEI - 

Marele om de știință român s-a născut de sărbătoarea Sfinților Arhangheli Mihail și Gavriil 8 noiembrie în anul 1869 în București, în familia negustorului Costache și a Mariei (d.19 iulie 1931, București).

A urmat cursurile Facultății de Medicină din Paris, unde a primit titlul de doctor în Medicină şi Chirurgie cu teza “Cercetări asupra structurei splinei“. Apoi a devenit doctor în ştiințe naturale al Universității din Paris cu două lucrări: “Cercetări experimentale asupra modificărilor ritmului mişcărilor respiratorii şi cardiace sub influența diverselor poziții ale corpului“ şi “Cauzele determinante şi mecanismul morții rapide, consecutivă trecerii de la poziția orizontală la cea verticală“. 

În vremea studiilor, precum și după terminarea acestora, tânărul medic a lucrat în spitalele pariziene “Hotel-Dieu“ (1891-1894) și “Notre Dame du Perpatuel-Secours“ (1894-1900), sub îndrumarea marelui medic Etienne Lancereaux.

Întors în țară, a devenit profesor asistent de Fiziologie la Facultatea de Medicină din București, iar după câțiva ani a devenit profesor titular. Era foarte iubit de studenți, iar prof. N.C. Mihăilescu spunea că “orele lui de curs aveau seriozitatea, demnitatea și măreția unui oficiu sacerdotal“.

Oamenii din jurul său îi recunoșteau la fiecare pas comportamentul demn și curat, fiind comparat din acest punct de vedere chiar cu sfinții. Ca medic, s-a remarcat prin devotamentul și grija față de oameni, indiferent de starea socială, etnie sau rasă. Teologul Nicolae Mladin (viitorul Mitropolit al Ardealulul) spunea într-un articol din Revista Teologică (1942) că “Paulescu este pentru știința românească – în sanctuarul științei universale – ceea ce este Pasteur pentru Franța“. Marele savant Nicolae Paulescu obișnuia să participe la slujbele religioase la biserica “Sfântul Anton“ din București, iar pilda minunată a vieții sale a fost confirmată și de cele 30.000 de persoane care l-au condus pe ultimul drum.

Concepția filosofico-științifică a omului de știință român reliefează unitatea dintre natural și supranatural, recunoscând drept cauză primară a creației pe Dumnezeu. Noțiunile teologice tratate de Nicolae Paulescu au inclus existența lui Dumnezeu (volumele “Fiziologie filosofică“, “Noțiunile de suflet și Dumnezeu în fiziologie“) și patimile sufletești (“Instincte sociale, patimi și conflicte, remedii morale“). 

Demonstrația existenței unei cauze primare a vieții, nematerială, unică, Înțeleaptă, este termenul sublim la care ne conduce fiziologia. Această cauză primară este Dumnezeu. În analiza patimilor sufleteşti, Paulescu porneşte de la credința ortodoxă că legea supremă care conduce societățile este iubirea. Orice greşeşte iubirii devine patologic, patima reprezentând pervertirea instinctului biologic şi psihologic. Medicul Paulescu era convins că știința nu poate fi nici atee, nici anticreștină, ci doar o treaptă pe care poate urca mintea umană spre a fi condusă spre veșnicie. Convingerile sale creştine se îmbină armonios cu activitatea socială și astfel îl vedem pe Nicolae Paulescu smerit, ca epitrop al bisericii parohiale și milostiv, ca întemeietor al unor aşezăminte medicale sociale.

Nicolae Paulescu a fost un medic de vocație, care își trata pacienții atât trupește, cât și sufletește. Este cunoscut un episod în care i-a fost adus la cabinet un pacient sărac și cu păduchi. După ce i-a prescris rețeta corespunzătoare și i-a oferit banii pe medicamentele respective, medicul l-a mustrat dur pe asistentul său: “Să nu-l umilești! Cine știe de unde a luat păduchii? Bietul om… Parcă el a vrut să îi ia?!“ Pornind de la preceptele biblice, Nicolae Paulescu era convins că “Dumnezeu vrea ca iubirea pe care i-o datorează oamenii să se reverse asupra bolnavilor săraci. Toți oamenii, buni sau răi, virtuoşi sau vicioşi, conaționali sau nu, trebuie să primească în spital aceleaşi îngrijiri, fără să se țină seama de meritele sau nemernicia lor“.

“Profesorul Paulescu a trăit ca un mucenic şi a murit ca un sfânt“

Ținând cont de meritele științifice ale savantului român Nicolae Paulescu, Academia Română l-a ales membru postmortem la 13 noiembrie 1990, ca unul ce “a adus înțelepciunii infinite prinosul de adorație al științei vieții“.

În final, iată ce spunea marele istoric Nicolae Iorga despre savantul român: “Profesorul Paulescu, care a trăit ca un mucenic și a murit ca un sfânt, a înfățişat în chipul cel mai expresiv pe învățatul român, aşa cum îl fac cele mai bune tradiții ale țării noastre. Cine l-ar fi văzut discret, rece, tăcut, nu şi-ar fi dat seama de opera pe care acest om o avea în urma sa. A trebuit ca moartea să dezlege pe prietenii cei mai de aproape, pe ucenicii cei mai credincioşi, pentru ca revelația să se producă şi să se cunoască numărul şi însemnătatea descoperirilor lui“.

Doctorul Nicolae Constantin Paulescu (1869-1931) este considerat un savant de renume, cu o viață creștină exemplară, cunoscut drept cel care a descoperit hormonul antidiabetic eliberat de pancreas, numit mai târziu “insulină“. 

Viața și activitatea sa au fost dedicate slujirii lui Dumnezeu și slujirii aproapelui, conform poruncii universale a iubirii.

$$$

 ION PILLAT

Ion Pillat a fost un academician, antologator, editor, eseist, poet tradiționalist și publicist roman. Pe linie materna a fost inrudit cu familia Bratianu. Bunicul sau a fost cunoscutul politician Ion Bratianu, care a fost adesea evocat in poeme din volumul sau cel mai complet din punct de vedere estetic, Pe Argeș in sus, in poeme precum Bunicul, Bunica, Aci sosi pe vremuri sau Ochelarii bunicului.

S-a nascut la 31 martie 1891 in Bucuresti; este descendent, prin tata, al unei vechi familii de boieri de tara din tinutul Falciului, iar mama lui este fiica lui Ion C. Bratianu. isi petrece copilaria langa Pitesti, "acolo unde-n Arges se varsa Raul Doamnei, va face cursul inferior de liceu ca elev particular la "Sf. Sava in Bucuresti, apoi isi va desavarsi studiile la Paris. Urmeaza aici ca elev extern liceul "Henri IV, unde isi sustine, in anul 1909, examenul de bacalaureat.

A participat la redactarea a numeroase reviste, precum: Flacara, Cugetul romanesc, Gandirea etc. A dat teatrului, in colaborare cu Adrian Maniu, lucrarile dramatice: Dinu Paturica si Tinerete fara batranete. A tradus din Fr. Jammes, Moreas, Rainer Maria Rilke.

Cu repetate pendulari intre Paris si Bucuresti, poetul se inscrie ca student la Sorbona, unde urmeaza Istoria si Geografia, si, in paralel, Dreptul. in 1911 debuteaza cu cateva poezii in revista "Convorbiri literare, sub obladuirea lui Titu Maiorescu, iar in 1912 debuteaza in volum cm Visari pagane. Din aceasta epoca dateaza si primele sale versuri. Urmeaza o perioada, tot pariziana, de studentie (1910-1914), caracterizata prin boema intelectuala subtire, nutrita cu bune si sistematice lecturi de poeti moderni, frecvente evidente si in primele volume de versuri. Obtine doua licente, in istorie si geografie, dar orientarea sa va fi alta decit didactica sau stiintifica.

Un eveniment important poate fi socotit si intilnirea in 1912, la Paris, a lui Macedonski, regasit cu entuziasm in tara, de care se apropie, de unde si ajutorul hotaritor dat editarii^ Florilor sacre (1912). 11 va sprijini si mai departe la Flacara, unde poetul, impreuna cu Horia Furtuna si Adrian Maniu, joaca un rol important, dupa retragerea lui C. Banu. De acum incolo cariera sa poetica (debut, in 1911, la Convorbiri literare^ va fi bine definita, cu intreruperi trecatoare in timpul campaniei din 1913fi 1916-1918. Dupa razboi este atasat, pina in 1920, delegatiei romane la conferinta de pace. Revenit in tara, se consacra in intregime literaturii si participarii la conducerea unor reviste (Cugetul romanesc, Gindirea). 5c impune printr-o bogata activitate poetica (peste li volume), de traducator (Baudelaire, Jammes, Saint-John Perse, Moreas etc), conferentiar si eseist. Entuziast si competent cititor de poezie romaneasca si straina, gustata in original, in mai multe limbi europene. Ion Pillat si-a strins doar o parte din contributii intr-un volum de Portrete lirice (1936), urmat de Traditie si literatura (1943). Membru al P.E.N.-clubului, mare calator, in Spania (1929), Italia (1931), Grecia (1937). Om de societate ti de relatii intelectuale distinse, poetul cunoaste ti invita in tara personalitati de talia lui Claude Farrere, Claude Anet, Rene Benjamin, Henry Massis, Jacques Bainville, Jules Romains, Paul Morand, Georges Duhamel, Kay-serling, Hans Carossa, Jorge Guillen, Iovan Ducici, regretind ca n-a putut sa aduca in Bucuresti ti pe Paul Valery, Paul Claudel ti Saint-John Perse, pe care i-a cunoscut personal. Regreta de asemenea ca n-a avut printre invitatii sai ti pe Rilke, cu care a fost in corespondenta.

Obtine, pe rand, licenta in Litere (1913) si Drept (1914) la Paris, dupa care se intoarce in tara si participa efectiv, mai ales dupa incheierea primului razboi mondial, la viata culturala si literara a epocii. Se implica in activitatea editoriala (in 1916 publica volumul Plumb al lui Bacovia), teatrala (dramatizeaza, impreuna cu Adrian Maniu, cunoscutul roman al lui Nicolae Filimon, Ciocoii vechi si noi, sub titlul Dinu Paturica), publicistica (participa la editarea sau conducerea unor reviste de seama ale timpului), de antologator (realizeaza, in colaborare, o antologie "a toamnei si una dedicata "poetilor de azi), de traducator (indeosebi din poezia franceza si germana), de eseist, conferentiar, estetician, rezultante firesti ale unei culturi cu totul remarcabile. Aceasta activitate prodigioasa este adesea intrerupta de calatorii, cu deosebire in zone mediterance: Spania, Italia si mai ales Grecia. in anul 1936 este ales membru corespondent al Academiei Romane, si primeste Premiul National de Poezie.

Dupa ce, in 1944, ii apare in editie definitiva lirica, in trei volume, pleaca dintre noi in seara zilei de 17 aprilie 1945, in urma unei congestii cerebrale.

Vasta cultura a autorului si-apus amprenta si pe creatia sa poetica. inceputurile liricii sale stau sub semnul parnasianismului si al simbolismului, parnasianismul presupunand mai ales un cult al formei poetice, continutul dovedindu-se eclectic. Cea mai valoroasa creatie a sa isi trage seva insa din poezia pamantului natal, pe care il redescopera incepand cu volumul Pe Arges in sus. Este o poezie traditionalista originala prin viziunea senina si planetarizata a pamantului "care - marturisea poetul - ramane acelasi, la presimtirea timpului care curge mereu. Spiritul traditionalist al epocii se filtreaza printr-o unda usor elegiaca. Ultimele volume ale poetului ni-l releva ca un liric clasicizant, consecinta fireasca a temperamentului sau poetic, pe care criticul Aurel Martin il surprindea ca un "spirit senin, contemplativ, iubitor de armonii, lucid, retinut, sobru, animat de o nesecata si cenzurativa curiozitate intelectuala, cunoscator avizat al principalelor literaturi ale lumii, () daruit frumosului in intruparile perene multiple ale acestuia, deschis celor mai variate sugestii artistice, reunind tendinte traditionaliste si moderniste intr-o unitate dialectica de cristalizata originalitate, dar rezistent in fata exagerarilor de orice tip.

Deopotriva apropiat de cele mai noi formule ale modernismului experimentator, de spiritul traditionalist ca si de limpezimea neoclasicista, poetul refuza de fapt o formula literara, fiind, in schimbarea si diversitatea sa, mereu egal cu sine.

Volume de versuri:

Visari pagane, Bucuresti, Editura Minerva, 1912;

Eternitati de-o clipa, Bucuresti, Editura Flacara, 1914;

Amagiri, Bucuresti, Editura Flacara, 1917;

Gradina intre ziduri, Paris, Editura Frazier

Soye, 1919 si Bucuresti, Editura Socec, 1920;

Pe Arges in sus, Bucuresti, Editura Cultura Nationala, 1923;

Biserica de alta data, Bucuresti, Editura Cartea Romaneasca, 1926;

Florica, Bucuresti, Editura Cultura Nationala, 1926;

Limpezimi, Craiova, Editura Scrisul Romanesc, 1928;

Caietul verde, Bucuresti, Editura Cartea Romaneasca, 1932;

ScutulMinervei, Bucuresti, Editura Luceafarul, 1933;

Poeme intr~un vers, Bucuresti, Editura Cartea Romaneasca, 1936;

Umbra timpului, Bucuresti, Editura Universul, 1940;

Balcic, Craiova, Editura Scrisul Romanesc, 1940;

Implinire, Bucuresti, F. P. L. A., 1942;

Poezii, editie definitiva, trei volume, Bucuresti, F. P. L. A., 1944.

TRADUCERI (versuri) :

Poezii alese din Francis Jammes (in colaborare cu N. I. Herescu), Buc, Cartea vremii, 1927 ; St.-J. Perse. Anabasis, Buc, Cartea romaneasca, 1932; Din poezia germana (antologie). Cernauti, ed. Litcraria, 1937; Poezii din Baudelaire, Buc, LE., Toroutiu, 1938 ; Maurice de Guerin, Centaurul ti Bacanta (traducere), Buc, Euphorion, 1941.

Ctitorii a aparut in volumul Pe Arges in sus, Bucuresti, Editura Cultura Nationala, 1923.

Camara de fructe a aparut in volumul Pe Arges in sus, Bucuresti, Editura Cultura Nationala, 1923.

Aci sosi pe vremuri a aparut in volumul Pe Arges in sus, Bucuresti, Editura Cultura Nationala, 1923-

Calendarul viei. Undrea a aparut in volumul Limpezimi, Craiova, Editura Scrisul Romanesc, 1928.

Poeme intr-un vers au aparut in volumul cu acelasi nume, Bucuresti, Editura Canea Romaneasca, 1936.

Cimitir tataresc a aparut in volumul Balcic, Craiova, Editura Scrisul Romanesc, 1940.

Aprecieri critice

"Timpul istoric sau biografic e inclus in circuitul repetitiv al timpului cosmic, cel care, asemenea vegetatiei, se misca in acelasi cerc. Fabula «mitica» a acestui timp ciclic, reduplicat, in interiorul caruia se schimba doar imponderabilele istoriei, este Aci sosi pe vremuri, «capodopera lui Ion Pillat», «gratioasa, miscatoare si indivizibila paralela intre doua veacuri, inscenare care incanta ochii si in acelasi timp simbolizare a unitatii in devenire». «Paralela» e insa un simplu procedeu de evidentiere a celor doua viteze temporale: cea a timpului ce se misca in coincidente si cea a timpului ce se misca in diferente. Timpul destinai e acelasi, incremenit in rama aceleiasi ceremonii, iar pe langa el se precipita timpul istoric al schimbarii si progresului (unde literatura sta alaturi de mijloacele de transport). Paralela fundamentala e, insa, aceea dintre semnele timpului «etern» si cele ale timpului «trecator», si ea se joaca intre dialectica ciclica a devenirii si curgerea lineara a istoriei. E un joc de perspective temporale in cadrul caruia timpul heraclitic evolueaza in interiorul timpului eleat: «Pe-atunci nu erau trenuri ca azi, si din berlina / Sari, subtire-o fata in larga crinolina.»"

(Al. Cistelecan - Celalalt Pillat, Editura Fundatiei Culturale

Romane, Bucuresti, 2000, p. 237)

"Rostirea lui Ion Pillat este liturgica, prelunga, ca un ison de rit bizantin, un ritual savarsit printre dealuri si podgorii, pe un drum ce nu are nimic spectacular, dar care cere credinta pentru a putea fi continuat. Prin poezia lui Ion Pillat intimitatea noastra cu tainele Universului este profund blajina, marind Viata si Moartea, Fiinta si Nefiinta noastra."

(Victoria Ana Tausan - Ion Pillat. Ceremonia naturii, Editura Albatros, Bucuresti, 1972, pp. 16-19) (B. O.)

$$$

 ISABEL ALLENDE

Isabel Allende este o scriitoare chiliană, cu cetățenie americană, care face parte din Academia Americană de Arte și Litere din 2004. Este recunoscută pentru obținerea premiului național de literatură din țara sa în 2010 și este considerată una dintre cele mai citite scriitoare din lumea literaturii.

S-a născut pe 2 august 1942, la Lima, Peru, și este fiica lui Tomás Allende Pesse, care a fost secretar al Ambasadei Chiliene în Peru și văr al lui Salvador Allende, care a fost președinte al Chile în perioada 1970-1973, și a Franciscei Llona Barros. Are origini basce din partea familiei tatălui său, iar din partea mamei sale, origini portugheze, castiliene și basce. Din cauza despărțirii părinților ei în 1945, Isabel s-a mutat în Chile cu mama și cei doi frați ai ei, unde a locuit din 1946 până în 1953. La sfârșitul anului 1953, familia ei a călătorit în Bolivia și s-a stabilit în La Paz, unde și-a început studiile la o școală americană, apoi s-a mutat la o școală privată unde a studiat limba engleză în orașul Liban.

În 1959, Isabel Allende s-a întors în Chile și s-a reunit cu un prieten din copilărie pe nume Miguel Farías, cu care a avut o relație romantică și s-a căsătorit pentru prima dată în 1963. Au avut doi copii de naționalitate chiliană, Paula, fiica lor cea mare, și Nicolás, cel mai mic. În 1973, a trebuit să părăsească Chile din cauza loviturii de stat a rudei sale, Salvador Allende, din 11 septembrie același an și s-a stabilit în Venezuela până în 1988.

Isabel a început o serie de călătorii pentru a-și promova cărțile, așa că nu a avut prea mult timp de împărtășit cu soțul ei, ceea ce a făcut-o să își dorească să se despartă. Cu toate acestea, a încercat să ducă o nouă viață amoroasă și s-a căsătorit pentru a doua oară pe 7 iulie 1988, cu avocatul Willie Gordon, în Statele Unite. A doua căsătorie a durat 27 de ani și s-a despărțit în 2015.

CARIERĂ

În perioada 1959-1965, a fost angajată la Organizația Națiunilor Unite pentru Alimentație și Agricultură (OFA), iar în anii următori a călătorit prin Europa, locuind la Bruxelles și în Elveția. Aptitudinile și talentele sale literare i-au permis să preia o parte din redactarea revistei Paula, investigând în același timp diverse subiecte despre care a publicat.

Între anii 1973 și 1974 a fost directoare suplinitoare a revistei Mampato și a publicat povestirile pentru copii „Bunica Panchita și lauchas” și „Lauchones, șobolani și șoareci”, pe lângă o excelentă colecție de articole intitulată „Civilizează-ți trogloditul”. În acești ani, Isabel a lucrat și în teatru, participând la lucrările: Balada părului jumătățit, Eu sunt Soto de Trăsnet și Cele șapte oglinzi.

În timpul șederii sale în Venezuela, în 1982, Isabel a lucrat la ziarul național din Caracas și la un liceu, publicând în același an cartea „Casa spiritelor”, care a fost cel mai cunoscut roman al său la nivel mondial. Acest roman a apărut din ideea de a scrie o scrisoare bunicului ei, care urma să moară în 1981. Recepția romanului ei a fost atât de bună încât a fost adaptat cinematografic de Bille August. În 1984, a publicat al doilea roman, intitulat „De Amor y de Sombra”, care a stabilit, de asemenea, un record de vânzări și a fost dus la cinema în 1994, la fel ca și „Casa spiritelor”.

Începutul anilor nouăzeci a început cu omagiul acordat Gabrielei Mistral, în 1990, de președintele Patricio Aylwin. În 1994, a publicat cartea sa „Paula” în onoarea fiicei sale celei mari, decedată în 1992 din cauza unei porfirii, iar în 1996, în onoarea acesteia, a deschis fundația „Fundația Isabel Allende”.

La începutul anului 2000, Isabel a primit Premiul Național de Literatură din Chile în 2010, grație excelenței operelor sale în lumea literaturii, fiind a patra femeie din istorie care a câștigat acest premiu. În 2011, a fost distinsă pentru abilitățile sale deosebite de povestitoare magică și pentru capacitatea sa de a atrage publicul, decernând Premiul de Literatură Hans Christian Andersen.

De fiecare dată când Isabel Allende scrie o carte, ea își imaginează și generează o epocă, un loc și personaje care fac istoria să se întâmple de la sine, adică nu și-a planificat operele, ci se inspiră din moment; un exemplu clar în acest sens este faptul că majoritatea cărților sale au avut ca punct de plecare scrisori sau experiențe personale. Isabel a fost întotdeauna caracterizată de versatilitate și de scrierea despre tot felul de subiecte, iar în 2012 a abordat romanul polițist și a scris „El Juego de Ripper”, o carte pe care a publicat-o la începutul anului 2014.

Pe lângă „Casa spiritelor” și „Despre dragoste și umbre”, care au fost opere duse la cinema, „El Zorro” a fost o altă operă a sa care a fost adaptată, în acest caz devenind un musical, și „Una Venganza”, care a devenit o adaptare la operă și balet.

Alte opere literare ale lui Isabel Allende și anul publicării:

Bunica Panchita, publicată în 1974

La porcelain fat, publicată în 1984

Eva Luna, în 1987

Eva Luna, în 1990

Planul infinit, publicat în 1990

Paula, în 1994

Afrodita, în 1997

Retrato Sepia, publicat în anul 2000 și reeditat în 2011

Orașul fiarelor, în 2002 și reeditat în 2004

Regatul dragonului de aur, în 2002

Legenda începe, publicată în 2015

Inés de alma mea, în 2006

Suma zilelor, în 2007

Îndrăgostiții de la Guggenheim, 2007

Biroul povestirii, 2007

Îți spun insula de sub mare, în 2009

Caietul Mayei, publicat în 2011

Amor, în 2012

$$$

 ÎMPĂRĂTEASA THEODORA A BIZANȚULUI

Theodora a domnit ca împărăteasă a Imperiului Bizantin alături de soțul ei, împăratul Justinian I , din 527 d.Hr. până la moartea sa , în 548 d.Hr. Provenind dintr-un mediu umil și depășind prejudecățile carierei sale timpurii de actriță, oarecum lipsite de reputație, Theodora s-a căsătorit cu Justinian (527-565 d.Hr.) în 525 d.Hr. și au domnit împreună într-o perioadă de aur a istoriei bizantine . Portretizată de scriitorii contemporani ca fiind intrigantă, lipsită de principii și imorală, împărăteasa a fost, cu toate acestea, văzută și ca un sprijin valoros pentru împărat, iar implicarea sa directă în afacerile statului a făcut-o una dintre cele mai puternice femei văzute vreodată în Bizanț.

Tinereţe

Theodora s-a născut în jurul anului 497 d.Hr., fiica unui crescător de urși pe nume Akakios, care lucra pentru Hipodromul din Constantinopol . Istoricul bizantin din secolul al VI-lea d.Hr., Procopius din Cezareea , afirmă în Istoria sa Secretă ( Anekdota ) că Theodora și-a câștigat existența, la fel ca mama ei înaintea ei, ca actriță, ceea ce însemna să performeze în Hipodrom ca acrobată, dansatoare și stripteuză. Se spune că Theodora avea o rutină deosebit de sinistră cu gâște. Prin implicație, având în vedere asocierea comună a celor două profesii la acea vreme, era și curtezană. Procopius ar vrea să ne facă să credem că era una deosebit de populară și lascivă, pe deasupra.

Istoria secretă a lui Procopie este însă considerată de mulți un articol de bârfe scandalos, cu câteva fapte adăugate pentru autenticitate. Atitudinea scriitorului față de Justinian și Theodora este evident că au fost cel mai rău lucru care i s-a întâmplat vreodată Imperiului Bizantin (spre deosebire de lucrările oficiale pe care le-a scris sub patronajul lui Justinian, care laudă în mod potrivit realizările împăratului în război și arhitectură , în special). Procopie o avea și pe Antonina, soția lui Belisarius (cel mai talentat general al lui Justinian), iar aceasta este portretizată ca uneltind constant cu Theodora pentru a crea intrigi dăunătoare la palat . Este poate important să luăm în considerare, de asemenea, că cunoștințele noastre despre Theodora provin doar de la autori de sex masculin, iar o femeie care îndeplinea orice alt rol decât cel tradițional supus în societatea bizantină era sortită să fie, în cel mai bun caz, dezaprobată și, în cel mai rău caz, demonizată.

Înainte de a se căsători cu Justinian, nepotul împăratului Justin (518-527 d.Hr.), în 525 d.Hr., Theodora a părăsit nisipurile Hipodromului pentru a călători în Africa de Nord ca amantă a unui funcționar public de nivel mediu. După destrămarea relației, s-a întors acasă prin Alexandria, unde este posibil să se fi convertit la creștinism.

Căsătoria dintre o figură atât de umilă precum Teodora și un viitor împărat a fost una ciudată, de la „zdrențe la bogăție”, dar exista o tradiție la curtea bizantină ca împărații să se căsătorească cu câștigătorii concursurilor de frumusețe organizate în acest scop. Participanții la astfel de concursuri puteau proveni din clase inferioare și din provincii îndepărtate, așa că astfel de nepotriviri nu erau neobișnuite. Statutul umil al Teodorei nu a fost ignorat de toată lumea, iar o adversară deosebit de pasională a fost împărăteasa Lupicina Euphemia; într-adevăr, moartea ei pare să fi înlăturat principalul obstacol în calea căsătoriei. Iustin I a mers chiar atât de departe încât a modificat legile (senatorii, cum era Iustinian, nu se puteau căsători cu actrițe) pentru a permite căsătoria și a o legitima pe fiica nelegitimă a Teodorei. Procopius susține, de asemenea, că a existat și un fiu nelegitim, dar nicio altă sursă nu confirmă acest lucru.

Împărăteasa, cu 20 de ani mai tânără decât soțul ei, este descrisă de Procopius ca fiind scundă, dar atrăgătoare, o persoană strictă la ceremoniile de la curte și o iubitoare de lux. Theodora a fost încoronată ca împărăteasă în cadrul aceleiași ceremonii de încoronare ca și soțul ei, la 1 aprilie 527 d.Hr. Justinian insistase ca soția sa să fie încoronată ca egală a sa și nu ca consoartă. Cei doi se asemănau, de asemenea, în inteligență, ambiție și energie, iar prin încoronarea lor fastuoasă în Hagia Sofia, păreau să anunțe o nouă eră pentru Imperiul Bizantin și poporul său.

Revolta Nika

Rolul activ al Teodorei în politica bizantină și sprijinul ferm pe care i l-a acordat soțului ei sunt cel mai bine relevate de incidentul Revoltei Nika din 11-19 ianuarie 532 d.Hr. Aceasta a fost o revoltă infamă cauzată de facțiuni ale susținătorilor din Hipodrom din Constantinopol . Adevăratele motive de plângere au fost creșterile de taxe ale lui Justinian (pentru a plăti campaniile sale militare neîncetate) și autocrația sa generală, dar revolta a fost declanșată de refuzul împăratului de a-i grația pe susținătorii Albaștri și Verzi pentru o izbucnire recentă de violență în Hipodrom. Necroboții și-au unit forțele pentru o dată și, folosind scandarea de rău augur „Cucerește!” ( Nika ), pe care de obicei o strigau la conducătorul de car pe care îl susțineau într-o cursă, s-au organizat într-o forță eficientă.

Problemele au început odată cu apariția lui Justinian în Hipodrom cu ocazia curselor de deschidere ale jocurilor. Mulțimea s-a întors împotriva împăratului lor, cursele au fost abandonate, iar revoltații au ieșit din Hipodrom pentru a devasta orașul . Au lăsat o urmă impresionantă de distrugere pe oriunde au mărșăluit, incendiind Biserica Hagia Sophia, Biserica Sfânta Irina, băile lui Zeuxippus, Poarta Chalke și o bună parte din forul Augustaion, inclusiv, în mod semnificativ, Palatul Senatului. Punctul de plecare al tuturor acestor distrugeri, Hipodrom, a scăpat doar cu pagube minore. Revolta devenise o rebeliune la scară largă, iar Hypatios, generalul și nepotul lui Anastasius I (domnie 491-518 d.Hr.), a fost încoronat în Hipodrom ca noul împărat de către revoltați.

Justinian nu a fost atât de ușor de înlăturat de pe tron, deși Theodora este cea care este meritul de a-l convinge pe împărat să nu fugă de gloată, ci să rămână ferm și să lupte. Cuvintele ei din acel moment crucial au fost consemnate de Procopius după cum urmează:

„Nu-mi pasă dacă este potrivit sau nu ca o femeie să dea sfaturi curajoase bărbaților înspăimântați; dar în momente de pericol extrem, conștiința este singura călăuză. Fiecare bărbat care se naște la lumina zilei trebuie să moară mai devreme sau mai târziu; și cum poate un împărat să-și permită vreodată să devină fugar? Dacă dumneavoastră, Domnul meu, doriți să vă salvați pielea, nu veți avea nicio dificultate în a o face. Suntem bogați, există marea, există și navele noastre. Dar gândiți-vă mai întâi dacă, atunci când veți ajunge în siguranță, nu veți regreta că nu ați ales moartea în mod preferat. Cât despre mine, mă bazez pe vechea zicală: regalitatea face cel mai bun giulgiu”. (citat în Brownworth)

Cauza imperială a fost ajutată enorm de talentații generali Belisarius și Mundus, care au înăbușit fără milă revolta prin masacrarea a 30.000 dintre autorii acesteia în interiorul Hipodromului. Hypatios, care nu dorea de fapt să fie încoronat de revoltați, a fost executat cu toate acestea. Nu au mai fost organizate jocuri în Hipodrom timp de câțiva ani după criză, dar o consecință fericită a întregului episod distructiv a fost programul de reconstrucție necesar, care a dus la construirea versiunii actuale a bisericii Hagia Sophia.

Atitudinea față de BisericăPoliticile religioase ale Teodorei par să fi fost în întregime ale ei, cu siguranță nu cele ale soțului ei, conducătorul bisericii bizantine și protector al ortodoxiei. Împărăteasa a favorizat monofizitismul, adică credința că Iisus Hristos avea o singură natură divină ( physis ), ceea ce contravenea concepției ortodoxe conform căreia el avea două naturi - una umană și una divină. Părerile ei nu erau doar reflecții teoretice, deoarece Teodora a acționat conform lor și a protejat și adăpostit preoți și călugări care aderau la credințele monofizite, folosind chiar și Marele Palat din Constantinopol pentru a face acest lucru. Într-adevăr, împărătesei i se atribuie promovarea și, în cele din urmă, adoptarea monofizitismului în Nubia în jurul anului 540 d.Hr.

Intrigi politice

Manevrele politice ale Teodorei sunt acuzate pentru căderea prim-ministrului Ioan al Capadociei, deși acesta nu a fost prea popular nici în rândul bizantinilor, deoarece era considerat instigatorul reformelor fiscale opresive care au provocat Revolta Nika. Și Procopius îl prezintă pe ministrul de finanțe ca pe un exemplu de corupție și desfrâu. Ioan a fost demis după revoltă, ca una dintre cererile protestatarilor, dar ulterior a revenit în politică. Atunci se spune că Teodora a conspirat împotriva lui din ură personală. Astfel, Ioan a fost alungat de la curte în 541 d.Hr.

Alte victime ale mașinațiunilor împărătesei au fost Papa Silverius (detronat în 537 d.Hr.) și, posibil, regina gotică Amalasunta, care a fost asasinată, dar detaliile reale și dovezile concrete lipsesc. Belisarius a fost un alt om care s-a trezit în cărțile proaste ale Teodorei. S-ar putea să fi fost un mare general, poate cel mai mare al Bizanțului, dar succesul său nu a făcut decât să stârnească suspiciunile împărătesei, care este posibil să fi influențat relațiile soțului ei cu comandantul său principal, ceea ce a dus la lipsa sprijinului material pe câmpul de luptă atunci când a fost nevoie.

Ce a fost mai rău pentru Belisarius când ciuma bubonică devastatoare a lovit imperiul în primăvara anului 542 d.Hr. Justinian însuși a fost infectat; a supraviețuit, dar în timp ce era grav bolnav, Theodora a domnit singură. Văzând că, dacă soțul ei murea și fără un moștenitor pentru care să fie regentă, poziția ei ar fi fost de nesuportat, împărăteasa a acționat rapid împotriva generalului pe care îl considera cel mai mare rival al ei pentru tron. Belisarius era o figură prea populară pentru a fi pur și simplu închisă sau ucisă, dar putea fi redus cu o poziție sau două, așa că Theodora a ordonat ca acesta să fie eliberat din comandă și bunurile sale confiscate. Din fericire pentru general, când Justinian și-a revenit în anul următor și cu maurii și goții urlând la granițele imperiului, a fost repus în funcția sa anterioară.

Procopius afirmă, de asemenea, că împărăteasa nu a întârziat să-și plaseze propriii prieteni și asociați în poziții de putere la curte. Pe lângă aceste povești mai întunecate despre vendete personale și clientelism, Theodora a fost remarcată pentru influența sa asupra reformelor sociale ale lui Justinian și pentru munca sa caritabilă, sponsorizând înființarea multor instituții pentru săraci, cum ar fi orfelinate, spitale și (poate semnificativ, având în vedere fosta sa profesie) un cămin pentru foste prostituate care căutau să se reintegreze în societatea respectabilă.

Moarte

Teodora a murit în 548 d.Hr., la vârsta de doar 51 sau 52 de ani, probabil de cancer. Justinian nu a avut moștenitori, dar, poate semnificativ, nu s-a recăsătorit niciodată. Fiica Teodorei, de dinainte de căsătoria ei cu Justinian, a avut trei fii, iar toți aceștia au devenit figuri proeminente la curtea bizantină. Justinian, după o perioadă de doliu profund, avea să domnească încă 17 ani, dar nu a părut niciodată atât de concentrat sau de strălucit ca atunci când o avusese pe Teodora alături.

Procopius ar fi putut fura distincțiile pentru cel mai durabil și colorat portret literar al împărătesei, dar, în artele vizuale, există un rival formidabil pentru modul în care este amintită Theodora în istorie. Această reprezentare, cea mai celebrată, se află în biserica San Vitale din Ravenna, Italia . Mozaicul strălucitor de pe perete o înfățișează pe împărăteasă într-un panou, în timp ce altul îi prezintă pe Justinian și pe arhiepiscopul Ravennei, Maximian (domnit 546-556 d.Hr.). Theodora, la fel ca soțul ei, este portretizată cu o aureolă mare. De asemenea, poartă o mulțime de bijuterii, cu coliere, cercei și o coroană fabuloasă cu pietre prețioase, precum și o robă purpurie tiriană . Ea prezintă bisericii un potir de aur împodobit cu pietre prețioase și este înconjurată de oficiali și de anturajul său extins de doamne de la curte.

Sursa:

Gregory, T.E., O istorie a Bizanțului. Wiley-Blackwell, 2010.

$__

 ÎNTRE SCILA ȘI CARIBDA - SENS ȘI ORIGINE

Între Scila și Caribda este o expresie utilizată în multe limbi, a cărei origine se află în mitologia greacă, dar care a ajuns până la noi prin intermediul limbii latine și al culturii franceze. Un poet francez din secolul al XII-lea, Philippe Gautier de Lille, într-un poem scris în limba latină, are un vers care spune, apelând la o metaforă: „Incidis în Scyllam cupiens vitare Charybdim”, însemnând „Cazi în Scila, vrând să eviți Caribda”.

Pentru a înțelege mai bine contextul și utilizarea expresiei Între Scila și Caribda, este esențial să cunoaștem originile mitologice și modul în care aceasta a evoluat în limbajul cotidian. De-a lungul timpului, expresia a fost adaptată și utilizată în diverse contexte, simbolizând o alegere dificilă între două opțiuni la fel de periculoase. Acest aspect ne ajută să înțelegem mai bine complexitatea și frumusețea limbii noastre.

Poetul francez concentrează astfel o veche legendă grecească, consemnată de Homer în epopeea „Odiseea” și în jurul căreia, în timp, s-a construit un mesaj cu puternice conotații. Expresia „A fi între Scila și Caribda” înseamnă, astăzi, „A fi între două mari primejdii” sau, apelând la alte expresii românești echivalente, „A fi între ciocan și nicovală”/„A fi într-o situație critică”/„A fi la strâmtoare”/„A fi la ananghie”.

Cum se întâmplă în cazul tuturor legendelor, și cea referitoare la Scila și Caribda are un punct de plecare în realitate, în acest caz având legătură cu Strâmtoarea Messina (Stretto di Messina, în italiană), care separă Sicilia de Calabria, în partea de sud a Peninsulei Italice și care, în punctul cel mai îngust, are o lățime de 3,1 kilometri.

În timpurile vechi, cei care călătoreau în această zonă, neputând evita Strâmtoarea Messina, trebuiau să aibă mare grijă la stânca Scila și la prăpastia și vâltoarea Caribda. Multe dintre corăbiile care reușeau să treacă de vârtejul de apă al Caribdei se izbeau de stâncile Scilei sau invers. „A cădea din Scila în Caribda” poate însemna și „A merge din rău în mai rău”, „A cădea din lac în puț” sau, cum spune o altă expresie latinească, „In vitium ducit culpae fuga” – „Fuga de un pericol te duce spre altul și mai mare”.

În mitologia greacă, Scila și Caribda sunt doi monștri marini. Caribda era fiica lui Poseidon, zeul mării, iar mama sa era Geea/Gaia (Pământul). Pentru că aceasta (Caribda) a devorat vitele lui Hercule, Zeus a pedepsit-o trimițând-o în adâncul Strâmtorii Messina, pentru a înghiți și a trimite în mare, în fiecare zi, apa din acest loc.

Scila (Scylla), inițial, fusese o nimfă marină de care se îndrăgostise Glaucos, fiul lui Poseidon, și pe care Circe, fiica Soarelui (Helios), din gelozie, a transformat-o într-un monstru (stânca amenințătoare din Strâmtoarea Messina).

În cadrul literaturii și discursurilor moderne, expresia Între Scila și Caribda este adesea folosită pentru a descrie o situație din care nu există o ieșire ușoară. Acesta este un exemplu clasic al modului în care limbajul nostru se îmbogățește și evoluează, preluând elemente din mitologie și adaptându-le la contexte noi și relevante.

Homer, în „Odiseea”, povestește cum Circe îl avertizează pe Ulise, personajul principal al epopeii, despre această primejdie pe care o are de înfruntat pe drumul de întoarcere spre casă, spre Ithaca. Nimfa îi spune despre Caribda că este un vârf de stâncă netedă și lucioasă, înconjurat de nori, pe care niciun muritor nu ar putea urca vreodată și că, din mijlocul acestei stânci, pornește o prăpastie care învolburează apele. Circe descrie locul situat „Între Scila și Caribda” ca fiind „răul etern, un flagel teribil, o realitate sălbatică, de neînvins, din care nici chiar zeul Poseidon nu ar putea salva pe cineva”.

Avertizat de pericol, Ulise alege să treacă mai aproape de stâncă (Scila), adică optează pentru răul cel mai mic, ocolind vârtejurile infernale de apă și, deși a pierdut șase marinari, a reușit să treacă de strâmtoare.

Evident că mitul, ca și expresia „A fi între Scila și Caribda” sau echivalentele acesteia, trimit spre o filosofie de viață, aceea că omul, în fața primejdiilor iminente și în imposibilitatea de a le evita, trebuie să aibă înțelepciunea de a alege răul cel mai mic.

Aplicabilă la o mulțime de contexte, de la viața personală, la cea publică, socială, politică, exploatată de scriitori, artiști, scenografi, regizori, dar și de mass-media, expresia „Între Scila și Caribda” este, după mii de ani, foarte vie, făcând referire la perpetua, inevitabila situație pe care omul o experimentează vrând-nevrând, aceea de a alege.

Explorarea sensului și originii expresiilor precum Între Scila și Caribda ne oferă o fereastră spre bogăția și complexitatea limbii. Dacă sunteți interesați de alte expresii și modul lor corect de utilizare, vă recomandăm să citiți și cum este corect: „Deseară” sau „Diseară”?, unde veți descoperi mai multe despre regulile și nuanțele limbii române.

$$$

 POVEȘTI DE IUBIRE:

JAHAN-ȘAH ȘI MUMTAZ MAHAL

2 ianuarie 1666. În această zi a murit Jahan-șah, cel mai cultivat și mai romantic dintre împărații dinastiei Mogulilor, în timp ce privea din temnița fortăreței sale la fabulosul Taj Mahal, pe care îl construise în amintirea iubitei sale soții.

Jahan-șah s-a născut ca să moștenească puterea, ca fiu al împăratului Jahangir, dar în tinerețe s-a răzvrătit împotriva tatălui său, un lucru pe care mai târziu aveau să-l facă și fiii săi. După ce, în cele din urmă, s-au împăcat, el s-a grăbit să ajungă la Agra pentru a prelua puterea atunci când tatăl lui a murit în 1627. După un an în care și-a lichidat rivalii, a devenit împărat.

În acest moment, Jahan-șah era căsătorit deja de paisprezece ani cu frumoasa Mumtaz Mahal, al cărei nume se traduce prin „Aleasa Palatului”. Relația dintre cei doi a fost o adevărată poveste de dragoste în care Mumtaz Mahal a jucat un rol crucial de sprijin ca sfetnic de nedespărțit, însoțindu-l în călătoriile sale prin imperiu și chiar în operațiunile militare. Împreună au întemeiat o curte strălucitoare, de o grandoare orientală. Colecția de bijuterii a lui Jahan-șah era, probabil, cea mai bogată colecție de acest fel pe care lumea o văzuse până atunci.

În anii petrecuți împreună, Mumtaz Mahal a dat naștere unui număr de paisprezece copii, dar a murit la nașterea ultimului dintre ei, în timpul unei campanii militare, atunci când Jahan-șah avea doar treizeci și opt de ani, la numai trei ani după ce a pus mâna pe putere. Împăratul a fost atât de îndurerat, încât părul și barba i-au albit la doar câteva luni după moartea soției. A hotărât să ridice în onoarea sa un monument al iubirii eterne, cel mai frumos mausoleu din istorie. L-a numit după versiunea scurtă a numelui ei, Taj Mahal.

Rechiziționând peste o mie de elefanți pentru transport, Jahan-șah a adus marmură albă și alte materiale de construcție de pe tot cuprinsul Indiei. Mai mult de 20 000 de lucrători au muncit timp de douăzeci și doi de ani pentru a termina clădirea, care a ajuns la un cost uluitor de 32 de milioane de rupii.

Taj Mahal a fost finalizat în 1652. Legenda spune, probabil într-o variantă apocrifă, că Jahan-șah s-a îndrăgostit atât de tare de splendidul edificiu, încât le-a tăiat degetele mari tuturor celor 20 000 de muncitori, ca să-i împiedice a mai construi vreodată o clădire la fel de frumoasă.

Cinci ani mai târziu, Jahan-șah s-a îmbolnăvit, declanșând o luptă pentru putere între cei patru fii ai săi. Al treilea fiu, Aurangzeb, l-a înfrânt și l-a ucis pe fratele mai mare și, când Jahan-șah și-a revenit în mod neașteptat, și-a încuiat tatăl în propria fortăreață, astfel încât să-și poată vedea iubitul Taj Mahal. (Ca să ducă treaba până la capăt, Aurangzeb i-a executat și pe ceilalți doi frați ai săi, ca și pe nepotul lui.)

În cei opt ani care i-au mai rămas de trăit, Jahan-șah a trăit în opulența temniței din fortăreața sa, privind cu nostalgie la monumentul magnific pe care-l construise pentru Mumtaz Mahal. Când a murit, trupul i-a fost depus în cavoul de sub clădire, alături de adorata lui soție.

Sursa: 

William Marsh, Bruce Carrick, „365 de zile care au marcat istoria omenirii”

$$$

 🎤Harry Belafonte – Când un glas poartă demnitatea unei lumi întregi

Există artiști care strălucesc. Și există Harry Belafonte – care nu a strălucit, ci a ars.

Născut din ritmurile insulelor și crescut în umbra nedreptății, Belafonte n-a fost doar „King of Calypso”. A fost vocea calmă a unei revolte decente, omul care a cântat „Day-O” în timp ce finanța mișcările pentru drepturi civile, prietenul lui Martin Luther King care nu și-a închinat niciodată cariera aplauzelor, ci ideii de demnitate.

🎤 A umplut săli, dar nu și-a pierdut glasul în ecoul lor.

🎬 A cucerit ecranele, dar nu s-a lăsat cucerit de vanitate.

🌍 A fost artist, activist, diplomat de conștiință și protestatar cu zâmbetul în colțul ochilor.

„Art should be an instrument of truth.”

El chiar a crezut asta. Și a trăit așa.

Harry Belafonte a fost acel tip rar de om care a știut că popularitatea e un privilegiu care vine cu o obligație: să nu taci când trebuie să vorbești.

Să nu cânți doar pentru aplauze, ci pentru trezirea celorlalți.

Poate că a plecat, dar vocea lui nu. E undeva între poezie și adevăr, între ritm și revoltă, între umor și gravitate.

Și cine știe? Poate chiar acum, în alt colț de lume, cineva fredonează „Banana Boat Song” fără să știe că fredonează, de fapt, o formă de libertate.

💃Numele lui Harry Belafonte, unul dintre cei mai cunoscuți interpreți pop de origine jamaicană, este strâns legat de piesa-emblemă ~The Banana Boat Song~. Sunetul specific numit «Calypso», originar din Trinidad Tobago, a prezentat americanilor cultura bogată și vibrantă a insulelor din arhipelagul Caraibe. Din punct de vedere muzical stilul Calypso este unul jucăuș și familiar și are la bază ritmul format din trei bătăi (două lungi, urmate de una scurtă).

https://bel-esprit.ro/harry-belafonte-si-puterea-sociala.../