IMPERIUL VLAHO-BULGAR AL ASĂNEȘTILOR
În jurul anului 1000, referindu-se la populaţiile trăitoare la sud de Dunăre, izvoarele bizantine şi cele apusene îi menţionează, alături de bulgarii slavofoni, şi pe vlahi. Anume aceşti vlahi sud-dunăreni, sub conducerea dinastiei Asan, vor fi cei ce pun bazele unui adevărat imperiu în regiune, cunoscut ulterior în istorie ca „al doilea ţarat bulgar”.
În anul 1185, în Bizanţ domnea tânărul împărat Isaac II Anghelos. Dorind să-şi pregătească cu mare fast nunta cu fiica regelui maghiar Bela II, el pune o dare nouă asupra supuşilor săi. Darea îi afectează în primul rând pe cei ce au turme de oi şi vite. Este tocmai cazul vlahilor, a căror îndeletnicire principală este păstoritul. Aceste dări, împreună cu felul abuziv în care sunt strânse, produc o mare nemulţumire printre vlahii care locuiesc în muntele Hemus. Aceştia trimit la împărat, care se afla la Kypsella în Tracia, o delegaţie condusă de fraţii Petru şi Asan, fruntaşi ai lor, pentru a prezenta nemulţumirile. Cererile lor nu sunt luate în seamă, ba, mai mult, Asan este pălmuit de un demnitar bizantin, „pentru neobrăzare”. În aceste condiţii, ei se întorc la Târnovo, în biserica Sf. Dumitru unde, „în limba lor părintească”, după cum spune cronicarul Nikitas Honiates, cheamă poporul la o răscoală împotriva bizantinilor. Petru este proclamat „împărat al bulgarilor şi vlahilor”. Răscoala porneşte în momentul în care normanzii din Sicilia atacă şi ocupă oraşele Durazzo, Seres, Amphipolis şi Salonic.
Răsculaţii atacă rând pe rând oraşele din zonă, stârnind o îngrijorare tot mai mare la curtea imperială. Împăratul Isaac se decide să conducă el însuşi operaţiunile militare şi reuseste să înfrângă pe cei doi fraţi vlahi, care se refugiază peste Dunăre. Urmare a promisiunilor de supunere făcute de cei doi, Isaac renunţă a mai ocupa şi satele din munţi ale vlahilor şi îsi întoarce armata din drum. Petru şi Asan se întorc de peste Dunăre cu forte militare de la vlahii şi cumanii de pe celălalt mal şi încep să prade Tracia
Împăratul Isaac trimite o nouă armată, de data aceasta sub conducerea sebastocratorului Ioan, cel care îl pălmuise pe Asan. Ioan nu rămâne mult timp la comandă, fiind bănuit de complot, şi este înlocuit cu Ioan Cantacuzino, cumnatul împăratului. Acesta nu are nici o experienţă militară şi, în urma unui atac noaptea, suferă o grea înfrângere din partea vlahilor.
În 1187, împăratul Isaac revine în regiune în fruntea unei noi armate şi, deşi îi urmăreşte pe răsculaţi de la Adrianopole la Filipolis şi Triadiţa (actuala Sofia), nu reuseste să obţină nici o victorie majoră. El revine la Constantinopol pentru a petrece iarna, iar campania militară este reluată în primăvara lui 1188. Operaţiunile încetează în momentul în care Isaac o prinde pe nevasta lui Asan şi primeşte ca ostatic pe cel de-al treilea frate, Ioniţă.
În 1189 reîncep ostilităţile. Armata lui Frederick Barbarossa, deplasându-se către Constantinopol, reprezintă o ameninţare pentru imperiu. Când ei traversează Balcanii în iulie 1189, primesc scrisori de la Petru, care încheiase o alianţă cu doi nobili sârbi împotriva lui Isaac. Aceştia îi ofereau lui Frederick ajutor în orice acţiune împotriva Bizanţului. În mod specific, Petru îi promite lui Frederick 40.000 de arcaşi vlahi şi cumani pentru un atac asupra Constantinopolului, prevăzut pentru primăvara lui 1190. Frederick ajunge însă la o înţelegere cu Isaac şi se hotărăşte să nu mai atace capitala.
În anul 1191, împăratul Isaac trece munţii Balcani, cu gândul să ocupe Târnovo, capitala Asăneştilor, dar întâmpinând o rezistentă îndârjită, se retrage. Pe drumul de întoarcere, armata sa este atacată de răsculaţi şi, într-o trecătoare din munţi, suferă pierderi grele. Împăratul scapă cu fuga, pierzându-şi coiful. Victoria întăreşte şi mai mult pozitia Asăneştilor, ei rămânând definitiv stăpâni pe ţara dintre Dunăre şi Balcani.
În 1194, Isaac îl numeşte pe Alexios Gidos în fruntea oştilor din răsărit, şi pe Vasile Vatatzes în fruntea oştilor din apus. Acesta din urmă poartă o bătălie cu vlahii lângă Arcadiopole şi suferă o grea înfrângere, fiind omorât în luptă. Împăratul se decide să preia încă o dată conducerea şi începe, în primăvara lui 1195, să strângă o oaste mare, la care se adaugă ajutoare trimise de socrul său, regele Bela al Ungariei. Vlahii sunt victorioşi şi de data aceasta.
Isaac este detronat de un grup de nobili nemultumiti şi este înlocuit de fratele său, Alexios III Anghelos, care le propune pacea răsculaţilor vlahi. Petru şi Asan pun conditii inacceptabile pentru imperiu şi, în timp ce Alexios se află în răsărit pentru a se ocupa de răscoala pornită de un rebel din Cilicia, vlahii risipesc o altă armată bizantină în apropiere de oraşul Seres. În 1196, în palatul său din Târnovo, Ioan Asan este ucis de mâna boierului Ivanco, omul bizantinilor, recunoscuţi pentru instrumentarea de dezbinări şi asasinate. Aceeaşi soartă o are şi Petru, un an mai târziu (1197).
După Petru, tronul este preluat de cel de-al treilea frate, Ioniţă cel Frumos (Kalos Ioannis – Caloian, 1197-1207). El dovedeşte remarcabile însuşiri de militar şi om politic. În urma mai multor victorii împotriva bizantinilor, înţelegând că Bizanţul nu-l va recunoaşte niciodată ca „împărat”, Ioniţă apelează la Papa Inocentiu III, căruia îi cere recunoaşterea ca împărat al bulgarilor şi vlahilor, precum şi titlul de patriarh pentru întâi-stătătorul bisericii sale.
Profitând de conjunctură, Inocentiu III urmăreşte să impună autoritatea bisericii romano-catolice asupra statului Asăneştilor. În prima sa scrisoare, formulată în ultima parte a lunii decembrie 1199 ca răspuns la o scrisoare anterioară a lui Ioniţă, Inocentiu afirmă că victoriile „nobilului Ioniţă” au fost posibile cu ajutorul lui Dumnezeu. De asemenea, Papa îi invocă pe strămoşii lor comuni – romanii – dovadă a faptului că Ioniţă, împreună cu fraţii săi Petru şi Asan, erau vlahi, iar nu bulgari, aşa cum încearcă să dovedească azi unii istorici bulgari. Mai mult, cronica grecească a lui Nikitas afirmă în mai multe rânduri că Petru şi Asan erau „vlahi” şi că ei aparţineau acelui neam de oameni „care locuiesc în muntele Hemus” şi care „înainte se numeau Mysi, iar acum vlahi se cheamă”. Originea vlahă a fraţilor Asăneşti este confirmată de numeroase izvoare contemporane.
Se pune întrebarea cum au reuşit aceşti vlahi, care nu constituiau o majoritate în acea regiune, să aibă asemenea succese? Răspunsul constă în faptul că aceşti vlahi erau elita conducătoare peste mozaicul de neamuri din regiune. În plus, ei aveau deja o tradiţie în opoziţia fată de autorităţile bizantine. De exemplu, în jurul anului 1000, ei sprijină activ rezistenta împotriva împăratului Vasile al II-lea Macedoneanul. De asemenea, ei sunt principalii animatori ai unei răscoale cu caracter etnic şi social din zona specific vlahă, Larissa, Thesalia, în preajma anului 1066.
Ioniţă îi răspunde Papei abia în 1202 şi vorbeşte despre sine folosind cuvintele Caloiohannes Imperator Bulgarorum et Blachorum (Caloian, împăratul bulgarilor şi al vlahilor). El îi multumeste Papei pentru scrisoare şi îi spune că şi fraţii lui, Petru şi Asan, încercaseră să ia legătura cu el, nereusind însă din cauza vicisitudinilor vremii.
Papa se dovedeşte un abil negociator şi astfel, pe 8 noiembrie 1204, Ioniţă este încoronat ca „rege al bulgarilor şi vlahilor”, primind coroana, sceptrul şi bula de recunoaştere trimise de Papă, împreună cu un steag cu chipul apostolului Petru. Ioniţă primeşte şi dreptul de a bate monedă. Întâi-stătătorul bisericii vlaho-bulgare, Vasile, devine arhiepiscop primat. În schimb, Ioniţă îi dă cardinalului un act prin care el, boierii şi întregul cler se obligau a se supune bisericii romano-catolice şi a urma legile şi ritualul acesteia. Se specifică, de asemenea, că teritoriile noi ce s-ar adăuga statului lui Ioniţă vor urma acelaşi regim. Cardinalul se întoarce la Roma, luând cu el şi doi copii, unul fiind chiar fiul lui Ioniţă, pentru a studia limba latină la Roma.
Spre dezamăgirea Papei, împărăţia Asăneştilor nu devine un pilon al Romei în sud-estul Europei şi nici nu se apropie de Imperiul Latin de Răsărit, fondat de Balduin de Flandra care cucerise Bizanţul în cea de-a patra cruciadă (1204).
Ioniţă, dorind să stabilească legături cu noii stăpâni ai Bizanţului, trimite o delegaţie, cerând să fie recunoscut şi de aceştia. Latinii fac însă o greşeală fatală, trimiţându-i vorbă lui Ioniţă să nu li se mai adreseze ca un rege unor egali, ci ca un vasal stăpânilor săi. Lui Ioniţă i se alătură o serie de nobili greci, foşti ofiţeri în armata lui Alexios III, izgoniţi acum de latini.
Ioniţă preia conducerea noii alianţe, iar latinii ajung repede să înţeleagă ce greşeală au făcut. Vrând să înăbuşe revolta lui Ioniţă, ei se decid să lovească punctul principal şi asediază Adrianopolul. Aici soseşte Ioniţă cu armata sa, iar bătălia care are loc în ziua de 5 aprilie 1205 se încheie cu un dezastru pentru latini. Balduin, împărat al recentului proclamat Imperiu Latin de Răsărit, este prins şi dus la Târnovo, unde moare în chinuri grozave, după cum povesteşte cronicarul Nikitas.
După moartea nobilului Bonifaciu de Montferrat, care îşi întemeiase un regat cu capitala la Salonic, Ioniţă socoteşte că e momentul potrivit să-şi rotunjească hotarele împărăţiei. El asediază Salonicul, dar în timpul asediului este asasinat de Manaster, comandantul cuman aliat, pe 8 octombrie 1207.
Împărăția Asăneștilor în vremea lui Asan I și Ioniță
Imperiul suferă un regres în timpul urmaşului lui Ioniţă, Borilă (un nepot de frate, 1207-1218), în principal din cauza creşterii tendinţelor centrifugale ale feudalilor sprijiniţi din exterior. În 1211 are loc la Vidin un sfat al boierilor împotriva lui Borilă. Acesta curmă complotul cu ajutor primit de la regele maghiar, prin comitele Ioachim de Sibiu care vine cu o oaste formată din saşi, vlahi, secui şi pecenegi.
În urma căsătoriei fiicei sale, Maria, renumită pentru frumuseţea ei, cu împăratul Henric de Flandra, Borilă se bucură de sprijinul ginerelui său în eforturile de a ţine imperiul unit. Robert de Clary relatează că, atunci când i s-a propus această alianţă lui Henric, acesta a replicat: „Niciodată nu voi lua o femeie de o obârşie aşa de joasă”. Sfătuindu-l să treacă peste prejudecăţi, baronii i-au spus: „Ba s-o faceţi, sire, pentru că aceşti oameni sunt cei mai temuţi şi cei mai tari ai întregului imperiu şi chiar ai pământului”.
În plan religios, Borilă convoacă un sinod la Târnovo, după legea ortodoxă.
După moartea împăratului Henric în 1216, Borilă rămâne fără sprijin. Ioan, fiul cel mare al lui Ioan Asan, revine în ţară şi pretinde tronul. Reuşeşte să ocupe capitala Târnovo, ia domnia şi îl prinde şi orbeşte pe Borilă.
În timpul lui Ioan Asan II, care domneşte între 1218 şi 1241, imperiul atinge întinderea cea mai mare. În primii ani ai domniei, împăratul are relaţii cordiale atât cu maghiarii (se căsătoreşte cu Maria, fiica regelui Andrei al II-lea), cât şi cu Papa şi cu Imperiul Latin de Răsărit.
După 1228, când împăratul Robert din Constantinopol abdică, relaţia dintre cele două împărăţii se strică, atrăgând şi ruperea relaţiilor cu maghiarii şi cu Papa. Ioan Asan repudiază oficial legăturile cu biserica Romei, iar în 1235, patriarhul ecumenic de la Niceea recunoaşte oficial patriarhia autonomă a Bulgariei. Prin căsătoria Elenei, fiica lui Ioan Asan, cu Theodor, fiul împăratului Ioan Vatatzes din Niceea, se leagă o alianţă prin care cei doi urmăresc dezmembrarea şi împărţirea imperiului latin de Constantinopol.
Urmează o perioadă de alianţe făcute şi desfăcute în funcţie de jocurile de putere ale maghiarilor, latinilor, Romei şi bizantinilor. Împărăţia Asăneştilor cuprinde Moesia (teritoriile dintre Dunăre şi Balcani), o parte din Serbia cu oraşele Belgrad, Niş şi Skopie, Macedonia cu oraşele Seres, Ohrida, Bitolia, Prosak şi Sturmiţa, Tracia cu Adrianopole şi Dimotiţa şi Albania, fără oraşul Durazzo. De asemenea, împărăţia exercită o influenţă politică şi religioasă şi la nord de Dunăre, unde impune utilizarea exclusivă a limbii şi alfabetului bulgar în biserici. În pisania din 1230 a bisericii celor 40 de mucenici, ridicată în Târnovo, Ioan Asan II spune: „Am cucerit toate ţările de la Adrianopol până la Durazzo, ţara grecească şi cea albaneză şi cea sârbească”. Urmaşii săi nu au putut păstra însă aceste cuceriri.
Împărăția Asăneștilor în vremea lui Ioan Asan II
După moartea lui Ioan Asan II în 1241, luptele feudale şi implicarea în războaie străine conduc treptat la dezintegrarea imperiului. Pe tronul imperiului urcă fiul minor al lui Ioan Asan, Căliman I, care este ucis într-un complot. Aceeaşi soartă o are fratele său, Mihail, în 1256. În timpul acestuia, din imperiu se desprind regiuni mari, în sud şi în nord-vest. În 1256, tronul este luat de Căliman II, care este alungat şi ucis în mai puţin de doi ani. Cu el se stinge dinastia împăraţilor vlahi de pe tronul celui de-al doilea ţarat bulgar. Vlahii sunt reduşi la rangul de minoritate şi sunt supuşi deznaţionalizării. În urma înfrângerii decisive suferite în faţa sârbilor în anul 1330, imperiul devine, pentru un sfert de veac, dependent de Serbia.
În 1360, oştile otomane încep să devasteze Valea Mariţa, pentru ca în 1396 ele să ocupe şi Ţaratul de Vidin şi astfel să controleze toată regiunea deţinută cândva de Asăneşti.
“Tatăl nostru” pre limba armânească
Tată a nostru care eşti în ţeriu, s-aisească numa a Ta, s-vină amirăliea a Ta, s-facă vrerea a Ta, aşi cumu în ţeriu, aşi şi pisti locu. Pânea a noastră aţea di tute dzâlele dă-nă o noauă adzâ, şi nă li iartă amărtilili noastre, aşi cumu li iartămu şi noi unu a altui. Şi nu nă du pri noi la cârtire, ma nă aveagli di aţelu arău. Că a Ta easte amirăliea şi puterea a Tatălui s’i Hiliului s’i a Spiritului Sântu, tora, totana s’i tu eta etelor. Amin.
