$$$

 În fiecare familie există cineva care „nu s-a cumințit la timp”. La noi, acea persoană este bunica.

După moartea bunicului, în urmă cu șase ani, am adus-o să locuiască cu noi. Părinții spun că e un fel de răzbunare a sorții pentru faptul că nici eu, nici sora mea n-am dat semne notabile de rebeliune în adolescență.

De pildă, într-o lună iulie, imediat ce și-a primit pensia, a fugit o săptămână la mare cu cea mai bună prietenă, și-a închis telefonul și ne-a sunat abia când au rămas fără bani. Mama era gata să le declare dispărute. Tata însă râdea cu lacrimi și i-a spus soacrei că, data viitoare, să-l ia și pe el.

Bunica are diabet în stadiu incipient. Când medicul de familie a început cu o morgă gravă să-i enumere ce alimente îi sunt interzise, l-a întrerupt:

– Și ce se întâmplă dacă totuși le mănânc?

– Puteți muri, i-a răspuns cu o privire solemnă și ton grav doctorul.

– Haideți, chiar așa? Adică, la 86 de ani mai e o șansă? Serios?

Așa că, în concluzie: facem insulină și mâncăm ce ne poftește inima.

Jucătoare de șah redutabilă, îi bate pe domnii din parc fără milă.

Cântă în corul „Bunicuțele Vesele”, merge la teatru și nu ratează niciun eveniment sau concert gratuit din oraș.

De curând, și-a găsit și un iubit — un văduv cu opt ani mai tânăr. Iar de atunci, distracțiile sunt în doi. Weekendul trecut au participat la curse de ATV-uri, iar seara, după două litri de vin de casă, au adormit îmbrățișați pe canapeaua din sufragerie, în fața televizorului. Așa a fost prezentat bunicul Colia familiei: unei mame amuțite, unor nepoți înmărmuriți și unui tată care nu se mai oprea din râs.

O ador pe bunica mea — are mai multă poftă de viață și energie decât majoritatea tinerilor pe care îi cunosc. Iubește viața și știe cum să se bucure de ea. „Cât o mai fi!” — îi răspunde mamei de fiecare dată când aceasta exclamă: „Mamă, dar chiar așa?!”

Așa bătrânețe îmi doresc.

$$$$

 Într-o zi, capitala regelui Arthur a fost înconjurată de o armată vrăjmașă de zeci de mii de soldați. Regele acelui oștean i-a trimis o scrisoare lui Arthur, în care îi propunea să ridice asediul asupra orașului, cu o singură condiție: Arthur trebuia să răspundă la o întrebare de o complexitate aparte. I se acordau trei zile pentru a găsi răspunsul. Dacă nu izbutea, orașul urma să fie distrus.

Întrebarea era: „Ce își doresc femeile cu adevărat?”

Regele Arthur a întrebat toate femeile din regatul său, dar niciuna nu a putut să-i ofere un răspuns cert. În cele din urmă, i s-a spus că o vrăjitoare bătrână ar putea ști răspunsul, însă prețul cerut de ea ar fi unul cumplit.

Fără altă opțiune, Arthur a întrebat care este acel preț. Vrăjitoarea dorea să se mărite cu cel mai curajos cavaler al regatului, prietenul său cel mai bun – Sir Gawain. Vrăjitoarea era înspăimântătoare: bătrână, urâtă, cu un singur dinte, de o necuviință grețoasă, mâncând cu mâinile și comportându-se revoltător. Regele nu ar fi vrut, în ruptul capului, să-l sacrifice pe prietenul său, dar i-a împărtășit totul.

Spre surprinderea tuturor, Gawain a acceptat să se căsătorească cu vrăjitoarea, pentru binele poporului său și pentru libertatea orașului. Atunci, vrăjitoarea i-a oferit lui Arthur răspunsul la întrebare:

„Ceea ce își doresc femeile cel mai mult este să aibă puterea de a-și conduce propria viață.”

Astfel, orașul a fost salvat, sărbătoarea a început, iar ziua nunții a sosit.

În noaptea nunții, Gawain, cu inima strânsă, a pășit în odaie. În fața lui se afla cea mai frumoasă femeie pe care o văzuse vreodată. Uimit, a întrebat ce s-a întâmplat. Vrăjitoarea i-a spus că, drept recunoștință pentru felul în care a tratat-o când era urâtă și respingătoare, îi va oferi darul de a fi frumoasă o parte din timp, iar cealaltă parte – bătrână și hâdă. Apoi i-a cerut să aleagă: să fie frumoasă ziua, pentru ca toți s-o vadă, dar urâtă noaptea, sau dimpotrivă, frumoasă doar pentru el, în intimitatea nopții.

Gawain a reflectat și, în cele din urmă, a decis să o lase pe ea să aleagă. Atunci, fermecată de respectul lui și de libertatea oferită, ea i-a spus că va fi mereu frumoasă, pentru că el a înțeles ce-și dorește cu adevărat o femeie: să dispună de propria sa viață.

Care este, așadar, morala acestei povești lungi?

Morala este aceasta: nu contează dacă femeia ta este frumoasă sau urâtă, deșteaptă sau prostuță… Ea rămâne, oricum, o vrăjitoare.

$$$

 Doi savanți britanici din secolul al XIX-lea au fost la un pas de a pătrunde în spațiul cosmic. Acești temerari au scăpat ca prin minune de moarte în straturile superioare ale atmosferei.

Meteorologul James Glaisher și aeronautul Henry Coxwell s-au înălțat cu un balon cu aer cald până la o altitudine extremă, animați de scopuri științifice — curajoșii exploratori ai văzduhului doreau să înțeleagă ce factori atmosferici influențează condițiile meteorologice de la sol. În jurul altitudinii de 9000 de metri, Glaisher și-a pierdut cunoștința. Coxwell, și el afectat grav, a reușit cu ultimele puteri să deschidă valva de manevră pentru a elibera din gazul ascensional și a forța coborârea balonului. Soarta a fost îndurătoare, iar cei doi au supraviețuit în mod miraculos. Fără acest noroc providențial, balonul ar fi fost purtat către marginea atmosferei, unde îi aștepta o moarte sigură.

Starea critică a celor doi ar fi putut fi cauzată de frigul pătrunzător și de lipsa de oxigen, sau, posibil, de un acces de boală de decompresie — afecțiune care se instalează la scafandri în urma unei ascensiuni prea rapide la suprafață.

Această întâmplare a rămas consemnată în istoria aviației drept unul dintre cele mai periculoase zboruri cunoscute și, poate, drept prima tentativă umană de a atinge spațiul cosmic — evenimentul având loc la 5 septembrie 1862. Glaisher a efectuat ulterior încă 21 de zboruri, în care și-a notat meticulos observațiile, contribuind decisiv la înțelegerea fenomenelor meteorologice. A descoperit, de pildă, modul în care se formează picăturile de ploaie — colectând umezeala pe măsură ce coboară — și a observat că viteza vântului variază în funcție de altitudinea în atmosferă. Contemporanii săi i-au datorat o parte însemnată din cunoașterea vremii și a straturilor superioare ale aerului.

$$$

 

Povestea unei fotografii. Cine este această femeie și cu ce se ocupă?

În această imagine veche, putem zări o femeie corpolentă, aflată în mijlocul străzii, ținând între buze un obiect neobișnuit, asemănător unei țevi. Ce activitate desfășoară ea?

Personajul principal al fotografiei se numește Mary Smith. Locuia la Londra și avea o meserie neobișnuită pentru vremurile noastre — era „trezitoare”.

Profesia de „trezitor” (cunoscută în engleză drept knocker-up) a apărut în Anglia și Irlanda în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, odată cu înflorirea manufacturilor, fabricilor și uzinelor. Oamenii trebuiau să ajungă la muncă la ore precise, însă ceasurile deșteptătoare erau atunci un lux inaccesibil pentru muncitorii de rând.

În schimb, angajarea unui om care să-i trezească dimineața, contra câțiva pence pe săptămână, era o soluție mai la îndemână. Uneori muncitorii își alegeau singuri trezitorul, alteori acesta era pus la dispoziție de patronii fabricilor.

Acești „ceasuri vii” obișnuiau să bată cu bastoane în ferestre până când se asigurau că persoana s-a trezit. Cu timpul, fiecare și-a dezvoltat propriul stil. Mary Smith, spre exemplu, folosea o țeavă de suflat prin care arunca boabe de mazăre, reușind să nimerească până la ferestrele etajului al patrulea.

Un fapt interesant este că fiica lui Mary Smith i-a urmat exemplul, devenind și ea trezitoare. Această meserie a continuat să fie căutată în Londra până în anii ’50 ai secolului trecut.

Dar cine îi trezea pe trezitori? Nimeni. Acești oameni fie sufereau de insomnie, fie dormeau în timpul zilei, pentru a fi pe picioare dis-de-dimineață, de la ora cinci.

$$$

 Într-o zi, capitala regelui Arthur a fost înconjurată de o armată vrăjmașă de zeci de mii de soldați. Regele acelui oștean i-a trimis o scrisoare lui Arthur, în care îi propunea să ridice asediul asupra orașului, cu o singură condiție: Arthur trebuia să răspundă la o întrebare de o complexitate aparte. I se acordau trei zile pentru a găsi răspunsul. Dacă nu izbutea, orașul urma să fie distrus.

Întrebarea era: „Ce își doresc femeile cu adevărat?”

Regele Arthur a întrebat toate femeile din regatul său, dar niciuna nu a putut să-i ofere un răspuns cert. În cele din urmă, i s-a spus că o vrăjitoare bătrână ar putea ști răspunsul, însă prețul cerut de ea ar fi unul cumplit.

Fără altă opțiune, Arthur a întrebat care este acel preț. Vrăjitoarea dorea să se mărite cu cel mai curajos cavaler al regatului, prietenul său cel mai bun – Sir Gawain. Vrăjitoarea era înspăimântătoare: bătrână, urâtă, cu un singur dinte, de o necuviință grețoasă, mâncând cu mâinile și comportându-se revoltător. Regele nu ar fi vrut, în ruptul capului, să-l sacrifice pe prietenul său, dar i-a împărtășit totul.

Spre surprinderea tuturor, Gawain a acceptat să se căsătorească cu vrăjitoarea, pentru binele poporului său și pentru libertatea orașului. Atunci, vrăjitoarea i-a oferit lui Arthur răspunsul la întrebare:

„Ceea ce își doresc femeile cel mai mult este să aibă puterea de a-și conduce propria viață.”

Astfel, orașul a fost salvat, sărbătoarea a început, iar ziua nunții a sosit.

În noaptea nunții, Gawain, cu inima strânsă, a pășit în odaie. În fața lui se afla cea mai frumoasă femeie pe care o văzuse vreodată. Uimit, a întrebat ce s-a întâmplat. Vrăjitoarea i-a spus că, drept recunoștință pentru felul în care a tratat-o când era urâtă și respingătoare, îi va oferi darul de a fi frumoasă o parte din timp, iar cealaltă parte – bătrână și hâdă. Apoi i-a cerut să aleagă: să fie frumoasă ziua, pentru ca toți s-o vadă, dar urâtă noaptea, sau dimpotrivă, frumoasă doar pentru el, în intimitatea nopții.

Gawain a reflectat și, în cele din urmă, a decis să o lase pe ea să aleagă. Atunci, fermecată de respectul lui și de libertatea oferită, ea i-a spus că va fi mereu frumoasă, pentru că el a înțeles ce-și dorește cu adevărat o femeie: să dispună de propria sa viață.

Care este, așadar, morala acestei povești lungi?

Morala este aceasta: nu contează dacă femeia ta este frumoasă sau urâtă, deșteaptă sau prostuță… Ea rămâne, oricum, o vrăjitoare.

$¢

 

Cât de mult iubesc aceste plante țepoase, dar cu un farmec aparte, atât de uimitor! 

🌵,,Cactușii pot trăi fără apă timp de 2 ani Stochează apa în țesuturile lor și își închid porii ziua pentru a preveni evaporarea. Unii cactuși din deșert supraviețuiesc cu doar câteva picături de rouă pe an!

Cactușii sunt printre cele mai rezistente și adaptabile plante de pe planetă. Cresc în unele dintre cele mai ostile medii, acolo unde temperaturile ajung la extreme și ploile lipsesc cu desăvârșire luni sau chiar ani întregi. Cu toate acestea, reușesc nu doar să supraviețuiască, ci și să înflorească. Unii cactuși pot trăi fără apă timp de doi ani, bazându-se pe un sistem biologic ingenios, care le permite să gestioneze și să economisească fiecare strop de umiditate.

Secretul lor constă în capacitatea incredibilă de a stoca apă în țesuturile interne. Tulpina cărnoasă, de obicei rotunjită sau coloaniformă, funcționează ca un adevărat rezervor natural. Când plouă – rar și neregulat în deșerturi – cactusul absoarbe rapid apa cu ajutorul unui sistem radicular întins, care se răspândește aproape de suprafața solului pentru a capta umezeala. Apoi, această apă este reținută în interiorul plantei, în țesuturi speciale care se umflă asemenea unui burete.

Pentru a preveni pierderea acestei resurse prețioase, cactușii au dezvoltat o adaptare esențială: își închid porii în timpul zilei. La majoritatea plantelor, stomatele – porii prin care se face schimbul de gaze – stau deschise în timpul zilei pentru a permite fotosinteza, dar acest lucru duce la evaporarea apei. Cactușii, în schimb, fac fotosinteza într-un mod special, numit metabolism CAM (crassulacean acid metabolism), care le permite să deschidă stomatele noaptea, când este mai răcoare, reducând drastic pierderea de apă. Ziua, porii rămân închiși, ca o barieră împotriva căldurii arzătoare.

Mai mult, structura exterioară a cactusului joacă un rol important în supraviețuire. Suprafața cerată, nervurile adânci și absența frunzelor reduc suprafața expusă și minimizează evaporarea. Spinii nu doar că protejează planta de prădători, dar creează și un microclimat umed în jurul cactusului, încetinind mișcarea aerului și ajutând la conservarea umezelii. În plus, acești spini pot colecta roua de dimineață sau umezeala adusă de vânturi, picături pe care planta le absoarbe treptat.

Există specii de cactuși care pot supraviețui ani întregi cu doar câteva picături de rouă pe an. Un exemplu celebru este cactusul Carnegiea gigantea, cunoscut și sub numele de saguaro, care trăiește în deșertul Sonora și poate atinge vârste de peste 150 de ani. În ciuda climei extreme, în care temperaturile depășesc 45°C și plouă doar de câteva ori pe an, acești giganți reușesc să își mențină funcțiile vitale. Este o demonstrație spectaculoasă a adaptabilității vieții, o lecție despre eficiență, economie și răbdare.

Într-o lume în care apa devine tot mai prețioasă, cactușii ne oferă un model de echilibru perfect între resurse și nevoi. Trăind în condiții care par imposibile, acești supraviețuitori tăcuți ne amintesc că natura are soluții inteligente acolo unde omul vede doar obstacole. Dincolo de frumusețea lor bizară și spinoasă, cactușii sunt adevărate opere de inginerie biologică – plante care înfruntă deșertul nu cu agresivitate, ci cu o strategie fină, tăcută și eficientă."

~Text preluat ~

$$$

 

În Australia există un vas abandonat care a fost capturat de natură și acum oferă unul dintre cele mai impresionante peisaje din lume. SS Ayrfield a fost o navă cu aburi care astăzi a ajuns o „pădure plutitoare”, iar imaginea este atât de spectaculoasă, încât pare desprinsă dintr-un film post-apocaliptic.

• Un vas cu o istorie îndelungată

Construit în Marea Britanie în anul 1911, SS Ayrfield a ajuns în Australia în 1912. Inițial folosit pentru transportul de marfă, vasul a fost ulterior mobilizat pentru a sprijini trupele aliate în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial. După război, și-a continuat activitatea în industria cărbunelui până în 1972, când a fost scos din uz și dus în Homebush Bay pentru a fi dezmembrat.

• Natura preia controlul

Deși urma să fie demontat, vasul a rămas ancorat în acel loc, iar timpul și natura și-au spus cuvântul. În interiorul epavei au început să crească arbori și vegetație deasă, creând astfel o pădure plutitoare care fascinează vizitatorii din întreaga lume. Această transformare naturală este un simbol al rezilienței mediului, care reușește să îmbrace chiar și ruinele industriale în viață nouă.

• Un peisaj irezistibil pentru fotografi

SS Ayrfield nu este singurul vas abandonat în acel golf. Alături de el se află și alte epave, precum SS Mortlake Bank, mai puțin cunoscute din cauza accesului dificil. Împreună, aceste relicve formează o parte importantă din patrimoniul maritim al regiunii, oferind un peisaj unic ce îmbină istoria cu frumusețea naturii.