Acum 2.500 de ani, Socrate a pus o întrebare tulburătoare: „Pe cine ai salva dintr-un incendiu — pe soție sau pe copil?”
Era o seară obișnuită de toamnă. Fiecare dintre noi se retrăsese în camera lui. Eu citeam din Socrate. O întrebare m-a lăsat fără cuvinte. El spunea: „Dacă ar izbucni un incendiu și ai putea salva doar o singură persoană, pe cine ai salva: pe soția ta sau pe unul dintre copii?”. Toți bărbații au răspuns: „Copilul, desigur.” Iar Socrate a spus: „Eu mi-aș salva soția cea tânără. Vom plânge împreună, și ea îmi va dărui alți copii. Dacă salvez copilul, durerea va fi de nesuportat — atât pentru mine, cât și pentru el. Îmi va aminti mereu de tragedie doar privindu-l. Va rămâne fără frați, fără mamă, și în timp va avea o mamă vitregă care nu-l va putea iubi niciodată așa cum l-a iubit cea care l-a născut.” Desigur, discuțiile nu s-au încheiat ușor.
M-a intrigat răspunsul soțului meu. Fără să mă opresc din citit, l-am întrebat ce ar face. Mi-a răspuns: „Copilul. Toată lumea ar salva copilul. E neajutorat și... nu știu, aș încerca să-i salvez pe toți, dar dacă trebuie să aleg — copilul.” I-am povestit ideea lui Socrate. A lăsat ziarul deoparte. Am discutat tot restul serii. Întrebarea s-a dovedit imposibil de simplă.
Dimineața am plecat amândoi la muncă, copiii — la școală și grădiniță. Ziua a fost agitată, iar de Socrate uitasem. Până seara. Soțul mi-a spus: „Credeam că mă omoară azi la serviciu. La pauză, la prânz, am adus vorba despre Socrate și am pus întrebarea colegilor. Răspunsurile au fost, firește, previzibile. Le-am spus că și eu am răspuns la fel seara trecută, dar că de dimineață mi-am schimbat părerea. Socrate m-a convins.” (Pentru mine, asta a fost o revelație.)
Potrivit soțului, toți au încetat să mănânce. Au început să strige, să argumenteze, au dat telefoane prietenilor, ba chiar au venit oameni din alte birouri. În cele din urmă, au chemat și femeile de la contabilitate — toate, în cor, au spus: „Ai înnebunit? Soția poate fi înlocuită! Copilul e sângele tău!”. Salvarea a venit sub chipul șefului, care, descoperind lipsa angajaților de la post în timpul programului, a apărut atras de rumoare și a dispersat mitingul neoficial.
Soțul s-a întors la birou și l-a găsit doar pe colegul său pensionar, încă la muncă. Nu participase la dispută — omul era muncitor, cam surd și nu prea vorbea cu nimeni. „Ce-au tot țipat ăia? Au tăiat primele, sau ce?” — a întrebat bătrânul, trăgându-și sufletul. „Nu, e o întrebare filosofică...”, și soțul i-a pus și lui întrebarea.
Bătrânul era un familist convins: căsătorit de 40 de ani, tată a trei fii, le construise fiecăruia câte o casă cu mâinile lui, avea cinci nepoți, toți îl iubeau, îl vizitau des. A stat puțin pe gânduri: „Toți au spus că ar salva copilul? Eu mi-aș salva baba. Copiii... ei sunt oaspeți în casă, cresc și pleacă din cuib. Da, mă iubesc și eu pe ei, vin în vizită. Dar fiecare e un colț rupt. Cu baba mea, însă... cu ea vreau să mor.”
