#$$

 PRINCIPIUL LUI HANLON

Principiul lui Hanlon sau Briciul lui Hanlon reprezintă un raţionament/ o modalitate pentru a explica ceva: fie prostia, fie răutatea, chiar pe amândouă în același timp sau o mulţime de alte lucruri care merg greşit, find invocat în diverse domenii ale vieții, mai ales în analiza și interpretarea comportamentului uman, în relații interpersonale, în politici publice și în interacțiunile sociale în general.

Principiul a fost popularizat și numit după Robert J. Hanlon, un programator american, autor al unei compilaţii de glume legate de una dintre Legile lui Murphy (de fapt, singura lege originală a lui Murphy): „Dacă ceva poate să meargă prost, atunci va merge prost”, cu varianta „Orice poate merge prost va merge prost și în cel mai rău moment posibil”.

În această compilaţie publicată în 1980, cu titlul „Murphy’s Law Book Two, More Reasons Why Things Go Wrong” (Legea lui Murphy, Cartea a doua, mai multe motive pentru care lucrurile merg prost), apare adagiul atribuit lui Robert J. Hanlon – „Nu atribui niciodată răutății ceea ce poate fi explicat în mod adecvat prin prostie”.

Chiar dacă unii îi contestă lui Hanlon paternitatea acestei ziceri devenite celebre (atribuind-o, de exemplu, unui scriitor american, Robert A. Heinlein), cert este că afirmaţia „Nu atribui niciodată răutății ceea ce poate fi explicat în mod adecvat prin prostie” a devenit, în psihologie, un raţionament/ un principiu/ o regulă generală, care face posibilă eliminarea unor explicații improbabile ale unui fenomen.

De aceea „Principiului lui Hanlon” i se mai spune şi „Briciul lui Hanlon”, după modelul denumirii unui alt principiu – „Briciul lui Ockham” – care spune că „cea mai simplă explicaţie (pentru un fapt, o situaţie, un eveniment etc.) este, de obicei, cea mai bună”, termenul „brici”, în psihologie, în filosofie, desemnând o regulă generală care permite reducerea câmpului ipotezelor care abordează un anumit fenomen.

Principiul lui Hanlon/ Briciul lui Hanlon – răutate sau prostie?

Principiul lui Hanlon/ Briciul lui Hanlon a devenit cunoscut după includerea sa în „Jargon File”, un glosar al termenilor argotici folosiţi de programatorii de computere, ulterior folosindu-se în analiza şi interpretarea comportamentului uman, sugerând că ar trebui mai multă prudenţă atunci când anumitor acţiuni, atitudini, fapte li se atribuie o rea intenţie, pentru că s-ar putea să fie vorba doar de prostie, nepricepere, incompetenţă. Iată câteva exemple de astfel de situaţii:

Simţi că eşti singur şi că aproape totul este împotriva ta?

Mulţi dintre noi au tendinţa de a presupune că, atunci când ceva nu merge bine, vina se află într-o mare „conspirație” împotriva noastră. Un coleg nu reușește să-ți dea un raport la timp? Primul gând este, probabil, că vrea să te submineze, să te „bată” la o promovare, un bonus etc. Copilul tău face totul de-a-ndoaselea? Probabil că încearcă să te enerveze și să-ți „toace” timpul. WiFi-ul într-o cafenea nu funcționează, deşi ai avea nevoie urgentă de această facilitate? Ce siguranţă, angajaţii mint doar pentru a te ademeni și a te face să comanzi espresso-ul lor de proastă calitate etc. Suntem tentaţi să dăm credit primului gând, deşi, poate, colegul a încurcat zilele, probabil copilul era obosit, WiFi-ul chiar se stricase la acel moment etc.

Greșeli într-un proiect de echipă

Atunci când este vorba de greșeli într-un proiect de echipă sau când unii membrii ai echipei comit erori sau nu îndeplinesc anumite sarcini la nivelul așteptat, putem interpreta aceste greșeli fie ca rezultatul unei comunicări deficitare, al lipsei de experiență sau al neînțelegerii cerințelor, al diletantismului, ignorantei, fie putem să presupunem că acestea sunt intenționate, pentru a sabota proiectul. Sau dacă, de pildă, nu primești o notificare despre un eveniment important din instituţia/ compania ta, Principiul lui Hanlon spune că nu ar trebui să presupui că acest lucru s-a întâmplat pentru că responsabilul a decis să evite să ți-l trimită, deoarece nu te place, dacă este rezonabil să presupui că pur și simplu a uitat să-l trimită.

Principiul lui Hanlon în mass-media

Mass-media tratează „indignarea” ca pe o marfă profitabilă. Acest fapt ia adesea forma unor articole care atribuie frecvent răutății ceea ce ar putea fi ușor explicat prin incompetență sau ignoranță. Mulţi oameni se grăbesc să se jignească pentru orice ar contrazice viziunea lor despre lume sau își imaginează acest lucru. Când ne uităm la ziare, site-uri, rețele sociale, poate fi benefic să aplicăm Principiul lui Hanlon. Presupunerea că anumite atitudini negative, opinii excesive, nejustificate sunt generate de ignoranţă ne-ar putea duce mai aproape de adevăr.

Greșeli în comunicarea scrisă sau verbală

Când cineva face greşeli în comunicarea scrisă sau verbală (într-o conversatie, într-un mesaj, discurs etc.), putem să interpretăm aceste greșeli ca fiind un semn de neglijență sau de lipsă de respect, putem considera că persoana în cauză poate avea cunoștințe lingvistice limitate sau poate fi sub presiune și nu își concentrează atenția asupra detaliilor.

Comportamentul nepoliticos al unei persoane în trafic

Când un conducător auto se comportă agresiv în trafic, în loc să presupunem că acesta este rău intenționat sau ostil, putem lua în considerare că respectivul poate fi sub influența stresului, a oboselii sau a altor factori care îi afectează starea de spirit.

Eșecuri în implementarea unor politici guvernamentale

Atunci când decizii administrative sau politici guvernamentale par să ducă la consecințe negative, este firesc să ne întrebăm dacă acestea sunt rezultatul unor erori de planificare, al unei neînțelegeri a problemelor sau al intenției de a provoca daune.

Principiul lui Hanlon – un îndemn la raţionalitate

Este evident că, în toate cazurile, Principiul lui Hanlon/ Briciul lui Hanlon sugerează că, mai degrabă, ar fi vorba de alte cauze decât reaua intenţie şi că am putea să adoptăm o atitudine mai înțelegătoare față de acțiunile și comportamentele altora, evitând să le atribuim, în absența unor dovezi clare, relei-credinte, perfidiei, intereselor obscure – „Nu atribui niciodată răutății ceea ce poate fi explicat în mod adecvat prin neglijenţa sau prostie”.

Toți avem vieți „complexe”, în care (după cum spune legea lui Murphy) lucrurile merg prost în mod constant şi, inevitabil, facem greşeli. Când se întâmplă acest lucru, un răspuns reflex este să dai vina pe cea mai apropiată persoană și să presupui că este rău intenţionată – mecanism psihologic de autoprotecţie, numit „proiecție”, care ne permite să menținem o imagine de sine pozitivă și să vedem vina ca aparţinând altcuiva.

Principiul lui Hanlon ne învaţă să-i „judecăm” mai puţin pe ceilalţi, să încercăm să devenim mai raţionali, să le oferim celor din jur beneficiul îndoielii și, dacă se poate, să avem mai multă empatie. Se pare că Briciul lui Hanlon are cea mai mare relevanţă în relații, în probleme de afaceri și în fericirea personală.

Cât credit merită anumiţi oameni?

Un celebru general, Kurt von Hammerstein-Equord, adversar nedisimulat al lui Adolf Hitler și al regimului nazist, încerca să se ghideze „avant la letrre”, după Principiul lui Hanlon, când spunea: „Îmi împart ofițerii în patru grupuri. Există ofițeri deștepți, harnici, proști și leneși. De obicei, două caracteristici sunt combinate. Unii sunt inteligenți și harnici – locul lor este in Statul Major. Următorul lot sunt proști și leneși – reprezintă 90 la sută din fiecare armată și sunt potriviți pentru sarcinile de rutină. Oricine este deopotrivă inteligent și leneș este calificat pentru cele mai înalte îndatoriri de conducere, deoarece posedă claritatea intelectuală și calmul necesare pentru deciziile dificile. Trebuie să te ferești de oricine este prost și sârguincios – nu trebuie să i se încredințeze nicio responsabilitate, pentru că întotdeauna va provoca numai rău”.

Principiul lui Hanlon vs. alte modele mentale

Briciul lui Hanlon funcționează cel mai bine atunci când este combinat cu alte modele mentale. Iată câteva exemple de interacțiuni utile:

Prejudecata de confirmare – fiecare dintre noi are tendința de a căuta informații care să confirme convingerile preexistente, care să îmbogăţească reprezentarea despre sine şi despre lume. Când apare disonanța cognitivă, ne propunem să ne ajustăm viziunea asupra lumii. Depășirea prejudecaţii de confirmare este un pas uriaș spre a face alegeri mai bune, motivate de logică, nu de emoții. Briciul lui Hanlon ajută în acest sens. Dacă ne așteptăm la rea intenţie din partea cuiva, este posibil să o atribuim ori de câte ori este posibil. De exemplu, dacă cineva percepe un anumit politician ca fiind corupt, va căuta informații care să confirme acest fapt, nemaiputând să facă diferenţa între incompetenţă, prostie, întâmplare.

Euristica disponibilităţii – acest model mental afirmă că avem tendinţa de a face alegeri şi de a interpreta situaţii pe baza informațiilor care ne vin în minte cu ușurință. De pildă, dacă un şofer de taxi alege un traseu ocolitor, pentru o călătorie mai scumpă, şi un astfel de fapt se repetă o săptămână/ o lună mai târziu, vom avea tendinţa de a crede că toţi şoferii de taxi apelează la o astfel de înşelăciune, ceea ce nu ar corespunde adevărului.

Prejudecăți despre antipatie/ ură – Briciul lui Hanlon/ Principiul lui Hanlon poate oferi informații şi atunci când avem de-a face cu oameni, instituții care nu ne plac. Când cineva care nu ne place face o greșeală, o reacţie care să presupună înţelegere sau empatie tinde să fie ultimul răspuns. A acționa într-un mod emoțional este natural, dar imatur, pentru că nu poate decât să înrăutățească situația. Cea mai inteligentă soluție este, oricât de mult ne displace cineva, să punem în cumpănă cât este rea-voinţă, întâmplare sau prostie.

Un instrument valoros de raționament

Aşadar, Principiul lui Hanlon/ Briciul lui Hanlon poate fi util într-o varietate de contexte, ajutând la alegerea explicaţiei celei mai probabile (nu neapărat corecte), pentru o situaţie, un fapt, o atitudine, un comportament etc.

Este un instrument valoros de raționament, care ne poate ajuta să facem față diferitelor probleme de zi cu zi, să le interpretăm cât mai aproape de ceea ce acestea reprezintă cu adevărat, ceea ce nu înseamnă că anumite acţiuni nu apar niciodată din cauza răutății, ci numai din prostie sau incompetenţă.

De asemenea, Principiul lui Hanlon nu indică dacă o anumită acțiune a fost justificată sau nu şi nici nu înseamnă că este acceptabilă doar pentru că s-a întâmplat ca urmare a prostiei și nu a răutății, dar ajută la găsirea explicaţiei celei mai probabile pentru un fapt, după care putem decide cum să judecăm acțiunea respectivă și cum să răspundem în consecință.

Principiul lui Hanlon este util şi în evitarea emoţiilor negative (furie, stres etc.) asociate cu presupunerea de intenţii răuvoitoare din partea celor din jur. În plus, a oferi celor cu care interacţionăm beneficiul îndoielii și a nu începe prin a presupune că aceștia au acționat din răutate, poate fi şi o regulă validă din punct de vedere moral – „regula de aur” care înseamnă că ar trebui să îi tratezi pe ceilalți în același mod în care ai dori să fii tratat tu însuţi/ însăţi.

O formulare extinsă a Principiului lui Hanlon

Dacă versiunea originală a Principiului lui Hanlon spune: „Nu atribui niciodată răutății ceea ce poate fi explicat în mod adecvat prin prostie”, o extindere a acesteia poate fi utilă pentru a lua în considerare şi alte motive ale comportamentului oamenilor, ceea ce va ajuta la aplicarea conceptului de bază într-o gamă mai largă de situații. O versiune extinsă ar putea fi formulată astfel: „Nu atribui niciodată intențiilor rele ceea ce ar putea fi explicat în mod adecvat prin alte cauze, de exemplu, prostie, ignoranță, nepăsare, incompetență sau lipsă de experienţă sau de informare”.

Limitele Briciului lui Hanlon

Deși Briciul lui Hanlon este un principiu călăuzitor util, ar trebui privit doar ca o regulă generală şi ar mai trebui luaţi în considerare şi alţi factori, cum ar fi: Cât de probabil este ca o acțiune să fi avut loc din alte motive decât răutatea? Care sunt costurile asociate cu interpretarea incorectă de „răutate”?

De aceea, când încercăm să evaluăm asemenea posibilităţi, putem lua în considerare acțiunile trecute ale celeilalte persoane, precum și personalitatea generală a acesteia, abilitățile sale și ceea ce are de câștigat dacă acționează cu răutate. Astfel de situații pot fi descrise folosind afirmaţia „vinovat până la dovedirea nevinovăției”, care este opusul conceptului propus de Principiul lui Hanlon, care poate fi descris drept „nevinovat până la dovedirea vinovăției”.

Înţelegerea corectă a Principiului lui Hanlon nu ar trebui să piardă din vedere nici una dintre „Legile prostiei”, aşa cum a fost formulată de italianul Carlo M. Cipolla, în cartea „Legile fundamentale ale imbecilităţii umane”, care spune că: „Cel mai periculos om este prostul” şi nici observaţia unui filosof contemporan, Maurizio Ferraris, potrivit căreia „în epoca actuală, imbecilitatea pare să prolifereze, precum un Univers în expansiune” şi este din ce în ce mai vizibilă, având în vedere că trăim într-o lume a „ecranelor”, în care fiecare vrea să-şi exprime părerea despre orice, avem acces non-stop la reţelele sociale şi putem asista sau ne putem implica, fără să ne dăm seama, în vastul spectacol al lumii, pe când, în epocile anterioare, judecam prostia (mai ales pe cea a „elitelor”) a posteriori.

$$$

 LEGENDA LUI PROMETEU

Prometeu. Unul dintre cele mai celebre personaje ale mitologiei clasice, fiul unui titan, Iapet, şi al unei nimfe, Climene, de la care se născuseră şi Atlas, Menetios şi Epimeteu. Alte tradiţii, care constituiau un filon paralel, dar diferit de cel urmat cu predilecţie, îl considerau fiul Herei şi al gigantului Eurimedon; se spune că ar fi ajutat, cu securea sa dublă, la naşterea Atenei din capul lui Zeus, uneltind apoi împotriva zeiţei. Iniţial era socotit şi mesagerul titanilor.

Prometeu era legat de mitul creaţiei. Zeii au plăsmuit oamenii sub pământ, din ţărână şi foc; nu i-au înzestrat însă cu nicio calitate specifică, încredinţându-le această sarcină lui Prometeu şi lui Epimeteu. Acesta din urmă, un fel de „dublu” negativ al lui Prometeu, a vrut să distribuie de unul singur calităţile şi capacităţile creaturilor; dar le-a împărţit prost, animalele fiind dotate cu toate prerogativele necesare supravieţuirii, iar oamenii fiind lipsiţi de ele. Pentru a remedia situaţia, Prometeu a fost nevoit să fure focul de la zei ca să-l dea oamenilor.

Legată de crearea omului este şi tradiţia potrivit căreia primul om a fost creat de Prometeu. Era o fiinţă de o frumuseţe desăvârşită, pe care Prometeu a ţinut-o ascunsă până când Zeus i-a cerut-o, a făcut-o nemuritoare şi a aşezat-o între stele; Prometeu a creat în acelaşi fel şi alţi oameni, modelându-i din pământ şi apă, iar pe lângă ei a creat şi animalele.

Întâmplările ce l-au condus pe Prometeu la gestul care l-a făcut celebru în mitologie sunt legate de vrăjmăşia dintre titan şi Zeus.

În Sicion se ivise o dispută în privinţa unui taur sacrificat, din care doar o parte trebuia să le fie oferită zeilor drept jertfă, iar restul să le rămână oamenilor. Prometeu a fost chemat să decidă ce părţi ale victimei li se cuveneau zeilor şi ce puteau să păstreze oamenii pentru ei. El l-a indus în eroare pe Zeus, acoperind cu pielea animalului două grămezi egale, una conţinând însă doar oasele taurului învelite într-un strat de grăsime ispititor, iar cealaltă bucăţile bune de carne, ascunse în aşa fel încât să nu se vadă. Înşelat, Zeus i-a lipsit în schimb pe oameni de foc.

Prometeu - focul

Prometeu a încercat să remedieze situaţia, fiind sprijinit în tentativa sa de Atena, zeiţa ce îi oferise cunoaşterea tuturor acelor arte pe care la rândul lui le-a transmis oamenilor: de la astronomie la medicină, de la matematică la arhitectură, de la tehnica navigaţiei la cea a prelucrării metalelor. Cu ajutorul Atenei, Prometeu a intrat în Olimp, a desprins din carul Soarelui, veşnic arzător, o scînteie incandescentă, a ascuns-o în tulpina scobită a unei trestii şi a fugit, nevăzut, cu darul său pentru oameni.

Zeus şi-a dat însă seama de furt, văzând în depărtare lumina focului strălucind printre oameni. Înfuriat că a fost tras pe sfoară, i-a pedepsit şi pe oameni, şi pe autorul furtului. Oamenilor le-a trimis sursa tuturor relelor, Pandora, o tânără superbă de care aceştia s-au îndrăgostit, iubindu-şi astfel propria nenorocire; lui Prometeu i-a rezervat o pedeapsă crudă, punându-l pe Hefaistos să-l înlănţuiască în vârful muntelui Caucaz (trebuie să fi fost vorba nu doar de lanţuri, ci de un stâlp care îi străbătea întregul corp, pentru ca abilul Prometeu să nu aibă nici o posibilitate de a se elibera); în fiecare zi un vultur cobora din cer şi îi mânca ficatul, care se regenera peste noapte, tortura fiind astfel nesfârşită.

Pedeapsa trebuia să fie eternă; sau, cum preciza Eschil în tragedia pierdută Prometeu purtător de foc, să dureze treizeci de mii de ani; sau, cum apare tot la Eschil, în Prometeu înlănţuit, să înceteze după treisprezece generaţii. Prometeu a fost eliberat de Heracle, care a ucis vulturul şi a smuls lanţurile titanului.

sursa: 

Anna Ferrari, Dicţionar de mitologie greacă şi romană, Ed. Polirom, Iaşi, 2003

$$$

 REGELE DAC COTISO ÎNSPĂIMÂNTĂ ROMA

Cotiso, unul dintre cei mai misterioși și redutabili conducători daci, a rămas în istorie ca un coșmar al Romei antice. Regele dac, recunoscut pentru curajul și strategiile sale militare, aproape a reușit să devină ginerele primului împărat roman, Augustus. Însă cine a fost Cotiso cu adevărat și de ce a stârnit atât de multă teamă printre romani?

Cotiso și moștenirea lui Burebista

În secolul I î.Hr., teritoriul de astăzi al României făcea parte din regatul lui Burebista, liderul care a transformat Dacia într-o putere regională importantă. După moartea lui Burebista în anul 44 î.Hr., regatul său s-a fărâmițat, ducând la formarea mai multor regate mai mici, conduse de lideri locali. Unul dintre aceste regate, situat în sud-vestul Daciei, era condus de Cotiso.

Cotiso a preluat moștenirea militară a lui Burebista, continuând să fie o amenințare constantă pentru Roma. Istoricii consideră că acesta și-a stabilit baza în munții dintre Banat și Oltenia, de unde coordona expediții împotriva provinciilor romane.

Războinicii lui Cotiso: Teroarea provocată Romei

Cotiso era cunoscut pentru incursiunile sale de jaf în provinciile romane, mai ales în timpul iernii, când Dunărea îngheța și facilita trecerea trupelor dacice. Sursele antice, precum Florus, menționează că războinicii lui Cotiso pustiau frecvent Moesia, iar uneori atacau și regiunile de vest ale imperiului.

Cotiso trăia retras în cetăți fortificate, amplasate strategic în munți, ceea ce făcea aproape imposibilă capturarea lui de către romani. Augustus însuși a recunoscut dificultatea în a-i înfrunta pe daci, optând să întărească granițele imperiului și să limiteze incursiunile acestora.

Cotiso și politica romană: Aproape ginerele lui Augustus

Cotiso nu a fost doar un lider militar, ci și un jucător geopolitic abil. În contextul războaielor civile dintre Octavian (viitorul împărat Augustus) și Marc Antoniu, Cotiso a devenit un aliat dorit de ambele tabere. Octavian i-a propus chiar o alianță matrimonială, oferindu-i pe fiica sa Iulia drept soție. În schimb, Cotiso ar fi trebuit să-i ofere fiica sa lui Octavian.

Totuși, Cotiso a ales să sprijine pe Marc Antoniu, probabil considerând oferta acestuia mai avantajoasă. Această decizie a amplificat temerile romanilor, care se așteptau la o posibilă invazie a Daciei în Italia, în alianță cu forțele lui Antoniu. Deși această alianță nu a avut rezultatele scontate pentru Cotiso, ea ilustrează influența și importanța sa în politica vremii.

Moartea lui Cotiso și moștenirea sa

După înfrângerea lui Marc Antoniu, Cotiso și-a continuat incursiunile împotriva romanilor. Se crede că a murit în timpul unei confruntări cu armata romană, deși detaliile sunt vagi. Poetul Horațius menționează într-o satiră dispariția lui Cotiso, sugerând că aceasta a adus o ușurare pentru Roma.

Unii istorici speculează că Cotiso ar fi fost implicat în complotul pentru asasinarea lui Burebista, dorind să-și asigure propria autonomie. Totuși, aceste ipoteze rămân fără o bază documentară solidă.

Cotiso și Koson: Controverse istorice

Un aspect controversat al istoriei lui Cotiso este legătura sa cu regele Koson. Unele monede dacice purtând numele „Koson” ar putea indica o conexiune între cei doi lideri. Totuși, mulți specialiști consideră că este vorba de persoane distincte, iar monedele respective ar reprezenta o stipendie romană plătită dacilor pentru a opri incursiunile.

Cotiso rămâne o figură fascinantă a istoriei antice, simbolizând rezistența dacilor împotriva puterii romane. Deși informațiile despre el sunt limitate, impactul său asupra istoriei este indiscutabil. Curajul și abilitățile sale militare au făcut din Cotiso un adevărat coșmar pentru Roma, iar povestea sa continuă să inspire curiozitate și respect.

$$$

 PRINȚESA SPION - YOSHIKO KAWASHIMA

Într-un domeniu guvernat de bărbați, prezența femeilor în cadrul serviciilor secrete din prima jumătate a secolului al XX-lea a schimbat imaginea spionajului internațional. Faptele acestora au influențat istoria și au trecut peste pragurile înrădăcinate în societate cu privire la rasă, religie sau gen. Deși importanța femeilor în domeniul spionajului a fost evidențiată în urmă cu 2.500 de ani de generalul Sun Tzu, autorul „Artei războiului”, pentru o lungă perioadă de timp capacitatea acestora de a desfășura activități de culegere și transmitere de informații a fost subestimată, astfel că, în prima jumătate a secolului trecut, femeile au putut să treacă neobservate și să-și disimuleze prezența în rândul bărbaților pentru a putea desfășura activități informativ-operative.

La vremea respectivă, activitățile de intelligence aveau ca motivații devotamentul față de statul de origine sau cel adoptiv, necesitatea de a scăpa dintr-o societate care manifesta atitudini rasiale (cazul spioanei Josephine Baker) sau antisemite (Sonia Olschanezky), nevoia de a transcende situația materială și familială (Pearll Cornioley) sau erau expresia unor sentimente de prietenie, dragoste sau solidaritate. Acțiunile unora dintre cele mai cunoscute spioane din prima jumătate a secolului al XX-lea au fost onorate prin acordarea unor distincții, cum s-a întâmplat în cazurile Nancy Wake, Josephine Baker, Virginia Hall sau Maria Vera Rosenberg – Atkins. Însă nu toate spioanele secolului trecut au fost la fel de norocoase. Yoshiko Kawashima, Ethel Rosenberg, Sonia Olschanezky, Noor-un-nisa Inayat Khan, Violette Szabo și Margaretha Geertruida Zelle au fost capturate și executate, deși toate împărtășeau aceeași voință de fier și capacitate extraordinară de adaptare.

Un personaj controversat

Considerată de chinezi trădătoare, în timp ce era lăudată de japonezi pentru talentele sale de spion, Yoshiko Kawashima a fost numită „Mata Hari a Orientului Îndepărtat” sau „Ioana d’Arc a Orientului”. Născută Aisin Gioro Xianyu, pe data de 24.05.1907, a fost cea de-a paisprezecea fiică a prințului Shanqi (Su). După căderea dinastiei Qing, în 1912, a fost încredințată lui Naniwa Kawashima, care a educat-o și a crescut-o în Japonia, îndepărtând-o de originile și identitatea ei chineză. Kawashima este regăsit în literatură și sub numele de Yoshiko sau Hoijiro. Unele surse menționează că era consilierul militar al prințului, în timp ce altele precizează că ar fi fost spion japonez sau mercenar.

După o scurtă căsătorie cu fiul generalului Jengjuurjab, care a condus mișcarea de independență mongolo-manciuriană, a început o relație amoroasă cu șeful serviciilor secrete japoneze din Shanghai, maiorul Ryukichu Tanaka, care a introdus-o în lumea spionajului. Printre acțiunile care i-au marcat activitatea în domeniu se numără și participarea la acțiunea de sabotaj organizată de Ryukichu Tanaka, pentru a provoca o reacție violentă a chinezilor împotriva japonezilor din Shanghai, ceea ce a oferit niponilor pretextul unei intervenții agresive în China.

De asemenea, ea l-a manipulat pe ultimul împărat al dinastiei Qing, Puyi, făcându-l să accepte conducerea statului-marionetă Manchukuo, creat de japonezi în Manciuria și a convins-o pe împărăteasa Wanrong (Xuantong) să i se alăture împăratului pentru a legitima noul stat. Yoshiko Kawashima s-a implicat în mai multe relații amoroase cu oficialii chinezi cu scopul de a obține informații și a contribuit la formarea unei cavalerii independente de contra-insurgență, pe care a condus-o sub numele chinez de Jin Bihui. Formațiunea, care avea să funcționeze sub comanda ei până la finele anilor `30, urmărea capturarea gherilelor anti-nipone din Manchukuo.

În căutarea identității

Atitudinea sa critică la adresa politicilor de exploatare a populației din Manchukuo de către armata japoneză a compromis valoarea sa de simbol pentru propagandă, ceea ce a cauzat o serie de probleme în relația cu Japonia și a provocat dispariția sa din viața publică a vremii. Din cauza acțiunilor sale contra Chinei, la sfârșitul celui de-al doilea război chino-japonez, Yoshiko Kawashima a fost arestată, la 11 noiembrie 1945, la Beijing, de agenții Serviciului Chinez de Contraspionaj. Ea a fost judecată pentru trădare și executată în data de 25 martie 1948.

Depărtarea de familia biologică și de locul natal (China), adoptarea unei alte identități culturale, dar și traumele trăite în cadrul familiei adoptive (presupuse abuzuri sexuale la care a fost supusă de tatăl adoptiv), au împins-o pe Yoshiko Kawashima să adopte un stil de viață controversat. Aflată într-o permanentă căutare a identității, ea și-a schimbat permanent loialitatea față de China și Japonia. Costumele și uniformele masculine, tunsoarea bărbătească, asocierea cu personalități puternice, declarațiile politice dramatice, implicarea în operațiunile militare din Manciuria, dar și moștenirea aristocrată i-au creat lui Yoshiko Kawashima o imagine controversată. Ea continuă să reprezinte un studiu de caz la intersecția dintre gen, sexualitate, celebritate și identitate națională, fiind, încă din anii `30, subiect cinematografic și literar.

$$$

 PRIMUL CONGRES AL SCRIITORILOR DIN RPR

1956. Se ascultă Heartbreak Hotel, Que Sera și My Fair Lady. Marilyn Monroe se căsătorește cu Arthur Miller iar Grace Kelly cu Prințul de Monaco. Rocky Marciano se retrage din box. Elveția găzduiește prima ediție a Eurovision. Jocurile Olimpice de la Melbourne. Sunt câteva din știrile anului în Occident.

1956. La Moscova, Hrușciov condamnă cultul personalității și crimele lui Stalin. Pe fondul dezghețului, în Georgia sunt reprimate demonstrații anti-comuniste, la fel ca și la Cluj, unde greco-catolicii ies în stradă și redactează un memoriu. La Budapesta izbucnește Revoluția Ungară. Câteva zile mai târziu, sute de studenți timișoreni protestează și cer, înconjurați de trupe sovietice: „Afară cu rușii din țară!” Cam aceasta era atmosfera în Est.

1956. În România, când nu era ascultată, lumea asculta Jean Moscopol sau edițiile în limba română ale posturilor occidentale. Le ascultau, după cum puteți citi mai jos, și fruntașii sistemului, scriitorii trecuți cu arme și bagaje de partea proletcultismului.

Între 18 și 23 iunie 1956, breasla organizează la București lucrările primului Congres al Scriitorilor din „Republica Populară Romînă” (RPR). Au fost prezenți nume grele ale vieții literare de după 1944: Sadoveanu, Arghezi, Jebeleanu, Beniuc, Bogza, Deșliu, Stancu, Baranga, Preda, Crohmălniceanu și mulți alții. S-a discutat – ordonat, eșalonat – despre tot ce era discutat în acel context: lupta de clasă, lupta între vechi și nou, literatura decadentă, recuperarea, cu atenție, a clasicilor, critică, poezie, omul nou, dadaism, suprarealism și realism socialist, țărani, proletari, cititori, tineri, copii, ogoare și câte și mai câte. Iar peste toate: Partidul. Unic și muncitoresc.

Textul cuvântărilor și al rapoartelor prezentate au fost publicate la vremea respectivă de Gazeta literară. Discursurile redau atmosfera unei lumi provinciale, distorsionate de ideologie și teroare, care trăia un soi de noapte a rațiunii, cu limbajul aferent.

Am strâns câteva fragmente din cele spuse și îndrugate la Congres de culturnicii RPR, oameni ale căror scrieri au umplut, însă, decenii la rând, manualele de Limba și literatura română. Și nu numai.

*

Mihail Sadoveanu (Cuvânt de deschidere):

„Declar deschis primul Congres al Scriitorilor din Republica Populară Romînă, adunați să dea samă în fața obștei de realizările, succesele și deficiențele breslei, în cel dintîi deceniu de înnoire a patriei noastre, după 23 August 1944.

Salut în această adunare pe reprezentanții Partidului Muncitoresc Romîn și ai guvernului democratic. Salut pe delegații și învitații noștri. Salut pe oaspeții prieteni de peste hotare.

Partidul Muncitoresc Romîn și guvernul democratic, după 1944, cu sprijinul Uniunii Sovietice, eliberatoarea noastră, a întreprins treptat o operă vastă de redresare, eliminînd exploatarea castei parazitare din trecut, statornicind ca temei al vieții înnoite munca liberă, adăugînd toate elementele de progres material și intelectual în folosul poporului.

Istoria omenirii, așa cum au învățat-o unii dintre noi cei mai vechi, era în general însușirea unor stăpînitori violenți care s-au străduit să-și însușească bunurile și munca altora. În secolele XVIII și XIX, poporul muncitor a suferit pretutindeni povara unei perversități crîncene: constituții și legi în serviciul nedreptății, exploatării și asupririi.

Înaintașii noștri, scriitori progresiști, au lăsat mărturie în poezia și proza lor despre această crimă istorică, al cărei proces s-a îndelungat în convulsiile sîngeroase de eliberare cunoscute și s-a terminat cu revoluția epocală din Octombrie 1917.

Generația dumneavoastră, prieteni și tovarăși, are misiunea de a urma și spori opera înaintașilor care au militat cu arma scrisului împotriva acelui „trecut negru” pe veci perimat. […]

În această adunare a scriitorilor noștri ne amintim cu recunoștință că literatura noastră de după statornicirea statului romîn democratic purcede de la literatura nouă sovietică. Ne simțim prin asta mai legați de marea Uniune Sovietică și de țările surori de democrație populară a căror artă literară stă sub același semn.”

Salutul Comitetului Central al Partidului Muncitoresc Romîn adresat Congresului Scriitorilor din RPR, rostit de Miron Constantinescu:

„Ideile marxism-leninismului exercită o puternică influență asupra scriitorilor pe care-i ajută să vadă mai clar rolul și misiunea lor în societate. Combaterea de către partid a teoriei antipopulare a „artei pentru artă” a ajutat scriitori valoroși să se elibereze de balastul decadentismului și a dat forță talentului lor. […]

Partidul cheamă pe scriitori să reflecte în operele lor, prin mijloace specifice artei, realitatea noastră complexă și clocotitoare, să redea în mod multilateral procesul de transformare și înnoire a societății noastre și schimbările profunde pe care acest proces le determină în psihologia, atitudinea morală, viața personală a oamenilor. […]

Masa cititorilor, al căror grad de cultură, exigență artistică și ideologică crește necontenit, respinge și critică cu asprime acele cărți care nu știu să deosebească esențialul de neesențial, fenomenele trecătoare de cele ce se dezvoltă și triumfă în realitatea noastră. Asemenea cărți nu sînt în stare să reflecte în chip realist lupta între vechi și nou, să afirme victoria inevitabilă a noului în imagini artistice convingătoare. Ele duc la pierderea simțului proporțiilor și a perspectivei istorice, la prezentarea exagerată a ceea ce este negativ, abject sau morbid și nu arareori la denigrarea realității.

Realismul socialist asigură cea mai deplină respectare a adevărului obiectiv. El nu are nimic comun cu atitudinea obiectivist-burgheză față de realitate a așa-zisei teorii a adevărului integral.

Partidul educă pe scriitori în spiritul dezvăluirii și înfățișării adevărului vieții în lucrările lor. […] Nimic nu poate dăuna mai mult creației unui scriitor decît lipsa de contact cu realitatea, cu munca eroică și viața de toate zilele a muncitorilor și țăranilor, decît închiderea scriitorului într-un cerc strîmt de așa-zise interese „pur literare”. […]

Partidul condamnă cu asprime critica distructivă, fără de temei, lipirea de etichete, metodele birocratice, administrative în îndrumarea creației literare, ignorarea trăsăturilor specifice ale creației literare și tendințele de nivelare și uniformizare a ei. În orientarea vieții literare, partidul se călăuzește după principiile leniniste asupra literaturii.”

Mihai Beniuc:

„Să ne oprim o clipă la acele sectoare din literatură la care se referă următoarea constatare din raportul tovarășului Gheorghiu-Dej la al II-lea Congres al PMR: Multe dintre temele mari și dintre aspectele fundamentale ale luptei eroice a poporului muncitor pentru construirea socialismului, ca și din istoria ultimelor decenii, nu și-au găsit oglindirea în literatură și artă decît în slabă măsură.

Unde va să zică n-au reușit decît în slabă măsură scriitorii să oglindească realitatea? Acolo unde este vorba de redarea cu măiestrie a omului nou, a omului socialist și, în ultimă instanță, a comunistului.

E vorba aici de eroul pozitiv al tipului nostru, de piatra de încercare pentru capacitatea scriitorului de a cuprinde și pătrunde esențialul din spiritul epocii, este vorba de cheia de boltă a literaturii noi, realist-socialiste, și dacă aici am realizat puțin, înseamnă că n-am realizat îndestul principalul. Or, acest principal, ca varietate de personaje vii, puternice, este criteriul validității în ceea ce privește conținutul ei nou în literatura noastră.

Noul există în oameni, în relațiile sociale. Scriitorul trebuie să cearnă și să aleagă aurul de nisip sau să-l găsească sub formă masivă realizat într-o personalitate sau alta.

Scriitorul trebuie să descopere, să creeze această personalitate, precum și negativul ei, din măruntaiele vieții ca și în adîncul unei mine. Dacă n-ai adus caracterele și trăsăturile specifice epocii tale bine individualizate și tu însuți n-ai luat poziție față de aceste trăsături și caractere, cu intenție implicită mai mult decît explicită de-a promova binele oamenilor, înseamnă că în literatură cazul tău se clasează. Trebuie să aduci un astfel de om încît cititorii să spună: Așa aș vrea să fiu și eu!, sau măcar: Îmi place!, alături de oameni despre care cititorul să spună: Așa, ferește-mă Doamne să nu fiu! sau Scîrnavă făptură!

Omul pozitiv, dacă nu ai redat altul, trebuie să fii măcar tu, scriitorul, despre care cititorul să poată spune: Bine zice, are dreptate!”

Zaharia Stancu:

Tovarăși,

„În acești doisprezece ani, pentru mine personal ajutorul partidului a fost de neprețuit. Fără schimbările care au intervenit în țara noastră la 23 August, fără lichidarea dictaturii fasciste a lui Antonescu, fără sfărîmarea și îngroparea pentru totdeauna de către clasa muncitoare și partidul marxist-leninist a putredelor partide zise „istorice”, fără libertatea pe care eu ca cetățean și ca scriitor am căpătat-o din momentul în care Partidul Muncitoresc a luat în mîini conducerea statului, aș fi rămas ceea ce eram înainte de 23 August […]

Consider deci că tot ce eu am făcut bun ca scriitor, de la 23 August și pînă acum, se datorește Partidului Muncitoresc Romîn, ajutorului pe care mi l-a dat partidul, îndrumării partidului.

Socotesc de asemenea că niciodată un scriitor atît de talentat și de iubit de noi, cum este maestrul Camil Petrescu, n-ar fi scris piesa Bălcescu și romanul care pînă acum este numai la al doilea volum, Un om între oameni, fără sprijinul direct și puternic al Partidului Muncitoresc Romîn. […]

Și mai cred că toți ceilalți scritori, unii mai în vîrstă ca mine, alții mai tineri, nu ar fi făcut, fără îndrumarea și fără conducerea partidului, acea cotitură hotărîtoare în opera lor, care a dus la scrierea unor cărți de bună calitate.

Acest fapt pentru mine – și cred că și pentru toți ceilalți scriitori de aici sau care nu sînt în această sală – este limpede ca lumina soarelui. Eu țin să subliniez că nici unul dintre scriitorii care au scris după 23 August 1944 nu s-ar fi ivit în literatura romînă și nu ne-ar fi dat operele pe care ni le-au dat, fără schimbările fundmentale de la 23 August 1944, fără grija și dragostea pe care, în permanență, partidul le-a avut pentru literatură. […]

Spun toate acestea, pentru a risipi acea sfială care mi se pare că plutește în sala congresului nostru. Toate aceste lucruri mie mi se par clare.

Dacă noi am acceptat de bunăvoie dictatura proletariatului, dacă am acceptat în mod liber și cu dragoste îndrumarea partidului, dacă noi am acceptat să fim slujitorii poporului din mijlocul căruia cei mai mulți dintre noi ne-am ridicat, pentru ce oare la un congres al nostru, aci, în această sală, sub ochii poporului nostru și ai partidului, pentru ce am fi cuprinși de sfială și să nu spunem ce avem pe inimă? […]

De trei zile, de cînd s-a deschis acest Congres, mă uit în sală și nu văd nici un fascist, nu văd nici un legionar îmbrăcat în cămașă verde și cu pistoalele la brîu. Atunci de ce să ne sfiim?

Văd prieteni, văd membri și nemembri de partid, văd numai oameni în slujba acestui ideal, toți hotărîți să scriem cărți bune, în care să oglindim trecutul poporului nostru plin de suferințe și de lacrimi, prezentul poporului nostru plin de realizări, cum nu s-au mai întîmplat pînă azi în istoria lui. […]

Voi face pentru cei tineri, care mă cunosc mai puțin, o declarație: eu aș vorbi întocmai cum vorbesc acum, chiar dacă aș ști că în sală sînt și dușmani gata să mă execute după ce voi termina de spus ceea ce am de spus.

Tovarăși,

Vă mirați poate că vorbesc de dușmani. Dușmanii n-au pierit. Ei există și acționează. Și acționează între altele și la cele cîteva posturi de radio aciuate în țările imperialiste din Apus.

Aceste posturi de radio aproape în fiecare seară, în emisiunile lor în limba romînă, spun cam așa:

Scriitori ca Mihail Sadoveanu, Tudor Arghezi, Camil Petrescu, Cezar Petrescu, Mihai Beniuc, Maria Bănuș, Eugen Jebeleanu, Cicerone Theodorescu, Zaharia Stancu etc. etc. sînt vînduți partidului comunist. Nu ascultați, romîni, ce vorbesc acești scriitori vînduți comuniștilor. Nu citiți ce scriu acești scriitori vînduți comuniștilor.

Cuvinte ca acestea vin în fiecare seară pe întuneric, pe undele posturilor de radio imperialiste, către urechile acelora care n-au altceva mai bune de făcut decît să asculte.

Noi cunoaștem ce spun aceste posturi de radio și nu ne speriem. Mai mult: noi cunoaștem și pe cei ce vorbesc la acele posturi de radio. Îi știm cine sînt. Știm cîte parale le face pielea. Știm cît sînge au încă pe mîini. Știm și al cui este acel sînge. […]

Tovarăși, acum vreo trei săptămîni am stat de vorbă cu un scriitor dintr-o țară apuseană imperialistă. El mi-a făcut o lungă vizită la redacția Gazetei literare. Am vorbit de la ora cinci pînă la orele zece seara și întrucît discuția mi s-a părut interesantă, am prelungit pînă dincolo de miezul nopții, la o masă, conversația noastră.

Tot timpul, acest scriitor burghez a susținut una și bună: că noi, scriitorii din RPR, sîntem lipsiți cu desăvîrșire de libertate, că n-avem libertatea să spunem ceea ce gîndim, că n-avem libertatea să scriem ceea ce am dori să scriem.

Am să vă dau două exemple: m-a întrebat, și a întrebat și pe ceilalți tovarăși care erau cu mine în redacție, dacă ne-ar da voie nouă Partidul Muncitoresc și Comitetul său Central să scriem un mare roman în care să punem problema trădării de care s-a făcut vinovat Iuda față de Isus Cristos.

I-am spus că avem libertatea să scriem o asemenea carte, dar că ea nu ar interesa cititorii noștri. Pentru cine să scriem prin urmare o asemenea carte? […]

Pe urmă m-a întrebat:

– Dumneata ești redactor la Gazeta literară și ai aci colecția gazetei. Arată-mi, te rog, niște desene suprarealiste și niște poezii formaliste, dadaiste, futuriste, care să fi fost publicate.

I-am spus:

– Domnule, îmi pare rău, dar nu te pot servi cu asemenea „marfă”, nu pentru că cineva ne-ar împiedica pe noi s-o producem. Nu ne împiedică nimeni. Dar noi scriem pentru clasa muncitoare, pentru poporul nostru. Și pe care dintre oamenii muncii din țara noastră i-ar interesa, la țară sau la orașe, problema sărutului lui Iuda: Absolut pe nimeni. Pe cine ar interesa la noi poezia sau pictura suprarealistă?

Tovarăși, am căutat aseară în biblioteca mea, care este puțin cam răvășită. Aș fi vrut să vin aici, mai ales pentru scriitorii tineri, cu cîteva mostre din ceea ce se scria acum treizeci de ani, cînd am început eu să public versuri. N-am prea găsit material, totuși, îmi amintesc și vreau să vă spun și dumneavoastră cîte ceva.

Într-o revistă care se chema Unu, între alte îndemnuri care erau adresate cititorilor, într-o „poezie”, se spunea așa: Cititorule, deparazitează-ți creierul… […]

Tot atunci a apărut o carte de versuri, care avea drept titlu numele autorului. Cartea purta un motto: Alo, alo, am onoarea să vă aduc la cunoștință că mi-am ieșit cu desăvîrșire din minți. […]

Tovarăși,

Ce se scria în proză?

În proză aș fi putut să vin aci cu multe documente și să vă citesc pagini întregi. Iată de pildă într-o bucată, Ismail și Turnavitu, se spune: Ismail este compus din ochi, favoriți și rochie și se găsește astăzi cu foarte mare greutate.

Eu am încercat să spun scriitorului burghez din Apus, că astăzi noi avem libertatea să scriem eventual și așa ceva. Dar mă rog, mă rog frumos, cui aș putea, ca scriitor, să mă adresez astăzi spunînd: „Cititorule, deparazitează-ți creierul”?

Dacă aș scrie asemenea versuri, ar însemna că mă adresez oamenilor muncii din țara noastră, între care se numără frații mei, surorile mele, verii mei, cumnații mei și încă vreo șaptesprezece milioane de oameni ai muncii, fie în birouri, fie în fabrici, fie la cîmp.

Oare, dacă unul dintre noi ar fi atît de nerușinat încît ar scrie lucruri de acestea, cam care ar fi reacția poporului nostru, care ne urmărește scrisul cu atîta dragoste și care înconjoară cărțile noastre și persoanele noastre cu atîta iubire și atîta atenție? Oare, aceasta așteaptă poporul nostru de la noi? Să-l invităm să-și „depararaziteze creierii”? […]

În nici un caz nu pot să cred că vreunul dintre noi ar putea să calce peste conștiința lui, peste angajamentul pe care în chip liber și firesc și l-a luat față de clasa muncitoare, față de țărănimea muncitoare, față de partid și de Comitetul Central și să servească poporului nostru asemenea „literatură”. […]

Aurel Baranga:

„Mai toți vorbitorii au simțit ca o puternică datorie a lor de a-și exprima sentimentul de mulțumire față de aceste reale succese, și de a le da o unică explicație. Succesele noastre se explică prin puternica îndrumare pe care fiecare dintre noi a simțit-o din partea partidului.

În ce a constat în acești doisprezece ani această îndrumare, această orientare a scrisului nostru de către partid?

Partidul ne-a învățat că arta în afara slujirii poporului nu este artă, că arta este permanent un factor de construcție. Partidul a luptat ca fiecare dintre noi să dezrădăcineze din mentalitatea sa tributul plătit concepțiilor străine de concepția proletariatului cu privire la artă, a luptat să ne smulgă din ghearele artei formale, acea minoră revoltă în genunchi căreia mulți dintre noi i-am fost ani de zile debitori. Ne-a arătat valoarea literaturii realiste. Ne-a împăcat cu marile valori ale literaturii clasice. Dar mai ales, și încă o dată, nu-i vom putea mulțumi îndeajuns, partidul ne-a înarmat cu o busolă care nu greșește niciodată: învățătura marxist-leninistă. Partidul ne-a făcut stăpînii unei metode științifice de creație: metoda realismului socialist. Partidul ne-a învățat încă din anii ilegalității să iubim, să prețuim comoara literaturii sovietice. […]

Vorbind despre ațîțările zilnice de la posturile de radio străine, tovarășul Zaharia Stancu a relatat azi dimineață un fapt: la anumite oficine de radio se spune că scriitorii din țara noastră sînt „vînduți comunismului”.

Eu vreu să spun un singur lucru:

Dacă a-ți iubi cu o patimă sfîntă patria, dacă a avea încredere în destinul istoric al proletariatului, dacă a avea o nestrămutată credință față de partidul de avangardă al clasei muncitoare, dacă a crede permanent că valorile construcției pașnice înseamnă „a te vinde comuniștilor”, atunci toți scriitorii din Republica Populară Romînă sînt vînduți comuniștilor. Și acest lucru constituie mîndria și puterea noastră!”

Tudor Arghezi:

„Știți voi, cei îndestulați în traiul și căsnicia voastră, că înaintașii voștri, jefuiți de editori, suspectați și bănuiți la stăpînire, de-abia izbuteau să nu moară cu copiii lor de foame? În cazul cel mai bun, ei erau reduși la rolul de saltimbanci în circul politic sau la cerșetoria banului murdar al unor caricaturi de mecenați?

Voi locuiți în apartamente confortabile, statul vă găzduiește în palate, altădată înconjurate de sentinele și interzise privirilor voastre admirative.

Statul socialist are grijă de voi, de văduvele și de urmașii voștri, de odihna voastră, de sănătatea voastră. Așezăminte somptuoase vă așteaptă, ca pe toți muncitorii, pretutindeni… Creangă, de pildă, scria într-o cocioabă mucegăită, Caragiale vindea bere cu paharul, Gherea era birtaș, Eminescu gemea închis și brutalizat în mizeria sordidă a unui balamuc. […]

Vă schițai o foarte slabă schemă a unor timpuri pe care, iubiți tineri colegi, nu aveți cum să le petreceți. Pentru a fi cuprinse în toată groteasca și tragica lor substanță, ele trebuiau trăite. Contrastul dintre ce ați fost voi atunci și ce sînteți azi e ca de la beznă la strălucire. El scoate în evidență neașteptatele mijloace și puteri, și încederea ce vi se acordă de doisprezece ani încoace, după răsturnarea socială de la 23 august 1944, o încredere pe care nu trebuie s-o dezamăgiți.

Nu veți uita, însă, că meritul acestei răsturnări nu ne aparține nouă, scriitorilor. […] Anul 1944 a fost sentința de osîndă a unei societăți lichidate. Primul nostru congres confirmă sentința.”

$$$

 POVESTEA LUI GUSTAV MAHLER

50 de ani în care a trăit cât alții în mai multe vieți. Mari teatre lirice europene ale timpului – Praga, Hamburg, Leipzig etc. – l-au avut ca dirijor. A condus cele două mari opere ale Imperiului Austro-Ungar: Opera din Budapesta și pe cea din Viena, emblematica instituție vieneză datorându-i și astăzi statutul artistic foarte ridicat. A trecut oceanul către America, unde a dirijat pe scena altor două instituții legendare: Metropolitan Opera și New York Philharmonic. 

Cuprinsă undeva între romantismul târziu și modernismul ce avea să definească secolul XX, creația sa a însemnat nouă mari simfonii (cea de-a zecea, neîncheiată) și numeroase cicluri de lieduri. Emoționantul Adagietto din Simfonia a 5-a a fost introdus de regizorul Luchino Visconti în celebra peliculă „Moarte la Veneția”, sporind imortalitatea creatorului.

Dirijorul Gustav Mahler

Gustav Mahler și-a început traseul artistic ca dirijor în 1880, mai întâi într-o mică localitate situată la sud de Linz, în Germania, cunoscută ca stațiune balneară de tratament: Bad Hall. Aici se afla un teatru unde se interpretau în general spectacole de operetă, de calitate mediocră. Publicul era compus din turiștii care veneau în vacanță sau la tratament. 

Mahler a acceptat această slujbă doar în speranța că nu va dura mult și va putea să plece mai departe, către teatre mai însemnate, ceea ce s-a și întâmplat. În 1881 a lucrat câteva luni la teatrul din Laibach (astăzi Ljubljana, Slovenia), unde a dirijat prima sa operă: Il Trovatore (Trubadurul), de Verdi. Deși nu avea să compună deloc opere, cariera lui Mahler avea să fie definită mai departe în mod major de genul liric: a fost apreciat drept unul dintre cei mai mari dirijori de operă din toate timpurile și, mai târziu, avea să conducă unul dintre cele mai importante teatre lirice ale lumii: Opera din Viena.

În 1883, Mahler a fost angajat la teatrul municipal din Olmütz (astăzi, Olomouc, Cehia), unde a montat un număr mare de opere, inclusiv Carmen de Bizet. A urmat o perioadă petrecută la teatrul din Kassel, în Germania, unde a avut loc un moment esențial în parcursul său de compozitor: în iunie 1884 a dirijat prima sa creație interpretată public – muzica pentru piesa de teatru Der Trompeter von Säckingen (Trompetistul din Säckingen) scrisă de Joseph Victor von Scheffel.

Au urmat angajamente ca dirijor în teatre care deveneau din ce în ce mai importante: în 1886 a început să lucreze la Opera din Leipzig și apoi la cea din Praga. În paralel cu drumul său profesional, construit între diferite teatre lirice din spațiul germanic și austro-ungar, se țeseau și poveștile de dragoste sau aventurile sentimentale pe care tânărul artist le trăia, în special cu sopranele pe care le dirija. 

La Praga a asigurat într-un an conducerea muzicală pentru 68 de reprezentații ale unui număr de 14 opere, printre care numeroase montări ale operelor semnate de Mozart sau Wagner (doi creatori ale căror opere le va dirija adesea în cariera sa). Tot aici, a dirijat pentru prima oară Simfonia a 9-a de Beethoven. Şi deși poziția sa la pupitrul dirijoral nu era tocmai ce visa compozitorul Mahler, această experiență incredibil de vastă în lucrul cu orchestra s-a dovedit a fi esenţială în drumul său de creator: a ajuns să cunoască extrem de fin fiecare instrument și această intensă activitate avea să îl ajute mai departe în compozițiile sale.

Mahler cel despotic şi conflictual

Lucrul în teatrele lirice a atras după sine un mod aproape paradoxal de raportare la artistul Mahler. Pe de-o parte, toată lumea recunoștea că tot ceea ce dirija el se ridica la un nivel artistic foarte înalt. În fiecare instituție unde pășea, Gustav Mahler creștea cerințele pe care le impunea artiștilor din fosă și de pe scenă, ceea ce se traducea într-o creștere evidentă a calității producțiilor. Pe de altă parte însă, Mahler avea un caracter foarte dificil și adesea despotic: intra în conflict foarte ușor cu multă lume, jignea rapid, se impunea dictatorial și dur. Ceea ce îl făcea indezirabil artiștilor și îl aducea deseori în tensiune cu direcțiunea teatrelor și cu alți colegi de breaslă. 

În perioada petrecută la Lepizig, Mahler s-a împrietenit cu căpitanul Carl von Weber, nepotul marelui compozitor german Carl Maria von Weber, care decedase cu peste şaizeci de ani în urmă. S-a născut astfel ideea ca Mahler să prezinte o versiune a operei neterminate a acestuia, Die drei Pintos (Cei trei Pinto). Mahler a transcris, a orchestrat și a completat lucrarea, parte cu creații ale lui Weber însuși, parte adăugând compoziții proprii.

Premiera a avut loc în 1888, la Leipzig, și la eveniment au asistat multe personalități ale vremii, ceea ce a sporit mult notorietatea lui Mahler. În această importantă perioadă a vieții sale, s-au mai întâmplat câteva lucruri ce aveau să îi marcheze drumul: a trăit o aventură chiar cu soția lui Carl von Weber, a compus prima sa simfonie și a descoperit o culegere germană de poezii populare, Des Knaben Wunderhorn (Cornul fermecat al băiatului), din care avea să se inspire major în compozițiile sale în următorii ani. 

Firea sa atât de impulsivă și dominatoare a dus la scandaluri în ambele teatre, atât în Leipzig, cât și la Praga, cele două colaborări încheindu-se brusc și neplăcut. Prin intervenția unor prieteni însă, un pas important a apărut în calea sa: din octombrie 1888 a devenit director al Operei Regale din Budapesta, pe atunci cea mai importantă scenă a Imperiului Austro-Ungar, după Viena.

Și această perioadă este însă marcată de noi drame pe plan personal: în 1889, ambii părinți și una dintre surori trec în neființă și Mahler preia grija celor patru frați și surori mai mici rămași în familie, pentru care închiriază un apartament în Viena. Nici sănătatea sa nu era una strălucitoare și, peste toate acestea, în noiembrie 1889 are loc la Budapesta premiera Simfoniei nr. 1, neînțeleasă și neapreciată de public. 

Mai mult, pe plan local, Ungaria se confrunta cu tensiuni între naționaliștii conservatori, care doreau accentuarea culturii naționale, și cei care susțineau cultura imperială, austro-ungară. Evreu cu studii la Viena și născut în Boemia, Gustav Mahler nu era, deci, deloc bine văzut, așa încât presiunile resimțite îl fac să plece mai departe, către Opera din Hamburg, unde obține un nou angajament.

Ceaikovski într-o scrisoare: Mahler este cu certitudine genial 

În ciuda faptului că publicul și critica nu îl înțelegeau în calitate de compozitor și că ipostaza sa dirijorală era deseori umbrită de conflictele în care se regăsea, treptat, marii compozitori ai timpului sunt cei care încep să îl remarce și să îl aprecieze. Prestația sa dirijorală cu opera Don Giovanni de Mozart, unul dintre ultimele sale succese la Budapesta, este aclamată de Brahms, care asistă la reprezentație. 

Ulterior, la Hamburg, în ianuarie 1892, Ceaikovski a fost invitat să dirijeze premiera germană a operei sale Evgheni Oneghin. Sosind însă aici, compozitorul rus constată cu bucurie că lucrarea sa se afla pe mâini foarte bune: rolurile fuseseră foarte bine învățate sub îndrumarea lui Mahler, care repetase cu orchestra și soliștii până la sosirea compozitorului. Așa încât Ceaikovski simte că ar fi mult mai bine să cedeze dirijarea premierei lui Mahler.

Ceaikovski asistă și la o reprezentație de Tannhäuser (Wagner), dirijată de Mahler, ceea ce îi reconfirmă buna sa părere, pe care și-o exprimă de altfel explicit și în scrisoarea adresată nepotului său, Vladimir Davidov, căruia îi declară că simte că Mahler este cu certitudine genial. 

Compozitorul Gustav Mahler

În 1893, Mahler ia o decizie fundamentală: îşi petrece toată vara în mijlocul naturii, complet izolat, pentru a se dedica integral compoziției. Este, de altfel, un obicei pe care îl va păstra până la finalul vieţii. Îşi construieşte astfel la Steinbach, în Austria, într-o regiune de pădure, pe malul lacului Attersee, prima dintre cele trei mici cabane unde va crea pe durata vacanțelor următoare mare parte dintre simfoniile sale. Astăzi, cabanele de creație ale lui Mahler sunt transformate în muzee. 

Creația lui Mahler se împarte între două mari genuri muzicale: simfoniile sale – a creat nouă simfonii complete; a zecea a rămas neterminată – și mai multe suite de lieduri (cântece, creații vocale). De fapt, cele două categorii sunt adeseori îmbinate în creația sa: multe dintre simfonii cuprind părți vocale, cântate de soliști vocali sau de cor, o modă pe care o lansase Beethoven cu a sa celebră Simfonie a 9-a. Viceversa este în mod egal valabilă: partiturile sale vocale tind să devină uneori adevărate simfonii, cum este cunoscuta lucrare Das Lied von der Erde (Cântecul Pământului), ciclul de lieduri pentru două voci și orchestră. 

„O simfonie trebuie să fie ca lumea. Trebuie să cuprindă tot”

Simfoniile lui Mahler sunt o reflectare fidelă a vieții sale, compozitorul declarând că oricine le ascultă cu atenție poate intui destul de clar elementele autobiografice cuprinse în portativele sale. Altfel spus, Mahler își traducea viața și dramele prin care trecea în simfoniile pe care le crea. Lucrările sunt străbătute, de asemenea, de întrebări existențiale privitoare la sensul vieții, destin, creația în toate aspectele sale. 

„O simfonie trebuie să fie ca lumea. Trebuie să cuprindă tot”, spunea Mahler. „Am cuprins în ele întreaga mea experiență și întreaga mea suferință. Oricine ascultă muzica mea într-un mod inteligent va vedea viața mea revelată într-un mod foarte evident”.

Compozițiile mahleriene au fost greu acceptate în timpul vieții compozitorului, fiind deseori considerate greu de înțeles și dificil de ascultat, inclusiv din cauza lungimii lor: o singură mișcare a unei simfonii durează la Mahler cât o simfonie întreagă de Mozart.

$$$

 POVESTEA VASULUI STRUMA

La 7 decembrie 1941, au plecat din Gara de Est, Obor, pe ruta București/ Constanta, 769 de evrei. Toți aveau aceeaşi destinaţie. În buzunar fiecare are un tichet pentru o călătorie în Palestina. Organizatorul acestui drum, este o organizaţie evreiască, Aliah, cu sediul în Calea Moşilor 78. Mai multe luni anunţuri apărute în jurnale şi în interiroul comunităţii evreieşti, făcuseră reclamă şansei de a părăsi o Europa unde viaţa oricărui evreu era mai în pericol ca niciodată. Deja Europa era împînzită de lagăre de concentrare. În aceeaşi duminică, 7 decembrie 1941, în care trenul pleca din Gara de est, japonezii atacă Pearl Harbor. O zi mai devreme, 6 decembrie, sîmbătă, Marea Britanie a declarat război României. Pe 10 decembrie SUA primesc o declaraţie de război din partea Romaniei. Pasagerii care plecau din România pentru a se refugia în Palestina, veneau dintr-o ‘ ţară inamică ‘ Marii Britanii. Palestina, din 1928, era guvernata de Londra, Societăţii Naţiunilor. Abia în 1948 acest mandat va înceta, odată cu înfiinţarea statului Israel.

La gara de Est, sînt prezente autorităţi civile şi poliţieneşti. Trenul pleacă cu aprobarea guvernului militar. Mareşalul Ion Antonescu este la curent. fiind de părere că emigrarea evreilor trebuie încurajată. Nu este primul vas care pleacă din România cu evrei. 25 de vase au plecat din porturile româneşti între 1938 şi septembrie 1940, cu 17. 000 emigranţi evrei din Germania, Austria, Polonia, cei mai mulţi cu destinaţia Palestina. După ce Ion Antonescu preia puterea, alţi 4800 pleacă spre Palestina prin Romania în 1940-41 din porturi romanești.

Trenul pleacă la miezul nopţii, traversează cîmpia îngheţată. Este cea mai grea iarnă din ultima vreme. La Constanţa îmbarcarea pe vas durează nu cîteva minute ci patru zile. În port, la dana 27 aşteaptă vasul care îi va transporta. Este de fapt mai mult o epavă. Un vas cu pînze transformat într-unul de pasageri. Trebuia scos de mult la casat. În loc de asta, firma fraţilor Singrobasarabia 3 - Copys din Grecia l-a transformat într-un vas de pasageri pentru nişte disperaţi care fugeau din faţa morţii. Reclama companiei arăta pe afiş pachebotul de lux Queen Mary. Contrastul cu realitatea acestui vas care abia se mai ţine să nu se desfacă în bucăţi este puternic. Era făcut din fier, avea două catarge pentru vele, o lungime de 46,40 m, şi o lărgime maximă de numai 5,70 m.Tonajul era de 642,36. Motorul cu elice de 240 cai putere, fusese înlocuit cu unul de 300 CP, luat de la un vas scufundat în Dunăre. Struma avea un deplasament de 300 tone. În mod normal vasul putea transporta circa 150 de persoane. Fuseseră vîndute tichete unui număr de cinci ori mai mare, 768. Pentru toţi aceştia care se vor înghesui pe vas, s-au improvizat o infirmerie de opt paturi,10 closete, o bucătărie, 1 spălător. Cabinele erau nişte separeuri despărţite de stinghiile luate de la mai multe lăzi de portocale. Cauza : goana după profit. Era lăcomia de a folosi tragismul a istoriei, şi de a-l o transforma în bani, mulţi bani. În acest lanţ erau implicaţi patronii vasului, fraţii Singros, trimişii lor în România, agenții maritimi, Stefan D’Andreea, Jean Pandelis, liderii organizaţiei Aliah, în frunte cu Eugen Meissner, Samuel Leibovici Ariel, dr. Iacob Leberman, Lipa Haimovici, Emma Guttman-Bunescu.

Coborîţi din tren pe o linie secundară, platforma de debarcare este înconjurată de armată şi poliţie, de autorităţi portuare şi vamale. Sunt coborîţi cîte 20 de pasageri din vagoane. Bagajele pasagerilor sunt verificate minuţios. În prima zi, în portul Constanta, luni 8 decembrie, abia 40 de pasageri sunt verificaţi. Fiecare are dreptul la un bagaj de 20 kg plus un rucsac de lucruri personale. Fiecare emigrant are dreptul să ia cu el trei schimburi de lenjerie, trei perechi de încălţăminte, şase cămăşi de zi şi trei de noapte, două costume de haine, un palton şi un pardesiu. Atît. Sînt multe lucruri interzise, bani, bijuterii.Pentru asta un funcţionar al Băncii Naționale asistă la vămuire. Sînt interzise şi medicamentele şi alte lucruri. Se comit multe abuzuri. Abia miercuri seara, ora 20,00, după trei zile de controale şi verificări, toţi pasagerii sunt, în sfîrşit, îmbarcaţi. Ei sunt apoi coborîţi din nou, pentru o ultimă verificare a documentelor. Apar şi agenţi germani care fotografiază pasagerii.

Tras de un remorcher Struma iese în larg, în apele internaţionale, şi o ia spre sud, spre Bosfor. Pasagerii cînta „Trăiască regele” si „Hatikvah”. Mulţi plîng privind portul depărtîndu-se, pămîntul ţării în care îşi trăisera viaţa. Starea de spirit, în ciuda umillinţelor suferite la îmbarcare, este bună. În cîteva ore vor ajunge la Istanbul, apoi în Palestina. Erau două drumuri de la Istanbul – fie pe calea ferată, fie pe mare, prin Mediterana. Nu aveau motive să fie îngrijoraţi. Un alt vapor al companiei fraţilor Singros, Darien doi, plecase din portul Constanţa, în februarie 1941, cu 483 emigranţi evrei.

Vasul părăseşte portul la 14,30, joi, 12 decembrie. O călătorie de la Constanţa la Istanbul, 176 mile marine, dura în mod normal 12-15 ore. Aceasta va dura 4 zile. Struma navighează sub pavilion panamez. Turcia, e o ţară neutră. Istanbul este escală obligatorie pe acest traseu. Numai cîţiva dintre pasageri au o viză în paşaport. Cei mai mulţi au părăsit definitiv Romănia, fără să aibe viza pentru Palestina sau Turcia. Odată plecaţi, ei pierd cetăţenia romană. Cei mai mulţi dintre pasageri sunt din nordul Moldovei, Bucovina şi Basarabia. Ei aparţin păturii mijlocii şi avute a comunităţii evreieşti. Şi preţul extrem de scump a făcut o triere severă. Profesional, cei mai mulţi dintre ei au studii superioare, sunt avocaţi, medici, economişti, oameni de afaceri, ingineri, studenţi, elevi. Sînt multe famiii, bunici, părinţi, nepoţi, copii. Au vîndut, ori au părăsit tot ce aveau, şi au plecat spre Palestina, Pămîntul Făgăduinţei. 2/3 sunt între 18-45 de ani. O zecime sunt copii pînă în 15 ani.1o peste 60 de ani. Doi prunci basarabia 18de 5 şi 8 luni. În total, la 12 decembrie, s-au îmbarcat 787 persoane, dintre care 10 alcătuiau echipajul.( alcătuit din cinci bulgari, doi evrei, un ungur, un polonez, o româncă. Comandandantul se numea Grigor Timofei Garabatenco, ucrainian de origine, cetăţean bulgar, din Varna.

Condiţiile de călătorie sunt infernale. Nu există nici o sursă de căldură şi e foarte frig, -13 grade Celsius. O înghesuială inimaginabilă, lipsa condiţiilor de igienă, hrană proastă. Dar marea îngrijorare o furniza motorul. Era extrem de îndoielnic că Struma va putea ajunge pînă în Bosfor, darmite pînă în Palestina. Marea e calmă, nu bate vîntul. S-a şi încălzit puţin. Undeva între Tuzla şi Costineşti, pilotul remorcherului (Istria) se retrage. La o jumătate de oră, motorul încetează să mai funcţioneze. Mecanicii, ajutaţi de cîţiva ingineri dintre pasageri, încearcă zadarnic să îl repare noaptea de joi spre vineri, şi vineri toată ziua. Struma navighează în derivă. Semnalele SOS nu primesc răspuns. Din cauza vîntului, Struma naufragiază pe un banc de nisip. Situaţia e disperată. Este trimisa o barca la ţărm pentru a cere ajutor. Ajunsă acolo, după doua ore de vîslit, este întîmpinată de grăniceri cu foc. Cei cinci se întorc la vapor.

Din fericire remorcherul Istria s-a întors între timp, trimis de căpitania portului alarmată de semnalele SOS. Întii este eliberat vaporul din nisipuri, apoi şi remorcat şi adus în port pentru repararea motorului. Lucrul reuşeşte după multe ore de lucru încordat. Struma iese pentru a doua oară într-o săptămînă din apele teritoriale românesti, remorcat tot de Istria. În dreptul localităţii bulgare Burgas, remorcherul se întoarce la Constanţa. 

După 70 de zile de şedere în Bosfor, Struma este remorcată. Fără motor, Struma este lăsată în derivă în Marea Neagră. La 24 februarie, la 9 dimineaţa, un submarin sovietic torpilează vasul. Struma face explozie si se scufundă. Odată ajunși în apă, destui fac infarct. Apele sunt extrem de reci. Rezultatul – un singur supravieţuitor, un tînăr de 18 ani, David Stoliar din Bucureşti. El ajunge la mal, este reţinut cîteva săptămîni de autorităţi. A fost anchetat, ținut în carantină, apoi a fost lăsat să plece în Palestina.

În jurul acestei tragedii au apărut o mulţime de legende. S-a spus ca vasul s-a lovit de o mină. S-a spus că nemţii l-au scufundat. S-a spus că englezii ar fi făcut acest lucru. Sînt versiuni care implică şi autorităţile româneşti. În anii 60, au apărut documente care atestă acţiunea unui submarin sovietic în zonă. În decembrie 1999 s-a descoperit epava vasului la 5 km la nord de ţărmul Turciei.

Ideea de a pleca in Palestina era populară printre evrei. Mai multe vase au ajuns cu bine, salvînd mai multe mii de refugiati. Cîteva organizații sioniste au format grupuri cu scopul de a-i trimite in Palestina. Una dintre ele a fost și Alyia care sa ocupat de Struma. Acest comitet functionează în Bucuresti, Calea Moșilor 78, în inima unui cartier locuit de evrei. Astăzi clădirea nu mai există. S-a prăbusit la cutremurul din 4 martie 1977. Pe locul ei, un parking a sters din amintire aproape totul din trista istorie pe care o narăm aici. Comitetul Alyia invita evreii să se înscrie la călătorie. Afișele arătau un pachebot transoceanic, sugerînd că pe vas condițiile de călătorie sunt excelente și sunt locuri suficiente. Vînzările de bilete au fost făcute mai ales prin firma Turismul Mondial, cu sediul pe Calea Victoriei nr.100, lîngă Athenee Palace. Clădirea există și azi.

Vasul Struma a fost construit in 1867 în nordul Angliei la Newcastle. Avea în 1940 77 de ani de folosință. Trebuia demult scos din uz. Acest lucru viitorii pasageri nu-l cunoșteau. Ei știau ce la arătau prospectele companiei Turism Mondial și comitetul Alya. Pentru a ajunge pe vas, mulți si-au vîndut bunurile, case, magazine, bijuterii de familie, tot ce aveau. Nici un sacrificiu nu părea prea mare pentru a scăpa de amenințarea morții. Campanie publicitară a fost insistentă. Nici nu ar fi trebuit. Mulți evrei erau deja convinsi că singura lor șansă era emigrarea în Palestina. Ei proveneau mai ales din Basarabia și Bucovina…Unii veneau direct din lagărele de muncă, din taberele de curățat zăpada. Struma aparținea armatorilor Jean Pandelis și Stefano d’Andria. Era un barcaz care navigase sub pavilion bulgar. A fost reparat și modificat pentru a putea transporta pasageri. Naviga sub pavilion panamez, țară neutra la acea data. Echipajul din 8 oameni era bulgăresc.

Vasul Struma a ancorat în portul Constanta la 24 mai 1941. Din noaptea 21-2 iunie 1941, Germania și URSS sînt în razboi. Este una din perioadele cele mai critice pentru evrei. În pogromul de la Iasi mor peste 10.000 de evrei. Trenurile morții fac alte 2609 victime pe traseul Iași/Călărași. Alte zeci de mii de evrei sunt deportați în lagărele din Transnistria. Dintre aceștia mai multe mii – cifra este si azi necunoscută- vor cădea victime chiar în primele săptămîni ale războiului.

După mai multe amînări, în toamna anului 1941, pasagerii de pe Struma s-au adunat la București la Gara de Est. Sunt 768. Au urcat în trenul de Constanța duminica 7 decembrie după miezul nopții. Era o iarna grea, dar pasagerii se considerau norocoși. Credeau că în cîteva zile vor debarca in Palestina. Ii astepta un drum cu trenul pînă la Constanta, apoi cu vaporul Struma în Bosfor, prin Meditarana și apoi Pămîntul Făgăduinței. Tot avutul lor se afla în valize. Lăsau în urmă familiile, anii petrecuți în Romania, unde marea majoritatea erau născuți.

Agenția evreiască a negociat să se permită pasagerilor celor sub 16 ani să coboare pentru a fi apoi transportați in Palestina. În februarie, aranjamentul părea perfectat. Secretarul colonial, lord Moyne, a fost de acord, și a trimis un mesaj in acest sens ambasadorului Knatchbull-Hugessen. Înaltului comisar britanic în Palestina, Sir Harold MacMichael, a luat notă de concesia făcută de Londra. Copiii urmau să fie separați de părinții lor și transportati pe uscat în Palestina. Guvernul local de la Ierusalim era favorabil ideei. Însă nimic nu s-a întimplat. Negocierile au rămas fără rezultat pentru că autoritățile turcesti au refuzat să permită trecerea pe teritoriul turcesc a celor 74 de copii. Londra de asemenea a transmis că nu are vase disponibile pentru acțiuni umanitare.

Un sistem de certificate, care stabilea un număr de evrei care putea emigra in Palestina anual, valabil din 1938 funcționa în Palestina. Agenția Evreiască din Ierusalim a propuns ca 760 locuri din această cotă să fie acordată pasagerilor de pe Struma. Înaltul comisar britanic, Sir Harold MacMichael, a refuzat. Pasagerii Strumei au fost astfel condamnati. Cum se explică aceasta decizie ? Rămîne pînă astăzi o enigmă.

23 februarie 1942. Ministerul de externe de la Ankara a comunicat ambasadorului britanic că vasul Struma va fi dus în Marea Neagra și scos din apele teritorile turcești. În aceeasi, seara remorcherul Aldemar s-a apropiat de Struma. De pe el a urcat pe Struma politiști, marinari și funcționari din port. Intențiile erau clare. Pasagerii au opus o rezistență disperata. A struma 6fost un adevarat asediu. Inutil. Asediatorii au reușit să ia vasul sub control. S-a făcut o ultimă încercare de reparara motorul. Tot fără succes. Ordinele au fost ca în orice situatie Struma aflat in port din 16 decembrie, să fie remorcat și dus inapoi in Marea Neagră. Ceea ce s-a și întimplat. Pe vas nu ma, exista hrană, apa, radio. Motorul era stricat. Lanțul ancorei a fost tăiat de marinarii turci. Struma plutea în derivă, fără apărare… Noaptea care a urmat a fost una a fricii și panicii. Nimeni nu stia ce se va întimpla. Pasagerii de pe Struma au fost lăsați în voia sorții.

Enigma exploziei a fost multă vreme nedescifrată. S-a spus că Struma a fost sabordata chiar de pasageri sau de un grup evreissc așa cum se intimplase cu vasul Patria 1940, și acela plin de refugiati. S-a spus că un grup din România, ar fi făcut ca vasul sa explodeze cu ajutorul unei bombe plasată la bord pentru ca vasul să nu se intoarca la Constanța, unde mulți profitaseră de pe urma acestei afaceri. Companiei Alya și cei din care au organizat expeditia Struma au fost bănuiți. Au circulat informații după care nemtii ar fi fost cei care au aruncat vasul in aer. Bănuielile nu au ocolit nici autoritățile turcesti și nici pe cele britanice. Adevarul este că Struma a fost scufundata de o torpila lansată de pe submarinul sovietic Sci 213 comandat de Ivan V. Isaiev, care supraveghea Strîmtorile în dimineata de 24 februrie, ora 9,30.