$¢$

 Scrisoare către un amic sacru și ilustru

PETRE ȚUȚEA CĂTRE EMIL CIORAN

[Bucureşti, 7 iulie 1974]

Dragă Emile,

Te rog să crezi în nestrămutata mea prietenie. Vorbesc mereu tinerei generaţii despre tine, în această vorbire împletindu-se admiraţia nelimitată pentru strălucirea ta, cu dragostea fraternă. Mi-aduc aminte de o întâmplare din închisoare. Mi s-a cerut să te atac în scris, acest lucru având o deosebită importanţă la eliberarea mea. Am refuzat în aceşti termeni: prefer să mor în închisoare decât să atac un amic sacru şi ilustru!

Am gândit şi simţit ca tine de-a lungul vieţii mele. Deosebirea dintre mine şi tine a constat în refuzul meu de a practica sinceritatea totală, fiindcă am vrut să devin legiuitor şi să mă bucur de admiraţia mulţimii stupide. Am procedat ca acei cabotini care cerşesc aplauze la galerie.

Sunt trist şi neconsolat. Drama fără ieşire a timpului nostru se cheamă democratizare. A fost lichidată barbaria. Cirezile din stepa rusească s-au îmbolnăvit de iluminism. Ele aspiră să citească algebric fulgerele. Au poftă să negocieze, nu să distrugă. Şiretenie primitivă convertită în mesianism. Ce greaţă! Ce frumos ar arăta şi ce regenerator ar fi un cuceritor de tipul unui Gengis-Khan, care ar intra în oraşele din occident şi, după fiecare ispravă în stilul lui, s-ar retrage în bivuac.

Tu eşti singura imagine pură în memoria mea, aşa de încărcată de erori, de neputinţe şi de înfrângeri. Cea mai sinistră înfrângere a fost fructul amar al unei confuzii, căreia i-a căzut victimă şi gloriosul bătrân luliu Maniu: am confundat negustorul occidental şi pe cel american cu cavalerul de spadă, deşi am ştiut teoretic că acest negustor a înlocuit onoarea cu creditul.

Ciorchinile de erori din memoria mea mă otrăvesc cu regrete inutile. Trecutul încărcat de impurităţi, de neputinţe şi de eşecuri, şi viitorul purtător de moarte, mi-au revelat un lucru: venim de nicăieri şi mergem spre nicăieri. Totuşi, n-am reuşit să mă detaşez de murdăria acestei lumi, care în fond nu reprezintă nimic. Aş vrea să te mai văd o dată, înainte de a muri. într-un pustiu, nu în occidentul în care trăieşti tu, fiindcă pute a hoit.

Am o rugăminte: să-mi trimiţi prin amabilul aducător al acestei scrisori un pachet cu tot ce-ai scris în Franţa. Tu ştii că eu sânt un cititor serios, în rest, oboseală şi dezgust. Sau cum spune inspirat în "melancolia" lui poetul lacrimogen:

"Asta e tot ce-mi rămâne:

Silă de ziua de azi

Şi teamă de ziua de mâine"

Cu aceeaşi dragoste şi cu nestrămutată prietenie,

Petre Ţutea

$$$

 

Placenta. Este extraordinară. Este singurul organ crescut cu care femeile nu se nasc. Pomul vietii, cum i se mai spune !

Este, de asemenea, singurul organ care este temporar și se expulzează singur!

Da, ai auzit bine, corpul știe ce să facă și când.

Placenta va ieși când treaba sa este finalizată.

Niciun alt organ nu face asta.

Celelalte organe ale femeilor rămân cu ele... Nu și acesta. 

Oricât de temporar este, este și complet necesar pentru viață. Nu a femeii, ci pentru noua viață care se formează în interiorul ei.

Știați că un bebeluș poate trimite celule prin placentă pentru a-și ajuta mama?

Da, o vindecă!

O legătură frumoasă între mamă și copil, fără echivoc. Placenta este, de asemenea, multitasker... la fel ca mama!

Placenta jonglează cu hrănirea, curățarea, oxigenarea și nu împarte și nu amestecă sângele dintre mamă și copil.

Placenta se formează după concepție, adică este 50% din tată.

Deci unirea părinților pentru îngrijirea copilului se întâmplă chiar de la început.

Placenta nu e doar un organ. Este prima hrană. Prima protecție. Prima punte. După naștere, ea este adesea aruncată. Însă în multe culturi – străvechi și contemporane – ea este cinstită, păstrată… și chiar consumată de mamă !

De ce?

Pentru că placenta este viață concentrată.

Compoziția biochimică a placentei:

• Oxitocină naturală – hormonul iubirii, al contracțiilor uterine și al legăturii mamă-copil.

• Prostaglandine – ajută la revenirea uterului la forma inițială.

• Fier – esențial pentru regenerarea după pierderea de sânge.

• Vitamina B6 și B12 – sprijină sistemul nervos și echilibrul emoțional.

• Hormoni precum progesteron și estrogen – echilibrează tranziția hormonală postpartum.

• Proteine, enzime, factori imunologici – regenerează, repară, susțin.

Placenta este, așa cum spun unii, un „superaliment personalizat”, făcut exact pentru corpul mamei.

Consumul de placentă – Placentofagia

Mamele aleg:

• Encapsularea (placenta uscată, măcinată, transformată în capsule. Nu este cunoscuta ca cea mai eficienta metoda, din punct de vedere al pastrarii elementelor vitale si al absorbtiei)

• Smoothie crud (prima oră după naștere)

• Preparate gătite (în tradiții asiatice și africane)

Studiile clinice sunt încă limitate, dar mii de femei mărturisesc beneficii reale:

 • Scăderea depresiei postnatale

 • Creșterea energiei

 • Îmbunătățirea lactației

 • Vindecare mai rapidă

A consuma placenta nu e o modă, ci o amintire ancestrală. Un pact cu viața. Un gest prin care mama își spune sieși:

„Îmi dau voie să mă hrănesc cu darul pe care l-am creat.”

Nu toată lumea va înțelege… Dar corpul știe… Și femeia simte.

Din toate aceste motive spitalele de stat prezinta mamelor placentele ca fiind deseuri biologice care trebuie eliminate si prin spate aceste organe minune ajung sa fie vandute cu minimum 50 000 euro.

$¢$

 Acum 2.500 de ani, Socrate a pus o întrebare tulburătoare: „Pe cine ai salva dintr-un incendiu — pe soție sau pe copil?”

Era o seară obișnuită de toamnă. Fiecare dintre noi se retrăsese în camera lui. Eu citeam din Socrate. O întrebare m-a lăsat fără cuvinte. El spunea: „Dacă ar izbucni un incendiu și ai putea salva doar o singură persoană, pe cine ai salva: pe soția ta sau pe unul dintre copii?”. Toți bărbații au răspuns: „Copilul, desigur.” Iar Socrate a spus: „Eu mi-aș salva soția cea tânără. Vom plânge împreună, și ea îmi va dărui alți copii. Dacă salvez copilul, durerea va fi de nesuportat — atât pentru mine, cât și pentru el. Îmi va aminti mereu de tragedie doar privindu-l. Va rămâne fără frați, fără mamă, și în timp va avea o mamă vitregă care nu-l va putea iubi niciodată așa cum l-a iubit cea care l-a născut.” Desigur, discuțiile nu s-au încheiat ușor.

M-a intrigat răspunsul soțului meu. Fără să mă opresc din citit, l-am întrebat ce ar face. Mi-a răspuns: „Copilul. Toată lumea ar salva copilul. E neajutorat și... nu știu, aș încerca să-i salvez pe toți, dar dacă trebuie să aleg — copilul.” I-am povestit ideea lui Socrate. A lăsat ziarul deoparte. Am discutat tot restul serii. Întrebarea s-a dovedit imposibil de simplă.

Dimineața am plecat amândoi la muncă, copiii — la școală și grădiniță. Ziua a fost agitată, iar de Socrate uitasem. Până seara. Soțul mi-a spus: „Credeam că mă omoară azi la serviciu. La pauză, la prânz, am adus vorba despre Socrate și am pus întrebarea colegilor. Răspunsurile au fost, firește, previzibile. Le-am spus că și eu am răspuns la fel seara trecută, dar că de dimineață mi-am schimbat părerea. Socrate m-a convins.” (Pentru mine, asta a fost o revelație.)

Potrivit soțului, toți au încetat să mănânce. Au început să strige, să argumenteze, au dat telefoane prietenilor, ba chiar au venit oameni din alte birouri. În cele din urmă, au chemat și femeile de la contabilitate — toate, în cor, au spus: „Ai înnebunit? Soția poate fi înlocuită! Copilul e sângele tău!”. Salvarea a venit sub chipul șefului, care, descoperind lipsa angajaților de la post în timpul programului, a apărut atras de rumoare și a dispersat mitingul neoficial.

Soțul s-a întors la birou și l-a găsit doar pe colegul său pensionar, încă la muncă. Nu participase la dispută — omul era muncitor, cam surd și nu prea vorbea cu nimeni. „Ce-au tot țipat ăia? Au tăiat primele, sau ce?” — a întrebat bătrânul, trăgându-și sufletul. „Nu, e o întrebare filosofică...”, și soțul i-a pus și lui întrebarea.

Bătrânul era un familist convins: căsătorit de 40 de ani, tată a trei fii, le construise fiecăruia câte o casă cu mâinile lui, avea cinci nepoți, toți îl iubeau, îl vizitau des. A stat puțin pe gânduri: „Toți au spus că ar salva copilul? Eu mi-aș salva baba. Copiii... ei sunt oaspeți în casă, cresc și pleacă din cuib. Da, mă iubesc și eu pe ei, vin în vizită. Dar fiecare e un colț rupt. Cu baba mea, însă... cu ea vreau să mor.”

$$$

 Râzi de tine. Râzi de alții. 

 "Axioma" nr 1: Râsul este bun. Fooarte bun. 

 "Axioma" nr 2: Motivul care îți provoacă râsul este adesea exterior, dar vorbește despre cine ești tu în interior. 

 "Axioma" nr 3. Poți râde de tine sau poți râde de alții. 

• Când răzi de tine însuți aceasta denotă o părere de sine și o stima de sine sănătoasă. Până la urmă facem fiecare din când în când (sau mai des) chestii ridicole: ne împiedicăm pentru că ne uităm după lună, facem dezacorduri penibile, scăpăm ceva din mână într-un loc complet nepotrivit, vorbim ce nu trebuie, la momentul la care nu trebuie, sau ... altele. 

  Poți să te faci roșu, roșu și mic, mic, când ai dat cu bățul în baltă și sa te aștepți să "ți-o capeți". 

  SAU poți să râzi de tine însuți, asumând faptul că valoarea ta nu depinde de un moment în care ai fost ridicol și nici ce ar putea zice alții despre tine, pentru că ai fost o clipă ridicol, nu te definește. Asta înseamnă să știi cine ești.  

• Când râzi de alții, automat te plasezi într-o poziție superioară, în care îi etichetezi, îi judeci și îi condamni pe alții. Este o forma de a a-ți ascunde insuficiența și nesiguranța după greșelile altora. Este un fel implicit de a încerca să te dezvinovățești (de lucrurile ascunse în sufletul tău), considerând pe altul mai prost decât tine.  

În vreme ce a râde de tine însuți, cu toate implicațiile gestului, nu este doar psihologic sănătos, ci îți face bine somatic, eliberându-te de povara duplicității, povara de a arăta că ești ceva ce nu ești, a râde de alții este o forma care îți acoperă goliciunea interioară și te însingurează și mai mult.

 Transparența și onestitatea sunt vindecătoare.      

 Duplicitatea este toxică.

 Asumarea faptului ca nu ești perfect și poți fi ridicol (uneori, nu mereu!) este ușurătoare. Convingerea că nu ai voie sa greșești și că o greșeală te descalifică de la acceptarea comunității este copleșitoare și distructivă pentru sănătate. 

 "Axioma" 4: Râdeți cât mai mult. 

Nu vă temeți sa râdeți de voi înșivă. 

Râdeți cu alții, nu de alții.

Râdeți la glume. 

Bucurați-vă de viață. 

Când e soare râdeți în soare. Când e ploaie râdeți în ploaie. 

✍️dr. Camelia Capusan

$¢¢

 Tokyo are cel mai aglomerat sistem de metrou din lume – stația Shinjuku este tranzitată zilnic de aproximativ 3,6 milioane de pasageri. Există angajați speciali, numiți oshiya, care au rolul de a împinge oamenii în vagoane în orele de vârf, pentru a maximiza spațiul disponibil.

🗼 Tokyo are unul dintre cele mai complexe, eficiente și totodată… aglomerate sisteme de metrou din lume. Cu o populație de peste 37 de milioane în zona metropolitană, orașul funcționează zilnic ca un mecanism perfect sincronizat, în care fiecare secundă contează. În inima acestui sistem incredibil se află stația Shinjuku – un adevărat colos urban.

🚉 Cu peste 3,6 milioane de pasageri care trec prin ea în fiecare zi, Shinjuku este cea mai aglomerată stație de tren din lume, conform Guinness World Records. Imaginați-vă un furnicar uman care nu se oprește niciodată – trenuri care sosesc și pleacă la intervale de câteva minute, pasageri care urcă, coboară, aleargă, își croiesc drum printr-un labirint de culoare, panouri și reclame luminoase.

👥 Pentru a face față acestui flux uriaș de oameni, autoritățile japoneze au introdus o măsură unică, devenită deja celebră în întreaga lume: “oshiya”, sau “împingătorii de pasageri”. Acești angajați special antrenați nu sunt polițiști sau agenți de pază, ci persoane dedicate exclusiv ordinii și eficienței.

📦 Rolul lor este simplu, dar esențial: în momentele de vârf, când trenurile sunt arhipline, ei se asigură că fiecare persoană reușește să intre în vagon. Cu mănuși albe, uniforme impecabile și o atitudine fermă dar respectuoasă, oshiya împing cu grijă oamenii în interior, folosind palmele și antebrațele pentru a compacta grupul cât mai eficient posibil.

⏰ Totul se desfășoară în tăcere, cu precizie milimetrică. Nu există haos, nu se ridică vocea. Fiecare gest este calculat, fiecare mișcare urmărește același scop: trenul să plece la timp, iar toți călătorii să ajungă la destinație.

🇯🇵 Deși pentru străini imaginea unui angajat care te împinge în vagon poate părea șocantă, în Japonia, acest sistem e acceptat și respectat. Este parte din cultura ordinii, eficienței și a responsabilității colective.

🚆 Metroul din Tokyo nu este doar un mijloc de transport. Este o lecție vie despre disciplină, respect și organizare într-un oraș care nu doarme niciodată. Iar stația Shinjuku – cu milioanele sale de pași grăbiți și vocile amestecate – rămâne simbolul suprem al acestui mecanism urban perfect uns.

*†*

 Pisicile au dezvoltat mieunat special pentru oameni. În sălbăticie, pisicile adulte nu miaună între ele - doar cu puii lor. Au învățat să miaune la frecvențe similare cu plânsul bebelușilor pentru a obține atenția noastră!

😺 Pisicile au devenit, de-a lungul mileniilor, unele dintre cele mai fascinante ființe care trăiesc alături de oameni. Deși par independente, misterioase și greu de „citit”, ele au dezvoltat un mod de comunicare special, unic în regnul animal: mieunatul adaptat special pentru specia noastră. Ce este cu adevărat uimitor e că acest sunet, pe care îl asociem automat cu pisicile, nu este felul în care ele comunică între ele în mod natural. Mieunatul, așa cum îl cunoaștem, este mai degrabă o invenție… pentru urechile noastre.

🌿 În sălbăticie, pisicile adulte comunică rar prin sunete vocale. Ele se folosesc în principal de limbajul corporal – mișcarea cozii, poziția urechilor, a corpului – și de semnale olfactive pentru a transmite mesaje altor pisici. Mieunatul apare doar între pisica-mamă și puii ei, când aceștia sunt mici, neajutorați și au nevoie de hrană sau protecție. După ce cresc, acest comportament vocal dispare aproape complet. Cu alte cuvinte, pisicile nu „vorbesc” între ele prin mieunat – doar cu puii și, mai nou, cu… noi.

🏡 Odată domesticite, pisicile au înțeles rapid că oamenii reacționează la sunete. Neavând aceeași sensibilitate la semnalele subtile vizuale sau chimice pe care le folosesc ele, oamenii sunt mult mai receptivi la sunetele vocale. Astfel, pisicile au păstrat mieunatul și l-au adaptat pentru a comunica eficient cu stăpânii lor. Au învățat că, dacă scot un anumit sunet, primesc mâncare, atenție, o ușă deschisă sau o mângâiere. Este o formă de învățare socială și adaptare care dovedește cât de inteligente și flexibile sunt aceste animale.

👶 Ceea ce este și mai impresionant este faptul că unele pisici miaună la frecvențe asemănătoare cu plânsul bebelușilor umani – o descoperire susținută de studii în domeniul psihologiei și neurologiei. Aceste sunete ating frecvențe între 300 și 600 Hz, trezind instinctiv reacția noastră de protecție, empatie și grijă. Practic, pisica imită inconștient ceva ce știe că ne face să ne oprim din orice facem și să ne îndreptăm toată atenția spre ea. Această abilitate nu este întâmplătoare, ci rezultatul a generații întregi de adaptare la viața alături de om.

📣 Fiecare pisică își dezvoltă un repertoriu propriu de mieunături. Unele sunt scurte și ascuțite, când cer mâncare; altele sunt lungi și melodioase, când cer atenție; unele par rugătoare, altele insistente sau chiar supărate. Proprietarii de pisici știu că, în timp, ajung să „înțeleagă” aceste tonuri diferite și reacționează în funcție de „mesaj”. Este un limbaj învățat de ambele părți – pisica învață cum să ceară, iar omul învață cum să răspundă. Această legătură sonoră creează o comunicare profundă, chiar dacă este non-verbală în sensul clasic.

💡 Comportamentul acesta, pe cât de simplu pare, este o dovadă de inteligență evolutivă și de adaptare perfectă. Pisicile nu doar că au învățat să ne studieze și să ne influențeze reacțiile, dar au reușit să transforme un sunet infantil într-un instrument sofisticat de comunicare interspecii. Acolo unde câinii își folosesc gesturile și expresivitatea corporală, pisicile au ales sunetul, rafinat, dirijat și perfect calibrat pentru omul modern, grăbit și sensibil la emoțiile transmise auditiv.

🐾 Așadar, mieunatul nu este doar un simplu „miau” – este o formă de limbaj creată special pentru noi. Pisica ta nu miaună pentru că e pisică, ci pentru că e cu tine. Ea știe că tu vei înțelege, vei reacționa și îi vei răspunde. Este o poveste de adaptare tăcută, o legătură sonoră între două specii care, deși atât de diferite, au învățat să se asculte una pe cealaltă. Într-o lume în care vorbele sunt prea multe, poate că tocmai acest „miau” sincer și simplu spune mai mult decât o mie de cuvinte.

$$$

 Castelul Chenonceau din Franța e cunoscut ca "Castelul Doamnelor" pentru că a fost salvat, transformat și protejat de femei puternice de-a lungul istoriei. În timpul Primului Război Mondial, proprietara l-a transformat în spital militar și a salvat peste 2.000 de soldați răniți!

Castelul Chenonceau din Franța nu este doar una dintre cele mai vizitate și fotografiate bijuterii arhitecturale ale Văii Loarei, ci și un simbol profund al influenței feminine în istorie. Supranumit pe bună dreptate „Castelul Doamnelor”, acest loc a fost construit, modelat, apărat și înnobilat de o succesiune de femei remarcabile, care i-au oferit o identitate unică, diferită de orice alt castel regal. Chenonceau nu a fost doar o reședință somptuoasă, ci o adevărată scenă a puterii, sensibilității și viziunii feminine, exprimată în fiecare piatră, grădină și arcadă.

Prima femeie care a marcat profund destinul castelului a fost Diane de Poitiers, favorita regelui Henric al II-lea. Ea a primit castelul în dar de la rege și a contribuit decisiv la dezvoltarea lui, construind podul care traversează râul Cher și amenajând grădinile care astăzi încă îi poartă numele. Cu o viziune clară și un gust rafinat, Diane a transformat castelul într-un loc de o eleganță aparte, care îmbina funcționalitatea cu estetica, într-un echilibru perfect.

După moartea regelui, castelul a trecut în mâinile reginei Caterina de Medici, o altă figură feminină de o forță extraordinară. Caterina a preluat nu doar clădirea, ci și controlul asupra destinului său simbolic. A organizat aici fastuoase recepții și baluri regale, întărind poziția Franței și a propriei familii în vremuri de instabilitate. Ea a adăugat galeria de peste râu, care astăzi este imaginea emblematica a castelului – un coridor luminos suspendat deasupra apei, unind istoria cu visarea.

Mai târziu, Louise de Lorraine, soția regelui Henric al III-lea, a trăit aici în doliu profund după asasinarea soțului ei. S-a retras în castel și l-a transformat într-un loc al meditației, al reculegerii și al sobrietății, decorând camerele în tonuri de negru și alb, în contrast cu opulența anterioară. Chenonceau devenea astfel nu doar un palat al strălucirii, ci și un sanctuar al durerii și fidelității.

O altă femeie de excepție, Louise Dupin, a salvat castelul de la distrugere în timpul Revoluției Franceze. Ea a convins autoritățile că edificiul este esențial pentru circulația pe râu și l-a apărat cu inteligență și curaj. Aici, în acea perioadă tulbure, s-au întâlnit filosofi și scriitori ai Luminilor, precum Voltaire și Rousseau, iar castelul a devenit un spațiu al libertății de gândire și al culturii.

Poate cea mai impresionantă dovadă de devotament uman s-a petrecut însă în secolul XX. În timpul Primului Război Mondial, Simone Menier – o femeie nobilă, moștenitoare a imperiului ciocolatei Menier – a transformat castelul într-un spital militar. Saloanele regale au devenit saloane de tratament, iar galeria de peste râu, odinioară destinată dansurilor elegante, s-a umplut de paturi și de soldați răniți, luptând pentru viață. Cu propriile sale resurse, Simone a organizat un punct medical exemplar, iar peste 2.000 de soldați au fost tratați și salvați între acele ziduri seculare. Chenonceau s-a transformat, din nou, într-un refugiu – nu al regilor, ci al celor care luptau pentru viață și pentru țară.

Astăzi, fiecare colț al castelului poartă amintirea acestor femei: grădinile pline de culoare, galeria cu arcade, camerele decorate cu tapiserii de epocă sau biblioteca liniștită. Fiecare dintre ele spune o poveste despre curaj, suferință, iubire și dăruire. Vizitatorii nu pășesc doar într-un monument istoric, ci într-un univers viu, în care vocile acestor doamne încă răsună, blânde și puternice.

De aceea, Castelul Chenonceau nu este doar o operă de artă arhitecturală. Este un testament viu al puterii feminine – al femeilor care, în vremuri dominate de bărbați, au reușit nu doar să supraviețuiască, ci să conducă, să creeze, să protejeze și să vindece. Iar această moștenire emoționantă continuă să inspire, dincolo de veacuri, fiecare suflet care îi trece pragul.