$$$

 9 iulie 

ALEXANDRU GRAUR – personalitate de excepţie a lingvisticii româneşti

Razvan Moceanu 

Pe 9 iulie, se împlinesc 125 de ani de la naşterea lui ALEXANDRU GRAUR, personalitate de seamă a lingvisticii româneşti, membru titular al Academiei Române din anul 1955. Este autorul unor valoroase studii și articole apărute în revistele de specialitate ale secolului trecut, precum și al unor importante volume de lingvistică, la unele dintre acestea fiind coordonator. Academicianul Alexandru Graur a fost considerat timp de şase decenii nu numai o autoritate în materie, ci chiar „instanţa supremă de consultaţie şi arbitraj, casaţie în probleme de limbă şi de lingvistică”.

Alexandru Graur s-a născut la 9 iulie 1900, la Botoșani, într-o familie de origine evreiască, mama sa fiind descendentă a unei familii de cărturari evrei, Sanielevici, din care au provenit și criticul literar Henric Sanielevici, precum și matematicianul Simion Sanielevici.

Tatăl său era contabil angajat în diferite locuri, iar Alexandru Graur şi-a schimbat de mai multe ori domiciliul: s-a mutat cu familia mai întâi în satul Mitoc, între anii 1904 şi 1908, apoi în satul Todireni, între anii 1909 şi 1911, urmând cursurile şcolii primare săteşti.

A parcurs studiile liceale la Gimnaziul „Alexandru cel Bun“ din Iaşi şi la Liceul „Matei Basarab“ din Bucureşti.

În clasa a IV-a, se retrage de la şcoală, pregătind, din 1915, restul studiilor în particular. În această perioadă îşi câştigă existenţa prin lecţii date elevilor mai mici şi prin alte ocupaţii temporare.

După absolvirea liceului, în 1919, se înscrie la Facultatea de Litere şi Filosofie din Bucureşti, urmând cursurile Secţiei de filologie clasică şi de limba română.

Din anul 1921, este membru al Societății de Lingvistică din Paris, iar în 1922, devine licenţiat în filologie clasică.

În anul şcolar 1923-1924, este profesor suplinitor de istorie la Liceul „Spiru Haret“ din Bucureşti.

În anul 1924, susţine examenul de capacitate, clasându-se primul pe ţară atât la latină, cât şi la istorie.

Este numit, apoi, pentru scurtă vreme, profesor titular la Liceul „Unirea“ din Focşani.

Între anii 1924-1929 a studiat la Paris, cu o bursă a Ministerului Instrucţiunii Publice, obținând diploma la École Pratique des Hautes Études, apoi şi-a susținut doctoratul la Sorbona cu o teză de lingvistică indo-europeană, cu cea mai înaltă menţiune – „Très honorable”.

În anul 1929, va publica primul său volum, „Nom d‘agent et adjectif en roumain”, la Paris, la Editura Champion.

Activitatea sa publicistică științifică însumează o bibliografie bogată cuprinzând studii de filologie clasică, etimologie, lingvistică generală, fonetică și fonologie, gramatică, onomastică, lexicologie și de cultivare a limbii române.

A revenit apoi, în 1929, în România, la București, unde a îmbrățișat activitatea didactică și, în paralel, a publicat studii în diverse periodice.

Este numit profesor titular de limba latină la Liceul „Gheorghe Şincai“, iar din 1932, la Liceul „Gheorghe Lazăr“.

În anii 1932 și 1936, i-a fost acordat Premiul Bibesco al Societății de lingvistică din Paris.

Între anii 1940-1944, când, din cauza politicii statale antisemite, elevi și profesori evrei au fost îndepărtați din școlile și universitățile românești, a înființat și a fost directorul Liceului particular evreiesc.

În septembrie 1944, a fost reintegrat la Liceul „Gheorghe Lazăr“, unde a lucrat până în decembrie 1945, şi, începând cu acest an, debutează, la Radiodifuziune, cu o rubrică de popularizare a lingvisticii denumită „Cronica limbii”, difuzată în cadrul emisiunilor „Carnet cultural”, „Jurnal cultural” sau „Ora şcolii”.

Între anii 1945 – 1948, Graur va fi mai întâi director cultural, apoi subdirector general pentru programe al Radiodifuziunii Române.

În anul 1946 a obţinut postul de profesor la Universitatea din București, unde va activa până în anul 1970, la pensionare.

În 1947, Alexandru Graur s-a căsătorit cu Neaga (Nina) Sion (1921-2005), fiica cea mai mare a soților Nicolae și Ionica Sion, o familie de muncitori români din Brăila. Cei doi au avut un singur fiu, Dumitru Graur (născut la 30 mai 1947), viitorul comentator sportiv. Trebuie spus că unul din frații Ninei Graur a fost Mihai Bujor Sion, fost membru al Comitetului Central al Partidului Comunist Român, care a murit în decembrie 1975, după un suspect accident aviatic.

În anul 1948, Alexandru Graur a devenit membru corespondent al Academiei Republicii Populare Române, titulatura de atunci a Academiei Române de astăzi.

În perioada 1954-1956, Graur a fost decan al Facultății de Filologie, iar între anii 1955-1974 a fost directorul Editurii Academiei.

În anul 1954, obţine Premiul de Stat al Republicii Populare Române, şi tot în acel an va publica volumul „Încercare asupra fondului principal lexical al limbii române”, la București, la Editura Academiei.

În anul următor devine membru titular al Academiei Române şi vede lumina tiparului volumul său „Studii de lingvistică generală”, la București, tot la Editura Academiei (reeditat în 1960).

În anul 1957, publică lucrarea „Fondul principal al limbii române”, la București, la Editura Științifică, iar în 1958 – „Introducere în lingvistică”, la București, la Editura Științifică (ediţia a II-a, apărând în 1965, iar ediția a III-a, în 1972).

A coordonat volumele „Studii de gramatică” (1956-1961) și „Probleme de lingvistică generală” (1959-1967).

Tot în 1958, devine Președinte al Societății de Studii Clasice, o poziţie în care se va afla până la sfârşitul vieţii.

Şi tot în anul 1958, la 16 decembrie, debutează la Radiodifuziune, emisunea sa, „Limba noastră”. Probabil că multă lume îşi aminteşte cu plăcere de scurta, dar instructiva emisiune care se difuza la radiodifuziune şi care îl avea pe Alexandru Graur drept realizator. Emisiunea lăsa ascultătorilor sentimentul că au învăţat efectiv ceva, iar faptul că Graur avea şi umor, dar, mai ales, că oferea numeroase exemple concrete, reuşeau să contribuie la realizarea unei emisiuni în care se corectau unele erori frecvente de limba română.

Academicianul Alexandru Graur a fost considerat timp de şase decenii nu numai o autoritate în materie, ci chiar „instanţa supremă de consultaţie şi arbitraj, casaţie în probleme de limbă şi de lingvistică”.

Câteva teme abordate în emisiunea „Limba noastră” erau: „Unde se vorbeşte româneşte”, „Formarea cuvintelor şi vocabularul”, „Formele de adresare”, „Formele de conjugare”, „Originea vocabularului”, „Jargon şi argou”, „Unitatea limbii române”, „Prepoziţii şi cazuri”, „Scriere şi pronunţie”.

Graur primea, săptămânal, sute de scrisori de la radioascultători, şi răspundea la cele mai interesante din ele cu vocea sa molcomă, cu intonaţii grave, imposibil de confundat.

Graur colaborează la realizarea volumelor colective „Scurtă istorie a lingvisticii”, București, Editura Științifică, apărut în 1961 (în colaborare cu Lucia Wald; ediția a II-a, 1965; ediția a III-a, 1977) şi „Gramatica limbii române”, ediția a II-a, revăzută și adăugită, București, Editura Academiei, apărută în 1963.

În anul 1963, mai publică volumele „Evoluția limbii române. Privire sintetică”, la București, la Editura Științifică, şi „Etimologii românești”, la București, la Editura Academiei.

În anul 1964, primeşte titlul de „Om de știință emerit”, iar în 1965 tipăreşte volumele „La romanité du Roumain”, București, Editura Academiei, „The Romance Character of Romanian”, București, Editura Academiei şi „Nume de persoane”, la București, la Editura Științifică.

Tot în anul 1965, a fost publicat volumul colectiv la care a colaborat, „Istoria limbii române. I. Limba latină”, la București, la Editura Academiei, Graur fiind redactor responsabil.

„Limba noastră” a fost difuzată la radio până la sfârşitul lunii martie a anului 1967, fiind urmată de o altă emisiune emblematică a Radioului: „Odă limbii române”, a cărei apariţie era justificată de academicianul Alexandru Rosetti prin nevoia unei emisiuni „în cadrul căreia cercetători din domeniul filologiei, profesori şi scriitori să se ocupe de istoria limbii române, de marile ei valori stilistice”, cu menţiunea că „folosirea corectă a normelor gramaticii curente trebuie să stea în atenţia Radioului”.

În anul 1968, Alexandru Graur publică volumul „Tendințele actuale ale limbii române”, București, Editura Științifică, în 1970 îi apare „Scrieri de ieri și de azi”, București, Editura Științifică, iar în 1971 volumul „Puțină… aritmetică”, București, Editura Științifică.

În 1972, publică cartea „Nume de locuri”, București, Editura Științifică, în acelaşi an în care apare volumul colectiv la care a lucrat, „Tratat de lingvistică generală”, la București, la Editura Academiei.

Tot în 1972, îi apare, la Editura Enciclopedică din București, lucrarea „Lingvistica pe înțelesul tuturor”, iar în perioada următoare publică lucrările „Gramatica azi”, București, Editura Academiei, 1973, „Mic tratat de ortografie”, București, Editura Științifică, 1974, „Alte etimologii românești”, București, Editura Academiei, 1975 şi „Capcanele” limbii române”, București, Editura Științifică și Enciclopedică, 1976.

În anul 1978, îi este publicat volumul „Dicționar de cuvinte călătoare”, București, Editura Albatros, în 1980 – „Cuvinte înrudite”, București, Editura Științifică și Enciclopedică, iar în 1982, „Dicționar al greșelilor de limbă”, București, Editura Academiei.

Între anii 1974–1988, Alexandru Graur a ocupat poziţia de preşedinte al Secţiei de Ştiinţe Filologice, Literatură şi Arte a Academiei Române.

În anul 1987, publică ultima sa lucrare, „Puțină gramatică”, volumele I-II, la București, la Editura Academiei.

Alături de importantele volume de lingvistică care i-au apărut, la unele dintre acestea fiind coordonator, Graur a fost autorul unor valoroase studii și articole apărute în revistele de specialitate ale secolului trecut.

A colaborat şi la publicaţii cu profil cultural precum: „Adevărul literar şi artistic”, „Iaşul literar”, „Viaţa românească”, „România literară”, „Presa noastră”, „Steaua”.

Apariţiile la radio şi televiziune l-au făcut cunoscut în întreaga ţară, fiind considerat o autoritate de necontestat în domeniul limbii române.

Graur a susţinut, în „Revista Cultului Mozaic”, o rubrică pe teme lingvistice, semnalând apropieri între cuvintele din diferite limbi şi tot aici face cunoscută originea ebraică a numeroaselor cuvinte, care, trecute prin filiera greco-latină, au devenit termeni cu circulaţie universală.

Împreună cu Iorgu Iordan și Ion Coteanu, a fost redactor responsabil al noii serii a Dicționarului limbii române (DLR).

Alexandru Graur a plecat la Domnul la Bucureşti, la 9 iulie 1988, chiar în ziua în care împlinea 88 de ani.

Postum, în anul 1995, i-a apărut lucrarea „Ortografia pentru toți”, la București, la Editura Teora.

$$$

 ACEASTA-I TEMA 

 Adrian PĂUNESCU

Aceasta-i tema noastră la română,

Cum poate omul, de spinare frânt,

Să-şi fie, însuşi, rob la îndemână

Şi cum să-şi piardă urma pe pământ.

Aceasta-i tema noastră la citire,

Să scriem nu, să se citească da,

Şi cum plămânu-nvaţă să respire,

Nu aer, ci un fel de mucava.

Aceasta-i tema noastră la franceză,

Să fim consideraţi nişte ţigani,

Când fraţii noştri urcă în viteză.

La noi, pe umeri, de atâţia ani.

Aceasta-i tema noastră la uitare,

Să ştergem de pe banda minţii tot

Şi ce ne bucură şi ce ne doare,

Să fim un neam aproape idiot.

Aceasta-i tema noastră pentru-acasă,

Să vieţuim şi să murin în spini

Şi, între timp, în vremea friguroasă,

Să fim, la noi în patrie, străini.

Aceasta-i tema noastră pentru soartă,

C-un scris umil, din ce în ce mai mic,

Să facem numai artă pentru artă,

Convinşi că suntem nimeni şi nimic.

$$$

 GRIGORE MOISIL

Geniul Informaticii românești –Grigore Moisil. A fost chemat să lucreze pentru americani și sovietici la corectarea unor traiectorii de nave spațiale.

România are în vitrina sa cu prețiozități unul dintre înaltele vârfuri ale matematicii mondiale. Grigore Moisil s-a născut la începutul veacului trecut (1906), în ultimul mare oraș străbătut de undele Dunării înainte de topirea lor în mare, Tulcea. Paradoxal, dar erau alte vremuri, omul ce avea să revoluționeze probabil cea mai grea ramură a științei a citit enorm de-a lungul vieții. Nu a existat lucru important, de la Biblie la Proust, pe care să nu-l parcurgă. Scria la reviste de cultură. A preluat, după moartea criticului și istoricului literar George Călinescu, „Cronica optimistului”, publicată în săptămânalul „Contemporanul”.

Pentru el, „tot ce e gândire corectă este matematică sau susceptibilă de matematizare”. În toamna lui 1924, Grigore, “Grigri”, cum îl alinta mama sa, intra cu examen la Școala Politehnică din București. A urmat cursurile ei, dar n-o va absolvi niciodată. Așa că a fost admis, tot prin examen, la Facultatea de Matematică, unde i-a avut ca profesori pe alți corifei: Dimitrie Pompeiu, Gheorghe Țițeica, Anton Davidoglu și Traian Lalescu. De altfel, Pompeiu i-a fost cu adevărat mentor nu numai în ale matematicii, ci și în anumite reguli de viață. În iunie 1929, își susține teza de doctorat la Facultatea de Științe din București, din comisie făcând parte dascălii Pompeiu, Țițeica și Davidoglu. Ca urmare, a obținut o bursă a Fundației Rockfeller, pentru a studia la Roma cu renumitul profesor Volterra.

Teama de a zbura cu avionul

În 1956 este numit președintele Comisiei de Automatizare. În cadrul ei a avut rolul crucial în înființarea Catedrei de Automatică de la Institutul Politehnic. Un an mai târziu, a contribuit la instalarea primului calculator românesc în incinta Institutului de Fizică Atomică. În pofida faptului că liderii comuniști de atunci defineau cibernetica “o știință burgheză reacționară îndreptată împotriva clasei muncitoare”.

Totuși, a reușit să creeze un Centru de Calcul la Universitatea bucureșteană, aceasta devenind una dintre primele 10 din lume care dețineau așa ceva. Drept “recompensă”, conducerea politică unică l-a trimis ambasador în Turcia. Acolo a continuat să predea la Universitatea din Ankara. A fost invitat la o mulțime de congrese de matematică pură și aplicată, automatică, filosofia științei în țări precum: Anglia, Belgia, Canada, Elveția, Franța, Germania Federală, Grecia, Italia, Olanda, Suedia, URSS, Statele Unite, Japonia etc. Pentru că îi era să zboare cu avionul, Grigore Moisil a mers cu trenul până la Tokyo trei săptămâni. În acest timp, de “plictiseală”, a scris o carte.

Era un adept al perfecționismului. În primii doi ani făcea “curățenie” printre studenții pe care îi simțea că nu au chemare. Cei ajunși în anul III erau fericiți că se află pe drumul cel bun. În acest sens, lipise o pancartă mare la intrarea facultății. Mesajul suna astfel: “Cursurile sunt libere. Intră cine vrea, rămâne cine poate”. Omul care își scotea pălăria apucând-o de la ceafă ținea mult la un principiu, de altfel declarat în publicația “Tribuna”, din 22 feb. 1968: “Marea calitate a unui profesor este de a fi bucuros atunci când e depășit de elevii săi”. A predat timp de 41 de ani. La de 30 de ani puterea sa de muncă era imensă. Lucra 30 de ore în șir fără să doarmă, doar cu scurte pauze pentru mese. Îi plăcea noaptea. A avut sub bagheta științei multe generații. Pe toate le-a învățat matematica pe care o vor preda și cum o vor face: “Nu te bâlbâi în fața studenților, dacă nu ești sigur de ceva. Mai bine spune că nu știi, că vei cerceta, că te vei documenta, decât să încerci să încropești ceva. Tineretul nu se lasă înșelat”.

Micile “accesorii”: Carpați fără filtru și jumătate de Șliboviță

Unul dintre oamenii care l-au cunoscut cel mai bine a fost Constantin Dumbravă, fost curier la ziarul Universul. I-a fost prieten de nădejde și om bun la toate, aceasta fiind de altfel „meseria” lui mulți ani, aceea de a se îngriji ca „maestrului” să nu-i lipsească nimic. Marelui matematician. Îi ducea zilnic presa și patru pachete de țigarete Carpați fără filtru. Lângă ele, o sticlă de Șliboviță de 0,5 l, bine camuflată de soția profesorului, Viorica Moisil. Le punea într-un loc ascuns, convenit doar de către cei doi și îl anunța că toate sunt acolo. “Bine, Costache! Vino încoace!“, după care urma o consistentă răsplată bănească.

Matematica nu iartă

Se culca, atunci când nu avea un program foarte încărcat, la ora 18. Se trezea la 2, în crucea nopții și începea să lucreze matematică. Într-un an, avusese o grupă de 31 de studenți nord-coreeni. La examenul din vară a picat 26. Pentru că statul primea 800 de dolari anual de la fiecare, Grigore Moisil a fost chemat la partid, sugerându-i-se să-i treacă în toamnă pe toți, fiindcă nu prea cunoșteau româna.

În timpul vacanței de trei luni, profesorul a învățat coreeana. La reexaminarea din toamnă, a mai trecut trei. S-a dus la șefimea comunistă căreia i-a spus că matematica este universală, deci nu e nimic de făcut.

Milioane aduse vistieriei naționale

Cum s-a împăcat cu comuniștii sovietici și cu „imperialiștii americani” cele două mari superputeri mondiale? Povește tot Costache Dumbravă: “Dom’ Grigore a fost chemat de câteva ori la Washington și Moscova, pentru a lucra la corectarea traiectoriilor unor rachete, fapt pe care nu-l putea reuși niciun calculator al vremii. Bineînțeles, statul român urmând să primească sume imense de bani. A reușit cu un succes deplin, fiind prețuit de către ambii rivali”.

Latura umană a profesorului e dezvăluită de același bătrânel: „Domnul profesor se întâlnea în fiecare joi seara cu studenții săi la restaurantul Berlin. El plătea consumația, indiferent cât de multă bere se bea”.

Ilicitul

Pe vremea comuniștilor era o lege (nr.18) supranumită “Ilicitul”, conform căreia orice cetățean era obligat să justifice o eventuală neconcordanță în plus survenită între salarizare și bunurile deținute. Bătrânelul de lângă noi ne-a expus un dialog pe care l-a avut cu Grigore Moisil: “Costache, ieri m-au vizitat ăia cu ilicitul. M-au întrebat de unde am casa și bunurile din ea. Știi ce le-am răspuns? Tovarăși, eu încasez lunar 24.000 de lei. Catedra înseamnă 16.000, inovații în matematică, 4.000 și alte 4.000 din cursuri predate în străinătate. Proștii, cum au venit, așa au plecat!”

Gena părintească

“Tatăl meu, arheologul și numismatul Moisil, a fost dintre aceia care voiau să practice o istorie mai precisă decât cea poetică din vremea lui. Îi datorez, poate, nu numai că am devenit matematician, dar și că am încercat să fac o matematica mai puțin aridă decât se obișnuiește”, declara Grigore Moisil. în “Viața Studențească” din 15 feb. 1967.

“Mama era profesoară, dar n-avea încredere în pedagogie, așa cum o învățase la școala de institutori. Inventase pentru mine o altă pedagogie. N-a început prin a mă învăța să scriu și să citesc, voia să mă facă să nu-mi fie teamă de matematică” (revista “Femeia” 1964)

„Moldova, o extraordinară densitate de oameni deștepți pe metrul pătrat”

Devenit unul dintre piscurile matematicii, nu doar la nivel național, ci și mondial, în jurul anului 1958 Grigore Moisil intra în grupul de elită al academicienilor români, aparte supranumit “clanul moisililor”, grație numărului mare alcătuit din membri ai familiei: Constantin, tatăl, istoric; Constantin Daicoviciu, nepot; Virgil Vătășanu, nepot, istoric de artă; Tudor Bugnariu, nepot, sociolog; Emil Condurachi, ginere, arheolog. La Iași a predat primul curs de algebră abstractă modernă din țară. De altfel, avea să spună că în capitala Moldovei “era o extraordinară densitate de oameni deștepți pe metru pătrat”.

Grigore Moisil făcea parte din pleiada de mari matematicieni. A format nu o școală, ci câteva, printre care una de mecanică, una de logică matematică și una de teoria algebrică a mecanismelor automate. Acest lucru se explică prin fecunditatea ideilor sale, prin măiestria cu care știa să prezinte nu o matematică “gata făcută”, ci una ce se construia în prezența auditoriului. Gândirea sa era esențialmente deschisă, în conformitate cu observația pe care atât de pregnant a formulat-o undeva: “Nicio problemă nu are granițe. Orice răspuns are multe”. Ca atare, a inventat o teoremă în algebră, care îi poartă numele.

$$$

 VOCEA MEA NU SE PREDĂ 

                  Eliana Popa 

Vocea mea nu se predă, chiar de-n beznă urlă legi 

Chiar de-n lanțuri mă vor trage cei ce astăzi se cred regi 

Chiar de-n dreptul meu vor scrie retrograd sau extremist 

Eu voi spune Adevărul, fiindcă-n suflet l-am pe Hrist.

N-am să tac când țara geme sub bocancii de străin!

Nu-mi plec capul cu rușine, nici la ei n-am să mă-nchin,

Pentru blidul de mâncare nu-mi voi vinde demnitatea

Nu-mi pot smulge ce-am în suflet, îmi pot lua doar libertatea.

Nici de cei ce ni-s străbuni, chiar de mor, nu mă dezic 

Nu îmi pasă de vreo lege, nu îmi pasă de nimic 

Am să scriu chiar și cu sânge, voi grăi la cei ce tac,

Chiar de-ar fi să-mi taie versul, din tăcere slovă fac .

Chiar când moartea-mi bate-n ușă, n-am să fug, am să rămân 

Fiindcă strigă-n al meu piept întreg neamul meu străbun 

Și de-or face și cu mine ce-au făcut cu ei cândva 

Voi să știți că am murit...dar trăiesc prin slova mea.

$$$

 A, XI A PORUNCA 

ION MINULESCU 

Ascultă, priveşte şi taci!...

Ascultă, să-nveţi să vorbeşti,

Priveşte, să-nveţi să clădeşti.

Şi taci, să-nţelegi ce să faci...

Ascultă, priveşte şi taci!

Când simţi că păcatul te paşte

Şi glasul Sirenei te fură,

Tu pune-ţi lacăt la gură

Şi-mploră doar sfintele moaşte -

Când simţi că păcatul te paşte!...

Când simţi că duşmanul te-nvinge,

Smulgându-ţi din suflet credinţa,

Aşteaptă-ţi tăcut biruinţa

Şi candela minţii nu-ţi stinge -

Când simţi că duşmanul te-nvinge!

Când braţele-ncep să te doară,

De teamă să nu-mbătrâneşti,

Rămâi tot cel care eşti -

Aceeaşi piatră de moară -

Când braţele-ncep să te doară!...

Iar când, cu ochii spre cer,

Te-ntrebi ce-ai putea să mai faci,

Ascultă, priveşte şi taci!...

Din braţe fă-ţi aripi de fier

Şi zboară cu ele spre cer!...

$$$

 CINE A FOST REGINA DIN SABA ?

Regina din Saba l-a vizitat pe regele Solomon și a rămas uimită de înțelepciunea și bogățiile acestuia. Dar de ce o poveste atât de simplă a dat naștere atâtor legende?

Vizita reginei din Saba la curtea regelui Solomon, descrisă într-un scurt pasaj biblic, pare la prima vedere lipsită de evenimente notabile. Cu toate acestea, această narațiune succintă a devenit sursa unei bogate tradiții de legende, mituri și opere de artă care au transformat-o pe regină într-o figură complexă: de la o monarhă înțeleaptă și bogată, la o regină etiopiană de culoare, un simbol al naționalismului, ba chiar și un semidemon păgân cu picioare păroase. În acest articol, vom analiza originile mitologiilor care s-au format în jurul ei și vom explora modul în care diferite culturi, religii și epoci istorice au interpretat și perpetuat moștenirea sa.

Bogăție, înțelepciune și comerț: Regina din Saba și regele Solomon

Cea mai veche mențiune despre Regina din Saba apare în Biblia ebraică (1 Regi 10). Conform acestui text, regina a aflat despre înțelepciunea extraordinară a lui Solomon și despre relația sa specială cu Dumnezeu. Curioasă, a călătorit la Ierusalim pentru a-l întâlni personal și a-l testa, aducând cu ea o caravană încărcată cu aur, pietre prețioase și mirodenii rare.

În timpul întâlnirii, Solomon îi rezolvă cu ușurință toate ghicitorile, demonstrându-și astfel înțelepciunea. Impresionată, regina recunoaște măreția regelui ca instrument al lui Dumnezeu și îi oferă daruri prețioase. Solomon, la rândul său, îi dăruiește tot ce și-ar fi putut dori înainte ca ea să se întoarcă în țara ei.

În Noul Testament (Luca 11:31), regina este din nou menționată, descrisă ca „Regina din Sud”, care a călătorit de la marginile pământului pentru a asculta înțelepciunea lui Solomon.

Deși povestea biblică subliniază mai ales autoritatea și profeția lui Solomon, este interesant de remarcat că regina din Saba este una dintre puținele femei din Biblie cu o voce distinctă și o prezență activă.

Prin ochii ei, îl vedem pe regele Solomon și urmărim călătoria ei plină de curiozitate și determinare, în care vine să-l testeze pe faimosul rege, aducând cu sine nu doar bogății, ci și propria-i înțelepciune. În această întâlnire între doi monarhi egali, regina este adesea ilustrată fie în momentul sosirii cu darurile sale, fie în timpul unui schimb intelectual, punându-i ghicitori regelui.

Din perioada Renașterii, povestea începe să capete uneori nuanțe romantice sau sexualizate, deși în textul original nu există nicio aluzie la o astfel de relație. Accentul este, de fapt, pe comerțul internațional, înțelepciunea și bogăția, subliniind întâlnirea diplomatică între doi lideri de seamă.

O regină legendară: realitate sau mit?

Existența istorică a reginei din Saba este subiect de dezbatere între istorici, iar până în prezent nu există dovezi concrete care să confirme prezența sa. Cu toate acestea, detaliile din povestea biblică despre comerțul internațional oferă indicii despre un cadru istoric posibil.

De exemplu, André Lemaire, profesor de filologie și epigrafie ebraică și aramaică la Sorbona, a descoperit o inscripție care sugerează existența unui comerț activ între regatul lui Iuda și sudul Arabiei, regiune în care se crede că s-ar fi aflat vechiul Regat Saba (sau Sheba), lucru asupra căruia mulți istorici sunt de acord.

Tradițiile evreiască și islamică adaugă o dimensiune mai descriptivă și, în multe cazuri, chiar fantastică în relatarea despre regina din Saba. În versiunea sa schematică din Coran (Sura 27:15-44), ea apare ca o regină puternică și adeptă a cultului soarelui. Solomon află despre ea prin intermediul unei păsări hoopoe (hud-hud), pe care o trimite să o aducă la Ierusalim pentru a o converti la islam și a se supune lui Allah.

La început, regina răspunde trimițând un emisar cu daruri, dar Solomon, deja mult mai bogat decât orice alt monarh, refuză ofertele. Când regina ajunge în fața lui Solomon, ea este cea supusă unui test. Palatul și tronul sunt învăluite într-o iluzie, iar podeaua de cristal o face să creadă că trece prin apă. Ridicându-și fusta pentru a păși, regina își dă seama că a fost păcălită. Această revelație marchează momentul în care ea se convertește la islam.

Una dintre cele mai vechi relatări post-biblice evreiești este consemnată de istoricul romano-evreu Flavius Josephus, în lucrarea sa Antichități (8:165-9). Josephus reformulează povestea pentru publicul grec și roman, descriind o regină filosofă din Etiopia și Egipt care, asemenea versiunii biblice, călătorește pentru a-l supune pe Solomon unei probe de înțelepciune. Deși povestea sa nu a fost preluată în legendele evreiești și islamice medievale, a avut o influență notabilă asupra dezvoltării tradiției creștine.

Chiar dacă nu este întotdeauna clar care dintre tradițiile musulmane și evreiești a apărut prima, ambele se bazează pe același nucleu biblic. Cea mai cunoscută versiune este cea a lui Bilqīs, o regină adoratoare a soarelui, suverană independentă. În unele tradiții, tatăl ei este regele Yemenului, iar mama ei este un Jinn, ceea ce o face pe jumătate demon.

Un detaliu semnificativ este scena în care, trecând prin palatul de sticlă, regina își dezvăluie picioarele păroase, unele relatări asociind această trăsătură jumătății sale demonice. Solomon, văzând acest lucru, ordonă ca picioarele ei să fie rase, iar în unele versiuni, se căsătorește cu ea. Detaliile poveștii variază, dar tematica centrală rămâne aceea a unui Solomon profet, care aduce un adorator al soarelui la credința monoteistă.

O regină atipică: între demonizare și subjugare

În ambele tradiții, regina este prezentată ca o figură aparte, „sălbatică” și atipică, potrivindu-se greu în tiparele patriarhale ale vremii. Picioarele ei păroase, refuzul de a se căsători sau de a avea copii, precum și faptul că guvernează independent o prezintă ca o anomalie, o figură feminină cu atribute considerate masculine.

Jacob Lassner, profesor și cercetător în studii iudaice, a analizat această reprezentare demonizată a reginei din Saba în contextul interpretării iudaice și islamice a genului și culturii. Potrivit lui Lassner, picioarele păroase ale reginei simbolizează o trăsătură masculină, subliniind rolul ei de uzurpatoare a ordinii tradiționale. În viziunea sa, ordinul lui Solomon de a-i rade picioarele echivalează cu un act de castrare simbolică a acestei „feminități falice”.

Deși unii cercetători consideră că interpretarea lui Lassner este exagerată, există un consens larg că subjugarea și convertirea reginei au înlocuit imaginea inițială a reginei biblice, o figură inteligentă și curioasă.

„Sunt neagră și frumoasă”: Nașterea unei regine de culoare

În jurul anului 260 d.Hr., teologul creștin timpuriu Origen din Alexandria a scris un comentariu la Cântarea Cântărilor, o colecție de poezii ebraice ce explorează iubirea și intimitatea în cadrul căsătoriei. Origen a făcut o legătură inedită între „iubita” care se descrie drept „neagră și frumoasă” (Cântarea Cântărilor, 1:5-7) și Regina din Saba. Acesta interpretează că această regină simbolizează Biserica păgână, care se unește în mod spiritual cu regele Solomon.

Această interpretare alegorică este primul exemplu în care regina din Saba este descrisă explicit ca o femeie de culoare, deși mențiunea originilor sale etiopiene fusese deja făcută de istoricul Flavius Josephus, amintit mai devreme. Origen subliniază atât originea, cât și culoarea pielii reginei, considerând-o un simbol al includerii pașnice a religiilor non-evreiești în Hristos. Această idee a inspirat unele reprezentări medievale timpurii în care regina este înfățișată ca un monarh negru, deosebit de regal.

Chiar dacă textele biblice și înfloririle medievale nu menționează culoarea pielii reginei, comentariul mistic al lui Origen, împreună cu referința lui Josephus la Etiopia natală a reginei, au captat imaginația multora. Pentru majoritatea contemporanilor, regina din Saba rămâne o figură notabilă de culoare. În acest context, arta europeană a fost adesea criticată pentru că a „albit” acest personaj istoric.

Un exemplu contemporan remarcabil este un videoclip BBC din ianuarie 2020, în care dramaturgii Jess Kaliisa și Jess Hagan se confruntă cu o pictură a unei regine din Saba cu piele albă. Această discrepanță a inspirat piesa lor premiată, care explorează conceptul de „misogynoir” (misoginie îndreptată împotriva femeilor de culoare) și emanciparea femeilor de culoare.[sursa]

Prezentarea personajelor mitologice sau legendare din diverse culturi ca fiind caucaziene nu este un fenomen rar în arta occidentală. De exemplu, Andromeda, fiica regelui etiopian Cefeu din mitologia greacă, este frecvent prezentată ca o femeie albă, în ciuda descrierii ei inițiale. Renașterea, care a văzut un reviriment al interesului pentru antichitate și mitologie, a perpetuat această reprezentare. Deși în Metamorfozele lui Ovidiu, Andromeda este descrisă ca având pielea închisă la culoare, această trăsătură este rar redată în arta renascentistă.

Discuții despre etnia Andromedei existau chiar și în acele vremuri. Spaniolul Francisco Pacheco a ridicat această problemă în cartea sa Arte de la Pintura. Pacheco observa că, deși multe surse o descriu pe Andromeda ca fiind neagră, ea este în mod constant pictată ca având pielea albă. În puținele cazuri în care Andromeda este înfățișată ca o femeie de culoare, cum ar fi în lucrarea lui Abraham van Diepenbeeck, ea are adesea trăsături europene, reflectând convențiile vizuale ale epocii.

Reinterpretarea culorii pielii: Regina din Saba și contextul artistic al Renașterii

În lucrarea sa Reimagining Hagar, cercetătoarea biblică Nyasha Junior susține că utilizarea culorii pielii în artă nu reflectă neapărat o gândire rasială conștientă, ci este adesea influențată de schimbările culturale. În opinia sa, reprezentările artistice pot varia în funcție de fanteziile epocii, de lipsa diversității printre modelele disponibile sau de incapacitatea publicului de a se identifica cu personaje care nu împărtășesc aceleași trăsături.

Cu toate acestea, în perioada Renașterii, când imaginea reginei din Saba a început să sufere transformări majore, culoarea neagră era încărcată de un stigmat profund în arta europeană. În secolele XV și XVI, contactele Europei cu Africa au fost reluate după o perioadă lungă de izolare.

În timp ce reprezentările figurilor de culoare — în special ale bărbaților — încep să apară în artă, acestea sunt adesea plasate în roluri secundare, cum ar fi servitori, sfinți exotici sau chiar membri ai nobilimii. În contrast, femeile de culoare apar de obicei ca slujitoare ale unei protagoniste albe, exotismul lor fiind un contrapunct la puritatea și frumusețea femeii caucaziene.

Un exemplu revelator al acestui fenomen se regăsește în capodopera lui Titian, Diana și Actaeon. În acest tablou, anturajul Dianei, compus din femei albe, se bucură de o baie sub lumina soarelui, în timp ce slujitoarea de culoare este plasată într-un unghi nefericit, aproape invizibilă în fundal, în contrast evident cu figura centrală. În ciuda rolului important pe care regina din Saba îl joacă în povestea biblică, contribuția ei la schimbul de înțelepciune și recunoașterea profeției lui Solomon este, de multe ori, ignorată sau diluată în arta renascentistă.

O schimbare în reprezentarea artistică: Regina din Saba în secolul al XVII-lea

Pe măsură ce diversitatea populației din orașele europene a crescut, complexitatea operelor de artă a evoluat și ea. Începând cu secolul al XVII-lea, reprezentările reginei din Saba și ale altor personaje de culoare încep să se modifice, pe măsură ce realismul devine tot mai prezent în arta europeană.

Artiști de renume, precum Peter Paul Rubens și Jan Boeckhorst, au înfățișat-o pe regina din Saba ca o figură puternică și regală, cu trăsături realiste, contrastând cu reprezentările anterioare, adesea idealizate. În lucrările lor, regina nu este doar o prezență exotică, ci o femeie cu un rol activ, care își prezintă darurile și înțelepciunea în fața regelui Solomon.

Cea mai detaliată și influentă relatare a ciclului legendar Sheba-Solomon se găsește în epopeea etiopiană din secolul al XIV-lea, Kebra Nagast (Slava Regilor). Scrisă de Is’haq Neburä-Id din Axum, această epopee cuprinde 74 de capitole dedicate reginei din Saba, cunoscută aici sub numele de Makeda, și fiului ei, Menelik. În această versiune, Makeda este o regină filozofă, care călătorește pentru a-l întâlni pe Solomon nu pentru a-l testa cu ghicitori, ci pentru a se angaja într-o dezbatere filozofică profundă. În urma acestei confruntări intelectuale, Makeda este convinsă să urmeze credința lui Solomon și să-l recunoască pe Domnul Dumnezeul lui Israel.

Kebra Nagast introduce și un element romantic în povestea celor doi, respectând cu grijă tradiția creștină. Solomon o cere de soție pe Makeda, dar, fiind o femeie castă, ea îi rezistă inițial avansurilor. În cele din urmă, este păcălită să se culce cu el, însă, asemenea Fecioarei Maria, își păstrează castitatea. Aceasta dă naștere unui fiu, Menelik, descris ca o imagine fidelă a lui Solomon, deși cu pielea neagră. Menelik devine moștenitorul regelui și joacă un rol central în consolidarea autorității etiopiene, aducând Chivotul Legământului în Etiopia, un simbol de o importanță covârșitoare pentru națiune.

Moștenirea reginei din Saba în arta etiopiană modernă

În Etiopia secolului XX, Regina din Saba a cunoscut o adevărată renaștere artistică. În anii 1940, piața de artă etiopiană s-a dezvoltat rapid, atât în Mercato din Addis Ababa, cât și în galeriile și magazinele de suveniruri, pe fondul creșterii turismului și al cererii din partea expatriaților.

După invazia italiană (1936-1941), popularitatea artei etiopiene a explodat, iar artiștii au început să reproducă în masă lucrări care ilustrau legenda reginei din Saba și a lui Solomon, această temă devenind un simbol național puternic al mândriei etiopiene.

Rar a inspirat un simplu fragment biblic o iconografie și o tradiție legendară atât de bogată. Regina din Saba, prezentată inițial ca o regină străină impresionată de înțelepciunea și bogăția regelui Solomon, s-a transformat într-o figură simbolică pentru multiple culturi și religii. Rolul ei nu se rezumă doar la sublinierea statutului profetic al lui Solomon, ci evidențiază și setea ei de cunoaștere și înțelepciune.

De la feministele moderne, la comentatorii rasiali și până la interpreții creștini medievali, Regina din Saba a devenit o figură versatilă și puternică, inspirând unele dintre cele mai complexe povești și imagini din istorie.

$$$

 RADU GYR

Venise luna iulie, când părintele Bica, întors odată de la Râmnic, mi-a spus că-l cunoscuse acolo pe poetul Radu Gyr și că-l invitase să-și petreacă o vacanță în mănăstirea Polovragi, la liniște și aer. Poetul a venit împreună cu soția și fiica și am petrecut împreuna vreo două săptămâni extrem de agreabile. Deși încărcat de suferințe, cu ani grei de pușcărie în spate, cu un ochi pierdut pe front, cu trupul ros de multe beteșuguri, poetul se desfășura vesel, glumeț, sorbind fiecare picătură de viața cu voluptatea celui ce-i cunoaște prețul.

Cântăreţ „oficial” al Gărzii de Fier, Radu Gyr era foarte puțin – aproape deloc – un om politic, ci mai mult un îndrăgostit romantic de o idee romantică.

Legiunea în sine, „politicul” din ea intra foarte puțin în conversațiile noastre. E interesant să notez aici că în mai toate convorbirile mele cu legionari, de atunci oi de mai târziu, Garda de Fier în sine, adeziunea sau angajările la ea nu formau mai niciodată obiectul specific oi expres al acestor conversații, ceea ce e imposibil să dovedești în fața anchetatorilor de Securitate, care te pisează veșnic cu întrebarea: Ce ați discutat?

Asemenea conversații se consumau pe deasupra, într’un context dat, certitudinile curgând pe undeva pe sub premise, așa cum ucenicii lui Iisus, după înviere, ședeau la cină cu El și nu îndrăzneau să-L întrebe : Cine ești Tu?, „știind că este Domnul”. Vorbea de suferințele lui cu multă detașare, reținând îndeosebi aspectele lor umoristice, acel umor infraroșu (care nu se poate vedea cu ochiul liber) al vieții de pușcarie, care a existat întotdeauna, dar pe care scriitori acri ca Dostoievski,

Soljeniţân sau Constantin Virgil Gheorghiu îl ignoră. Radu Gyr făcea haz de gardienii care-l ameninţaseră că „o să-l mănânce ocna” și se cocoța în foișorul de deasupra fântânii, cu o coadă de greblă la umăr, strigând peste curtea mănăstirii:

– Postul unu, bineee!…, ceea ce mă făcea să-i răspund din cerdac:

– Doi, bineee!…, reiterând strigătele soldaților de deasupra Jilavei, rotite toată noaptea între posturile de pază. Ne plimbam zilnic pe malul Oltețului și făceam întreceri de rimă-încuietoare : unul improviza un vers (de obicei cu rimă rară), celălalt trebuia să improvizeze pe al doilea, cu rimă cât mai corectă:

– Oltule, Oltețule,

– Ce mai faci, drumețule ?

– Din ce fund de vis te tragi

– Printre stânci, la Polovragi?

Versurile noastre nu erau deloc geniale, ca improvizațiile pe rima dată ale lui Cincinat Pavelescu, ci simple jocuri copilarești ale unor oameni cărora le venea să pască, odată cu caprele, frunză din fagi. Eu continuam să scriu la piesă, din care-i citeam fragmente, el scria poezii noi sau desăvârșea altele mai vechi, pe care Monica, fata lui de vreo zece anișori, i le transcria caligrafic într’un caiet. Atunci am început să-l iubesc pe acest poet atât de delicat și atât de năpăstuit, pe care – cu excepția, probabil, a antologiei lui Nicolae Manolescu – nu l-a înregistrat încă nici o istorie literară. (…)

În Râmnicu-Vâlcea, camionul trebuia să stea vreo două ceasuri, la un garaj, pentru oarecare reparație. Părintele Bica îmi spusese – din auzite – ca Radu Gyr, surprins de evenimente, se hotărâse și el să fugă din țară, spre Ungaria-Austria, dar că într’un moment de disperare încercase să se sinucidă bând otravă. Se afla în spital. Am profitat de ocazie și m’am dus să-l văd. Nu vorbea aproape deloc, avea gâtlejul ars, o parte din otravă i se scursese pe la cheotoarea gurii și-i pârjolise bărbia. Era slab, foarte slab. Am mai înțeles că nu mai avea bani să plătească spitalul și că urma să fie dat afară. Atunci am simțit nevoia să-i dau pribegiei mele o țintă, un scop, cel puțin pentru moment, și m’am hotărât să mă duc la București și să fac o colectă printre prieteni și camarazi, pe care să i-o aduc lui Gyr. (…)

…În 1956, de îndată ce am aflat că Radu Gyr a fost eliberat, la termen, după unsprezece ani de pușcarie, m’am și repezit să-l văd, într’o camera a Institutului de Geriatrie, unde fusese internat.

Nu-l mai văzusem pe Gyr din toamna lui 1944, în acea cameră de spital din Râmnicu-Vâlcea. Întâlnirea a fost emoționantă și ne-am propus să ne mai vedem, după ce el mi-a propus deschis, încă de la început, ca în cursul conversațiilor noastre să nu abordăm, sub nici o formă sau nuanță, probleme de natură politică; s’ar putea, totuși, să fim întrebați cândva, oi e bine să avem răspunsuri clare ; pe de altă parte, sincer vorbind, el se declara desprins de Mișcarea Legionara ca de o iubită din tinerețe, cu care nu s’a căsătorit, dar care i-a rămas în lumina și surâsul unei amintiri.

Poetul avea îngăduinţa de a-și petrece sâmbetele și Duminicile în familie, și atunci îl găseam la o rudă de pe lângă Bărăţie; soția și fiica locuiau îngrămădite într’o singură cameră cu o cumnată și nu aveau unde să-l primească. Doamna Flora îmi șoptea ca Radu trăia teribil durerea de a dispune de o vastă operă poetica fără să aibă șansa de a și-o publica.

Cred că era prin februarie sau martie 1957 când m’am pomenit cu un telefon de la Monica :

– Tata dorește neapărat să vă vadă; diseară, pe la șapte, în apartamentul rudelor. (…)

Gyr era cu soția și mă chemase cu un scop foarte concret: profitând de prietenia mea cu Arghezi, îmi cerea să mă duc la acesta cu o întreită rugăminte : să intervină la Primărie pentru o locuință, să vorbească cu Beniuc pentru o pensie de la Uniunea Scriitorilor și să aranjeze cu un editor republicarea unei plachete cu versuri pentu copii. (…)

Prea mult n’a putut face Arghezi pentru Gyr. Acesta s’a pomenit, într’adevăr, într’o bună zi, în camera lui de la Geriatrie, cu un personaj de la Sfatul Popular, care i-a luat niște date în legătură cu o eventuală locuință, dar lucrurile s’au încurcat pe undeva prin labirintul birocrației socialiste. Bietul Gyr a trebuit să părăsească sanatoriul și să se mute în camera în care mai locuiau – după cum am amintit mai sus – soția și fiica lui împreună cu o cumnată. Nici cu pensia nu s’a făcut mare lucru. Un manuscris de versuri s’a înfundat prin sertarele Editurii Tineretului.

Poetul – după câteva luni de spitalizare, pentru niște operații – se simțea oarecum întremat fizicește, dar continua să trăiască greu.

Ceva mai mult a făcut patriarhul pentru el, așa cum se putea, la modul conspirativ. Nu o dată, mai ales înainte de marile sărbători, am ieșit din cămara patriarhului cu impresionante cantităţi de carne, ouă, brânzeturi și vin, pe care i le trimiteam poetului prin mijlocirea fiicei sale, discret, seara, la colțul străzii, întrebându-ne din ochi dacă șoferul ar putea fi un agent sau informator al Securității; cu toate precauțiile, până la urma rămâneam tot în mila Domnului.

Gyr își luase obiceiul să mă viziteze destul de des și-i făcea vădită plăcere să zăbovească la mine, în jurul unei gustări și al unui pahar de vin. Nu vorbea niciodată de suferințele lui; dimpotrivă, era jovial, romantic, căuta într’adins pricină de glumă, se desfășura în lecturi cu voce tare, din care nu lipseau nici Cânticele țiganești ale lui Miron Radu Paraschivescu. L-am rugat și a acceptat cu plăcere să imprime pe bandă de magnetofon două balade și mai multe poezii proprii, sporindu-mi astfel colecția de înregistrări, în care se mai aflau Tudor Arghezi, Vasile Voiculescu și Sandu Tudor. (…)

Vorbindu-i odată patriarhului de promiscuitatea în care era obligat să trăiască poetul Radu Gyr (pe un spațiu mai restrâns decât al unei celule de pușcarie), acesta și-a adus aminte că la o casă parohiala din București se eliberaseră două camere, cu bucătărie și baie, prin mutarea unor locatari, și m’a autorizat să întocmesc formalităţile necesare, prin Arhiepiscopie, pentru că acea locuință să-i fie repartizată poetului și familiei sale. M’am dus la preotul respectiv cu ordinul scris al Arhiepiscopiei, dar m’am izbit de rezistența înverșunată a preotesei, care țipa și bătea cu pumnul în masa și urla că nu va permite ca cele două camere să fie ocupate de altcineva decât de o nepoată a ei (pentru care, de altfel, și provocase mutarea vechilor locatari). Când și-a dat seama și de identitatea noului „solicitant”, preoteasa a prins a amenința și cu… Securitatea! Patriarhul a trebuit să dea înapoi; nebuna putea să-i pricinuiască poetului neplăceri și mai mari. A rămas să așteptăm până la o nouă posibilitate în cadrul proprietăţilor bisericești, o posibilitate care n’a mai venit.

Gyr se ferea să-și mărturisească mâhnirea de a nu se vedea publicat, dar aceasta i se putea citi pe față și printre cuvinte ori de câte ori punea mâna pe o carte nouă. Vorbea uneori cu umor negru despre soarta poeziilor lui, făcute – cele mai multe și mai bune – în cei unsprezece ani de pușcărie, menite a fi memorate de unul și de altul și transmise oral din celulă în celulă și din penitenciar în penitenciar. Unele ajungeau înapoi la autor, după un circuit foarte larg și foarte cotit, ciunțite, diformate, cu versuri oi cuvinte înlocuite după priceperea celui ce le scăpase din memorie sau le prinsese greșit prin alfabetul Morse, fără că ele să se fi dovedit mai bune decât originalele. Nimic nu putea fi mai dureros decât o asemenea constatare a unui poet care căuta un cuvânt, chinuitor, zile și săptămâni întregi.

Gyr se pusese la curent și cu literatura vremii, îi plăceau câteva tinere talente, dar se cam speriase de niște pagini din noul roman al lui Zaharia Stancu, Rădăcinile sunt amare, în care „criminalul“ Radu Gyr nu era greu de identificat (și își amintea de o vreme, sub Guvernul Antonescu, când Stancu îl implora, aproape plângând, să intervină, prin niște relații, pentru eliberarea din lagăr, sub jurământ că nu avusese niciodată și nu avea „idei de stânga”). La un moment dat, în presa româneasca au apărut niște vehemente proteste împotriva capitolului despre literatura româna semnat de Virgil Ierunca în acea Histoire des Littératures apărută atunci în colecția Pléiade. Autorului i se reproșa că trecuse sub tăcere sau minimalizase scriitori valoroși ca Zaharia Stancu, Mihai Beniuc și alții din catalogul „realismului socialist”, în timp ce accentuase importanța unor scriitori minori și „reacționari” ca Nichifor Crainic, N. Davidescu, Herescu, Gregorian și alții. Gyr nu-și văzuse numele în lista celor stigmatizați de presa oficială și se întreba dacă acesta figurează sau nu în capitolul lui Ierunca. Poetul îmi mărturisea că ar vrea să tragă o concluzie politică: dacă numele lui este în Istoria lui Ierunca, dar a fost omis în referințele presei bucureștene, înseamnă că oficialii vor să-l menajeze, iar aceasta ar putea fi o indicație că nu au de gând să-l aresteze din nou (rearestarea e coșmarul oricărui ins pus în libertate după un mare număr de ani).

M’a întrebat dacă aș putea să fac rost de un exemplar al acelei Istorii, prin relațiile pe care știa că le am cu bibliotecarii Academiei. N’a fost nevoie să apelez la aceștia; am găsit cele două volume pe biroul criticului Radu Popescu și i-am cerut să mi le împrumute pe două-trei zile. Radu Gyr nu exista în capitolul lui Ierunca! Când am văzut prin fereastră ca poetul se îndreaptă spre ușa mea, am ascuns repede cartea și l-am mințit, spunându-i că n’o aflasem. Știam – eram sigur – că inexistența lui într’o istorie literară care apăruse în „lumea liberă” îl va durea mult mai mult decât prezumția că ar putea fi din nou arestat. Erau cincisprezece ani de când nu-i mai apăruse nici o carte și de când numele lui era universal prohibit. (Peste ani, în prima întâlnire avută cu Virgil Ierunca la Paris, în restaurantul La Coupolle, i-am istorisit întâmplarea. Mi-a îngăimat că editura îi fixase un „spațiu” foarte limitat. I-am răspuns că, întâmplător, Radu Gyr e cel mai scurt nume (exceptându-l pe Urmuz) din toată istoria literaturii române. Peste vreo doi-trei ani, întâlnindu-l din nou, tot la Paris, a ținut să mă informeze că-l inclusese pe Radu Gyr în noua ediție; dar eu n’am văzut-o). Opera lui Gyr așteaptă încă în manuscris. (…)

Toamna venea cu o pauză lungă în ancheta mea penală. Într’o bună zi m’am trezit în fața unui alt ofițer, un locotenent-major tânăr, foarte blond. Îl chema Adrian König și era noul meu anchetator, în fapt, principalul meu anchetator. Fără multă cultură, era inteligent și extrem de mobil în atitudini, de la zâmbetul mieros până la mânia reținută (…)

După mai multe încercări de o parte și de alta, ancheta s’a concentrat asupra relațiilor mele cu Radu Gyr și a „ajutoarelor” pe care i le dădusem acestuia. „Ajutorul legionar” era socotit una dintre cele mai vii și mai acoperite activităţi reacționare. Definiția era foarte largă; ajutorul putea fi material sau moral, bani, mâncare, găzduire, în genere orice fel de asistență, chiar un sfat, o îndrumare socială și, până la urmă, simplul fapt că între doi sau mai mulți presupuși legionari ar fi existat o legătură cât de cât. Ancheta nu părea deloc interesată de faptul (sau explicația) că între mine și Radu Gyr existase o legătură – și o prietenie – nu de la legionar la legionar, ci de la scriitor la scriitor sau, în ultimă instanță, de la om la om. König era informat – oi destul de bine informat ! – că Gyr băuse și mâncase în casa mea, că-i dusesem cadouri la spital, că intervenisem la Arghezi pentru reintrarea lui în literatură, că „activasem” pentru supraviețuirea și infiltrarea lui în societatea socialistă. (…)

Capitolul acesta, al lui Radu Gyr, a durat, cred, vreo două-trei săptămâni; nu tăgăduiam că l-am asistat pe poet în unele trebuințe, dar nu recunoșteam nicicum că aceasta ar fi avut cumva semnificația unui „ajutor legionar”. Dar nici nu era nevoie de recunoașterea mea. Anchetei îi trebuiau doar fapte recunoscute; calificarea faptelor îi aparținea Securităţii, procurorului, tribunalului. (…)

Și iată că acum, la un moment dat, mi se punea întrebarea dacă și cât l-a ajutat patriarhul însuși pe Radu Gyr. Era pentru prima oară când numele lui Justinian era implicat direct în anchetă. Am tăgăduit. Negația într’o anchetă la Securitate e aproape o obligație morală a celui întrebat, și ea durează fie până la epuizarea rezistenței fizice, în caz de tortură, fie în fața unor evidențe zdrobitoare pe care anchetatorul ți le pune în fața. (În cazul din urmă, unui preot i se face și cuvenită morală: – Păi cum, părinte, așa scrie la sfânta carte, să minți? și vă supăraţi pe noi când vă spunem ipocriți!). König m’a turtit cu o droaie de amănunte asupra timpului și modului în care eu primisem pachete cu alimente din cămară patriarhului și i le transmisesem lui Gyr. Firește, n’am mai putut tăgădui faptele, dar am dat o explicație: Patriarhul obișnuia ca la marile sărbători – în special la Crăciun și la Paști – să ofere membrilor familiei lui și colaboratorilor mai apropiați pachete cu alimente și vin. Printre aceștia mă număram uneori și eu, dar niciodată nu eram înștiințat din vreme și-mi făceam, ca de obicei, propriile mele cumpărături și pregătiri cu două-trei zile înainte. Cadourile patriarhului se distribuiau doar în ajunul sărbătorii respective, așa încât pachetele ce-mi reveneau îmi erau un plus cu care nu aveam ce face, deoarece îmi făcusem deja cumpărăturile. Așa m’am hotărât că, la rândul meu, să le ofer unuia care are lipsă de asemenea bunătăţi și i le-am dat lui Radu Gyr. Așadar alimentele proveneau, într’adevar, din cămara patriarhului, dar ele îmi aparțineau și, ca atare, eu și nu patriarhul era autorul acelor daruri.

Dacă uneori i-am dat lui Gyr să înţeleagă altfel (date fiind calitatea alimentelor și ambalajul), a fost numai spre a nu-l face să se simtă cumva umilit. König mi-a ascultat explicația și a consemnat-o, apoi m’a privit cu niște ochi care oscilau între admirație și ură. (…)

Într’o bună zi am fost scos din celulă, am primit hrană rece și apoi dus cu un Jeep la București, unde m’am trezit în arestul de pe Uranus. Mi se spusese că voi fi martor (al acuzării, bineînțeles) în procesul lui Radu Gyr. Aici trebuie să mă opresc un moment oi să-mi amintesc bine că am fost martor în procesul lui Gyr înainte de a fi avut loc procesul meu. La acesta din urmă, în timpul rechizitoriului, procurorul a subliniat legăturile mele cu Radu Gyr, comandant legionar, „condamnat la moarte pentru crimele lui împotriva noii orânduiri sociale”. Da, da, am auzit bine expresia „condamnat la moarte” și nu l-am crezut pe procuror, spunându-mi că folosește o expresie gratuită numai spre a da o notă foarte gravă acuzării pe care o dezvolta patetic. Așadar, trebuie că am fost dus la București în primăvara lui 1959. (…)

Camera de așteptare a tribunalului era plină de martori, așezați pe scaune, cu fața la perete, păziţi prin mijloc de sergenți înarmați. Mă întrebam cine o fi bărbatul în costum vărgat, cu manta și căciulă, care ședea lungit pe podea; părea slăbănog, paralitic. Prea mult nu puteam vedea pe la coada ochiului, și nici nume nu țin minte, din cele strigate de aprozi. Când a fost strigat și al meu, omul de pe podea a ridicat capul și s’a uitat la mine cu interes, ca și când și-ar fi spus: ăsta e Anania?

Asistența era puțină în procesul lui Gyr; oricum, mai puțini în sală decât în boxa acuzaților. Prin ochelarii lui enormi, poetul privea tăcut. Din treacăt le-am văzut, pe banca din față, pe doamna Flora, soția poetului, și – mi se pare – pe Monica, fiica sa.

După o seamă de întrebări preliminarii și altele anoste, magistratul s’a referit la poeziile „cu caracter legionar” ale acuzatului Radu Gyr, înregistrate de mine pe bandă de magnetofon. M’am grăbit să precizez că nu am cunoștință de nici o poezie cu un astfel de caracter, înregistrată de mine. (Îl văzusem pe Enoiu în sală și mă întrebam ce va urma.)

Judecătorul a surâs subțire, ca un triumf anticipat:

– Bine, să vedem!

Și a făcut un semn cuiva. Am întors capul. În latura din stânga a sălii mi-am văzut magnetofonul pe o masă, manevrat de un ins în civil. În aer a răsunat vocea frumoasă a lui Gyr, recitând câteva strofe (Gyr spunea versurile, într’adevar, foarte frumos.)

– Recunoști acest text ? m’a întrebat magistratul.

– Da, e un text al lui Radu Gyr, înregistrat de mine pe bandă de magnetofon.

– Ce anume text ?

– Un fragment din „Balada ucenicului cu ochi albaotri”.

– Bine. Așadar, e vorba aici de doi ochi…

– …albaștri.

– Nu culoarea ne interesează, m’a repezit magistratul. E vorba de doi ochi.

– Da, de doi ochi, am repetat eu, complet nedumerit, ca la lectura unui text suprarealist.

– Ia spune-mi, te rog, care era semnul electoral al Partidului „Totul pentru țară”?

M’am gândit puțin.

– Eram mic pe atunci…, nu cred că aveam mai mult de cincisprezece ani, dar, după câte-mi pot aminti, era un pătrat cu două puncte.

– Exact ! Un pătrat cu două puncte. Două puncte ca doi ochi. Și ? nu vezi nici o legătură între acele două puncte ale Gărzii de Fier și cei doi ochi din poezie?

Îmi plăcuse enorm balada aceea, o ascultasem de zeci de ori, îmi plăcea simbolul ucenicului-înger care venea noaptea, pe o scară de lumină, și desăvârșea lucrul truditului olar. Arghezi credea la fel, că inspirația artistului vine de dincolo de el, de sus, din mister. La auzul acelei interpretări vulgare am simțit cum îmi fierbe indignarea în gâtlej, îmi venea să urlu: Domnilor, dacă sunt cumva străini în sala aceasta, ne facem dracului de râs cu atâta prostie !… Dar nu am avut tăria să urlu. M’am mulțumit să răspund:

– Nu văd nici o legătură. Îl admir pe Radu Gyr ca pe un poet de seamă, dar îl cred incapabil de o asemenea fantezie.

Eram nemulțumit. Mă exprimasem dulce, ar fi trebuit să strâng pumnii și să urlu. (…)

La Uranus m’am pomenit într’o celula singur, dar îndată după mine a apărut un bărbat voinic, tuns scurt, arestat de foarte curând. (…) Omul aducea știri proaspete de afară. Se zvonea în continuare despre patriarh că ar avea domiciliu obligatoriu. Soția lui Radu Gyr fusese văzută îmbrăcată în negru, de unde concluzia – sigură – că bărbatul ei fusese executat. M’a prins o tristețe de moarte și am trecut numele lui Radu sub semnul crucii în pomelnicul rugăciunilor mele. (…)

Într’un târziu am fost chemat în fața unui tânăr locotenent-major (