$$$

 MEMORIE CULTURALĂ - ELISABETH KUBLER-ROSS

S-a nascut in 8 iulie 1926, Zürich, Elveția, a fost medic, psihiatru, thanatolog de reputatie internationalã, scriitoare Elisabeth Kubler-Ross a fost, înainte de orice, o pionierã în materie de asistare a persoanelor la sfârsit de viatã. 

Profesor onorific de medicinã a comportamentului si de psihiatrie la Universitatea din Virginia, fondatoare a centrului din Shanti Nilaya unde sunt primiti copiii atinsi de SIDA, ea a fost numitã doctor honoris causa a numeroase universitãti.

Între anii 1943-45 lucrează în Ziirich, ajutându-i pe refugiaţi şi pe cei grav bolnavi. Impresionată de ceea ce s-a întâmplat în Europa în timpul nazismului, în 1945 intră în rândurile grupului I. V.S.P. (International Voluntary Service for Peace), un fel de “Medici fără frontiere", care cuprinde, pe lângă medici, şi oameni de diverse meserii. Lucrează ca bucătăreasă în Franţa, apoi în Belgia, apoi ca traducătoare în Suedia. 

Din Suedia se întoarce prin Germania şi e impresionată de distrugerea de pretutindeni, în 1946 pleacă în Polonia, împreună cu două stu­dente la medicină, organizează o infirmerie, dar nu are nici un fel de dotare medicală. Ajută pe toată lumea şi vede grozăviile din fostele lagăre de concentrare. Apoi, rătăceşte prin Rusia, se întoarce în Germania bolnavă de febră tifoidă, aproape pe moarte: e salva­tă în ultimul moment, în 1949, îşi ia bacalaureatul în Elveţia. 

Un an mai târziu, este stu­dentă la medicină, organizează serate muzicale şi, mai târziu, îşi transformă apartamen­tul într-o clinică “pe gratis", unde studenţii de la medicină îi tratează pe studenţii bolnavi, îl cunoaşte pe Emanuel Ross, viitorul ei soţ. 

După ce devine medic, pleacă pe urmele lui Albert Schweitzer în Africa. 

Revine la Berna, se căsătoreşte şi pleacă în America. Lu­crează la Glencove Community Hospital din Long Island, New York, apoi la spitalul de psihiatrie din New York. Se ocupă de bolnave incurabile, folosite uneori pe post de cobai pentru testarea unor medicamente noi, unele halucinogene, în scurt timp, renunţă la trata­mentele tradiţionale şi se ocupă de bolnave într-un mod absolut personal. Obţine rezultate uluitoare, cu metode uluitoare, cea mai importantă fiind dragostea pe care le-o arată bolnavelor, în 1961, părăseşte spitalul, după ce trei sferturi dintre bolnavele ei s-au făcut bine. Impune o terapie de sector, în care bolnavii sunt primiţi în familii şi trataţi cu iubire. 

Pleacă la Denver, Colorado, unde devine asistenta unui medic psihofiziolog, unul dintre puţinii cercetători care încearcă să facă o legătură între psihic şi materie, într-o zi, doc­torul îi cere Elisabethei să ţină în locul lui o conferinţă de psihiatrie pentru stagiarii din ultimii ani. Subiectul conferinţei este moartea. 

Când se pregăteşte să ia cuvântul, descop­eră că în biblioteci nu exista nimic pe această temă. Hotărăşte să aducă un bolnav con­siderat incurabil, care să accepte să vorbească despre faptul că va muri. Conferinţa se transformă într-o revoluţie. Pentru prima dată, doctorii au ocazia să discute despre moar­te cu o persoană care e atât de aproape de ea. Astfel se deschide o cale nouă în psihia­trie. Se mută la Chicago, la Institutul de Psihanaliză şi la spitalul Billings. Continuă cer­cetările în privinţa trăirilor pe care le au muribunzii şi lucrează cu asistentele care-i ajută pe aceştia să treacă dincolo. Inventează tot felul de tehnici care o fac celebră, stă la căpătâiul muribunzilor şi învaţă tot mai mult despre moarte şi conflictele psihologice care se accentuează şi îl împiedică pe om să moară, în 1969, scrie primul articol în revista medicală a Universităţii din Chicago. 

Apare cartea “On Death and Dying”, care are un succes răsunător, începe să ţină conferinţe şi să organizeze ateliere prin care ajută oamenii să scape de frică, să înveţe să iubească şi să se apropie, cu dragoste, de Dumnezeu.

A decedat la 24 august 2004.

 Citate Elisabeth Kubler-Ross:

“Cred că suntem singurii responsabili pentru alegerile noastre şi trebuie să acceptăm consecinţele fiecărei fapte, fiecărui cuvânt şi fiecărui gând pe parcursul întregii noastre vieţi.”

“Lecția supremă pe care trebuie să o învățăm cu toții este iubirea necondiționată, care îi include nu doar pe ceilalți, ci și pe noi înșine.”

“Cei mai frumosi oameni pe care i-am cunoscut sunt cei care au trecut prin infrangeri, suferinte, lupte, pierderi si care au gasit calea de a le depasi cu succes. Acestia au dobandit o capacitate de apreciere, o sensibilitate si o intelegere care ii umple de compasiune, blandete si o grija plina de iubire fata de ceilalti. Oamenii frumosi nu apar pur si simplu.”

“Tristețea este o binecuvântare într-o lume plină de superficialitate și falsitate.”