$$$

 Am citit „Lélia” de George Sand prima dată când aveam 15 ani. Încă nu știam prea multe despre moarte, despre dragoste, despre feminitate, dar aveam o bănuială vagă că toate acestea nu se vor potrivi niciodată în șabloanele cuminți pe care lumea le impune. Lélia nu era o carte, ci un seism. O confesiune. O durere în formă de femeie. O spovedanie dintr-o noapte albă, în care Dumnezeu tace și iubirea face cu mâna dintr-un abis rece.

Era prima dată când întâlneam în paginile unei cărți o femeie care nu cerea să fie iubită. Care refuza până și mângâierea, pentru că știa că în mângâiere se ascunde adesea dorința de a modela, de a înmuia, de a frânge. Lélia era imposibilă, dar atât de familiară mie, fetiței care începuse deja să bănuiască faptul că lumea nu iubește fetele tăcute și inteligente, ci pe cele blânde, ușor de salvat. Iar Lélia nu voia să fie salvată. Voia să fie înțeleasă sau lăsată în pace.

 „Sufletul meu n-a cerut niciodată mângâiere. Ci adevăr.”

Această replică m-a izbit în piept ca o lovitură nevăzută. Pentru prima dată, citeam o femeie care nu căuta să seducă, ci să sfărâme iluziile. Care nu-și rostea durerile în șoaptă, ci le striga ca o profetă rătăcită într-o lume de surzi. Și poate că m-a fascinat tocmai pentru că era prea mult. Prea lucidă. Prea lipsită de compromis. Iar la 15 ani, încă nu învățasem că luciditatea doare.

Portretul psihologic al Léliei nu se lasă prins ușor. Nu e o simplă intelectuală nefericită. Nu e nici victima, nici călăul. E o sumă de întrebări la care nimeni nu îndrăznește să răspundă. O femeie scindată între carnea care cere și mintea care refuză. Între nevoia de dragoste și disprețul față de micimea iubirii așa cum o oferă bărbații. Lélia e o rană filosofică. Nu trăiește în lumea asta, ci în intersecția dintre plăcere și abis, dintre poezie și rușine, dintre exaltare și epuizare.

 „Cine sunt eu? O femeie. Dar ce este o femeie? O enigmă pe care bărbatul o vrea simplă.”

Această întrebare conține întreaga durere a Léliei. A fi femeie în lumea lui George Sand înseamnă a fi prizoniera unei definiții străine. Lélia refuză să fie redusă. De aceea, iubirea ei devine imposibilă. Pentru că ea nu poate oferi o inimă simplificată, ci doar o conștiință sfâșiată.

Relația cu Stenio, poetul îndrăgostit, e o tragică lecție despre iubirea falsă, despre pasiunea care, sub masca adorației, cere supunere. Stenio o iubește pe Lélia ca pe o icoană, o proiectează, o înalță pe un piedestal unde nu mai e loc de respirație.

„Te iubesc pentru ceea ce pari. Dar nu pot suporta ceea ce ești.”

El nu vrea cu adevărat profunzimea ei, ci doar reflexul luminii care vine din ea. Și când descoperă întunericul din Lélia, fuge. Sau o pedepsește cu indiferență. Iubirea lui e o așteptare infantilă. Iar ea, cu toată luciditatea ei, refuză să joace rolul idealizat al femeii salvatoare.

Lélia îl disprețuiește și îl compătimește pe Stenio în același timp. Îl iubește, poate, cu o iubire neconvențională ca pe o parte din trecutul ei, ca pe o amintire despre cum ar fi putut fi viața dacă n-ar fi înțeles prea mult.

Apoi e Magnus, călugărul, vocea credinței, a acceptării, a sacrificiului. Dacă Stenio o vrea cu trupul și n-o poate înțelege cu sufletul, Magnus o vrea mântuită. O vrea în genunchi, vindecată. Dar și Lélia refuză genunchii.

 „Tu îmi dai Dumnezeu. Eu îți dau întrebări. Tu vrei să mă îngenunchez. Eu vreau să înțeleg de ce trebuie să cad.”

Între Lélia și Magnus nu e dragoste, ci o bătălie teologică. El predică liniștea. Ea arde în haos. El oferă certitudini. Ea cere să nu-i fie furată îndoiala. E o relație profundă, dar nu salvatoare. Și poate că tocmai aici se rupe sufletul Léliei: în imposibilitatea de a găsi un partener care să iubească și întrebarea, nu doar femeia care tace.

Stilul lui George Sand este pură incantație. Propozițiile au o greutate aproape mistică. Lélia nu se citește linear, ci spirală. Te trage în jos și te aruncă înapoi cu o forță imprevizibilă. Uneori, nici nu mai știi cine vorbește: Lélia, autorul, vocea divinității sau un demon interior. Totul devine o interogație înflăcărată despre identitate, iubire, credință, carne și poezie.

 „Sunt femeie, deci trebuie să iubesc. Dar iubirea e o slăbiciune. Și eu nu-mi mai pot permite slăbiciuni.”

Cine a spus că Lélia e o carte despre o femeie? E o carte despre noi toți, despre acel moment în care ne dăm seama că nu ne mai putem minți. Că iubirea nu vindecă mereu. Că uneori, gândul arde mai tare decât dorința. Că nu toți oamenii vor mântuire, unii vor doar să fie auziți.

Și poate că de aceea, Lélia e una dintre acele cărți care se citesc o dată și se revin în ele de zeci de ori. Nu pentru că ai înțeles-o. Ci pentru că, la fiecare recitire, te regăsești altfel în ea. Mai rănit. Mai lucid. Mai aproape de femeia aceea imposibilă care refuza tot ce nu era adevăr.

Când închizi cartea, nu ai consolare. Nu ai răspunsuri. Ai, în schimb, o femeie care ți se așază în piept și îți spune: „Dacă vei iubi, iubește cu tot ce ești. Dacă nu poți, nu minți. Dar nici nu tăcea.”

Asta face Lélia. Nu tace. Și poate că, de-asta, la 15 ani, am iubit-o. Pentru că mi-a dat permisiunea să nu mai tac nici eu.

Pentru mult timp după ce am închis ultima pagină a cărții, Lélia a continuat să-mi vorbească în gând. Avea o voce joasă, ca un fum care se prelinge prin crăpăturile realității. Nu era o voce caldă. Era o voce sinceră. O voce care nu se teme să spună: „Am fost iubită prost. Am fost înțeleasă greșit. Am fost pusă pe un piedestal ca să fiu mai ușor lovită când am început să cobor.”

La 15 ani, nu aveam încă rănile Léliei, dar aveam intuiția lor. Știam că într-o zi voi trăi exact acel tip de dragoste care pare adorație, dar e doar o formă elegantă de anihilare. Iar Lélia a fost vaccinul. Prevenția. Avem, fiecare dintre noi, o Lélia înăuntru, femeia care refuză să fie redusă la carne, la zâmbet, la răspunsuri. Femeia care întreabă chiar și atunci când i se spune că întrebarea e rușine.

Stenio, în toată puritatea lui teatrală, vrea o iubire frumoasă, rotundă, liniștitoare. Dar Lélia e tot ce nu e liniștitor. Ea nu e balsam. E tăietură. Și poate tocmai de aceea el o trădează cu visul unei femei mai ușor de înțeles. Când Lélia nu i se oferă, Stenio se sinucide simbolic: moare în idealul lui, incapabil să o iubească pe femeia reală din spatele mitului.

 „Vrei să te iubesc ca o femeie pământească? Eu nu știu ce înseamnă asta. Eu nu am învățat să fiu pământ. Eu sunt cerul care se revoltă.”

Nu poți iubi o femeie ca Lélia dacă nu ești pregătit să-ți dezrădăcinezi toate ideile despre iubire. Să nu mai ceri. Să nu mai aștepți. Să nu mai proiectezi. Iubirea, în viziunea Léliei, nu e nici consolare, nici împlinire. E un foc care trebuie ars, nu colecționat.

Iar cu călugărul Magnus, tensiunea devine aproape sacrală. El vrea să o mântuiască, dar ea nu vrea iertare. Ea vrea sens. Nu vrea să fie spălată de păcate, vrea să înțeleagă de ce păcatele există. Magnus o vede ca pe o femeie pierdută. Dar Lélia nu s-a pierdut. Ea a ales labirintul.

„Nu vreau drumul drept. Vreau întrebarea care doare. Nu-mi da răspunsul tău. Dă-mi dreptul să nu cred.”

Într-o altă viață, poate că Magnus și Lélia ar fi fost iubiți. Dar nu în această viață. În această viață, el e un Dumnezeu blând, iar ea o Eva care a mușcat deja din toate fructele interzise și nu se mai teme de alungare. Ea trăiește în exilul conștient. Nu vrea paradis. Vrea realitate. Oricât de crudă.

Romanul lui George Sand nu oferă nicio promisiune. Nu e o poveste de iubire. Este o elegie a imposibilului. Un text profetic despre femeia care gândește mai repede decât lumea o poate cuprinde. Un avertisment: nu încerca să iubești o Lélia dacă nu ești pregătit să te pierzi în profunzimea ei.

Finalul cărții e aproape cosmic. Nu există încheiere reală, ci doar o plutire lentă spre nimic, ca o rugăciune refuzată. Lélia nu moare. Dar dispare. Devine ideea însăși. O idee care a ars atât de tare, încât nu mai putea fi ținută într-un corp.

După ce am terminat cartea, m-am plimbat ore întregi. Nu puteam vorbi cu nimeni. Aveam impresia că am întâlnit o profeție. Că am ținut în mâini o inimă vie. Nici azi nu pot vorbi despre Lélia fără să simt o umbră în stomac. Nu pentru că m-a întristat. Ci pentru că m-a revelat.

Lélia e cartea femeii care nu a fost niciodată ascultată până la capăt. Dar care a continuat să vorbească. Și dacă ai citit-o o dată, o să o porți mereu în tine. Ca pe o întrebare pe care n-ai fost niciodată în stare să o formulezi cu voce tare. Dar pe care, în adâncul tău, ai știut mereu că e acolo.

 „Nu vreau fericire. Vreau adevăr.”

Aceasta este Lélia. Și dacă o iubești, trebuie să fii pregătit să rămâi gol. Dar viu.

   Ramona Sânziana Cârcotă