$¢$

 Demult, pe vremea când plasticul nu cotropea încă bucătăriile și livrările nu ajungeau la fiecare colț de stradă, o femeie a fiert, acasă, un borș de pui. Simplu, de casă — din oase, cu morcov, foi de dafin și un strop de iubire. L-a pregătit pentru o colegă — șefa de departament, care zăcea în spital. A înfășurat oala fierbinte într-o păturică de copil, ca să nu se verse pe drum, a vârât-o în geantă — și a pornit cu tramvaiul, traversând jumătate de oraș.

Inima îi șoptea: trebuie să mergi. Nu e firesc să fii bolnav de unul singur. Trebuie dus ceva cald, ceva de acasă. Trebuie să fii alături. Pe atunci, încă era obiceiul să vizitezi. Nu cu daruri — ci cu grijă.

Dar pe drum, o altă colegă a oprit-o:

— Unde te duci cu borșul acela? Nu e singură. Rudele i-au adus deja și ananas, și tot ce-i trebuie. În plus — e șefă, probabil că toată conducerea a trecut deja pe la ea. Nu te face de râs cu oalele tale...

Femeia s-a rușinat. A ezitat. A rămas pe peron, s-a uitat la oala din geantă. Dacă, într-adevăr, e plin acolo — de oameni, de mâncare, de atenție? Ce rost ar mai avea borșul meu?

Dar ceva, în adâncul ei, n-a lăsat-o să se întoarcă din drum. S-a urcat în tramvai. A ajuns. A intrat în salon. Și acolo — pustiu. Liniște. Rece. Spitalul, în toată goliciunea lui. Nici urmă de ananas sau plăcinte. Nici rude, nici superiori. Doar niște ochi — singuratici, recunoscători, obosiți.

A pus oala pe noptieră, a desfăcut păturica — și în cameră s-a făcut mai cald. Din miros. Din prezență. Din grijă.

Poate că borșul acela chiar a ajutat. Sau poate doar simplul fapt că cineva a străbătut orașul cu o oală în brațe — dar femeia din salon a început să se însănătoșească. Și multă vreme a povestit acea zi ca pe cea mai caldă dintr-un martie spitalicesc și înghețat.

Pentru că se întâmplă ca cineva să-ți spună convingător: „Nu-i nevoie. Se descurcă și fără tine.” Dar nu-i credeți. Nu-i ascultați pe cei care vorbesc frumos, dar vă răcesc inima. Dacă sufletul îți spune: mergi — atunci mergi. Chiar și cu o oală de borș învelită într-o pătură.

Pentru că binele nu e niciodată de prisos. Și poate că binele tău e singurul care ajunge.