$$$

 Elegia ultimei iubiri

  Adrian Păunescu 

Aceste nopți de insomnie,

aceste pauze-n destin,

ți le dedic, pe toate, ţie,

cu toată moartea ce-o conțin.

Când se va face socoteala,

scăzând tot timpul nedormit,

vei ști să-ți înțelegi greșala

și cât de tânăr am murit.

Parcă te simt la mii de leghe

pe-o navă care-ar lua,

în toată starea mea de veghe,

oceanu-ntoarcerii, cu ea.

Tu ești acum numai ideea,

fără miros, fără păcat,

feminitatea, nu femeia,

plecarea te-a abstractizat.

Iar dacă aș cădea departe,

cu tot acest prăpăd al meu,

eu m-aș ruga și peste moarte,

de grija ta, lui Dumnezeu.

Nici nu prea știu cum ți-este bine,

să fie zgomot sau deșert,

să-mi amintesc sau nu de tine,

să mă mai ierți, să te mai iert.

Nu pot să văd un film de-a rândul,

nu pot privi femei pe străzi,

că tot la tine-mi este gândul,

parcă ești una dintre prăzi.

În insomnia mea de noapte,

în rătăcirea mea de zi,

ți-aud, și mers, ţi-aud și șoapte,

de parcă ne-am și întâlni.

O, tu ești boala minții mele

și sufăr suferința ta,

nu poate viața să mă spele

de tot ce se va întâmpla.

Și-n tot ce-n fața mea revine,

în toate crimele din drum,

mereu e vorba despre tine,

dar să te apăr nu am cum.

Prostituate sau regine,

ce trec prin actualități,

îmi amintesc egal de tine,

în umilință sau răsfăț.

Nu știu ce cale vei alege,

la mânăstire sau bordel,

dar voi intra în altă lege

ca să te pot iubi la fel.

Diverși vorbesc pe-aici într-una

despre femei, în mod vulgar,

mă simt vizat întotdeauna,

mi-acopăr fața și dispar.

Eu nu mă pot juca de-a tine,

nici chiar cu amintirea mea,

dar să-mi vorbească fitecine

de ce mai faci, n-aș suporta.

Mă rog de Dumnezeu cel Mare,

în ochii căruia mă uit,

să-mi dea un drog de vindecare,

să pot să dorm, ca să te uit.

Nimic din tot ce-ar fi să fie,

în zări de minus sau de plus,

nu mi se poate spune mie,

atât cât te-am păstrat de sus.

Pentru imaginea curată

la care am visat în doi,

ninsoarea chiar e-un fel de pată,

iar floarea de cireș noroi.

Ca pe o rodnică greșală

te port în fiecare gând,

spre insomnia mea finală

pe care ți-o dedic plângând.

Și-mi pare o complicitate

și-mi pare vină și păcat,

obișnuitul fapt că poate

în alte lumi ai respirat.

Mă doare fiecare veste,

mă doare ziua fără vești,

nimic posibil nu mai este,

dar tu, iubito, unde ești?

Și, ca să scap măcar de plânsu-mi,

ca să mă pot elibera,

va trebui să cred eu însumi

într-o minciună de a mea.

Voi spune că ai fost o fată

dintr-un roman mai nou al meu,

cu personaje de-altădată,

cu El și Ea și Dumnezeu.

Și dându-ți libertatea ție,

am să afirm cu mult curaj,

că, de atâta insomnie,

te-am omorât ca personaj.

( din volumul "Meserie mizerabilă sufletul" - 2000)