$$$

 „REGINA DEȘERTULUI” - GERTRUDE BELL

Deşi adevărată, afirmaţia potrivit căreia „Istoria modernă a Orientului Mijlociu a fost scrisă de o femeie” este respinsă cu vehemență din două considerente. În primul rând, istoria are două fațete distincte: evenimentul și nararea acestuia, iar de cele mai multe ori „narațiunile” celor mai importante momente din istorie pot exclude anumite personaje sau le pot reduce influența. În al doilea rând, ideea conform căreia o femeie ar fi putut juca un rol atât de important în istoria arabilor poate să fie considerată ridicolă, având în vedere atât tabuurile sociale ale regiunii, cât și stereotipurile care domină percepția europenilor despre arabi.

„Regina deșertului”, „Un Lawrence al Arabiei feminin” și „Khatum” (titlul nobiliar care poate să fie tradus aproximativ prin „Mare doamnă”), toate acestea sunt apelativele atribuite lui Gertrude Bell (1868-1926), scriitoare, arheolog, explorator și, posibil, spion. Aceasta s-a născut într-una dintre cele mai bogate familii britanice de la acea vreme, iar primul contact pe care l-a avut cu lumea orientală a fost prin intermediul unchiului său, care efectua o misiune diplomatică în Persia, Iranul de astăzi.

Cu toate că poziția socială privilegiată pe care o avea ar fi putut-o determina să aleagă „o viață ușoară”, interesul pentru cunoaștere și aventură a exercitat asupra ei o forță narcotică. Gertrude Bell a urmat o carieră academică umanistă de înaltă specializare, studiind istoria modernă la Universitatea Oxford. A terminat studiile în doar doi ani, fiind prima femeie care a absolvit cu onoruri speciale. Această realitate anacronică este remarcabilă pentru secolul al XX-lea și pentru dogmatismul unei societăți încă intimidate de inițiativele și succesele avute de femei în sfera intelectuală. Însă şi mai remarcabilă este cariera de explorator pe care a urmat-o după absolvirea studiilor și care a îndepărtat-o, în cele din urmă, de lumea europeană.

Admiraţia pentru Orient

Bell a călătorit prima dată la Teheran în anul 1882. Primul contact cu Orientul i-a suscitat admirația față de cultura și poezia persană, ceea ce a făcut-o să se întoarcă, câțiva ani mai târziu, și să inițieze o serie de călătorii cu scopul de a explora regiunea. Și-a început călătoriile în zona Siriei și a ajuns până în Peninsula Arabă, fiind interesată în special de regiunile deșertice. Interesul acesteia pentru Orientul Mijlociu nu s-a rezumat doar la explorarea teritoriului. Bell s-a dedicat inclusiv învățării limbilor vorbite în regiune și înțelegerii dinamicii de putere dintre triburile locale. Astfel, până la izbucnirea Primului Război Mondial, Bell vorbea fluent arabă, farsi, turca otomană și cunoștea personal căpeteniile locale, bucurându-se de respectul și aprecierea acestora. Mai mult decât atât, într-un moment istoric în care statele arabe nu existau încă, munca ei de explorator a contribuit la evidențierea granițelor culturale și a influenței politice exercitată de anumite familii, ceea ce a reprezentat baza trasării liniilor teritoriale ale statelor arabe după dizolvarea Imperiului Otoman.

Personaj-cheie pentru britanici şi arabi

În timpul Primului Război Mondial, și imediat după încheierea acestuia, s-a cristalizat și interesul puterilor colonizatoare pentru regiunea Orientului Mijlociu. Pentru a administra un teritoriu vag definit până în acel moment, britanicii aveau nevoie de o cunoaștere autentică a regiunii, iar Gertrude Bell era persoana potrivită pentru a oferi o astfel de viziune. În acest context, Bell este recrutată de autoritățile britanice, care îi oferă, la început, un post în cadrul rezidenței britanice de la Bagdad, unde avea ca sarcină să furnizeze oficialităților britanice expertiza de care aveau nevoie. Mai târziu, i se creează postul de „Secretar oriental”, responsabilitatea principală fiind să medieze interacțiunile dintre liderii arabi și autoritățile britanice.

Gertrude Bell devenise un personaj-cheie în Orientul Mijlociu, atât pentru arabi, cât și pentru britanici. Acțiunile acesteia aveau două direcții diferite, dar totuși complementare: menținerea influenței britanice în regiune și sprijinirea concretizării ideii de auto-determinare în rândul popoarelor arabe. Pentru atingerea acestor două scopuri, Bell a participat la Conferința de la Paris din 1919 și la Conferința de la Cairo, organizată doi ani mai târziu, unde a susținut dreptul arabilor de a avea o națiune.

Reprezentativă pentru influența pe care o avea este celebra fotografie făcută în martie 1921, în ultima zi a Conferinței de la Cairo. Fotografia îi surprinde pe Winston Churchill, T. E. Lawrence („Lawrence al Arabiei”) și Gertrude Bell în fața Sfinxului. În mod atipic, dar atât de grăitor pentru dimensiunea rolurilor celor trei personalități, este faptul că locul central în fotografie nu îl ocupă Churchill, ci Gertrude Bell, principalul arhitect al situației geopolitice din Orientul Mijlociu de după încheierea războiului.

Spionul ideal

Deși mai mulți istorici afirmă că Bell a lucrat pentru serviciul de informații militare, implicarea acesteia în acțiuni de spionaj nu a fost niciodată recunoscută de autoritățile britanice. Cu toate acestea, ne este ușor să înțelegem de ce Gertrude Bell ar fi fost spionul ideal. Profilul intelectual complex, cunoașterea autentică a regiunii, legăturile cu liderii arabi, resursele și motivația necesare, toate acestea sunt însușiri pe care un serviciu de informații nu le poate ignora. Jurnalele sale de călătorie, fotografiile și hărțile locurilor pe care le-a explorat furnizează o imagine exactă a arhitecturii de putere din regiune, iar oricine a avut acces la ele a căpătat un ascendent de cunoaștere, care s-ar fi putut ușor manifesta în acțiuni politice.

Rolul de pivot al intereselor britanice în regiune explică și motivul pentru care autoritățile i-au sprijinit proiectul de trasare a granițelor Irakului și au legitimat pretențiile dinastiei Hașemite asupra Irakului și Iordaniei. În sens practic, aceasta a susținut ideea constituirii unui stat arab independent, condus de un monarh respectat de restul liderilor arabi, în detrimentul existenței continue a unei colonii britanice. Autoritățile au acceptat această orchestrare tactică, iar, datorită influenței lui Bell, irakienilor li s-a acordat dreptul de a avea un stat al lor.

Dacă ne întoarcem la afirmația inițială, având în vedere complexitatea şi dinamica situației, precum și influența exercitată de mai mulți actori, o formulare care să fie acceptată de toate părţile ar fi „istoria modernă a Orientului Mijlociu a fost scrisă cu ajutorul unei femei”. În acest fel, apropiem pozițiile antagonice, fără a supradimensiona imaginea unui singur personaj, dar și fără a disimula anvergura acestei femei căreia istoria nu i-a oferit rolul pe care îl merita.

$$$

 RAFAEL

Pictorul și arhitectul renascentist italian Rafael a devenit ucenicul lui Perugino în 1504. Trăind în Florența din 1504 până în 1507, a început să picteze o serie de "Madone". La Roma din 1509 până în 1511, a pictat frescele „Stanza della Segnatura” (Camera Semnăturii) situate în Palatul Vaticanului. Mai târziu a pictat un alt ciclu de fresce pentru Vatican, în „Stanza d'Eliodoro” (Camera lui Heliodorus). În 1514, Papa Iulius al II-lea l-a angajat pe Rafael ca arhitect șef. În aceeași perioadă, și-a terminat ultima lucrare din seria "Madonnelor", o pictură în ulei numită „Madona Sixtină„. Rafael a murit la Roma la 6 aprilie 1520.

Rafael s-a născut Raffaello Sanzio la 6 aprilie 1483, în Urbino, Italia. La acea vreme, Urbino era un centru cultural care încuraja artele. Tatăl lui Rafael, Giovanni Santi, a fost pictor pentru ducele de Urbino, Federigo da Montefeltro. Giovanni l-a învățat pe tânărul Rafael tehnici de pictură de bază și l-a expus principiilor filozofiei umaniste la curtea ducelui de Urbino.

În 1494, când Rafael avea doar 11 ani, Giovanni a murit. Rafael a preluat apoi sarcina descurajantă de a gestiona atelierul tatălui său. Succesul său în acest rol l-a depășit rapid pe cel al tatălui său; Rafael a fost considerat în curând unul dintre cei mai buni pictori din oraș. În adolescență, a fost chiar însărcinat să picteze pentru Biserica San Nicola din orașul vecin Castello.

În 1500, un maestru pictor pe nume Pietro Vannunci, cunoscut și sub numele de Perugino, l-a invitat pe Rafael să-i devină ucenic în Perugia, în regiunea Umbria din centrul Italiei. În Perugia, Perugino lucra la fresce la Collegio del Cambia. Ucenicia a durat patru ani și i-a oferit lui Rafael oportunitatea de a dobândi atât cunoștințe, cât și experiență practică. În această perioadă, Rafael și-a dezvoltat propriul stil pictural unic, așa cum este expus în lucrările religioase „Răstignirea lui Mond” (circa 1502), „Cele trei grații” (circa 1503), „Visul cavalerului” (1504) și altarul Oddi, „Nunta Fecioarei”, finalizat în 1504.

În 1504, Rafael și-a părăsit ucenicia la Perugino și s-a mutat la Florența, unde a fost puternic influențat de lucrările pictorilor italieni Fra Bartolommeo, Leonardo da Vinci, Michelangelo și Masaccio. Pentru Raphael, acești artiști inovatori au atins un nou nivel de profunzime în compoziția lor. Studiind îndeaproape detaliile lucrărilor lor, Rafael a reușit să dezvolte un stil personal și mai complicat și mai expresiv decât era evident în picturile sale anterioare.

Din 1504 până în 1507, Rafael a produs o serie de "Madone", care au extrapolat lucrările lui da Vinci. Experimentarea lui Rafael cu această temă a culminat în 1507 cu pictura sa, „La belle jardinière”. În Îacelași an, Rafael a creat cea mai ambițioasă lucrare a sa la Florența, „Înmormântarea”, care evocă ideile pe care Michelangelo le exprimase recent în bătălia sa de la Cascina.

Rafael s-a mutat la Roma în 1508 pentru a picta în Vatican "Stanze" (Camera), sub patronajul Papei Iulius al II-lea. Din 1509 până în 1511, Rafael a lucrat la ceea ce avea să devină unul dintre cele mai apreciate cicluri de fresce ale Renașterii italiene, cele situate în „Stanza della Segnatura” (Camera Semnaturii a Vaticanului). Seria de fresce „Stanza della Segnatura” include „Triumful religiei” și „Școala din Atena”. În ciclul de fresce, Rafael a exprimat filozofia umanistă pe care a învățat-o la curtea din Urbino în copilărie.

În anii următori, Rafael a pictat un ciclu suplimentar de fresce pentru Vatican, situat în „Stanza d'Eliodoro” (Camera lui Heliodorus), cu „Expulzarea lui Heliodorus”, „Miracolul de la Bolsena”, „Respingerea lui Attila de la Roma” și „Eliberarea Sfântului Petru”. În aceeași perioadă, pictorul ambițios a realizat o serie de picturi de succes "Madonna" în propriul său studio de artă. Faimoasa „Madonă a Scaunului” și „Madona Sixtină” s-au numărat printre ele.

Arhitectură

Până în 1514, Rafael a devenit faimos pentru munca sa la Vatican și a reușit să angajeze o echipă de asistenți care să-l ajute să termine pictarea frescelor din „Stanza dell'Incendio”, eliberându-l să se concentreze pe alte proiecte. În timp ce Rafael a continuat să accepte comenzi - inclusiv portrete ale papilor Iulius al II-lea și Leon al X-lea - și cea mai mare pictură pe pânză,„Schimbarea la față” (comandată în 1517), el a început să lucreze la arhitectură. După ce arhitectul Donato Bramante a murit în 1514, papa l-a angajat pe Rafael ca arhitect șef. Sub această numire, Rafael a creat proiectul pentru o capelă în Sant' Eligio degli Orefici. De asemenea, a proiectat Capela Santa Maria del Popolo din Roma și o zonă din noua bazilică Sfântul Petru.

Munca arhitecturală a lui Rafael nu s-a limitat la clădirile religioase. De asemenea, s-a extins la proiectarea palatelor. Arhitectura lui Rafael a onorat sensibilitățile clasice ale predecesorului său, Donato Bramante, și a încorporat utilizarea detaliilor ornamentale. Astfel de detalii au ajuns să definească stilul arhitectural al perioadelor Renașterii târzii și barocului timpuriu.

La 6 aprilie 1520, când Rafael a împlinit 37 de ani, a murit subit și neașteptat din cauze misterioase la Roma, Italia. El lucrase la cea mai mare pictură pe pânză, „Schimbarea la față” (comandată în 1517), la momentul morții sale. Când slujba sa de înmormântare a avut loc la Vatican, „Schimbarea la față” neterminată a lui Rafael a fost așezată pe sicriul său. Trupul lui Rafael a fost îngropat la Panteonul din Roma, Italia.

După moartea sa, mișcarea lui Rafael către manierism a influențat stilurile de pictură în perioada barocă avansată a Italiei. Celebrat pentru compozițiile echilibrate și armonioase ale "Madonelor", portretelor, frescelor și arhitecturii sale, Rafael continuă să fie considerat pe scară largă ca figura artistică principală a clasicismului Renașterii italiene.

$$$

 QUEEN NANNY

Aceasta este povestea unei femei care i-a condus pe maronii jamaicani în lupta lor împotriva sclaviei și care i-a făcut pe britanici să tremure de frică. Aceasta este povestea reginei Bonă.

Există puține relatări scrise despre viața ei, iar cele existente au fost scrise de britanici și, prin urmare, sunt mai puțin decât favorabile. Din fericire, poveștile au fost transmise de generații în generație, așa că povestea ei nu este pierdută pentru noi. Nu este întotdeauna ușor să separați realitatea de ficțiune, dar voi încerca.

Bonă nu locuise întotdeauna în Jamaica. Ea s-a născut în jurul anului 1686 în Ghana, care se numea Gold Coast pe atunci, probabil un copil al tribului Ashanti. La un moment dat, satul ei trebuie să fi fost capturat, deoarece a fost vândută și expediată în Jamaica alături de câțiva membri ai familiei ei. Ajunsă pe insulă departe de casă, a fost vândută unei plantații de zahăr din Saint Thomas, lângă Port Royal. Există unele relatări care susțin că ea era din nobilimea africană a emigrat de bunăvoie ca femeie liberă și chiar căsătorită, deși niciunul dintre copiii ei nu a supraviețuit. Cu toate acestea, în ceea ce privește viața ei ulterioară, mi se pare mai probabilă povestea înrobirii ei, așa că voi urma acea narațiune.

Viața pe plantație era grea, erau tratați cu dur de către proprietarii lor, dar erau povești cu alți sclavi care reușiseră să fugă și o scânteie de speranță s-a aprins. Nu a durat mult până când Nanny și alți trei bărbați, care sunt adesea numiți frații ei, și-au plănuit evadarea – și au reușit. Acest lucru s-a întâmplat în jurul anului 1690. Ei și-au făcut drum în jungla din Munții Albaștri, unde ar fi mai greu de găsit și, în cele din urmă, au hotărât să se despartă, astfel încât să poată aduna alți maroni și să organizeze rezistența. Nanny a decis să rămână în Munții Albaștri, unde va deveni liderul Maroons Windward din Est, în timp ce doi dintre frații ei aveau să conducă Leeward Maroons din Vest.

Printre sclavi s-a auzit vestea că există refugiu în munți și tabăra ei a crescut. Până în 1720, zona pe care o controla devenise un mic oraș pe care l-au numit Nanny Town. Așezarea a fost construită strategic, cu vedere la peisajul înconjurător, rămânând însă ascunsă. Era accesibil doar printr-o potecă mică pe care o singură persoană putea parcurge. Când britanicii au atacat, oamenii lui Nanny au reușit să-i omoare unul câte unul, așa că chiar și o bandă relativ mică de maroons a reușit să elimine o forță mult mai mare și mai bine echipată. Chiar dacă britanicii au reușit să cucerească fortăreața în mai multe rânduri, nu au reușit niciodată să o țină. Nanny și oamenii ei cunoșteau perfect împrejurimile și își ajustaseră stilul de luptă în consecință. Atacurile lor precise de gherilă i-au alungat rapid pe adversarii lor acasă. Dar nu doar au apărat, ci au și atacat. Ei au atacat plantații pentru a elibera mai mulți sclavi și, astfel, a crește numărul lor, precum și pentru a colecta provizii și pentru a achiziționa noi arme. Datorită eforturilor lor, aproximativ 1000 de sclavi au fost eliberați – numai de către Windward Maroons.

Nanny a fost un strateg strălucit și a angajat mai multe momeli pentru a asigura siguranța oamenilor ei. Ea ar fi pus britanicii să conducă în capcane și ambuscade și chiar și atunci când au ripostat, morții dintre marooni erau puțini, mai puțin de zece oameni. Regina Bonă a fost, de asemenea, o femeie obeah, o vindecătoare spirituală, un statut care i-a câștigat și mai mult respect în afară de latura evidentă de a putea avea grijă de războinicii ei răniți. De asemenea, ea și-a încurajat poporul să continue să-și onoreze tradițiile și să le țină ea însăși în viață, transmitend legendele, cântecele și obiceiurile poporului ei. Aceasta ar putea fi văzută și ca o manevră tactică, deoarece această practică a insuflat un mare sentiment de comunitate și mândrie în Windward Maroons.

Aceste lupte au durat mai bine de un deceniu, până în 1739, războiul maroon sa încheiat. Leeward Maroons fuseseră deja de acord cu un tratat de pace care le acorda un teren, dar le făcea să promită că nu vor mai elibera sclavi și că vor ajuta la prinderea oricăror noi fugari. Ultima clauză nu s-a potrivit pentru Bonă și ea nu a semnat, preferând războiul decât trădarea. În cele din urmă, totuși, cedând presiunilor din partea fraților ei care semnaseră deja, ea a fost de acord și a acceptat pământul care i s-a acordat ei și poporului ei.

Deci Nanny Town a fost abandonat și New Nanny Town a fost fondat. Acum s-au concentrat în principal pe cultivarea culturilor și a animalelor, precum și pe vânătoare. Și înainte își produceau propria hrană, dar acum nu au existat atacuri sau raiduri care să împiedice o viață liniștită. Comunitatea însăși a fost organizată la fel ca comunitățile Ashanti din Ghana, cu o economie bazată pe comerțul cu produse pentru alte necesități. Regina Bonă și-a făcut o nouă casă departe de casă și a continuat să locuiască în acest loc până când a murit în jurul anului 1755 ca bătrână. O altă poveste spune că a fost ucisă în jurul anului 1733 într-una dintre numeroasele bătălii cu britanicii, deși mi se pare puțin probabil, deoarece terenul a fost alocat „Nanny și oamenii care locuiesc acum cu ea și moștenitorii lor”, ceea ce indică faptul că ea era încă în viață în 1740.

În timp ce originalul Nanny Town a dispărut de atunci, New Nanny Town încă există, deși acum este numit Moore Town. Până în ziua de azi multe femei sunt numite de „Dădaca” onorific, deși există o singură regină. În 1976, a fost desemnată Erou Național al Jamaicii – singura femeie dintre ei – iar portretul ei poate fi găsit pe Billeta de 500 de dolari jamaicani, care este cunoscută și sub numele de „Dădacă”. Pe deasupra, numeroase străzi și locuri poartă numele ei și o statuie a fost ridicată în Moore Town. Totuși, ea continuă să inspire jamaicanii să creeze artă și există chiar și un film despre viața ei!

Deși este adesea ignorată de oamenii de știință occidentali, ea rămâne vie în inimile poporului ei, un simbol al puterii și unității lor.

$$$

 PUȘKIN LA CHIȘINĂU

Curând se împlinesc 221 de ani de la nașterea poetului rus care și-a pus o amprentă decisivă asupra Chișinăului. Acum 200 de ani Pușkin a văzut un altfel de Chișinău, străin acelui oraș pe care îl vedem astăzi.

Pușkin s-a duelat aici de șase ori; a întâlnit și s-a împrietenit cu boieri, s-a îndrăgostit, a stat „la răcoare”, a învățat româna și se zvonește că a și scris un dicționar rus-român, care însă n-a ajuns până în zilele noastre. 

I. Basarabia în concepția lui A.S. Pușkin

Cu publicarea poeziei sale «Volnost» Pușchin și-a atras urgia atotputernicului țar Nicolae I, care l-a pedepsit cu deportarea în Basarabia; pedeapsă egală cu exilul în Siberia însă, cu mult mai ușoară, fiindcă Basarabia nu-i nicidecum Siberia urâtă și rece.

Partea cea mai drăgălașă smulsă din trupul Moldovii, n’a făcut de râs vestita ospitalitate a moldovenilor; pe pământul ospitalier al Basarabiei, A.S. Pușchin n’a simțit decât dragoste și căldură. S’a întâmplat cântărețul libertății, să fie față la prima fază de robie a unui popor subjugat de «Marea Rusie»din care făcea parte și A.S. Pușchin și pe care o iubea, ca fiu al ei, dar a cărei așezăminte și rânduieli le ura din tot sufletul. O parte din viață poetului și – putem spune – cea mai încercată, care a prins rădăcini adânci în sufletul lui, fiind strâns legată de opera lui, este vremea petrecută de A.S. Pușchin în Basarabia. Mulți din istoricii literari Ruși spun, că viața lui A.S. Pușchin în Basarabia se poate socoti ca timp pierdut, căci Pușchin n’a făcut altceva decât să-și «dea frâu poftelor sale demonice». Nu-i chiar așa; «demoniacul» A.S. Pușchin a folosit, a câștigat mult – putem spune – foarte mult, din scurtul timp petrecut în Basarabia (1) unde s’a simțit ca oaspete și nu ca «deportat».

Aici în calitate de oaspete, A.S. Puschin a muncit și a produs atât cât se cuvine unui geniu. Dacă aruncăm o privire asupra operelor scrise ori concepute în Basarabia, vom vedea că Basarabia a fost prielnică talentului său genial, deaceea A.S. Pușchin a iubit-o. Unii istorici literari Ruși, întrezarind întrucâtva această dragoste, au căutat s-o explice în chipul cel mai comic, cum că A.S. Pușchin în virtutea originei sale, având o fire demonică și romantică, îl atrăgea sălbăticia țarinei basarabene și mai ales «viața semisălbatică a țiganilor». Alții, care din întâmplare cunoșteau Basarabia, sau chiar erau basarabeni, nici nu s’au ocupat de ce pe A.S. Puschin l’a atras Basarabia, de ce a iubit-o și ce l-a împiedicat să-și exprime această dragoste mai fățiș în opera sa. Miezul adevărat al dragostei lui pentru Basarabia, istoricii literari Ruși nu l’au înțeles – nu l’au înțeles tocmai prin faptul că nimeni din ei nu cunoștea glia basarabeană și nici măcar nu și-a bătut capul s’o cunoască. De aici și mari greșeli în scrierile lor despre vremea lui Pușchin și opera lui scrisă și concepută în Basarabia. Pe A.S. Pușchin l-a atras și a iubit Basarabia, care i-a îndulcit viață lui de pribeag, prin băștinașii Moldoveni cu calitățile nobile și proprii firei lor, prin graiul lor și mai ales prin dorul lor de libertate, pe care nu puteau să și-l exprime – fiind subjugați. Această prima faza, de restrângere de încătușare a voinței și libertățîi moldovenești, îl atrăgea pe A.S. Pușchin, îl interesa căci iubea pe cei obidiți, era o compensare la suferința lui de izgonit, dar mai ales era acest interes pentru cei obidiți și cerințele epocii de pe vremea sa. N’a spus pe față în operile sale acest lucru, prin însuși starea de fapt și urmările ce le-ar fi întâmpinat în urma omeneștei și nobilii îndrăzneli. Din cele mai sus putem deduce, că în concepția lui A.S. Pușchin erau două Basarabii: una rusească – stăpână pe situație, iar alta, moldovenească – subjugată și obedită – cu locuitorii ei blânzi prin naturalețe, păstrători de graiu, datini și obiceiuri și iubitori de neam și libertate. Această Basarabie, pitorească și plină de taine pentru noii cuceritori, aceasta i-a răpit inima poetului și l-a făcut s-o iubească cu toată puterea vârstei sale și a marelui sau talent genial. Vom caută mai departe să expunem motivele ce vor confirma – măcar cât de puțin și pe cât ne permit mijloacele – cele ce-am afirmat mai sus.

II. A.S. Puschin și limba moldovenească

A.S. Pușchin ajuns în Chișînău, a trebuit să învețe limba moldovenească, căci după cum spune slavistul Jacimirsky la 1908, «limba moldovenească este o limbă de care nu te poți dispensa nici acum, cu toate măsurile de rusificare luate de guvern în acest sens». Într’adevăr, chiar după un secol de limba rusă – prin excelență una din cele mai viguroase limbi slave – a rămas în Basarabia ca limbă oficială (adică, limba rusă – n.n.) în instituțîi și mai târziu limba claselor boerești din Basarabia (subl.n.), pe când poporul – a continuat să-și păstreze graiul. Unul din învățătorii lui A.S. Pușchin pentru limba moldovenească a fost «badea» Toader, intendentul lui Inzov (2) guvernatorul Basarabiei. A.S. Pușchin vorbea cu acest învățător original și învăță de la el moldovenește, încemnandu-și tot soiul de expresii și cuvinte mai obișnuite în uzul zilnic, iar pe cele mai grele le însemna pe pereții camerei sale «pentru o mai ușoară memorare». În contact mai des cu limba moldovenească era Pușchin, atunci când vizită casele boerilor Moldoveni. Casele boerilor Moldoveni, sau – dacă le putem spune – saloanele acestora de pe vremea șederii lui Pușchin la Chișînău, păstrau specificul orientalism: pe jos erau așternute covoare de topcean, de jur împrejurul pereților să aflau divanuri, laiți joase acoperite cu lăicere bogate. Pe aceste divanuri, ședeau boerii Moldoveni, îmbrăcăți ca niște figuri din povești, în haine pestrițe, caiule cu țugui, papuci și ciorapi colorați. În mână aveau nelipsitele ciubuce mai lungi chiar decât venerabila lor barbă, pe care aveau dreptul să o poarte numai boerii mai de viță. În casele acestor boeri era A.S. Pușchin oaspete bine primit – cum se obișnuiește și astăzi pe la noi – cu gustări de dulcețuri, șerbeturi, cafea turcească cu caimac, plăcinte calde moldovenești. Boierilor ca boierilor – însă, cuconițelor moldovence – A.S. Pușchin le venia pe plac și inima. Se mândreau care mai de care de curtenia «cuconașului Pușcă» cel din «vița guvernatorului». Negreșit, că A.S. Pușchin în asemenea împrejurări știa să-și dovedească cavalerismul sau, reușind să câștige o deosebită reputație și să se bucure de bună dispoziție a cuconițelor moldovence care îl pofteau cât mai des la plăcinte calde. (3) Aceste ospățuri din casele boeresti, se încheiau cu muzică de casă, fie că un membru de familie era invitat să-și arate talentul muzical, ori că se chemau lăutarii țigani cu tot taraful și atunci se începeau și dansuri. A.S. Puschin și aici își arată iscusința, dansând cu dibăcie «jocul» (hora basarabeană), «mititica» și «sarbeasca». Lui A.S. Puschin îi plăceau mult jocurile moldovenești. Se întâmplă că el să se încingă în jocul flăcăilor moldoveni, în aceste cazuri boerii îl dojeneau să nu se amestece în lucruri necuviincioase (subl.n.). După părerea lor – a juca cu țăranii era ceva jignitor pentru față și barbă lor venerabila. Lucru firesc deci, că Puschin în casele boereilor a venit în contact cu viață de toate zilele a moldovenilor, aici el a putut află și despre istoria moldovenilor și despre producțiile noastre populare executate în cor și de tarafurile lăutarilor, tot în casele boerilor Moldoveni a cunoscut și s’a împrietenit cu Const. Negruzzi despre care vom spune mai jos câteva vorbe. Că A.S. Puschin a iubit limba moldovenească și s’a ocupat serios de ea, putem înțelege și din faptul că a compus un dicționar ruso-român, care însă, din nefericire, n’a ajuns până la noi. Dintre familiile molodvene întâlnite în însemnările lui A.S. Puschin aflăm: Petrache Mavrogheni, Toader Bartolomei, Toderică Bals (4), Gheorghe Sturza, cel mai bătrân boer de pe vremea aceea, fiica lui căsătorită cu Petrache Mavrogheni, C.A. Catacazzi , însurat cu fiica Domnului Moldovei, Ipsilanti, prințul Mihai Șuțu cu neamurile, prințul Caragea, fiul Domnului Munteniei, Gheorghe Roznovan și mulți alți boeri pribegiti în Basarabia din cauza mișcării de la 1821 (subl.n.). Cât privește cuconițele moldovence dintre care cu unele a făcut și dragoste, sunt cu mult mai numeroase și anume: A.S. Puschin a cunoscut pe Pulherita Bartolomei și fiica ei Undina (Adelina), Mărioara Bals și fiica ei, Mărioara Ralii sau Zamfirache, Anica Sandulache, Calipso Polihroni, Anica Rosseti, Sevastita Schina, postelniceata Plaghinu (o femee drăguță și curtată de mulți despre care Puschin spunea că seamănă cu «rublele» din timpul Elizabetei Petrovne) și încă multe altele. Epitetul de evreică, din poeziile lui Puschin este atribuit pentru Mărioara Millo, care era măritată cu inginerul Eihfelde, un om serios și totdeauna preocupat de tot soiul de statistici topografice. Că neamț îi plăcea singurătatea, în chipul acesta neglija soția, care se prezența în societate singură, astfel putându-se și ea preocupă în tihna de A.S. Puschin. Pe unele din muzele de mai sus, Puschin le-a caracterizat în poezia să «Damele Chișînăului» unde spunea relativ la soția lui Eihfeld: Amor zeul, te-a străpuns și pe ține O Frumusețe a Moldovencelor nebune. Într’adevăr, purtarea cuconitelor moldovence, care se gândeau numai la dragoste a pus pe gânduri și pe sărmanul poet, nu numai pe soțîi respectivi. (…) (1) A.S. Puschin a ajuns la Chișînău pela 21 Septembrie 1820 și a trăit cu mici întreruperi până la începutul lui Iulie 1823. Excluzând timpul petrecut în călătorii și anume: la Crimeea și Kiev dela 20 Noembrie 1820 până la începutul lui Martie 1821 la Odessa, dela sfârșitul lui Aprilie până la finele lui Mai 1821 – reese că A.S. Puschin a stat efectiv în Chișînău doi ani și patru luni, socotind aici și timpul petrecut în călătorii prin Basarabia cu prietenul sau Liprandi, când a vizitat Tighina, Causeni, Palanca, Cetatea Albă, Sabo, Bolgrad (?), Tătar-Bunar și Ismail până la malurile Marii Negre. (2) Generalul Ivan N. Inzov, guvernatorul Basarabiei, în locuința căruia A. Puschin a trăit multă vreme: generalul avea față de Puschin o purtare părintească și îngăduitoare. (3) Artă culinară care – din nefericire – tinde să dispară la moldovencele cuconite din tânăra generație, care preferă alte ocupațîi decât artă culinară. (4) Cu Toderică Bals – boer venerabil care făcea parte din «Consiliul suprem moldovenesc», deci purta și barbă lungă că fiind boer de soiu – cu acesta A.S. Puschin a ajuns în conflict din pricina cuconiței Mărioara – soția lui Bals. Acest conflict ar fi avut consecințe tragice dacă nu s’ar fi aplanat la timp de către generalul Inzov. Și iaca despre ce-i vorba: Mărioara avea o fiica destul de tânăra, cu mult mai frumoasă decât ea. Puschin acordă desigur cuvenită atenție fiicei și nu mamei. Acest fapt fu deajuns pentru că Mărioara din gelozie să dea loc intrigilor familiare, totodată plângându-se soțului sau că Puschin ar fi jignit-o. T. Bals a venit să ceară explicațîi, în locul acestora inimosul Puschin îi trage două palme. Deaici scandal mare, vorbe multe și duel, care însă, a fost împiedicat de guvernator. Că urmare a acestora, duelgiul Puschin e băgat «părintește»la răcoare, luîndu-i-se cizmele că să nu poată eși din celulă să; cu această ocazie A.S. puschin scrie poezia «Moj drug uze tri dni jâ, poezia în care el cam rade de venerabilul boer Toderică Bals. De notat faptul, că dintre cele șase dueluri pe care le-a avut A.S. Puschin în Chișînău, al patrulea la rând, este duelul – împiedicat însă – cu Toderică Bals.»

Sursa: Revista «Viata Basarabiei», Iunie 1933, Anul II, No. 6.

Amintiri despre A. Pușchin

Credincioşii programului nostru de a înregistra tot ce găsim întâmplător despre trecutul Basarabiei, socotim util să pomenim despre câteva pagini scrise de bătrânul român basarabean Zamfir C. Arbore, în revista rusească «Минувшіс годы» – Anii trecutului – Iulie 1908, Petersburg, despre unele amintiri în familia sa asupra marelui poet rus Alexandru S. Puşchin din anii exilului la Chişinău; 1820-1823. Aceste amintiri i-au fost povestite d-lui Z. Arbore de răposata sa mătuşă Ecaterina Z. Starno, soră cu răposatul său părinte – Constantin Zaharie Rally.

Trăsăturile caracteristice ale lui A. Puşchin, în baza acestor amintiri, sânt aceleaşi pe care le cunoaştem şi de aiurea: uşurateca lui înflă cărare faţă de femei şi liberalizmul revoluţionar în discuţiile politice. În consecinţă, A. Puşchin a făcut declaraţii de dragoste şi Ecaterinei Z. Starno – femeie mărunţică, dar cu trăsăturile feţii foarte expresive, smadă, cu ochi mari frumoşi, foarte inteligentă şi cetită, dar care, având o cu totul altă concepţie asuprapuskin raporturilor între bărbat şi femeie, a ştiut să-i reziste lui Puşchin şi să-l facă să-i rămâie prieten şi devotat şi după plecarea sa din Chişinău la Odesa. O aventură mai puternică şi cu rezultate fericite pentru literatură avu A. Puşchin în tabăra de ţigani de pe moşia Iurceni ce aparţinea lui Constantin Z. Rally.

În această tabără poetul s-a amorezat de frumoasa ţigancă, pe care a descris-o apoi în poema Zamfira. Escapada aceasta a lui Puşchin este povestită cu destule amănunte de informatoarea d-lui Zamfir Rally-Arbore. Ceva mai puţin ni se povesteşte despre liberalizmul, revoluţionar ai marelui poet. „Oh, il était tout-a-fait rouge! » – iată fraza ce o spunea Ecaterina Starno despre Puşchin şi mai adăogea că în casa soţului ei – consilierul de colegiu Apostol C. Starno, când se discuta în prezenţa lui Puşchin chestiuni politice, acesta era totdeauna rugat să vorbească franţuzeşte, „pour que les domestiques ne comprennent pas”, pe când în absenţa lui Puşchin, temele politice erau discutate în limba grecească.

Informaţiunіle, pe care le căpătăm din amintirile de familie ale d-lui Zamfir С. Arbore despre A.S. Puşchin din perioada vieţii acestuia la Chişinău, în anii 1820-1823, sânt importante pentru noi şi pentru faptul că aflăm ceva şi despre o oarecare influenţă de concepţie politică a lui Puşchin asupra celor cu care venea în contact poetul. Astfel părintele d-lui Zamfir Rally Arbore — Constantin Zaharie Rally, pe lângă că era un admirator al lui Voltaire, Jean Jacques Rousseau, Condillac şi Byron, în urma prieteniei cu Puşchin şi-a căpătat o reputaţie destul de rea în ocnii administraţiei ruseşti, ceia ce l-а stânjenit mult în carieră, din care cauză a şi părăsit-o, plecând în streinătate unde a trăit muiţi ani.

P. H.

Sursa: [Halippa, Pan]. Amintiri despre A. Puşchin

$$$

 PUIA MARIA

Puia Maria, o martiră pentru unitatea neamului românesc

Ziua de 1 Decembrie, înălţătoarea sărbătoare a Neamului Românesc, ne aminteşte cu sfinţenie că la acea dată s-a împlinit visul de aur nutrit multisecular de poporul nostru, înfăptuindu-se cea mai măreaţă operă din istoria sa: STATUL UNITAR NAŢIONAL ROMÂN - ROMÂNIA MARE.

Desigur această slăvită înfăptuire nu s-a realizat întâmplător. Pentru ea s-au jertfit multe vieţi de eroi în decursul veacurilor, mulţi dintre ei fiind cunoscuţi, dar foarte mulţi au rămas cufundaţi în anonimat şi troieniţi de pulberea uitării.

De aceea aş dori ca din marea cohortă a martirilor anonimi să evoc amintirea unei eroine care şi-a sacrificat tânăra viaţă în lupta pentru dezrobirea POPORULUI ROMÂN din ARDEAL şi unirea lui cu PATRIA MUMĂ.

Figura ei fiind azi foarte puţin cunoscută voi arăta că purta numele de PUIA MARIA şi era fiica unei familii modeste cu cinci copii din oraşul Blaj.

Povestea eroismului său este indiscutabil legată de apariţia poeziei “VREM ARDEALUL”, scrisă de poetul RADU COSMIN şi care a fost publicată în ziarul Adevărul din ziua de 2 iunie 1916, poezie devenită celebră la timpul său şi care, prin conţinutul ei incendiar patriotic şi forţa mobilizatoare în care a fost scrisă, dat fiind contextul istoric, îmi permit să o invoc în continuare:

Cunoaştem din istorie că în vara anul 1914 a izbucnit primul război mondial, în care taberele ce se înfruntau erau, de o parte, puterile centrale, formate din imperiul austro-ungar şi imperiul german, iar în tabăra adversă, numită “ANTANTA”, erau puterile aliate, formate din Franţa, Anglia, Italia, Rusia, Iugoslavia şi Grecia.

Regatul României, deşi avea tot interesul să participe la acest război, având de eliberat pe românii aflaţi sub stăpâniri străine, a adoptat, în prima parte, starea de neutralitate, deoarece regele Carol I, împreună cu Brătianu, au încheiat în anul 1883, la Viena, un pact militar secret mai puţin cunoscut, cu Austro-Ungaria şi Germania.

Conducătorii ţării au purtat aprige discuţii referitoare la partea căreia să i se alăture, în scopul de a se putea obţine maximum de folos pentru ţară şi neamul românesc.

Regele Carol I, fiind de origine germană, ar fi dorit să se alăture puterilor centrale, dar majoritatea fruntaşilor români susţineau participarea României în tabăra puterilor aliate, cu scopul eliberării Ardealului, Banatului şi Bucovinei.

În această stare de puternică tensiune politică, masele populare, nerăbdătoare să sară în ajutorul fraţilor subjugaţi de puterile centrale, au manifestat furtunos pe străzile Bucureştiului şi ale altor oraşe mari din ţară, cerând intrarea imediată în acţiune a României alături de puteriule aliate.

Mulţimea manifestanţilor, cuprinsă de un adevărat delir patriotic, a cerut trecerea imediată a Carpaţilor şi dezrobirea Ardealului.

Desigur, această înălţătoare stare de spirit supăra orgoliul şi interesul teutonic al regelui Carol I, fapt ce l-a determinat să ordone scoaterea armatei în stradă pentru împrăştierea nesfârşitelor manifestări ale spiritului românesc de solidaritate cu puterile gintei latine, precum şi cu fraţii români de sub stăpâniri străine.

Atitudinea ostilă simţămintelor româneşti a revoltat profund sentimentul patriotic al populaţiei mai ales când forţele armate au fost scoase “în stradă”.

Poetul Radu Cosmin a cuprins în versurile poeziei sale “VREM ARDEALUL”; cu o magistrală vigoare, voinţa şi revolta românilor, făcând un adevărat rechizitor regelui Carol I. Iată poezia:

VREM ARDEALUL!...

(de Radu Cosmin)

Maiestăţii Sale Regelui

Sire, am văzut în noapte regimentele pe stradă,

Baionete, săbii, goarne şi-am gândit că-i vreo paradă

Am crezut, că merg oştenii mândrei noastre artilerii,

Să salute-n glas de tunuri ceasul sfânt al învierii...

Am crezut la miezul nopţii, că oştenii înarmaţi

I-ai chemat la ceasul ăsta să-i repezi peste Carpaţi!

Dar la sunetul de goarnă, în loc munţii să se sfarme

Oştile Măriei Tale au scos sabia să sfarme

Şi să-năbuşe în pieptul tinerimei idealul

Celor ce strigau în noapte: “Vrem Ardealul! Vrem Ardealul!”

Nu ştiu cine-a dat porunca şi barbară şi nedreaptă,

Dar socot, că nu-i măsura cea mai bună şi-n-ţăleaptă

Să se-năbuşe cu spade tot ce-avem mai sfânt în noi,

Sufletul întregii naţii, care strigă: “Vrem război!”

Patru luni, de când se schimbă rostul lumii la hotare,

Patru luni, de când ai noştri, robii hoardelor barbare,

Fraţii umiliţi de veacuri pier sub pajure străine,

Aşteptând şi-n ceasul morţii clipa, care nu mai vine...

Mor sub steagul lui Attila, milioanele de fraţi

Şi-n zadar privesc în friguri coasta mândrilor Carpaţi...

Vulturii Măriei Tale nu le zboară-ntr-ajutor,

Deşi stau gătaţi de moarte şi cu arme la picior!

Plâng pe văile Carpate, de pe lângă Tisa, de pe lângă Murăş,

Văduve atâtor vetre, că s-au dus flăcăii gureşi,

Să-şi dea viaţa pentru alţii, în năpraznicul război,

Când puteau să şi-o păstreze, pentru ei şi pentru noi,

Gârbove în pragul vetrei plâng femeile şi torc,

Aşteptând în van pe cei ce poate nu se mai întorc,

Gem la sân pruncii palizi, pe când tatăl moare-n şanţuri,

Iar prin temniţi zebrelite, câţi de-ai noştri gem în lanţuri

Geme Doamne tot Ardealul, să vaietă Bucovina

Aruncând asupra noastră toată lacrima şi vina

Că în clipa ce-o ameninţă s-o răpească alt stăpân,

Noi, plecaţi Măriei Tale, stăm cu mâinile în sân!

Ori am vrea ca alte neamuri dezrobind-o să ne-o deie

Şi să scrim din mila altor marea noastră epopee?!

Dar la lespedea din Putna, umbra lui Ştefan cel Mare

Tremură să se mai vadă insultată de sub umedul pământ.

Voievozii toţi se scoală, de sub lespezi de mormânt.

Şi eroii-atâtor veacuri şi Costinii, cărturarii,

Ce treziră-n noi mândria sângelui străbun latin,

Aşteptând să sune goarna, ceasului măreţ, divin!

Fremătă de nerăbdare, ca alăturea de noi,

Regimente-ntregi de umbre să pornească la război!

Ţărâna lui Mihai din Turda, cere astăzi răzbunare,

Alba Iulia tresaltă, tremurând de nerăbdare

Să-şi deschidă largă poarta împărătescului alaiu

Să primească pe urmaşul voievodului Mihaiu!

A venit, Mărite Doamne, ceasul mântuirii noastre!

Freamătă pământul ţării, şi sub zările albastre,

Steaua noastră ne surâde dintre creste Carpatine

Şi ne cheamă spre triumful mândriei noastre ginţi latine

Sângele roman îşi cheamă strănepoţii toţi la arme!

Căci de-i scris în clipa asta rostul lumii să ne sfarme,

Noi avem menirea sfântă, din frânturi să ne-ntregim

Neamul risipit de veacuri, de mai vrem ca să trăim!

Vodă Doamne! Nu e vreme de pierdut: ne cheamă Fraţii!

Şi nici când mai primitoare porţi nu ne-au deschis Carpaţii

Un fior imens şi tragic îi străbate pân’ la cer

Şi de-alung de Vatra Dornii, pân’ la Porţile de Fier,

Culmile parcă se-nalţă aspre şi dojănitoare

Că de n-am porni acuma: ei Carpaţii ar fi-n stare

Să se prăbuşească singuri în al vremilor iad,

Peste noi şi peste rasa blestemata-a lui Arpad!

Sire, ştim că sub coroana de oţel, ce porţi pe frunte,

Alte-s gândurile, care s-au pornit, ca să ne-nfrunte:

Glasul sângelui ce strigă, în suflarea românească,

Nu-i acelaşi de sub haina şi sub purpura regească,

Şi mai ştim, că pentru ceasul şi avânturile vremii

Pentru fruntea ta albită e prea grea podoaba stemii,

Dar de-ţi este Sire, spada ruginită şi bătrână,

Dă-o s-o călească în focul tinereţii, altă mână!

De-ai uitat-o Vodă Doamne, pilda Marelui Ştefan,

Ce bătrân prindea în mână viforosu-i buzdugan,

Şi punea pe plete albe lauri verzi de bărbăţie,

Lasă altora mai tineri buzduganul tău să-l ţie.

Dar de nu Te lasă glasul sângelui ce porţi în vine

Să-ţi pui laurii de aur ai victoriei latine.

Spune altora să cheme, pe vitejii din munţi şi plai

Şi cu cinste să-mplinească visul sfânt al lui Mihai.

– 1914 –

Poezia “VREM ARDEALUL” a devenit un adevărat material incendiar pentru crearea elanului de luptă, atât pentru cei care cereau trecerea Carpaţilor dar mai ales pentru ceri ce îi aşteptau în Ardeal, cu speranţa lor de izbăvire din robia străină.

Poezia a fost transmisă în mod conspirativ, ca hrană sufletească şi speranţă ardelenilor, printr-un mecanic de locomotivă român, care făcea cursa cu trenul la punctul de frontieră Predeal. Poezia a fost adusă, pe ascuns, în “tureacul cizmei mecanicului de locomotivă”.

Oraşul cel mai potrivit unde trebuia predată poezia a fost stabilit Blajul, care era o localitate a românismului din Ardeal şi care avea un mare număr de intelectuali şi tineri studioşi.

Blajul era cel mai potrivit mediu prin care se putea stimula şi inteţii lupta rezistenţei din Ardeal, în vremea aceea.

Poezia ajunsă la Blaj, în modul arătat mai sus, trebuia multiplicată şi difuzată în marea masă de elevi şi profesori din şcolile locale şi în împrejurimi, aşa cum s-a procedat şi în partea premergătoare revoluţiei române din Transilvania din anul 1848.

Multiplicarea a ridicat probleme grave şi esenţiale, deoarece nu se putea executa decât la maşina de scris, acestea găsindu-se doar la câteva instituţii, operaţiune care putea deconspira întreaga acţiune.

Pentru rezolvarea acestei probleme importante şi riscante s-a oferit tânăra dactilografă de la biroul judiciar al Mitropoliei Blajului, Maria Puia în vârstă de 22 de ani, care cu îndrăzneală şi mult curaj şi-a asumat în mod tineresc sarcina multiplicării şi difuzării materialului respectiv.

Una din legăturile ei cu liceul de băieţi Sf. Vasile a fost elevul din clasa a-V-a Răhăianu Oliviu, al cărui tată a fost coleg de birou cu tânăra Maria Puia.

Acest elev, Răhăianu Oliviu, după terminarea studiilor superioare a ajuns un distins avocat în oraşul Alba Iulia, sub îndrumarea căruia am avut norocul să-mi fac ucenicia profesională de avocat. Datorită acestor relaţii şi împrejurări, am ajuns şi eu în posesia poeziei “VREM ARDEALUL” şi a scrisorii de adio a martirei Maria Puia.

Acţiunea tinerei dactilografe a fost încununată de succes, iar poezia a ajuns la sute de persoane care o transmiteau de la om la om. Intelectualii şi elevii, aproape o ştiau pe de rost, producându-se astfel o mare înflăcărare şi îmbărbătare a românilor ardeleni care aşteptau pe fraţii lor de peste Carpaţi, ca să-i dezrobească.

În această perioadă, când atenţia organelor austro-ungare de represiune era la maximum, s-a găsit asupra numitului Popa Ioan poezia pe care a primit-o de la Maria Puia şi pe care a şi denunţat-o, el dovedindu-se a fi un trădător de neam.

Tânăra Maria Puia a fost arestată şi supusă unor chinuri şi presiuni sălbatice. Cu toate acestea tânăra de la Blaj a refuzat cu îndârjire să divulge date sau persoane implicate în acţiunea respectivă, preferând să le ducă cu ea în mormânt, ca pe cel mai peţios secret socotit de ea, mai presus chiar de viaţa ei.

Aşa se explică faptul că în singurătatea celulei în care a fost închisă tânăra Maria Puia, în vârstă de numai 22 de ani, cu franjuri rupte din rochia ei pe care le-a adăugat bogatelor sale cozi, a reuşit să-şi frângă firul vieţii prin spânzurare.

În modul acesta “scoarţele” odiosului dosar al anchetatorilor, s-au închis, fără a se obţine rezultatul urmărit, adică suprimarea din luptă a rezistenţei românilor din Blaj.

În scrisoarea de adio adresată mamei sale, fraţilor şi prietenilor săi, găsită asupra sa, prin rândurile respective, tânăra eroină se roagă de iertare pentru supărarea pe care le-a făcut-o, spunându-le ca o consolare că:

“AM SOCOTIT CĂ E MAI BINE SĂ MOR EU SINGURĂ DECÂT ALŢII O SUTĂ”. Iată scrisoarea:

“Iubită mamă, fraţi şi surori.!...

Un ultim adio vă zic, căci oricum mai târziu tot trebuia să mor. Nu fiţi trişti deloc, fiţi cu nădejdea la Dumnezeu. Grijiţi de ce aveţi. Mama să plătească, dacă poate, încă în anul acesta, maşina, ca Ştefan să o aive. Lui Pilu te rog să-i scri să-ţi trimită bani, că el are... Tot ce am e a Aureliei.

Lanţul cel mic de aur e aici la Tribunal şi Brazleta, un inel şi cerceii.

Te rog scrie la Lugoj, la Prepandie un adio tuturor. Pe Anaida încă so anunţi.

La Aurelia Fodor şi Cornelia Gabriş le doresc fericire. Lui Vili, Vodă, Becriu să le trimită Aurelia câte un ultim salut. Pe toate prietenile şi cunoştinţele mele le sărut.

Tiţă dragă pe tine te rog să grijeşti de mama şi Aurelia. De vei fi luat şi tu cătană, aranjază tot ce poţi ca maşina să fie plătită de tot, pe când tu merji, că mama nu ştie. Mă doare inima, dar ce să fac, am căpătat dela Gruiţa poezia Vrem Ardealul şi acum trebue să mor pentru aceasta, fiindcă am dat-o lui Pop Ioan şi el ne-a trădat. Eu sunt foarte liniştită şi împăcată cu această fericită moarte.

Eu sunt împăcată cu toate, numai după voi cei ce rămâneţi trişti pentru mine mă doare, dar decât să moară o sută, mai bine eu.

La Anicuţa dă-i mamă toate hainele mele. La Pipi dăi hainele mele cele albe. La Anicuţa, verigheta cea de aur. La Aurelia lanţul cel de aur dela Cadia şi braţelele. Un inel lui Titi şi lanţul cel dela mine. Iar la mama (törölt es olvesliatlan rèsz).

La revedere în lumea cealaltă, dacă aci nu ne-am putut bucura de o altă fericire. Pe mine să mă îmbrăcaţi în costumul meu de Pădureancă, că sunt română, cu opinci, cu cârpa şi straiţa mea roşie. Dacă mamei îi e dorinţa să mă îmbrace în haina albă, da, dar să nu facă cheltuieli. Îi sărut mâinile mamei pentru creşterea bună pe care mi-a dat-o. Am greşit şi eu odată fără să fiu ertată. Un ultim sărut vă depun tuturor, pe aceste mătănii, pe care eu m-am rugat mult aci în închisoare.

Nu pot să zic nimic în contra celor de aici, toţi m-au cinstit şi primit cu vorbe bune.

Aş dori mamă să mor în patul meu, dar aşa mi-a fost soartea. Cred că de aici voi fi aşezată, barami, în căruţa dumitale mică, cu care am lucrăt mult şi eu. Nu cred dacă va fi ertat să fiu înmormântată cu preot dar deşi nu, roagă-l pe domnul Coltor, ori Ghiaja sau alţii să le rostească un adio tuturor celor ce mi-au făcut calea presărată cu flori, iar mie merit pentru neam.

Scumpă mamă sărut mânile, nu te supăra, o Ştafane şi Pile cum mi de dor de voi, că sunteţi departe şi nu mă vedeţi, cu gândul la voi trebue să mor.

A voastră fică, soră care vă doreşte. Aş fi dorit să mă mărturisesc, dar aici nu se pote, nici la Biserică nu am fost.”

Tot prin scrisoare i-a rugat pe a-i săi să o îmbrace cu frumosul ei costum ţrănesc de “PĂDUREANCĂ” cu opinci şi traistă ţărănească.

Prin eroicul său gest, tânăra Maria Puia, cu o sublimă dăruire şi totală abnegaţie şi-a jertfit viaţa pe altarul dragostei de neam, dovedind că este un exemplu de elită al neamului românesc.

De aceea se cuvine să o aşezăm în rândul marilor eroi ai neamului românesc, pentru a fi cinstită de-a pururi, aşa cum şi eroi din tragediile antice, care prin strălucirea virtuţiilor lor au reuşit să străbată mileniile, ajungând până în timpurile noastre.

Pentru jertfa sa socotesc că i se cuvine un pios omagiu de admiraţie şi mulţumire din partea NAŢIUNII ROMÂNE, iar tinerilor astfel de exemple ar trebui promovate în viitor.

$$$

 Adriano Celentano s-a căsătorit o singură dată și pentru toată viața — cu frumoasa Claudia Mori.

Încă din 1963, pe platourile de filmare ale peliculei Un tip ciudat, Adriano Celentano, fermecat de frumusețea Claudiei Mori, a început să o curteze cu insistență. Însă avântul său năvalnic n-a făcut decât să o îndepărteze pe actriță. Într-o zi, în timpul filmărilor, Claudia a provocat din greșeală un scurtcircuit, iar cioburile unui plafonier spart i-au zgâriat fața lui Celentano. Speriată, Claudia i-a cerut iertare. Adriano n-a pierdut ocazia și a invitat-o imediat la o întâlnire, iar ea a acceptat.

După finalizarea filmului, drumurile lor s-au despărțit pentru o vreme, însă sentimentele lui Celentano erau mai puternice decât distanța. A invitat-o pe Claudia la unul dintre concertele sale și, de pe scenă, i-a mărturisit iubirea. De atunci, povestea lor a renăscut cu o forță și mai mare. Cei doi s-au căsătorit în secret, în noaptea de 14 iulie 1964. Căsătoria a fost însă cât pe ce să fie amânată din cauza unei certe — Claudiei nu-i plăcuse cravata lui Adriano (pasiuni italienești!).

Mai târziu, Claudia a ales să renunțe la cariera de actriță și cântăreață, dedicându-se cu totul familiei — copiilor și soțului. Ea este cea care a conturat imaginea rebelului seducător, a bărbatului irezistibil și ușor nebunatic, care i-a adus lui Celentano faima internațională. Admiratoarele îl adorau până la obsesie, nu-i dădeau răgaz nici pe stradă. După douăzeci de ani de căsnicie, Adriano a avut o aventură cu Ornella Muti, partenera sa din filmul Îmblânzirea scorpiei — și ce bărbat ar fi rămas indiferent în fața unei asemenea frumuseți? Dar, cu timpul, și-a dat seama de greșeală, s-a căit și s-a întors acasă, la familia sa.

Astăzi, cuplul trăiește retras într-o reședință de lângă Milano, departe de ochii presei, fără scandaluri sau bârfe. Copiii lor sunt demult adulți, toți trecuți de cincizeci de ani, realizați profesional și părinți la rândul lor. Adriano are acum 85 de ani, iar Claudia — 79, și se simt perfect unul în compania celuilalt. Anii trăiți împreună nu au făcut decât să le întărească legătura. Claudia a spus în repetate rânduri că Adriano este cel mai fascinant om pe care l-a cunoscut vreodată. Iar Celentano afirmă cu convingere că inima lui i-a aparținut întotdeauna doar Claudiei Mori.

Așa s-a transformat un duo artistic de succes într-un cuplu de oameni care se iubesc cu adevărat — de 59 de ani încoace.

$$_

 Doamne, dacă-mi ești prieten,

Cum te lauzi la toți sfinții,

Dă-i în scris poruncă morții

Să-mi ia calul, nu părinții.

Doamne, dacă-mi ești prieten,

N-asculta de toți zurliii,

Dă-i în scris poruncă morții

Să-mi ia calul, nu copiii.

Doamne, dacă-mi ești prieten,

Nu-mi mai otrăvi ursita,

Da-i in scris poruncă morții

Să-mi ia calul, nu iubita.

Doamne, dacă-mi ești prieten,

Cum susții în gura mare,

Moaie-ți tocul în cerneală

Și-nainte de culcare.

Dă-i în scris poruncă morții,

Când și-o ascuți pumnalul,

Să-l înfigă-n mine, Doamne,

Și să lase-n viață calul.

Poezie scrisă de Spiridon Popescu.