luni, 12 mai 2025

$$$

DAVAI CEAS, DAVAI TEZAUR


După izbucnirea Primului Război Mondial, la 3 august 1914, România a stat doi ani în neutralitate, până la 27 august 1916, când a declarat război Austro-Ungariei. În lunile următoare, Armata Română a fost copleşită, atât de forţele austro-ungare şi germane, care atacau din Oltenia spre Bucureşti, cât şi de ofensiva bulgarilor şi turcilor, care venea din sud. În aceste condiţii, regele Ferdinand, regina Maria, Guvernul României şi principalele instituţii din Bucureşti s-au retras la Iaşi, împreună cu efectivele armatei. S-au luat măsuri urgente pentru a fi salvate din faţa invadatorilor toate valorile de tezaur: aur, bani, tablouri şi bijuterii.


După ocuparea Bucureştiului, consta­-­tând o lipsă acută de masă monetară, seifurile României fiind transferate la Iaşi, feldmareşalul german August von Macken­-­sen a ordonat tipărirea de bani, necesari pentru operaţiuni de plată. Acele bancnote aveau rol fiduciar. Astfel, s-au tipărit urgent, la Berlin, peste 2 milioane de lei, cu valoare fictivă, convenţională, valabili numai pentru un interval scurt de timp. În felul acesta, s-au cumpărat mari cantităţi de carne şi alte alimente, necesare hranei trupelor germane, care urmau să atace nordul Moldovei.


În acea perioadă, adevăratul leu ro­mânesc era acoperit în aur, astfel că putea fi schimbat oriunde în lume, ca valută forte. Un leu reprezenta 0,32 grame de aur. Conform înţelegerilor dintre Guvernul român şi Guvernul ţarist rus, comorile inestimabile au luat drumul Moscovei, în scopul de a fi puse la adăpost. Convenţia garanta atât păstrarea, cât şi restituirea, după război, a tuturor valorilor înregistrate în documente. În primul transport, pre­gătit în zilele de 12-14 decembrie 1916, se aflau lingouri de aur, 110 lăzi cu lire sterline engleze, 550 de lăzi cu coroane austriece, 726 lăzi cu mărci germane, 48 lăzi cu lire turceşti, 288 lăzi cu napoleoni, trei lăzi cu monede ruseşti, două lăzi cu bijuteriile reginei Maria şi multe altele. Valoarea totală se ridica la suma de 321.580.456 lei aur. La nivelul anului 1990, tezaurul valora peste un mi-lion de dolari US, sumă imensă pentru acea perioadă.


Astfel, în dimineaţa zilei de 15 decembrie 1916, la ora 3:00, din gara Iaşi pleca spre Moscova un tren cu marfă secretă, format din 17 vagoane pline cu 97 de tone de aur pur, alături de alte patru va­goane cu 200 de jandarmi, care înso­ţeau garnitura. Trenul a ajuns la Mos­cova, la 20 decembrie. Aurul a fost depozitat la Kremlin, păzit de 200 de soldaţi ruşi. Inventarierea a început la 9 ianuarie 1917 şi a durat 19 zile, în prezenţa unui diplomat român la Moscova.


Al doilea transport s-a efectuat cu 24 de vagoane, încărcate în perioada 23-27 iulie 1917. Valoarea totală a fost de 1.594.836.721 lei aur. Pe lângă lăzile cu averea CEC-ului, figurau 725 lăzi cu măr­ci germane, 548 cu coroane austriece, 288 de lăzi cu napoleoni, 116 cu lire sterline, 47 cu lire turceşti şi multe altele. Pe lângă aur, a luat drumul Moscovei şi sufletul românesc. Evenimentele care au urmat au dovedit că marile hotărâri ale politicieni­lor au fost înfrânte de istoria perversă. Pro­punerea a plecat de la Nicolae Titu­lescu, ministrul Finanţelor. Din Guvern mai făceau parte I.C.Brătianu, Tache Io­nescu, Barbu Ştefănescu Delavrancea, I.G. Duca şi alţii. Iniţial s-au propus câ­teva variante, ca tezaurul să fie dus în Da­nemarca, Anglia, Canada sau SUA. A ră­mas varianta de a fi depozitat la Mosco­va, deoarece regele Ferdinand era văr primar cu ţarul rus, Nicolae II.


Auzind de această hotărâre surprin­zătoare, bancherul Mauriciu Blank nu a fost de acord. După ce trenurile au ajuns la Moscova, a dezvăluit acea premoniţie care s-a adeverit mai târziu: tezaurul nostru a fost pus în siguranţă tocmai acolo unde nesiguranţa era atotstăpânitoare. S-a dovedit că a avut multă dreptate, antici­pând vremurile sângeroase, când Lenin a declanşat Revoluţia bolşevică, după care a asasinat ţarul şi familia imperială. După ce comuniştii au luat puterea, totul s-a confiscat, pe baza principiului egalitarist: “Ce e al tău e şi al meu, ce e al meu e tot al meu”. La sfârşitul lui noiembrie 1917, Lenin a trimis la Iaşi un grup de 80 de luptători, sub conducerea lui Simion Ro­sal. Aveau ca sarcină asasinarea regelui Ferdinand şi instalarea unui regim bol­şe­vic în România, condus de Cristian Ra­kov­ski. Complotul a eşuat şi Rosal a fost executat, împreună cu majoritatea complicilor.


Câţiva ani mai târziu, discuţiile purtate la Copenhaga, în februarie 1920, cu comisarul Litvinov au fost continuate, cu ocazia tratativelor de la Varşovia, din octombrie 1921. La Conferinţa de la Lausanne, partea sovietică, condusă de comi­sarul sovietic Cicerin, a arătat că restituirea tezaurului românesc este condiţio-­nată de reglementarea frontierei cu Ro­­mâ­nia, referitoare la Basarabia. Troţki sechestrase tezaurul în acelaşi scop. În anul 1935 şi, apoi în 1956, s-au returnat o par­te din bunurile în litigiu, precum ta­blouri, arhivă şi titluri bancare. Printre altele, s-au restituit 1.350 de tablouri, 156 de icoane, 35.553 monezi de aur şi Cloşca cu puii de aur. În total 33 kg de aur şi 690 kg de argint. Du­pă care totul a stagnat. Nu au fost îna­po­iate bijuteriile Casei Regale şi 100 de tone de aur. Refuzul continuării returnărilor demonstrează că situa­ţia nu se va clarifica niciodată. Inutil au încercat să facă lumină, în această privinţă, Radu Negrea, în lucrarea Spoliatorii (apărută la Editura Aureus, din Bucureşti, în 1991), Petre Gigea, în volumul Un ministru de Finanţe îşi aminteşte şi Paul Niculescu Mizil, în memoriile sale, O istorie trăită. Enigmele au rămas, controversele continuă.


Într-un mod cu totul diferit s-a procedat în ultimul Război Mondial. Aurul ţărilor care urmau să fie invadate a fost pus la păstrare în state care au restituit integral valorile încredinţate. Avertizat că Polonia va fi desfiinţată de pe hartă de Germania şi URSS, guvernul foştilor vecini din Nord a încredinţat Ro­mâniei o parte din tezaur, adică 3.057.450 kg. aur. Valorile au fost restituite integral, la data de 17 septembrie 1947. O altă parte a tezaurului polonez a tranzitat România, după care a plecat, din portul Constanţa, spre Occident, în seara zilei de 13 septembrie 1932. Acest transport cuprindea 82.403 kg de aur. Metalul preţios a ajuns în Anglia şi de acolo în Canada, ţară care l-a restituit Poloniei, după război.


Tot de frica invaziei germane, tezaurul britanic a ajuns în Canada, cu multe peripeţii. În noaptea de 22 iunie 1940, crucişătorul Emerald a plecat din portul Glasgow spre continentul nord-american, cu un transport de aur în valoare de 130 de milioane lire sterline. A ajuns la Halifax, la 1 iunie, după care, a fost depozitat la Montréal, la o adâncime de trei etaje. Căpitanul Francis Flynn era unul dintre puţinii oficiali care ştiau ce conţin cele 2.717 lăzi manevrate cu mare grijă. Ca un paradox al luptelor navale, submari­ne­le germane, deosebit de vigilente, au ignorat tocmai acest transport preţios, tri­miţând pe fundul oceanului alte 57 de nave. La 8 iulie 1940, cuirasatul Revege a ridicat ancora, tot din portul Glasgow, având la bord aur în valoare de 450 milioane lire sterline, atingând ţărmul canadian la 16 iulie. Valorile au fost depozi­tate la Ottawa, într-un loc sigur şi bine păzit. Pe tot traseul anevoios, au avut loc multe întâmplări. Unele încordau nervii la maxim, altele erau hazlii. Pe lângă furtuni violente şi prezenţa submarinelor, o ladă de lingouri a cedat şi toată lumea a putut sa-i vadă conţinutul. Cu toate acestea, secretul a fost păstrat de întregul echipaj, de la mic la mare.


După război, toate aceste valori au fost restituite la centimă. Alţi oameni, cu alte obiceiuri.

$¢$

 A CINCEA CRUCIADĂ


A cincea cruciadă (1217-1221 d.Hr.) a fost lansată de Papa Inocențiu al III-lea (r. 1198-1216 d.Hr.) cu scopul, ca și cruciadele anterioare, de a recuceri Ierusalimul de la musulmani. Ideea că Egiptul va fi o țintă mai ușoară decât Ierusalimul s-a dovedit a fi greșită, iar campania a fost un alt eșec. Armata cruciată, deși în cele din urmă a cucerit Damietta, a fost afectată de certuri pentru conducere și de lipsa de oameni, echipamente și nave potrivite geografiei locale. Învinși pe malurile Nilului, cruciații s-au întors acasă, încă o dată, cu foarte puține rezultate pentru eforturile lor.


Cruciadele anterioare


Cruciada anterioară, a patra cruciadă (1202-1204), a fost lansată de Papa Inocențiu al III-lea în 1202 pentru a recuceri Ierusalimul. În schimb, cruciații au jefuit Constantinopolul în 1204, iar teritoriile bizantine au fost împărțite între Veneția și aliații săi. Scopul de a aduce Ierusalimul sub stăpânire creștină a rămas un obiectiv important al Bisericii și astfel o nouă cruciadă, cunoscută sub numele de a cincea cruciadă, a fost lansată în 1215, din nou de Papa Inocențiu al III-lea.


Richard I al Angliei (r. 1189-1199 d.Hr.), în timpul celei de-a treia cruciade (1189-1192 d.Hr.), a lansat ideea de a ataca statele musulmane, nu prin castelele și orașele fortificate din Levant, ci prin atacarea părții moi a imperiului musulman al ayyubizilor: Egiptul. Această strategie ar fi adoptată în speranța că, dacă Egiptul ar cădea, Ierusalimul, fără posibilitatea de întăriri și provizii, ar cădea și el.


Dinastia ayyubidă a fost fondată de Saladin (r. 1174-1193 d.Hr.) și a condus Egiptul până la cucerirea sa de către mameluci în 1250. În timpul celei de-a cincea cruciade, sultanul Egiptului, și deci cel mai înalt conducător din Orientul Mijlociu musulman, a fost Sayef al-Din al-Adil (alias Safadin cel Drept, r. 1200-1218 d.Hr.), fratele răposatului Saladin. Deși a existat un armistițiu dificil între statele latine din Orient (statele cruciate din Orientul Mijlociu) și ayyubide, fortificarea recentă a Muntelui Tabor din Galileea a amenințat Acra și teritoriul înconjurător, deținut de cruciați. Inocențiu al III-lea a folosit-o ca pe o scânteie pentru a aprinde flăcările fervoare religioasă în rândul liderilor Europei de Vest.


Recrutare


Pentru prima dată în pregătirea unei cruciade, anunțul cruciadei, în special metoda sa de recrutare a voluntarilor, a fost organizat pe zone geografice, cu linii directoare pentru consiliile provinciale și delegații lor despre cum să convingă oamenii și pe cine să vizeze. Au existat chiar și modele de manuale de predici concepute pentru a stârni cel mai bine fervoarea și entuziasmul pentru cauză. Nobilii și cavalerii cu abilitățile și mijloacele de a călători și de a lupta urmau să fie vizați mai intens, ceea ce ar fi împiedicat mișcările populare neoficiale, cum ar fi Cruciada Copiilor din 1212, care a implicat țărani și copii.


Papa Inocențiu al III-lea și-a extins, teoretic, apelul la toți bărbații, cu excepția călugărilor, dar cei care nu aveau abilități militare au fost puternic încurajați, chiar forțați, să-și "răscumpere jurămintele" și să doneze fonduri cauzei, mai degrabă decât să călătorească în persoană. Papa a promis că cei care plătesc în loc să ia armele vor beneficia în continuare de iertarea păcatelor lor. În plus, așa cum cerea acum politica papală, o taxă (o douăzecime din venit pe o perioadă de trei ani) a fost impusă clerului pentru a ajuta la finanțarea cruciadei. Perspectiva aventurii, câștigul financiar din prada de război și îmbunătățirea statutului social prin dobândirea de noi onoruri și titluri au fost toate motivații suplimentare pentru convingerile religioase.


Campania de recrutare a avut un mare succes, în special în Germania, Marea Britanie, Italia, Ungaria și Olanda. Papa Inocențiu al III-lea a murit pe 16 iulie 1216, înainte de a avea șansa de a-și vedea cruciada decolând, dar succesorul său, Papa Honorius al III-lea (alias Honoré al III-lea, r. 1216-1227 d.Hr.), nu a avut nicio intenție de a pune capăt campaniei. Liderul inițial al cruciadei, și un fel de lovitură de stat, având în vedere absența regilor în a patra cruciadă, urma să fie Frederic al II-lea, regele romanilor și viitorul împărat al Sfântului Imperiu Roman (r. 1220-1250 d.Hr.). Din păcate, Frederic nu a putut pleca din cauza problemelor politice din propriul său imperiu și a conflictului său continuu cu papalitatea din cauza dorinței sale de a controla atât ținuturile germanice, cât și Sicilia, pe care papa, temându-se de încercuire, dorea să le evite.


Egiptul și Damietta


În mai 1218, armata cruciată a debarcat chiar la vest de orașul Damietta din Egipt. Planul era să cucerească orașul, care la acea vreme avea o populație de aproximativ 60.000 de locuitori, și apoi să mărșăluiască de-a lungul Nilului spre Cairo, la aproximativ 160 km distanță. Armata, care număra probabil 30.000 de oameni la apogeul său, era alcătuită din cavaleri cruciați din Europa, baroni din statele latine din Est și cavaleri din cele trei ordine militare principale: Cavalerii Ospitalieri, Cavalerii Templieri și Cavalerii Teutoni. Armata de pe teren a fost condusă de Ioan de Brienne, regele Regatului Ierusalimului (r. 1210-1225 d.Hr.), dar una dintre problemele celei de-a cincea cruciade a fost lipsa unei conduceri clare și a unei strategii decisive.


Omul însărcinat cu conducerea armatei musulmane și apărarea Egiptului a fost al-Kamil, fiul sultanului și succesorul său din august 1218 (până în 1238). Damietta, prima țintă a cruciadei, avea trei ziduri de fortificație formidabile. Un șanț a separat prima și a doua incintă, iar cea din urmă a încorporat 28 de turnuri. Orașul nu a fost ușor de cucerit, dar, așa cum a remarcat un cruciat, a fost "cheia întregului Egipt" (Asbridge, 552).


Armata cruciată și-a stabilit tabăra pe malul vestic (malul opus) al râului, în afara orașului. Primul obstacol chiar înainte ca invadatorii să ajungă în oraș a fost să treacă un lanț uriaș suspendat între zidurile orașului și o mică insulă fortificată din Delta Nilului. Acest lanț a blocat accesul în portul orașului. Cruciații au petrecut câteva luni încercând să atace turnul înalt de 21 de metri. Turnul era protejat de o forță de 300 de oameni care puteau fi aprovizionați de un pod format din bărci care lega turnul de Damietta. Abia când a fost construit un turn de asediu pe două nave ancorate una de cealaltă, cruciații au reușit, pe 24 august, să-l captureze și astfel să tragă lanțul în jos pentru totdeauna.


Cu toate acestea, cucerirea turnului lanțului nu era același lucru cu a o cuceri pe Damietta, care încă stătea de cealaltă parte a apei. A existat și amenințarea latentă a lui al-Kamil, care era staționat cu o armată mare campată pe malul estic al Nilului. În plus, iarna se apropia și, pentru a adăuga la dificultățile cruciaților, tabăra lor a fost inundată de râul Nil într-o furtună pe 29 noiembrie 1218. A apărut și eterna problemă a aprovizionării unei armate de asediu, iar scorbutul era rampant. Locuitorii din Damietta, ne putem imagina, nu se descurcau mult mai bine.


De-a lungul iernii, primăverii și verii anului 1219, cele două părți au fost într-un impas. Cruciații erau suficient de înrădăcinați pentru a face orice atac asupra taberei lor foarte periculos, dar nu aveau forța de muncă necesară pentru a lansa un asalt la scară largă asupra orașului sau a forțelor lui al-Kamil. Într-adevăr, unele contingente de cruciați se întorseseră acasă și cei care rămăseseră sperau că balanța se va înclina în favoarea lor atunci când Frederic al II-lea va ajunge în sfârșit, așa cum a promis de mult timp, cu o armată mare.


Când au aflat că Frederic nu va veni decât în anul următor, cruciații s-au adunat, încurajați de sosirea lui Francisc de Assisi, care a încercat, în zadar, să-i convingă pe musulmani că Dumnezeu nu este de partea lor. Până în toamna anului 1219, era clar că nivelul Nilului, care era mai scăzut decât de obicei în acel an, a redus recoltele și că foametea era acum o amenințare reală pentru ambele părți.


O ofertă de pace


În septembrie, al-Kamil, probabil dându-și seama că garnizoana Damiettei mai avea doar un timp foarte limitat și temându-se de sosirea unei armate cruciate mai mari, a propus un armistițiu cu condiții extraordinare. El avea să o păstreze pe Damietta și, în schimb, să le dea latinilor controlul asupra Ierusalimului. În ciuda importanței sale religioase pentru ambele părți, orașul sfânt avea o valoare economică sau chiar strategică foarte limitată și a fost mult timp neglijat de ayyubizi. Părți din Palestina au fost, de asemenea, cedate, dovedind că al-Kamil era mai interesat de imperiul său în general, în special de ținuturile mult mai bogate ale Egiptului și Siriei.


Deoarece scopul cruciadei era, după capturarea Egiptului, să cucerească Ierusalimul, această ofertă din partea Orașului Sfânt a fost respinsă în mod curios de unii dintre liderii cruciați. Ioan de Brienne și Cavalerii Teutoni erau gata să accepte, dar Cavalerii Templieri, Ospitalierii, Venețienii și cel mai înalt lider religios, cardinalul Pelagius, nu erau. Ultimul grup se temea că fără fortărețele vitale Kerak și Montreal, pe care al-Kamil intenționa să le dețină, ar fi fost dificil pentru cruciați să-și păstreze câștigurile dacă ar urma un război cu ayyokubidii. Și, mai presus de toate, sosirea lui Frederic ar însemna aproape sigur victoria occidentalilor care puteau lua orice doreau, inclusiv Egiptul. Asediul a continuat.


Oferta sa de pace fiind respinsă, al-Kamil a trecut la ofensivă și a atacat tabăra cruciată, dar armata sa a fost respinsă. În noiembrie 1219, cruciații au atacat Damietta și, după ce au forțat un turn ruinat, apărarea slabă a orașului a fost spartă. Cruciații au fost șocați să vadă starea inamicului: străzile erau pline de cadavre, iar supraviețuitorii sufereau de malnutriție și boli.


Marș spre Cairo și înfrângere


Damietta a fost singurul succes al campaniei pentru cruciați. Profitând de indecizia cruciaților cu privire la ce să facă în continuare, al-Kamil și-a mutat armata la 40 km spre sud ca măsură de precauție, tot de-a lungul Nilului. Între timp, cruciații au dezbătut cine ar trebui să controleze noul lor premiu. Reprezentanții papei au vrut să-l păstreze pentru Frederic, în timp ce Ioan de Brienne l-a dorit pentru el. Pentru a-și apăra mai bine drepturile, a început chiar să bată monede. În cele din urmă, s-a ajuns la un compromis: John a avut custodia până la sosirea lui Frederick. Dezbaterea asupra următoarei etape a campaniei a fost și mai crucială pentru cruciadă: să mărșăluiască și să cucerească Cairo sau să folosească Damietta ca monedă de schimb pentru a câștiga teritorii în Palestina, inclusiv Ierusalim. Incredibil, a fost nevoie de un an și jumătate și de sosirea unei forțe sub comanda lui Ludovic de Bavaria pentru ca cruciații să decidă prima acțiune, și chiar și atunci, în primăvara anului 1221, avansau ca melcii pe uscat și pe râu spre obiectivul lor.


Între timp, al-Kamil a reușit să profite de indecizia inamicului de a-și fortifica tabăra de la Mansourah și de a apela la sprijinul aliaților săi din Siria și Mesopotamia. În iulie 1221, cruciații au atacat inamicul la Mansourah. Cu toate acestea, al-Kamil și-a ales locul cu înțelepciune și a fost ușor de apărat datorită poziției sale la confluența unui afluent al Nilului. Mai mult, într-o lună, urma să aibă loc inundațiile anuale ale Nilului. Deși cruciații nu păreau deosebit de grăbiți, timpul era de partea musulmanilor, nu a lor.


Vicleanul al-Kamil, care aștepta cu nerăbdare o armată de sprijin și inundațiile care urmau, își alege acum momentul pentru a oferi un nou acord de armistițiu inamicului, probabil cu scopul de a-l întârzia și mai mult. Cruciații au respins termenii armistițiului și, după ce au învins un mic grup de atacatori, au atacat tabăra fortificată al-Kamil în august. Liderul musulman i-a lăsat să avanseze după bunul plac și apoi a scufundat patru nave în spatele armatei cruciate pentru a preveni orice retragere rapidă. Între timp, armatele musulmane au sosit din nord și, luând poziții în nord-est, au blocat orice retragere terestră a cruciaților. În acest moment apele Nilului au început să crească. Navele cruciate au început să eșueze în apele acum înșelătoare și a urmat o retragere haotică. Când al-Kamil a deschis porțile câmpurilor din jur, întreaga regiune a fost inundată până la brâu. La 28 august 1221, armata cruciată s-a predat și s-a ajuns la un armistițiu. Al-Kamil a recuperat-o pe Damietta și pe toți prizonierii musulmani. Armata cruciată s-a întors acasă nederanjată. În ciuda tuturor banilor, efortului, planificării și fervoarei desfășurate, această cruciadă a fost un alt eșec spectaculos.


Impact


În anii care au urmat celei de-a cincea cruciade, dezbaterile și acuzațiile s-au înmulțit cu privire la cine anume a fost responsabil pentru dezastru. Cu toate acestea, decizia Occidentului de a ataca direct Egiptul și nu Ierusalimul i-a deranjat pe ayyubizi care se temeau de ce s-ar putea întâmpla dacă o armată cruciată mai mare ar fi făcut o a doua încercare, mai decisivă. Această amenințare ar fi putut facilita negocierile celei de-a șasea cruciade (1228-1229), condusă de împăratul Frederic al II-lea, care, în mod paradoxal, după ce s-a implicat în cele din urmă în mișcarea cruciadelor și a ajuns în Orientul Mijlociu în septembrie 1228, într-un an a obținut controlul asupra Ierusalimului, prin diplomație mai degrabă decât prin război.


Surse:


Asbridge, T. Cruciadele. Simon & Schuster Ltd, 2012.

 A ȘASEA CRUCIADĂ


A șasea cruciadă (1228-1229 d.Hr.), care pentru mulți istorici este doar ultimul capitol amânat al celei de-a cincea cruciade (1217-1221 d.Hr.), l-a văzut pe împăratul Frederic al II-lea (r. 1220-1250 d.Hr.) ajungând în sfârșit cu armata sa în Țara Sfântă, așa cum a promis de mult timp. Ierusalimul, care nu mai fusese în mâinile creștinilor din 1187, a fost în cele din urmă recucerit de la musulmani datorită abilităților diplomatice ale lui Frederic, mai degrabă decât luptei. În februarie 1229, a fost încheiat un tratat cu sultanul Egiptului și Siriei, al-Kamil (r. 1218-1238 d.Hr.), care a predat creștinilor Orașul Sfânt. Astfel, a șasea cruciadă a reușit să realizeze prin mijloace pașnice ceea ce cele patru cruciade sângeroase anterioare nu reușiseră să facă.


Prolog: A cincea cruciadă


A cincea cruciadă a fost lansată de Papa Inocențiu al III-lea (r. 1198-1216 d.Hr.) în 1215. Scopul era din nou de a captura Ierusalimul pentru creștinătate, dar de data aceasta metoda s-a schimbat: a fost de a ataca ceea ce era considerat punctul slab al dinastiei ayyubide (1174-1250): Egiptul, mai degrabă decât Orașul Sfânt în mod direct. Armata cruciată, deși în cele din urmă a cucerit Damietta pe Nil în noiembrie 1219, a fost afectată de certuri de conducere și de lipsa de oameni, echipamente și nave potrivite geografiei locale. Ca urmare, occidentalii au fost învinși de o armată condusă de al-Kamil, sultanul Egiptului și Siriei, pe malurile Nilului în august 1221. Cruciații, forțați să o abandoneze pe Damietta, s-au întors acasă, încă o dată, cu foarte puține rezultate pentru eforturile lor. Au urmat recriminări amare, în special împotriva lui Frederic al II-lea Hohenstaufen, rege al Romanilor și al Siciliei, pentru că nu s-a prezentat la spectacol când armata sa ar fi putut înclina balanța în favoarea cruciaților. Una dintre consecințele celei de-a cincea cruciade este că decizia Occidentului de a ataca Egiptul a evidențiat vulnerabilitatea ayyubizilor în sudul Mediteranei.


Frederic al II-lea


Deși Frederic al II-lea nu a făcut nimic în cea de-a cincea cruciadă, în afară de a se remarca prin absența sa, el avea să devină una dintre marile figuri ale Evului Mediu, după cum rezumă aici istoricul T. Asbridge la figurat:


În secolul al XIII-lea, adepții săi l-au numit stupor mundi (minunea lumii), dar dușmanii săi l-au condamnat ca fiind "fiara apocalipsei". Chiar și astăzi, istoricii dezbat dacă a fost un despot tiranic sau un geniu vizionar, primul practicant al regalității renascentiste. Un personaj dolofan, chel și cu deficiențe de vedere, Frédéric nu era foarte atrăgător. Dar până în anii 1220, el era cel mai puternic conducător din lumea creștină. (563)


În timpul celei de-a șasea cruciade, Frederic încă negocia primele pietre ale lungului său drum spre măreție. Frederic nu părăsise Europa în timpul celei de-a cincea cruciade, în ciuda promisiunii sale de a face acest lucru, deoarece se afla într-o luptă pentru putere cu papalitatea pentru dreptul său de a fi încoronat împărat al Sfântului Imperiu Roman. Papa Inocențiu al III-lea și apoi succesorul său Honorius al III-lea (r. 1216-1227 d.Hr.), au fost îngrijorați de controlul lui Frederic asupra Europei Centrale și Siciliei, încercuind astfel Statele Papale din Italia. Honorius l-a presat pe Frederic să-și îndeplinească jurămintele inițiale de cruciat și să recucerească Ierusalimul pentru creștinătate; această distragere s-ar putea dovedi avantajoasă și pentru papalitate și i-ar permite să respire puțin în Italia.


Frederic a fost în cele din urmă încoronat împărat al Sfântului Imperiu Roman în 1220 și a câștigat o legătură mai personală cu Orientul Mijlociu când, în noiembrie 1225, s-a căsătorit cu Isabella a II-a, moștenitoarea tronului Regatului Ierusalimului. La urma urmei, împăratul mergea în Levant și punea stăpânire pe regatul Ierusalimului, tronul și orice altceva. După adunarea unei mari armate de cruciați, plecarea lui Frederic, planificată de mult timp pentru 15 august 1227, a fost din nou amânată, de data aceasta din cauza bolii (posibil holeră). La sfârșitul răbdării sale, noul papă Grigore al IX-lea (r. 1227-1241 d.Hr.) l-a excomunicat pe viitorul cruciat în septembrie 1227, așa cum promitea papalitatea dacă promisiunile împăratului nu erau respectate. Nu a fost un început bun pentru cruciadă. Cu toate acestea, liderii cruciadei care ajunseseră deja în Orientul Mijlociu au profitat de această întârziere pentru a-și pune oamenii la muncă și a întreprinde lucrări de construcție, refortificând puncte forte precum Jaffa, Cezareea și chiar un nou cartier general pentru cavalerii teutoni de la Montfort.


Frederic în Levant


În ciuda problemelor sale cu Biserica, Frederic al II-lea nu s-a descurajat și a ajuns în Acre, în Orientul Mijlociu, la 7 septembrie 1228, hotărât să facă ceea ce atât de mulți nobili dinaintea lui nu reușiseră să facă: să cucerească Ierusalimul. Cu siguranță a avut cei mai bine pregătiți și mai bine echipați oameni dintre toate armatele cruciate anterioare, aproape toți războinicii săi fiind profesioniști plătiți și numărând în jur de 10.000 de infanterie și poate 2.000 de cavaleri. A rămas dezavantajul excomunicării lui Frederic, care a avut consecința practică că unii dintre conducătorii ordinelor militare pioase ale Levantului, în special printre Cavalerii Templieri și Ospitalieri, au simțit că nu pot fi văzuți ca slujind un personaj din afara Bisericii. Împăratul a ocolit această problemă numind comandanți separați și (teoretic) independenți pentru acești cavaleri.


Planurile împăratului au fost, de asemenea, ușor perturbate de moartea tragică a Isabellei în timpul nașterii în mai 1228. Frederic a decis să-l conducă pe fiul său nou-născut Conrad, înlocuindu-l pe socrul său, Ioan de Brienne, care fusese regent pentru fiica sa Isabella înainte de căsătorie. John, care a condus armata celei de-a cincea cruciade eșuate, nu a fost prea fericit să fie înlăturat de la putere și a jurat răzbunare. Frederic s-a confruntat și cu alte opoziții în Regatul Ierusalimului, unde mulți nobili s-au opus oricărei schimbări în status quo-ul politic. Planurile lui Frederic de a redistribui unele pământuri ereditare și promovarea ordinului militar al Cavalerilor Teutoni au fost puncte de blocaj specifice.


Ierusalim: O pace negociată


Frederic și armata sa au mărșăluit de la Acra la Jaffa la începutul anului 1229 pentru a reprezenta amenințarea atât de mult promisă de la a cincea cruciadă. În același timp, al-Kamil s-a confruntat cu o coaliție periculoasă de rivali în cadrul dinastiei ayyubide. În ultimii doi ani, fratele sultanului, al-Mu'azzam, emirul Damascului, s-a aliat cu mercenari turci feroce, khwarezmienii, pentru a amenința teritoriul lui al-Kamil din nordul Irakului. Al-Mu'azzam a murit de dizenterie în 1227, dar amenințarea adepților săi, în special a ambițiilor lui al-Kamil în Damasc, care era acum condus de nepotul rebel al lui al-Kamil, al-Nasir Dawûd, a rămas. Ca urmare, cei doi lideri au început negocierile pentru a evita un război care ar afecta grav interesele comerciale ale ambelor părți din regiune.


Frederic a fost, fără îndoială, ajutat în eforturile sale diplomatice de cunoașterea limbii arabe și de o simpatie generală pentru cultură, împăratul având propriul său corp personal de gărzi de corp musulmane și un harem – produse ale șederii sale în Sicilia cu populația sa arabă numeroasă. Al-Kamil, pe de altă parte, a oferit deja Ierusalimul ca monedă de schimb în timpul negocierilor cu cruciații celei de-a cincea cruciade și, dacă era necesar, ar putea oricând să recucerească Ierusalimul odată ce armata cruciată s-ar fi întors în Europa. Se pare că cei doi lideri au preferat să-și protejeze propriile imperii și alte posesiuni mult mai importante decât să se certe pentru Ierusalim. În același timp, câștigurile ar putea fi maximizate și concesiile minimizate atunci când se prezintă acordul susținătorilor fiecărui lider.


La 18 februarie 1229, cei doi lideri au semnat Tratatul de la Jaffa, care a permis creștinilor să reocupe locurile sfinte din Ierusalim, cu excepția zonei Templului, care a rămas sub controlul autorităților religioase musulmane. Musulmanii rezidenți trebuiau să părăsească orașul, dar puteau vizita locurile sfinte în pelerinaj. Conform termenilor detaliati ai acordului, nu au fost permise construcții noi sau chiar adăugiri artistice în aceste locuri sfinte. Nici fortificații nu au putut fi ridicate (deși aplicarea acestei prevederi la Ierusalim a fost contestată mai târziu). Acordul a acoperit și alte locuri importante pentru creștini, cum ar fi Betleem și Nazaret. Sultanul, în schimbul acestor concesii, a obținut garanția unui armistițiu de 10 ani și promisiunea că Frederic va apăra interesele lui al-Kamil împotriva tuturor dușmanilor, chiar și a creștinilor.


Frederic a intrat apoi în triumf la Ierusalim la 17 martie 1229 și s-a încoronat într-o ceremonie improvizată în Sfântul Mormânt. Cu toate acestea, nobilii locali au fost nemulțumiți că nu au fost consultați în timpul procesului de negociere, iar oamenii de rând nu au apreciat amestecul acestui monarh străin în afacerile lor. În Acre, un grup de latini nemulțumiți a mers atât de departe încât l-a bombardat pe împărat cu carne și organe în timp ce se întorcea acasă în mai 1229. Frederic avea nevoie urgentă să se întoarcă în Italia, unde Papa Grigore al IX-lea profitase cinic de absența împăratului pentru a invada sudul Italiei, cu Sicilia ca țintă finală. Departe de a fi o simplă coincidență, conducătorul armatei papei a fost nimeni altul decât socrul lui Frederic, Ioan de Brienne.


Impact


Ierusalimul a rămas în mâinile creștinilor până în 1244, deși Acra a rămas capitala Regatului Ierusalimului. Odată cu plecarea împăratului și cu cei doi regenți pe care i-a numit nepopulari, nobilii latini au continuat, ca și înainte, rivalitatea lor dăunătoare pentru controlul statelor cruciate. Între timp, al-Kamil a fost criticat de mulți musulmani pentru acordul său de pace, chiar și de prinții ayyubidi, dar în cele din urmă a preluat controlul Damascului. Controlul musulman asupra Orientului Mijlociu a fost mult întărit atunci când o mare armată latină a fost învinsă în bătălia de la La Forbie în octombrie 1244. Aceste evenimente au dat naștere celei de-a șaptea cruciade (1248-1254) și a opta cruciadă (1270), care au continuat strategia de atacare a orașelor deținute de musulmani din Africa de Nord și Egipt. Ambele campanii au fost conduse de regele Ludovic al IX-lea (r. 1226-1270 d.Hr.), dar nu au avut succes, deși Ludovic a fost sfințit pentru eforturile sale.


Surse:


Asbridge, T. Cruciadele. Simon & Schuster Ltd, 2012.

 ALFRED WEGENER


În perioada în care geologia începea să dobândească statut de ştiinţă, una din supoziţiile ei de bază o constituia imuabilitatea tuturor continentelor Terrei. Geologii ofereau explicaţii chimice invocând existenţa unor trăsături comune, cum ar fi lanţurile de munţi sau straturile de rocă; potrivit unei teorii larg răspândite, acestea erau rezultatul contracţiei Pământului de la forma iniţială, de lavă topită.


Diverse punţi terestre, cum ar fi Beringia, explicau pe acea vreme asemănările dintre resturile fosile dintre America de Nord şi Asia. Dar la începutul secolului XX Alfred Lothar Wegener a lansat aşa-numita teorie a „derivei continentelor", sugerând că masele de uscat au fost unite într-un trecut îndepărtat.


Respinsă categoric la început, ridiculizată şi uneori descrisă ca „un basm" şi „visul unui mare poet", teoria a acumulat noi dovezi în anii '60, care i-au subliniat caracterul plauzibil. Tectonica plăcilor, succesoarea supoziţiilor lui Wegener, este astăzi principala teorie care explică geneza, structura şi dinamica continentelor Pământului.


Născut la 1 noiembrie 1880 la Berlin, Alfred Lothar Wegener a fost fiul unui pastor, Richard Wegener, şi al Annei Schwarz Wegener. A urmat cursurile Universităţii din Berlin, unde a studiat matematica şi ştiinţele naturale, fiind interesat îndeosebi de astronomie. Şi-a luat doctoratul magna cum laude în 1904, cu o disertaţie pentru care a recalculat vechile Tabele Alfonsine din astronomia ptolemeică. Cariera lui Wegener a îmbinat de la început interesul academic cu explorarea şi spiritul de aventură.


În loc să facă o carieră de astronom, a lucrat pentru Observatorul Aeronautic din Lindenberg, participând la cercetări atmosferice împreună cu fratele său, Kurt, lansând baloane şi zmeie meteorologice. Călătoria cu balonul a fraţilor Wegener din 1906, când au zburat 52 de ore fără întrerupere, s-a soldat cu doborârea vechiului record mondial.


În acelaşi an, Wegener a efectuat prima din cele patru expediţii ale sale în Groenlanda. Întors în Germania, a fost invitat la Universitatea Marburg, unde a predat meteorologia şi astronomia până în 1919. După primul război mondial, el a devenit profesor la Universitatea din Hamburg, a condus Observatorul Marin German şi a întreprins alte câteva expediţii în Groenlanda. Meteorologia a devenit obiectul principal al activităţii lui ştiinţifice, el fiind recunoscut drept o autoritate în domeniu; la vârsta de 30 de ani a mai scris un manual, Termodinamica atmosferei.


Deşi nu este pe de-a întregul clar cum a ajuns la această idee, el a plănuit să examineze ipoteza derivei continentelor încă din 1910. Wegener avea să-i scrie logodnicei sale: „Oare nu se potriveşte perfect coasta Americii de Sud cu cea a Africii de Vest, de parcă ar fi fost unite cândva? Congruenţa continentelor a fost remarcată şi de Francis Bacon încă din secolul al XVII-lea, el şi alţi oameni de ştiinţă punând sub semnul întrebării ideea de stabilitate a continentelor.


Dar pe măsură ce se dezvolta geologia, la începutul secolului al XIX-lea, ipoteza modificărilor graduale a devenit dominantă. Wegener a fost primul care a creat o ipoteză alternativă sub forma unei teorii bine închegate, susţinută de dovezi geologice.


Prezentând teoria derivei continentelor la o conferinţă desfăşurată în 1912, el a scris după aceea şi o carte: Originea continentelor şi a oceanelor, publicată prima oară în 1915. În urmă cu circa 200 de milioane de ani, afirma Wegener, Pământul avea un singur continent, sau protocontinent, pe care el l-a numit Pangeea, de la grecescul „tot pământul".


Pe parcursul ultimei ere a reptilelor, Cretacicul, acum cam 100 de milioane de ani, această masă s-a rupt, America separându-se de Eurasia şi de Africa, creând astfel Oceanul Atlantic. La rândul său, India s-a desprins de Africa şi apoi s-a ciocnit de Asia.


Deşi păreau nişte speculaţii, aceste idei se bazau pe dovezi geologice, ca şi pe fosilele descoperite. Wegener a invocat drept argumente nu numai potrivirea contururilor continentelor, ci şi similitudinile în privinţa plantelor şi animalelor fosile descoperite în America şi Africa. În timpul unor asemenea mişcări este foarte plauzibilă crearea lanţurilor muntoase, ceea ce ar putea explica de ce apar ele mai frecvent la marginile continentelor.


Depozitele de cărbune şi de alte minerale din Europa şi din America de Nord sugerează acelaşi lucru. Mai mult, Wegener a arătat că ipoteza mai veche a unei „punţi terestre" între continente nu este susţinută de dovezi. Conştient de faptul că teoria avansată de el va trebui modificată, Wegener avea să scrie: „Încă nu s-a născut un Newton pentru teoria derivei continentelor".


Deriva continentelor a devenit o teorie foarte controversată şi a fost mult discutată în anii de după primul război mondial. Dezbaterile au durat până în 1928, când la un colocviu al geologilor majoritatea s-au declarat împotriva teoriei. Acest punct de vedere a rămas cel dominant până după al doilea război mondial. În sălile de clasă, teoria era adesea ridiculizată.


Potrivit relatării Ursulei Marvin, unul din profesorii de la Harvard le spunea cu haz studenţilor că „s-au descoperit două jumătăţi de pelecipod", una în Newfoundland (Canada n.t.) şi alta în Irlanda. George Gaylord Simpson a fost unul dintre cei mai cunoscuţi şi mai vehemenţi oponenţi ai teoriei lui Wegener.

Trebuie menţionat totuşi faptul că Wegener a avut şi susţinători iluştri, printre care britanicul Arthur Holmes, o autoritate în domeniu.


Geologul sud-african Alexander du Toit credea că deriva continentelor a stârnit o opoziţie atât de înverşunată pentru că, istoric vorbind, geologia era o ştiinţă conservatoare. E de-ajuns să amintim faptul că, deşi geologul Charles Lyell l-a inspirat pe prietenul său Charles Darwin, el însuşi s-a dovedit incapabil să îmbrăţişeze teoria asupra originii omului, şi de aceea afirmaţia lui du Toit pare plauzibilă.


În plus, lansarea unei asemenea teorii, potrivit căreia toate continentele sunt fragmente rupte dintr-un întreg iniţial, în preajma primului război mondial sugera mai mult decât o simplă ironie; după toate probabilităţile, climatul istoric a determinat despărţirea definitivă a continentelor.


Teoria derivei continentelor avea să fie reconsiderată după al doilea război mondial. Explorarea fundurilor oceanice cu ajutorul sonarului a permis descoperirea lanţurilor muntoase din mijlocul oceanelor. Devenea tot mai clar că uriaşe porţiuni ale crustei terestre se pot mişca unitar. Cam în acelaşi timp s-a dezvoltat şi domeniul paleomagnetismului - studiul magnetismului rocilor, care pot fi datate în funcţie de momentul răcirii din starea de topire -, iar aici dovezile sugerează că într-adevăr continentele au fost unite cândva.


Bazându-se pe noi explorări, teoria modernă a „fundului mării în mişcare", ca şi descoperirea „zonelor de subducţie" au condus la ideea potrivit căreia plăcile crustei şi mantalei se mişcă interdependent pe suprafaţa Pământului. În prezent, tectonica plăcilor admite existenţa a şase plăci importante, pe lângă altele mai mici. Teoria stabilităţii a fost de mult abandonată.


Wegener, descris de unii ca un Copernicus mai mic, se bucură de un binemeritat prestigiu pentru faptul că a recunoscut complexitatea problemei şi pentru „viziunea lui globală". Mott T. Greene scria: „Deopotrivă astronom, geolog, paleontolog, meteorolog, oceanograf şi geofizician, Wegener a fost unul dintre primii oameni de ştiinţă care au abordat global ştiinţele Pământului; el a întrevăzut nu numai problema fundamentală care trebuie rezolvată, ci şi cantitatea de informaţii necesar a fi acumulate pentru a o soluţiona".


Wegener nu a mai trăit să-şi vadă confirmată teoria. În 1930, el a efectuat o a treia expediţie în Groenlanda pentru a culege informaţii geofizice şi climatologice. Wegener a înţeles încă din luna mai că misiunea lui nu poate fi îndeplinită, iar în septembrie a făcut o foarte periculoasă călătorie de la Staţiunea de Vest ca să aducă provizii la avanpostul de pe „Gheţarul Central".


Pe 1 noiembrie, de ziua lui de naştere, Wegener a început călătoria de întoarcere cu sania trasă de câini, dar nici el şi nici tovarăşul lui n-au mai ajuns la destinaţie. Cadavrul lui a fost găsit abia în luna mai a anului următor, în sacul lui de dormit, cu chipul perfect senin. Wegener nu a murit de frig, ci, după toate probabilităţile, de un atac de cord ca urmare a epuizării. A fost îngropat în locul unde şi-a găsit sfârşitul, mormântul lui fiind marcat de o cruce înaltă de 5,5 metri. A fost de mult acoperită de gheaţă şi zăpadă...

$$$

 ANGKOR


Angkor Wat este un complex de temple din provincia Siem Reap, Cambodgia, dedicat inițial zeului hindus Vishnu în secolul al XII-lea d.Hr. Este una dintre cele mai mari clădiri religioase create vreodată, a doua după Templul Karnak din Teba, Egipt, și, potrivit unora, chiar mai mare.


Numele său înseamnă "Orașul Templului" și a fost creat ca o manifestare fizică a interacțiunii umane cu tărâmul zeilor. Turlele reprezintă munții eternității și șanțul, apele eterne. A fost construit cu 1,5 metri cubi de nisip și nămol în secolul al XII-lea sub domnia împăratului khmer Suryavarman al II-lea (1113-1150 d.Hr.) ca un mare templu hindus care exprimă dedicarea monarhului față de Vishnu.


Templul ocupă 162,6 hectare și are un turn central înalt de 65 de metri. Șanțul care îl înconjoară are o lățime de 200 m și are un perimetru de peste 5 km cu o adâncime de 4 m. Funcția sa de templu hindus a încetat să mai fie folosită la sfârșitul secolului al XIII-lea d.Hr. A trecut în mâinile călugărilor budiști.


La un moment dat a fost cel mai mare complex din regiune, centrul Imperiului Khmer, dar a fost în mare parte abandonat în secolul al XVI-lea și a fost preluat de jungla din jur. Exploratorii occidentali au descoperit situl în secolul al XIX-lea, au curățat tufișurile și au început să-l restaureze. Astăzi este un sit al Patrimoniului Mondial UNESCO și una dintre cele mai populare atracții turistice din lume.


Suryavarman II și construcția

Suryavarman al II-lea este considerat unul dintre cei mai mari monarhi ai Imperiului Khmer (802-1431 d.Hr.) pentru crearea unui guvern central puternic care a unit țara. Suryavarman al II-lea a trimis, de asemenea, numeroase expediții militare împotriva regatului Dai Viet, în Vietnamul de astăzi, și a regatelor vecine Champa, dar nu au avut succes. Cele mai mari succese ale sale au fost în diplomație, nu în război, deoarece a deschis cu succes relații cu China, ceea ce a crescut comerțul și a stimulat economia.


Deși este amintit ca un mare conducător, Suryavarman al II-lea a fost un uzurpator care l-a ucis pe unchiul său Dharanindravarman I (a domnit între 1107 și 1113 d.Hr.) pentru a prelua tronul. Se spune că a comparat lovitura cu distrugerea unui șarpe, dar nu este clar la ce face aluzie sau care a fost motivația sa. Apoi și-a legitimat domnia prin realizările sale personale și a imortalizat-o prin construirea marelui complex Angkor Wat, dedicat zeului său protector personal Vishnu, cel mai probabil în semn de recunoștință pentru victoria sa. El a acumulat o avere considerabilă prin comerț și impozite și nu a precupețit cheltuieli pentru crearea templului său. Savantul Christopher Scarre notează:


Forma unică de regalitate a khmerilor a produs, în loc de o civilizație austeră precum cea a Indusului, o societate care a dus cultul bogăției, luxului și monarhiei divine la extreme uimitoare. Acest cult și-a atins apogeul în timpul domniei lui Suryavarman al II-lea, care a construit templul lui Angkor Wat. (366)


Clădirea a fost amplasată intenționat și au fost create poteci în junglă, astfel încât vizitatorii să poată intra doar dinspre vest, o direcție asociată în mod tradițional cu țara morților, dar și cu Vishnu, pentru a experimenta reînnoirea spirituală prin apropierea energiilor divine ale templului. Designul și înălțimea impunătoare au fost menite să atragă privirea în sus pentru a citi marile povești ale zeilor, eroilor și strămoșilor sculptate în piatră prin pereții și coloanele marelui templu. În jurul complexului s-au construit case și ateliere, s-au deschis piețe și alte afaceri și s-a creat o rețea de drumuri.


O substanță cunoscută sub numele de laterită s-a format pentru a susține templul emergent, care a fost apoi acoperit cu gresie. Blocurile de gresie folosite în construcție au fost extrase dintr-un loc cunoscut sub numele de Kulen Hills, la 18 mile spre nord, și aduse la fața locului printr-o serie de canale. Timpul necesar pentru a construi este necunoscut și, conform unor interpretări, nu a fost niciodată complet terminat.


Context religios


Angkor Wat poate fi interpretat în multe moduri diferite, dar Suryavarman II a vrut să se asigure că, oricum ar arăta piesa, el face parte din ea. Suryavarman al II-lea este înfățișat în statui ca Vishnu, în uniune cu zeul și îndeplinindu-și responsabilitățile ca conducător, cum ar fi revizuirea trupelor sale și ținerea curții. Apariția imaginii monarhului în atât de multe scene diferite, de fapt, i-a determinat pe primii săpături să concluzioneze că situl era un templu mortuar.


Există motive convingătoare pentru a ajunge la această concluzie: spre deosebire de celelalte temple din zonă, care sunt orientate spre est, Angkor Wat este orientat spre vest, spre țara morților. În plus, basoreliefurile care împodobesc templul sunt în mod clar destinate a fi citite în sens invers acelor de ceasornic și, în serviciile funerare, ritualurile religioase tradiționale sunt efectuate în sens invers. Dacă s-ar fi găsit vreo dovadă că Suryavarman al II-lea a fost îngropat în această locație, nu se poate nega că este un templu mortuar, dar nu există nicio dovadă în acest sens.


Este posibil să fi fost început ca un templu mortuar, dar să fi fost lăsat neterminat la moartea lui Suryavarman al II-lea și să fi fost incinerat și îngropat în altă parte. Cu toate acestea, este mai probabil ca Suryavarman al II-lea să fi construit-o intenționat pentru a-și onora zeul, iar această afirmație are mai multă greutate atunci când se iau în considerare credințele religioase ale regelui.


Suryavarman al II-lea a practicat o formă de hinduism cunoscută sub numele de Vaishnavism, care constă în devotamentul față de zeul Vishnu mai presus de toți ceilalți. Deși occidentalii consideră adesea hinduismul ca fiind o religie politeistă, este de fapt henoteistă, ceea ce înseamnă că există un singur zeu cu multe aspecte diferite. Într-un sistem de credință henoteist, un singur zeu este considerat a fi prea imens pentru a fi înțeles de mintea umană, așa că el apare într-o multitudine de personalități, toate centrate pe un singur aspect diferit al vieții umane.


În hinduism, Brahma este zeitatea supremă care creează lumea, în timp ce în forma sa de Vishnu păstrează viața și, ca și Shiva, ia viața și răsplătește oamenii pentru efortul lor cu moartea, care apoi continuă ciclul de renaștere sau duce la unirea cu sufletul superior. Angkor Wat reflectă cursul vieții, morții și eternității conform Vaishnavismului, îl elimină pe Brahma ca zeu suprem și îl înlocuiește cu Vishnu.


De-a lungul secolelor, Vishnu apare oamenilor în multe forme, ca avatare (cum ar fi popularul zeu hindus Krishna) pentru a ghida și instrui oamenii. Cel mai faimos exemplu este cel al textului religios Bhagavad-Gita ("Cântecul lui Dumnezeu"), când Krishna îl vizitează pe prințul Arjuna pe câmpul de luptă de la Kurukshetra pentru a-i explica natura existenței și scopul ei în viață. Templul din Angkor Wat este conceput pentru a servi tocmai acestui scop prin ornamentația sa, care spune povestea condiției umane, imanența zeilor și cel mai bun mod de a trăi viața.


Ascensiunea vaishnavismului în Cambodgia a fost un rezultat direct al conflictelor dintre khmeri și șamanii vecini. Suryavarman I (a domnit între 1006 și 1050 d.Hr.) și-a extins granițele regatului în Thailanda în timpul domniei sale și a intrat în conflict cu orașele Champa. Religia Champa era budismul (care era și credința elitei khmerilor), care era privit cu ostilitate de majoritatea khmerilor, care îl vedeau ca pe o amenințare la adresa credinței lor. Vishnu, ca zeu protector, a crescut în popularitate datorită acestor conflicte și reacției împotriva budismului.


Până în timpul domniei lui Suryavarman al II-lea, forma de hinduism cunoscută sub numele de brahmanism, care favoriza elita, devenea din ce în ce mai populară în regiune, iar budismul câștigase și mai mulți adepți. Suryavarman al II-lea a ridicat poziția oamenilor obișnuiți, folosind religia, decretând cultul lui Vishnu, o zeitate protectoare a tuturor, nu creatorul suprem sau aspectul distructiv, ci mediatorul dintre ființele umane și divin, care s-a dovedit a fi și un păzitor binevoitor.


Una dintre cele mai populare povești despre bunătatea și viclenia lui Vishnu în beneficiul ființelor umane este Agitarea oceanului (cunoscută și sub numele de Agitarea oceanului de lapte), în care păcălește demonii să-i dea Amrita (ambrozia) care îi va face pe zei nemuritori și va păstra ordinea eternă. Această poveste este printre cele mai faimoase basoreliefuri găsite la Angkor Wat și susține afirmația că clădirea a fost concepută inițial ca un templu de cult și nu ca un loc de înmormântare.


Povești în piatră


Angkor Wat este conceput pentru a reprezenta Muntele Meru, legătura spirituală și fizică în hinduism, care este centrul întregii realități. Cele cinci vârfuri ale Muntelui Meru sunt reprezentate de cele cinci turle ale templului. Se credea că Brahma și Devas (semizeii) trăiesc pe Muntele Meru și se face referire în Mahabharata când Yudhishthira și frații săi călătoresc la porțile raiului. Frații mor unul câte unul până când rămân doar Yudhishthira și câinele ei credincios. Când ajung la granița cerului, lui Yudhishthira i se spune de către portar că poate intra pentru viața demnă pe care a trăit-o, dar că nu au voie câini în rai. Yudhishthira respinge orice paradis care nu include câini și pleacă, dar gardianul îl oprește și se dezvăluie a fi Vishnu, care l-a testat doar o ultimă dată înainte de a-i permite intrarea.


Povești ca aceasta sunt spuse în tot templul, unde se găsesc scene din operele clasice ale literaturii religioase hinduse, cum ar fi Ramayana și Bhagavad-Gita. Marea bătălie de la Kurukshetra din Gita este clar descrisă, la fel ca și bătălia de la Lanka din Ramayana. Deoarece majoritatea oamenilor nu puteau citi în secolul al XII-lea d.Hr., Angkor Wat a servit ca o carte gigantică în care relatările religioase și culturale importante puteau fi povestite vizual.


Templul se ridică în sus printr-o serie de galerii, oferind un spațiu amplu designerilor pentru a explora istoria culturală, religioasă și temporală a satului. Galeria exterioară a templului se întinde pe mai mult de 600 m acoperiți de aceste reliefuri. Angkor Wat a fost conceput pentru a reprezenta lumea, cu cele patru colțuri ale peretelui exterior ancorate la cele patru colțuri ale pământului și șanțul reprezentând oceanele înconjurătoare. Scene din viața de zi cu zi, povești mitologice, iconografie religioasă și procesiuni regale sunt înfășurate în jurul fațadei.


La intrarea vestică, o statuie mare a lui Vishnu cu opt brațe a fost acum plasată pentru a primi vizitatorii care depun ofrande la picioarele sale în semn de implorare sau în semn de recunoștință pentru rugăciunile la care s-a răspuns. Sanctuarul central al templului este aliniat de la nord la sud cu axa pământului, iar statuia lui Vishnu stătea în centru, arătând clar că Vishnu se afla în centrul tuturor evenimentelor pământești și divine. Galeriile au fost folosite pentru observații astronomice și au fost construite special în acest scop, astfel încât astronomii să poată vedea clar rotația cerului pe cerul nopții. Nu există nicio îndoială că locul a fost legat de observațiile astronomice, deoarece este plasat tocmai pentru a reflecta constelația Draco, dragonul, care reprezintă eternitatea pentru că nu apune niciodată.


Transformare și declin


Angkor Wat a fost reconsacrat ca templu budist în secolul al XIV-lea d.Hr. Statuile lui Buddha și poveștile legate de el au fost adăugate la iconografia deja impresionantă. Deoarece budiștii respectau credințele hindușilor care încă se închinau acolo, toate statuile și operele de artă originale au fost lăsate la locul lor. Meșteșugarii budiști au adăugat ceva la istoria complicată a templului fără a lua nimic.


Până la începutul secolului al XVI-lea, utilizarea templului a scăzut, deși era încă ocupat de călugări budiști și a devenit subiect de povești și legende. Se spune că a fost construit de zei în trecutul îndepărtat și a apărut o poveste populară că zeul Indra l-a construit ca palat pentru fiul său și că s-a ridicat din nimic în cursul unei singure nopți. Templul a fost protejat de jungla din jur de șanțul imens, așa că, spre deosebire de alte temple și orașe antice (cum ar fi cele ale mayașilor din Mesoamerica), nu a fost niciodată complet pierdut.


Deși populația locală a continuat să viziteze locul, acesta a fost din ce în ce mai asociat cu bântuiri și spirite întunecate. S-a spus că marele entuziasm al devotaților care obișnuiau să viziteze templul ar trebui să continue să infuzeze energie pozitivă în zonă. Odată ce cultul din loc a scăzut, spiritele întunecate, atrase de strălucirea energiei înalte, s-au mutat și au făcut din loc casa lor. Se crede acum că energia întunecată emană din galerii, porticuri și intrări goale și din ce în ce mai puțini oameni vin în vizită. Cu doar câțiva călugări care să aibă grijă de ea, clădirile au început să se deterioreze și, deși nu a fost niciodată complet preluată de junglă, creșterea naturală a avansat prin pereți și prin crăpăturile dintre pietre.


Descoperirea și restaurarea occidentală


Cu toate acestea, templul nu a rămas tăcut mult timp. Potrivit documentelor occidentale, Angkor Wat a fost vizitat pentru prima dată de călugărul portughez Antonio da Madalena în 1586. Nu a făcut niciun efort pentru a restaura situl, nici măcar nu a sugerat-o, dar i-a înregistrat locația. Următorul occidental care a vizitat-o a fost arheologul francez Henri Mouhot în jurul anului 1860. Mouhot este întotdeauna citat ca omul care l-a "descoperit" pe Angkor Wat, dar, în realitate, nu s-a pierdut niciodată. Oricine locuia în zonă cunoștea locul și era cunoscut în legendă de oameni de departe.


Cu toate acestea, Mouhot a fost primul occidental care s-a interesat activ de Angkor Wat și i-a făcut cunoscută existența. A fost atât de impresionat de templu încât s-a dedicat renovării și restaurării lui. Mouhot credea că templul a fost construit de o civilizație antică acum pierdută și a considerat poveștile despre cum Indra a ridicat structura într-o singură noapte ca fiind dovada tehnologiei pierdute a unei culturi antice. El a refuzat să accepte că ar fi putut fi construit de strămoșii cambodgienilor cu care interacționa zilnic, la fel cum occidentalii, până în 1850, au respins ideea că marile orașe și temple din Mexic și America Centrală ar fi putut fi construite de mayași.


De pe vremea lui Mouhot, Angkor Wat a devenit faimos în întreaga lume. Milioane de oameni vizitează situl în fiecare an, iar proiectele de restaurare sunt în curs de desfășurare. În 1992, UNESCO l-a declarat sit al Patrimoniului Mondial și, deși nu a fost ales ca una dintre noile șapte minuni ale lumii, a fost finalist în 2007, atrăgând și mai multă atenție asupra sitului.


În 2016, un articol din New York Times a raportat despre eforturile arheologilor, care continuă să facă descoperiri în jungla din jur și au localizat locurile muncitorilor care au construit templul și ale altora care au trăit în vecinătatea complexului. Templul în sine a suferit o restaurare majoră și este unul dintre cele mai populare parcuri arheologice din lume. Vizitatorii Angkor Wat de astăzi calcă pe urmele a milioane de oameni din trecut care au părăsit jungla din jur pentru a găsi locul pe care Suryavarman II l-a creat ca o legătură între pământ și cer.


Sursa:


Angkor Wat UNESCO World Description of Site,

$$$

 BOB MARLEY


„Începuturile sunt de obicei înspăimântătoare, iar finalurile sunt de obicei triste. Dar pentru tot ceea ce se află între acestea două, merită să trăieşti”.


Bob Marley a fost vocea unei generații. Abilitatea sa de a-și îmbina emoțiile prin muzică, dorința de a vorbi împotriva injustițiilor sociale la care nimeni altcineva nu îndrăznea măcar să se gândească l-au făcut să fie îndrăgit în toată lumea.


Bob Marley poate fi considerat personificarea rebeliunii întregului popor jamaican – fără să exagerăm. Muzicianul a fost un erou în cel mai clasic sens al cuvântului. Pornind de la începuturile sale umbrite de nenumăratele umilințe, cu talentul și crezurile sale care erau singurele arme, Marley a luptat cu o nestăpânită perseverență pentru a-și face cunoscut, prin muzica sa, mesajul profetic; a părăsit această lume când a simțit că viziunea sa despre „One World, One Love”, inspirată din Rastafarianism, a început să înmugurească în gândirea colectivă.


Dacă ar fi trăit mai mult, ar fi schimbat probabil, în mai bine, percepțiile oamenilor asupra politicilor statale, rasismului, iubirii și unității. Din păcate, celebrul cântăreț și scriitor de muzică a murit la doar 36 de ani, din cauza unei boli cumplite.


Pasionat de mic de muzica reggae


Robert „Bob” Nesta Marley s-a născut la 6 februarie 1945, în Nine Mile, districtul Saint Ann, situat în nordul insulei Jamaica, din Marea Caraibe.


Era fiul Cedellei Booker, o jamaicană de 18 ani şi a lui Norval Marley, un căpitan britanic de 50 de ani. Norval, care era alb, nu l-a recunoscut oficial pe Bob, deşi a sprijinit financiar familia, iar copilul a crescut doar alături de mamă. Ulterior s-a mutat alături de mama sa la Kingston, capitala ţării, în speranţa deschiderii unor perspective mai bune pentru existenţa lor.


Deşi micul Marley a crescut în ambianţa unei perifierii sărace, a devenit pasionat de mic de muzica reggae. Împreună cu prietenul său Neville O’Riley Livingston – Bunny – a început să compună şi să interpreteze această muzică, ei fiind influentaţi de Ray Charles, Curtis Mayfield sau Fats Domino, şi a grupului foarte popular în insulă, The Drifters.„


În anul 1962 Bob Marley a participat la o audiţie pentru producătorul muzical Leslie Kong, care, impresionat de calităţile sale, l-a invitat în studio să înregistreze câteva piese. Astfel, apar primele două single-uri, „Judge Not” și „One Cup of Coffee”, lansate de casa de discuri Beverley’s sub pseudonimul Bobby Martell, care au atras puțină atenție din partea publicului.


Marley a debutat cu pseudonimul Bobby Martell


În anul 1963 Bob se hotărăşte să-şi întemeieze o formaţie, alături de Bunny şi Winston Hubert McIntosh (Peter Tosh), un tânăr muzician pe care l-a cunoscut în perioada în care lua lecţii muzicale. Aşa a apărut Wailing Wailers, o formaţie care a câştigat admiraţia percuţionistului Alvin Patterson care i-a recomandat producătorului Clement Dodd.


Mișcarea Rastafari și grupul The Wailers


Pe 10 februarie 1966, pe când avea 21 de ani, Bob Marley se căsătoreşte cu Alpharita „Rita” Anderson, o artistă cu o carieră muzicală în devenire, apoi pleacă pentru câteva luni la mama sa, recăsătorită în Delaware, Statele Unite. Împreună cu Rita, Bob va întemeia o familie numeroasă, ajungând să crească unsprezece fii și fiice.


În octombrie acelaşi an, Bob revine la Kingston, la şase luni dupa vizita Majestăţii sale Imperiale Haile Selassie, din Etiopia, care a impulsionat şi a reînnoit mişcarea rastafari din insulă. Silul și cultura rastafarienilor se bazează pe simplitate și cultul iubirii, muncă, sănătate mentală și fizică, politică a libertății, spiritualitate și relaxare activă. De altfel această ideologie începe să se reflecte şi în muzica lui Marley, mai ales după formarea unui nou grup, alături de Peter şi Bunny – celebrul The Wailers.


Este perioada în care ritmurile frenetice jamaicane sunt înlocuite de tempo-uri mai moderate, de o muzică lentă şi senzuală, în stilul numit rock-steady. Între timp Rita debutează în cariera muzicală cu succesul „Pied Piper”, o adaptare după o veche melodie britanică pop.


În anul 1970, Aston „Family Man” Barrett – la bas – şi fratele său, Carlton – la baterie, doi dintre cei mai mari muzicieni jamaicani, se alătură grupului, iar un an mai târziu Bob Marley semnează un contract în Suedia cu CBS, casa de discuri a lui Johnny Nash. În 1973 apare albumul „Burnin’”, ce includea noi versiuni ale unor melodii ca „Put It On”, „Get Up, Stand Up” şi „I Shot The Sheriff” – piesă care l-a consacrat definitiv, ajungând pe primul loc în topul celor mai bine vândute single-uri din S.U.A.


Anul următor, Bob Marley a petrecut majoritatea timpului în studio, rezultatul fiind melodii ca „Talkin’ Blues”, „No Woman No Cry” sau „Rebel Music (3 o’clock Roadblock)”.


La 5 decembrie 1976, Bob Marley, pe atunci un activist non-politic, a hotărât să participe la un concert gratuit în Kingston, cu intenţia de a promova pacea. După anunţul concertului, guvernul convoca alegeri pentru 15 decembrie, spre nemulțumirea susținătorilor ambelor tabere politice. Deși se declarase o persoană apolitică, Marley își manifestase o oarecare simpatie față de candidatul stângii, Michael Manley, care avea să câștige alegerile cu partidul său, People’s National Party.


Cineva îi dorește moartea


Până în ziua concertului, muzicienii din The Wailers erau cazați în somptuasa vilă a lui Marley din Kingston, aflată la nr. 56, pe strada „Speranței” (Hope Road). Din cauza tensiunilor crescânde provocate de disputele electorale, la porțile reședinței fuseseră plasate, pentru siguranță, două gărzi.


În seara zilei de 3 decembrie, în jurul orelor 20:30, când Rita Marley a vrut să plece în oraș, a observat că paznicii de la intrare lipseau. În secundele următoare pe poartă a pătruns o mașină, portiera s-a deschis și un bărbat a deschis focul. Șapte intruși înarmați cu pistoale semi-automate au năvălit în clădire trâgând în toate direcțiile. Bob Marley a fost nimerit în piept și brațe, iar managerul trupei, Don Taylor, a fost împușcat în picioare. Un alt angajat al formației, Louis Griffiths, a fost doborât de o rafală. Toți membrii trupei erau pe veranda casei, într-o pauză de la repetițiile pentru concertul programat peste două zile. Atacul a fost brusc și neaștepat, agresorii părăsind clădirea la fel de repede cum au venit.


Marley a fost împușcat de două ori


Ca prin minune, niciunul dintre cei loviți de gloanțe nu a fost ucis. Transportați de urgență la spital, doctorii i-au pus rapid pe picioare, astfel că pe 5 decembrie 1976, aproape 100.000 de oameni erau prezenți în Parcul Eroilor Națiunii să îl vadă pe idolul insulei, Bob Marley, care numai ce trecuse pe lângă moarte. Știau că le va cânta doar o melodie, muzicianul fiind slăbit după ce fusese rănit.


Concertul a început, dar, după o singură piesă, Marley și compania nu a mai părăsit scena pentru o oră și jumătate. În acele 90 de minute au făcut istorie, punând ritmurile locale reggae în topul stilurilor muzicale care pot schimba situația socio-politică.


Când a fost întrebat pentru ce și-a riscat în acea seară sănătatea, Marley a răspuns în stilu-i caracteristic: “Oamenii care fac această lume mai rea nu-și permit nici o zi liberă, cum aș putea eu să-mi iau una, când încerc să aduc puțină lumină în obscuritate?“ A fost ultima reprezentație a lui Bob Marley în Jamaica pentru următoarele 18 luni. Temându-se de un alt atentat, a părăsit insula și a plecat să trăiască în Londra. Acolo a înregistrat următorul album, „Exodus„, unul din cele mai importante din cariera sa, cuprinzând hiturile “Turn Your Lights Down Low”, „Three Little Birds” și „One Love / People Get Ready”.


În aprilie 1978 Marley se întoarce în Jamaica pentru „One Love Peace Concert„. Tot atunci a fost invitat la sediul ONU din New York pentru a primi Medalia Păcii, iar la sfârșitul anului muzicianul a plecat într-o călătorie în Africa pentru prima dată, unde a vizitat Kenya și Etiopía, locul spiritual al mișcării rastafari de care se simțea atras.


Urmatorul disc al grupului, „Uprising„, a fost lansat în mai 1980 și a avut un succes imediat cu „Could You Be Loved?„. Albumul mai conținea și hit-urile „Coming In From The Cold„, „Work” și faimosul „Redemption Song„. Aflat în culmea gloriei, The Wailers pornesc în cel mai mare turneu mondial sfidând orice record de asistență, dar și starea de sănătate a liderului său.


Bolnav de cancer și ultimul concert


Cu trei ani în urmă, în 1977, după un meci de fotbal undeva pe un teren în Londra, Bob Marley a resimițit o durere puternică la un deget de la picior. Având o agendă foarte încărcată, Marley a ignorat rana care nu arăta deloc bine, refuzând să o trateze. Mai târziu avea să afle o veste cruntă: avea o formă de cancer la piele. Doctorii au făcut o biopsie la deget și au descoperit că un strat canceros îi crescuse dedesubtul unghiei. Cu toate acestea, Bob Marley și-a continuat activitatea muzicală alternând perioadele de înregistrări și concerte cu ședințele de chimioterapie, procedura standard impusă în astfel de situații.


În septembrie 1980, The Waillers erau în plin turneu în Statele Unite, cu Uprising Tour, însă vocea și liderul trupei nu era deloc în cea mai strălucită condiție. Fiindu-i mereu alături, soția sa Rita l-a implorat să ia lucrurile mai ușor, însă Marley nu a fost niciodată un om ușor de convins. După două spectacole susținute la Madison Square Garden din New York City, pe 23 septembrie 1980, Marley concerta la Stanley Theater din Pittsburgh, Pennsylvania. Nu știa că avea să fie ultima sa apariție în fața fanilor. Chiar în timp ce se afla pe scenă, lui Bob i s-a făcut rău și a fost nevoit să își scurteze spectacolul.


La insistențele asociaților săi, Marley a luat o pauză încercând să se refacă. Dar pe 8 octombrie, artistul a recidivat și s-a prăbușit în timp ce făcea jogging în Central Park. E nevoit astfel să se interneze pentru o perioadă mai lungă la Sloan-Kettering Cancer Center din Manhattan. Aici speranțele de însănătoșire sunt din ce în ce mai mici. Rezultatul analizelor au indicat o tumoră la creier, ca urmare a cancerului de piele. Medicii au considerat că muzicianul nu mai avea de trăit mai mult de o lună.


Sloan-Kettering Cancer Center a fost și încă este unul dintre cele mai bune centre pentru cancer din lume, dar nu și pe placul lui Bob Marley. Jamaicanul nu a fost impresionat de celebritatea medicinii din New York, astfel că, după o sesiune scurtă de terapie cu radiații, a părăsit spitalul și s-a întors în Jamaica, unde a continuat tratamentul, sub îngrijirea doctorului Carl Fraser. Toate diagnosticele de până acum duceau la faza terminală a cancerului, în special pentru că slăbise prea mult și pierduse mult păr (avea doar în jur de 37 de kg). Totuși s-au luat în considerare câteva tratamente alternative cum ar fi terapia cu sâmburi de caise încercată de Steve McQueen sau o călătorie spirituală în Etiopia.


În cele din urmă, doctorul Fraser și-a trimis pacientul la Josef Issels, un medic german a cărui specializare era imunoterapia intensivă pentru cancer. Marley s-a lăsat pe mâinile doctorului Issels călătorind în Bavaria și internându-se la Clinica Ringberg din Rottach-Egern, deși tratamentul lui Issels stârnea multe polemici pentru că folosea multe remedii naturale.


Inevitabilul sfârșit


Bob Marley s-a tratat în Bavaria pentru opt luni, celebrandu-și chiar și ziua de naștere de 36 de ani acolo, pe patul de spital. La începutul lunii mai, asociații lui Bob Marley au decis să îl relocheze acasă, în Jamaica, gândindu-se ca artistul să își petreacă ultimele zile alături de cei dragi. A fost, din păcate, imposibil. În timpul zborului starea bolnavului s-a deteriorat, astfel că, după ce avionul a aterizat în Miami, Florida, Marley a fost transportat de urgență la Cedars of Lebanon Hospital (azi Jackson Memorial Hospital) din localitate. Aici medicii au constatat că melanomul se extinsese în tot corpul afectând creierul, plămânii şi stomacul. Nu mai era nimic de făcut.


Bob Marley a murit pe patul spitalului Cedars of Lebanon din Miami, Florida, pe data de 11 mai 1981, la ora 11:35. Alături i-au fost mama sa, Cedella, soția, Rita, apropiați și o parte din copii. Ultimele cuvinte i-au fost adresate fiului său, Ziggy: „Banii nu pot cumpăra viața.”


Dosarele medicale ale morții lui Bob Marley susțin o tumoare malignă la creier, care s-a dezvoltat din cauza bătăliei lui cu cancerul de piele. Cancerul s-a agravat, ajungându-i la plămâni, creier și alte organe vitale, lucru care le-a făcut medicilor și tehnologiei slujba aproape imposibilă în salvarea vieții acestuia. Un reportaj recent al Academiei Americane de Dermatologie a confirmat faptul că nu a existat nicio terapie demonstrată pentru a-l trata pe Marley în anii ’70 și, din păcate, nici în ziua de azi nu s-a dezvoltat una eficientă.


Conspirații pe marginea morții lui Bob Marley


Nu toată lumea a fost convinsă de fișele medicale sau de presupusa lovitură la fotbal care i-a adus sfârșitul celui mai mare muzician reggae din lume. Pe când toți conspiraționiștii erau de acord că viața lui Marley nu putea fi salvată, existau totuși unii care credeau că muzicianul nu a murit din cauze naturale. Zvonurile despre cancer spuneau că a fost indus artificial în degetul mare de la piciorul drept de către oameni care erau amenințați de către existența lui Bob Marley.


În una dintre conspirații, managerul lui Bob, Chris Blackwell ar fi complotat cu soția legendei, Rita Marley, cu scopul de a scăpa de el pentru a pune mâna pe toată averea. Această avere fiind estimată, în perioada morții lui, la mai mult de treizeci de milioane de dolari. De atunci, această cifră a crescut de zece ori. Totuși, cei apropiați lui Bob, mai exact prietenii lui din trupa Wailers, au negat mereu această teorie. Argumentul lor era că Rita îl implora mereu pe Bob să ia o pauză de la muzică și să se concentreze pe tratamentul și recuperarea sa.


Într-o altă teorie, s-a crezut că Bob Marley a fost asasinat de către serviciile americane, CIA. Influența lui asupra oamenilor de culoare din toată lumea era foarte mare, lucru care a făcut agenția să se simtă puțin inconfortabil. El era „periculos de influent”, după cum spune teoria. Acești conspiraționiști și-au susținut argumentul pe 3 decembrie 1976, spunând că Bob Marley a fost atacat, pe când era acasă în Kingston, Jamaica. Bob a scăpat cu mici zgârâieturi la o mână și picior, dar Rita Marley și câțiva alți oameni au fost grav răniți. Argumentul este că atacatorii au fost angajați de către CIA si cand au eșuat misiunea, agenția a încercat o abordare mai „liniștită” de asasinare: cancerul indus artificial.


A doua teorie a supraviețuit de-a lungul timpului. Un fost operator CIA, Bill Oxley, e crezut că a recunoscut că a făcut parte din scenariul „asasinării’’ cântărețului acum câțiva ani. Pe patul lui de moarte, Bill se pare că a dat vina pe Carl Colby, fiul lui William Colby – un fost director al CIA- pentru moartea lui Bob. El a făcut aluzie la faptul că un pantof a fost trimis de către Carl , ca un „cadou’’ pentru Bob, în timpul turneului său la Paris, artistul neștiind însă că pantoful avea un cablu de cupru contaminat cu o substanță carcinogenă. Când Bob a purtat pantoful, firul i-a înțepat degetul mare și a introdus celulele canceroase în corp.


Înmormântarea lui Marley – un amestec de bâlci, rugăciuni și spectacol


Cu doar o lună înaintea morții sale, Bob Marley a fost decorat cu Ordinul de Merit al Jamaicăi, a treia mare onoare a națiunii, ca semn de recunoastere a inestimabilei sale contribuții aduse culturii țării sale. Pe 21 mai 1981, onorabilului Robert Nesta Marley i se organizau funeralii oficiale din partea poporului jamaican.


Locul de veci a fost ales chiar în localitatea sa natală, Nine Mile, în nordul insulei. În ziua înmormântării sicriul greu din bronz a fost dus către cel mai înalt deal al zonei și depus într-un mausoleu vopsit în culorile roșu, verde și auriu. Alături de trupul neînsuflețit au fost așezate pentru totdeauna chitara sa roșie Gibson Les Paul, o biblie deschisă la Psalmul 23 și o tulpină de ganja.


Funeraliile au început într-un cadru restrâns la Biserica Ortodoxă Etiopiană „Sfânta Treime” din Maxfield Avenue, fiind prezidate de eminența sa arhiepiscopul Abuna Yesehaq, cel care l-a botezat în creștinism pe Marley în noiembrie 1980. În noua credință, Bob și-a ales numele „Berhane Selassie” – „Lumina Sfintei Treimi”.


După scurta ceremonie la care a participat familia și prietenii apropiați, sicriul a fost depus la National Arena din Kingston unde în jur de 100.000 de persoane au venit pentru a-i oferi muzicianului un ultim omagiu. În interiorul arenei, dar și pe stradă, în difuzoare au răzunat melodiile cu care artistul a câștigat inima întreagii planete. Vânzătorii ambulanți și-au ocupat pozițiile încă de la primele ore ale dimineții oferind celor care au venit la înmormântare postere, insigne, tricouri, băuturi și ganja.


Sicriul, care trona pe estacada plasată în centrul scenei era acoperit cu două steaguri, cel al Jamaicăi și al Etiopiei. Camerele de fotografiat erau îndreptate în permanență către tribuna rezervată familiei în centrul căreia stătea mama lui Bob, Cedella Booker, însoțită de văduva artistului, Rita și o parte din numeroșii săi copii. La tribuna oficială putea fi văzut primul ministru pro-cubanez pe care Marley îl susținuse, Michael Manley, guvernatorul insulei Sir Florizel Glasspole precum și reprezentanți ai Reginei Angliei.


Un moment emoționant al ceremoniei s-a petrecut atunci când, mai mulți muzicieni care au cântat de-a lungul anilor cu Bob au urcat pe scenă. Rita Marley, Judy Mowatt, Junior Murvin, Marcia Griffiths ș.a. au cântat melodia „Rastaman Chant”.


La sfârșitul manifestării, sicriul a fost urcat pe un dric și pregătit pentru cea din urmă călătorie, către locul unde, în urmă cu 36 de ani, viața lui Marley a început. Pe traseul care se întinde de-a lungul a 80 de km, convoiul funerar a fost întâmpinat de mii de bărbați, femei și copii care aruncau flori și plecau capul în semn de respect. În cele din urmă convoiul a ajuns în Nine Mile, și, după un scurt ceremonial sicriul a fost luat pe brațe și depus în mausoleu.


Când soarele a apus după unul dintre dealuri, vânzătorii ambulanți și-au strâns mărfurile văzându-și fiecare de drumul lui. La fel și membrii celor Doisprezece Triburi ai Israelului îmbrăcați în robe albe, și creștinii ortodocși sau catolici care și-au încheiat rugăciunile, și adepții rastafari care și-au luat rămas bun, și cei a căror credință o regăsesc doar în muzica lui Marley. Și-au văzut mai departe de viața lor. Bob s-a reîntors acasă.


Bob Marley își doarme somnul de veci în mausoleul din Nine Mile

*$$

 ISTORIA BOMBEI ATOMICE


În acest articol, vom explora în detaliu istoria, inventatorul și funcționarea bombei atomice. Vom afla despre importanța istorică a acestei arme, precum și despre consecințele sale și dezbaterile pe care le-a generat în societate. Dacă sunteți interesat să aflați mai multe despre acest subiect relevant, citiți mai departe!


Bomba atomică este o armă de distrugere în masă care folosește energia nucleară pentru a genera o explozie devastatoare. Capacitatea sa distructivă și impactul pe care l-a avut asupra istoriei îl fac un subiect de mare interes. În acest articol, vom aprofunda istoria sa, vom afla cine a fost inventatorul său și vom înțelege cum funcționează.


Ce este bomba atomică?


Bomba atomică este un dispozitiv exploziv care folosește energia eliberată de o reacție nucleară pentru a genera o explozie de mare magnitudine. Această energie este obținută din fisiune sau fuziune a atomilor, eliberând o cantitate mare de energie sub formă de căldură și radiații.


Semnificația istorică a bombei atomice


Bomba atomică a avut un impact semnificativ asupra istoriei, mai ales în contextul celui de-al Doilea Război Mondial. Dezvoltarea și utilizarea sa ulterioară la Hiroshima și Nagasaki au marcat o piatră de temelie în istoria omenirii, schimbând modul în care se desfășurau războaiele și generând dezbateri intense despre moralitatea și utilitatea lor.


Istoria bombei atomice


Contextul bombei atomice


Antecedentele bombei atomice datează de la descoperirea radioactivității la sfârșitul secolului al XIX-lea. Oamenii de știință au început să exploreze proprietățile atomilor și să le înțeleagă structura și comportamentul. Aceste cunoștințe au pus bazele dezvoltării bombei atomice în secolul 20.


Dezvoltarea bombei atomice în timpul celui de-al Doilea Război Mondial


Dezvoltarea bombei atomice în timpul celui de-al Doilea Război Mondial a fost determinată de cursa înarmării dintre Statele Unite și Germania. Ambele țări au căutat să creeze o armă de mare putere distructivă care să întoarcă cursul războiului în favoarea lor. Acest lucru a dus la un efort științific și tehnologic intens pentru a dezvolta bomba atomică.


Crearea primei bombe atomice


Crearea primei bombe atomice a fost rezultatul Proiectului Manhattan, un program de cercetare și dezvoltare condus de SUA. Proiectul a implicat cei mai străluciți oameni de știință ai vremii, care au lucrat în secret pentru a dezvolta tehnologia necesară pentru fabricarea bombei.


Utilizarea bombei atomice la Hiroshima și Nagasaki


Utilizarea bombei atomice la Hiroshima și Nagasaki a fost o decizie controversată care a avut loc în august 1945. Aceste orașe japoneze au fost selectate ca ținte datorită importanței lor strategice și militare. Exploziile au dus la moartea a mii de oameni și la distrugerea masivă a clădirilor și structurilor.


Impactul bombei atomice asupra societății și războiului


Impactul bombei atomice asupra societății și asupra războiului a fost profund. Distrugerile și pierderile de vieți omenești cauzate de exploziile de la Hiroshima și Nagasaki au lăsat o amprentă de neșters asupra istoriei. În plus, aceste bombe au pus bazele cursei înarmării nucleare și au generat dezbateri intense despre etica și moralitatea utilizării lor.


Inventatorul bombei atomice


Oamenii de știință implicați în crearea bombei atomice


Crearea bombei atomice a fost rezultatul muncii comune a multor oameni de știință străluciți. Printre aceștia s-au numărat fizicieni, chimiști și matematicieni care au contribuit cu cunoștințele și abilitățile lor la dezvoltarea acestei tehnologii revoluționare.


Rolul lui Robert Oppenheimer în dezvoltarea bombei atomice


Robert Oppenheimer a fost unul dintre cei mai proeminenți oameni de știință în dezvoltarea bombei atomice. În calitate de director științific al Proiectului Manhattan, a condus eforturile de a construi prima bombă atomică. Rolul său în proiect a fost crucial, iar contribuția sa la știință și tehnologie este recunoscută pe scară largă.


Alți oameni de știință proeminenți în crearea bombei atomice


Pe lângă Oppenheimer, au existat și alți oameni de știință proeminenți care au jucat un rol important în crearea bombei atomice. Printre aceștia se numără Enrico Fermi, Niels Bohr și Albert Einstein, ale căror teorii și descoperiri au pus bazele dezvoltării acestei arme.


Echipa de oameni de știință din spatele bombei atomice


În spatele bombei atomice se afla o echipă de oameni de știință foarte bine pregătiți și dedicați. Acești oameni de știință provin din diferite discipline și au lucrat împreună pentru a depăși provocările științifice și tehnologice implicate în crearea unei bombe atomice.


Operarea bombei atomice


Principiile fizice care stau la baza funcționării bombei atomice


Funcționarea bombei atomice se bazează pe principiile fisiunii nucleare. Fisiunea nucleară este un proces în care un nucleu atomic greu este împărțit în două sau mai multe nuclee mai mici, eliberând o cantitate mare de energie în acest proces.


Tipuri de bombe atomice și diferențele lor


Există diferite tipuri de bombe atomice, fiecare concepută pentru a servi unui scop specific. Cele două tipuri principale sunt bombele de fisiune și bombele de fuziune. Bombele de fisiune folosesc fisiune nucleară pentru a genera energie explozivă, în timp ce bombele de fuziune folosesc fuziunea nucleară.


Etapele unei explozii de bombă atomică


Explozia unei bombe atomice are loc în mai multe etape. Prima etapă este detonarea, care este procesul de declanșare a reacției nucleare. O eliberare de energie are loc apoi sub forma unei explozii de căldură și radiații. În cele din urmă, sunt generate efecte secundare precum unda de șoc și radiațiile reziduale.


Energia eliberată de o bombă atomică


Energia eliberată de o bombă atomică poate fi extrem de mare. Cantitatea de energie eliberată depinde de tipul de bombă și de cantitatea de material nuclear utilizat. În general, energia eliberată este măsurată în kilotone sau megatone, care reprezintă cantitatea de energie eliberată în explozie a unei cantități echivalente de TNT.


Efectele unei explozii nucleare


O explozie nucleară poate avea o serie de efecte devastatoare. Aceste efecte includ distrugerea clădirilor și structurilor, generarea unei unde de șoc care poate provoca daune pe distanțe lungi, eliberarea de radiații care pot afecta sănătatea și mediul și formarea unui nor ciupercă caracteristic exploziilor nucleare.


Consecințele bombei atomice


Impactul asupra orașelor bombardate


Orașele bombardate de bomba atomică au suferit un impact devastator. Hiroshima și Nagasaki au fost practic complet distruse, lăsând mii de morți și răniți. Infrastructura și serviciile de bază au fost grav avariate, lăsând orașele în ruine.


Consecințe pe termen lung pentru supraviețuitori


Supraviețuitorii bombardamentelor atomice de la Hiroshima și Nagasaki au suferit consecințe pe termen lung. Mulți au dezvoltat boli legate de radiații, cum ar fi cancerul și bolile genetice. În plus, mulți au suferit traume fizice și psihologice care i-au afectat pentru tot restul vieții.


Consecințele politice și sociale ale bombei atomice


Bomba atomică a avut consecințe politice și sociale importante. Pe de o parte, a adus o schimbare în modul în care au fost conduse războaiele, deoarece a inaugurat o nouă eră a armelor de distrugere în masă. Pe de altă parte, a dus la o cursă a înarmării nucleare între puterile mondiale, generând tensiuni și amenințări de război.


Cursa înarmării nucleare


Bomba atomică a declanșat o cursă a înarmării nucleare între puterile mondiale. Statele Unite și Uniunea Sovietică au devenit liderii acestei curse, dezvoltând din ce în ce mai multe arme nucleare cu o putere distructivă mai mare. Această cursă a înarmării a dus la Războiul Rece și a generat temeri larg răspândite privind un conflict nuclear la scară largă.


Tratatul de neproliferare nucleară


Tratatul de neproliferare nucleară a fost semnat în 1968 cu scopul de a reduce răspândirea armelor nucleare și de a promova dezarmarea nucleară. Acest tratat a fost ratificat de majoritatea țărilor lumii și a jucat un rol important în reducerea numărului de arme nucleare din lume.


Opinii și dezbateri privind bomba atomică


Poziții pro și împotriva bombei atomice


Există poziții pro și contra bombei atomice. Susținătorii susțin că puterea sa distructivă este necesară pentru a descuraja inamicii și a menține pacea. Pe de altă parte, criticii susțin că utilizarea sa este imorală și că existența sa amenință securitatea globală.


Criticile etice și morale ale bombei atomice


Bomba atomică a fost subiectul criticii etice și morale încă de la începuturile sale. Mulți susțin că utilizarea sa fără discernământ provoacă multă moarte și suferință inutilă. În plus, sunt exprimate îngrijorări cu privire la efectele pe termen lung ale radiațiilor și impactul asupra mediului.


Argumentele despre utilitatea nucleară și descurajarea


Există argumente pro și contra utilității nucleare și descurajării. Unii susțin că armele nucleare au fost eficiente în prevenirea conflictelor la scară largă și în menținerea păcii. Alții susțin că descurajarea nucleară este ineficientă și că armele nucleare nu fac decât să crească tensiunile și riscul unui război nuclear.


Perspectivele dezarmării nucleare


Dezarmarea nucleară este un obiectiv dorit de multe țări și organizații internaționale. Urmărește reducerea și eventuala eliminare a armelor nucleare în întreaga lume. Cu toate acestea, dezarmarea nucleară prezintă provocări politice, tehnice și de securitate care îngreunează punerea sa în aplicare.


Alternative la bomba atomică în energie și tehnologie


În loc să folosească energia nucleară în scopuri distructive, există alternative care profită de ea pentru a genera energie și a avansa tehnologia. Energia nucleară este utilizată în producția de energie electrică și în medicină, printre alte domenii. În plus, cercetarea tehnologiilor nucleare este încă în curs de desfășurare, căutând soluții mai sigure și mai durabile.


Concluziile


Bomba atomică a lăsat o amprentă de neșters în istorie și a generat o dezbatere intensă despre utilizarea și impactul său asupra societății. Dezvoltarea și utilizarea sa în timpul celui de-al Doilea Război Mondial a schimbat modul în care se desfășoară războaiele și a dus la o cursă a înarmării nucleare. Cu toate acestea, a ridicat și preocupări etice și morale, precum și eforturi de promovare a dezarmării nucleare. Este important să reflectăm asupra consecințelor bombei atomice și să căutăm alternative mai sigure și mai durabile în domeniul energiei și tehnologiei.


Dacă doriți să aflați mai multe despre bomba atomică și implicațiile ei, vă invităm să continuați să cercetați și să participați la dezbaterile pe această temă atât de relevantă pentru umanitate.

$$$

 ANTON BREITENHOFER Anton Breitenhofer, născut la Reșița pe 10 aprilie 1912, a urmat școala elementară locală timp de șase ani (până în 1924...